Iubirea nu poate să aibă decât un sens, o singură definiţie, un singur obiect, un singur subiect, pentru că iubire este chiar numele lui Dumnezeu. Noi despărţim numele lui Dumnezeu de iubire, sau despărţim iubirea de numele lui Dumnezeu. Pentru că, iubirea în orice formă s-ar putea manifesta ea, este spre Dumnezeu. Când spunem iubire nu spunem nici plăcere, nici falsitate, nici senzualitate, nici ceea ce este pământesc, ci spunem numai ceea ce este ceresc. În ce constă greşeala noastră? Greşeala constă în faptul că nu vrem să înţelegem că noi, oamenii pământeşti, putem trăi pământeşte, totuşi tinzând spre cer.”- Părintele Nicolae Tănase

Iubirea, spune Sfantul Siluan Athonitul, se poate deprinde, poate deveni un obicei. Sa ne obisnuim sa gandim frumos, sa ne obisnuim sa alungam gandurile rele, sa nu le credem. Si atunci putem deveni ucenici ai lui Hristos adevarati, pentru ca El a zis: “Intru aceasta vor vedea oamenii ca sunteti ucenicii ai Mei, daca veti avea dragoste intre voi.” Asa ca, prin osteneala, prin eforturi launtrice, ajungem la aceasta masura”.

“UN COLTISOR DE RAI” – Din mostenirea duhovniceasca a Parintelui Paisie de la Sihla

Despre rugăciune
Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlineste-o pe asta, tătucuţă. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă si găleata e mică.

Citeste dimineata Acatistul Maicii Domnului iar seara citeste Paraclisul ei. Crezul – neapărat, măcar o dată pe zi, si Psalmul 50 de două-trei ori pe zi… Mai mult, canonul e benevol: “Tatăl nostru” fără număr, “Doamne Iisuse” fără număr, metanii fără număr. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă stiu pe mine: dacă mă scol de dimineată si-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua. Dar dacă te scoli dimineata si te învârtesti asa, prin casă – că mai am asta de făcut, mai am si treaba astălaltă -, apoi nu-ti merge bine toată ziua. Asa că să faci oleacă de canon în fiecare zi, ca dreptul Iov, care aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui – poate au gresit ceva cu gândul.
Să faci în fiecare zi câte metanii poti către Maica Domnului – cel putin 12 metanii – si la fiecare metanie să spui asa, ca baba: “Maica Domnului, nu mă lăsa… nu mă lăsa, Măicuta Domnului”. Să n-o uiti pe Maica Domnului, tată, să n-o uiti, că tare-i bună Măicuta Domnului. Asa, tătucută, să nu lasi rugăciunea… Mai fă o metanie, mai citeste un psalm, mai spune un “Doamne Iisuse”… Trebuie să faci oleacă de rânduială. Că o cămasă murdară nu se spală numai cu apă, ci trebuie si săpun si altceva mai tare care să o curete…

Si dacă spui de 100 de ori “Doamne Iisuse”, măcar de 10 ori să fii cu gândul acolo. Când stai de vorbă cu cineva, nu stai de vorbă cu dosul… D’apoi când vorbesti cu Dumnezeu! Asa îmi spunea si mie părintele Daniel, săracu’: “Paisie, bre, nu lăsa gândul să iasă afară din chilie”…

Gândurile mai vin, dar tu nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Caută să-ti fie tot timpul mintea ocupată cu rugăciunea; tot timpul să spui “Doamne Iisuse”. Să te obisnuiesti să spui tot timpul rugăciunea asta, iar pentru fiecare Acatist sau Paraclis necitit într-o zi să faci câte 24 de metanii – măcar atât… Acum, la miezul noptii, aici la Sihla (si la Sihăstria) se face priveghere. Încearcă să te scoli, fă măcar trei cruci, spune “Împărate ceresc”, “Tatăl nostru” si ce mai stii tu, fă 24 de metanii – si ai stat la toată privegherea…

Când nu poti plânge la rugăciune, asta este si pentru umilinta noastră, tătucută, ca să ne smerim. Nu trebuie neapărat să plângem în hohote. “Jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă si smerită Dumnezeu nu o va urgisi.”

Că si diavolul te ajută câteodată să plângi, ca pe urmă să te mândresti si să te pierzi. Venea aici o femeie, si o dată mi-a spus: “Eu, părinte, fac în fiecare zi câte 100 de metanii” - dar făcea fără blagoslovenie. Si i-am spus asa: “De acum înainte, să nu mai faci 100, să faci numai 24 de metanii pe zi. Atât ai blagoslovenie”. Si a venit la mine după o lună de zile plângând si mi-a spus: “Părinte, nu reusesc să mai fac cele 24 de metanii pe zi. Nu stiu ce se întâmplă, dar nu pot să mai fac – eu, care făceam câte 100 de metanii si încă îmi era foarte usor să le fac, acum în nici una din zile nu am reusit să fac 24 de metanii, asa cum mi-ai spus“. Ai văzut? O lupta vrăjmasul, pentru că astea erau făcute cu blagoslovenie. Când făcea câte 100, era si oleacă de mândrie acolo.

Asa că tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului. Acolo unde esti tu, mergi la duhovnic si spune-i să-ti dea el să ai o rânduială de rugăciune. El să stie rânduiala rugăciunii tale, iar tu atâta să faci, pentru cât ai blagoslovenie. E bine să ceri sfat si blagoslovenie si pentru o faptă bună pe care vrei s-o faci, sau pentru o zi de post… Tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului, tătucută, ca să nu aibă îndrăzneală vrăjmasul la osteneala ta…


Despre patimi
Draga tatii, viata asta e foarte grea, trebuie să te lupti până la moarte cu patimile astea ale firii. Focul, iadul si curvia niciodată nu spun că-i de-ajuns. Sunt oameni bătrâni care nu scapă de patima asta. Nu stii sfintii ce luptati erau? Dar te păzeste Maica Domnului. Dacă ai credintă si frică de Dumnezeu, te acoperă si Maica Domnului. Ai văzut câte minuni face ea. Dar tu să nu stai de vorbă cu gândurile. Dacă nu te învoiesti cu ele, nu ai păcat. Gândurile mai vin, dar nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Asa, gânduri si ispite poate ne vin si nouă; poate si mie mi-au venit niste gânduri dintr-astea. Dar dacă nu le bagi în seamă, ele pleacă… D’apoi tie, care mergi asa de rar la biserică si uiti să te rogi!

Să ne păzim cele cinci simturi, tată. Să-ti păzesti curătia, dar nu numai curătia trupească. Curătia este si a inimii, si a gândurilor. Roagă-te mereu. Si să nu te învoiesti, Doamne fereste, cu ceea ce îti spune gândul. Si când ai gânduri si patimi si ispite, gândeste-te la Maica Domnului si încearcă să-i cânti ei: “Vrednică esti…“, că Maica Domnului te acoperă. Si dacă te-a păzit până acum, eu cred că o să te păzească si de acum înainte. Trebuie să te strecori în viată ca tiganul printre stropi – asa trebuie să ne strecurăm noi prin viata aceasta. Trupul si diavolul trebuie înselati – spui: “Lasă, mai lasă anul ăsta”... si, până la anul celălalt, cine stie ce se poate întâmpla? Asa, tată… Nu vorbi cu gândurile. Spune-le: “Fugiti de-aici!” Numai atunci ai păcat, când stai si te gândesti: “cum să fac, cum să apuc…”

Să te feresti ca de foc de băieti. Când vezi un băiat sau un bărbat, să fie ca si cum ai vedea o piatră. Si de imaginatie să te feresti. Să nu te gândesti vreodată cum e trupul bărbatului, cum e trupul femeii… sau din astea. Să nu te intereseze. Că de la gândurile astea pornesc altele. Si pe mine mă fulgerau poate gânduri din astea, dar ele trec, zboară pe deasupra, ca un stol de păsări. Acum nu-mi mai vin. Că nici nu stiu, nici nu mă interesează si nici nu vreau să stiu asta, Doamne fereste. Poate si mie mi-au trecut asa, prin cap, ca un fulger, ca o scânteie. Dar te rogi si-ti muti gândul în altă parte, nu stai de vorbă cu ele.

Gândurile trebuie spuse din vreme duhovnicului, tătucută. Si la mărturisit nu spui pe tigăneste ce ti-a venit în gând, ci spui asa: “Părinte, am gânduri de hulă, am gânduri spurcate, am patimi si pofte…” sau “Am gânduri spurcate asupra călugărilor, asupra preotilor, am patimi spurcate…” Si când te speli, să nu cumva să te speli vreodată cu mâna goală, să ai totdeauna o cârpă. Că trupu-si cere ale lui, tată… Asa că de acuma să te feresti de toate poftele si patimile pe care le-ai avut. Si să nu uiti nici asta: că sărutul e arvuna păcatului.

Dacă vrei să-ti petreci viata în curătie, nici prin cap să nu-ti treacă să placi oamenilor. Să fii cât mai nepretuită de oameni, asta da. Si nici să fii lăudată, tătucă – lauda e tot un fel de mândrie. Si când îti vine în cap gândul că esti mai bună ca altul si că meriti să fii lăudată, să-ti spui asa: “Cine a mai făcut asa păcate rusinoase cum am făcut eu?” Că nu-i putin lucru, tătucă, păcatul ăsta. Gândeste-te: dacă atunci când iesim pentru noi afară, îngerasul nostru bun se întoarce cu spatele, că se rusinează, d’apoi când facem alte prostii sau când ne facem noi singuri poftele, cum plânge, săracul…

A fost Victoria pe-aici si mi-a spus asa: “Părinte, să nu bea si Emilia din paharul pe care l-am băut eu…“ Dacă esti hotărâtă să trăiesti în curătie si nu ti-e gândul la prostii si te hotărăsti - “N-am să fac asta până oi muri” -, apoi nici gândul n-o să-ti mai stea la prostii, si o să te lupti mai putin. Asa, tătucă; din astea trei căi, trebuie să-ti alegi una: sau te căsătoresti, sau intri în mânăstire, sau stai asa si-ti păzesti fecioria în lume, si faci voia lui Dumnezeu asa cum poti, fără să te stie nimeni. Când esti în mânăstire esti sub o rânduială, cu făgăduintă. Dacă nu esti în mânăstire, esti de bunăvoie, fără să faci făgăduintă. Sunt multi care si-au tinut fecioria în lume si n-au apucat să vină în mânăstire, si sunt socotiti în rândul călugărilor. Dacă mori în lume si esti cu gândul în mânăstire, apoi esti în rând cu maicile. Pentru că omul sfinteste locul, nu locul sfinteste omul. Te poti mântui oriunde – în Bucuresti sau în altă parte. Dar, în primul rând, seriozitatea…

Ai jurat că te duci la mânăstire? Draga tatii, să nu mai faci jurăminte dintr-astea. Nu trebuia să juri. Dacă vrei să mergi la mânăstire, să vezi cum te trage Maica Domnului, încetul cu încetul… Dar să nu mai juri, tată. Să spui întotdeauna: “Uite, dacă o să-mi stea în putere si dacă o să mă ajute Dumnezeu, am să fac cutare si cutare…” Asa, tătucă. Nu-ti pierde gândul bun. Si dacă ai să te rogi, Maica Domnului o să te lumineze, puisorule… Ai toată blagoslovenia să iubesti viata curată. Da… Ai jurat… ai jurat de mai multe ori că te duci la mânăstire. Apoi atunci, dacă-i asa, mireasa Lui să fii…

În mânăstire e mult mai usor ca în lume, tătucă. Nici să te căsătoresti nu te obligă nimeni, nici să intri în mânăstire nu te obligă nimeni. Dar să stii că putini au regretat că au intrat în mânăstire si mult mai multi au plâns că le-a părut rău că s-au căsătorit (mă refer la cei care-si caută mântuirea). Nu poti să-ti iei bărbat numai ca să te uiti la el. Ai niste obligatii, si e tare greu. Apoi vin copiii… Puisorule, tu deocamdată fii în lume, cu gândul la mânăstire. Pentru că multi tineri au vrut să meargă la mânăstire si au murit în lume, si au ajuns în rândul călugărilor. Si multi călugări au trăit în mânăstire cu gândul în lume, si au ajuns în rândul mirenilor. Tu să ai frică de Dumnezeu si să fii cuminte si să te feresti de patimi. Nu uita că fiecare patimă scurtează viata si este echivalentă cu sinuciderea. Asa să faci, draga tatii, si Maica Domnului o să te acopere.

Mintea este uşor pângărită atunci când ea este atrasă de ceva rău. Inima, totuşi, nu participă imediat la pângărire. Atunci când inima a creat o bunăstare duhovnicească, dar mai târziu o pierde cumva, iar mintea începe să fie pângărită de felurite lucruri, inima nu se schimbă uşor – căci mai înainte fusese schimbată prin har şi în acest fel, răul progresează încet şi cu dificultate. Prin urmare, e nevoie de rugăciune pentru a transforma inima din starea ei trupească, pătimaşă şi egoistă în a fi nepătimaşă, aşa încât să nu mai simtă vreo patimă. Atunci când centrul este curăţit, razele şi laturile vor deveni curate. Rugăciunea va alunga deznădejdea, disperarea, nepăsarea şi lenevia, deoarece ea va dobândi o nouă hotărâre, o dorinţă proaspătă pentru noi lupte. Deci, atunci când simţim această transformare înăuntrul nostru, atunci vom înţelege că împărăţia cerurilor este în inima noastră: Iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Luca 17, 21). Ea se află acolo, în inimă, acolo vom afla piatra cea mai de preţ, săpând cu rugăciunea, inspirând şi expirând şi luptând să ne păstrăm mintea concentrată în inimă. Care este piatra cea de mult preţ? Ea este harul Duhului Sfânt, pe care L-am primit la botez.
(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem )

Cuvintele Bătrânilor: Hristos este totul !

https://lh5.googleusercontent.com/-Y...in+sec+xix.jpg

1. Bătrânul Porfirie zicea: “Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu-L vezi pe Hristos în toate faptele şi gândurile tale, tu trăieşti fără Hristos”.

2. Acelaşi Bătrân adăuga: “Hristos este prietenul nostru, fratele nostru El este tot binele şi toată frumuseţea. El este Totul. În Hristos nu este nici tristeţe, nici melancolie, nici introvertire, atunci când omul este copleşit de gândurile şi împrejurările care l-au apăsat şi l-au rănit. Hristos este Bucurie, Viaţă, Lumină, Lumină adevărată, care-l îmbucură pe om, îi dă aripi, îi descoperă toate lucrurile, îl fac să vadă toate creaturile, să sufere dimpreună cu toţi şi să le dorească tuturor să fie cu Hristos şi aproape de El”.

3. Amfilohie, Bătrânul din Patmos, zicea despre omul care-L uită pe Hristos din pricina numeroaselor sale ocupaţii: “Adesea Hristos vine şi bate la poarta ta. Tu-L faci să se aşeze în anticamera sufletului tău şi, absorbit de ocupaţiile tale, uiţi de Dumnezeiescul vizitator. El aşteaptă ca tu să trândăveşti, aşteaptă… şi apoi, dacă tu întârzii prea mult, El se ridică şi pleacă. Uneori încă, eşti atât de ocupat că-I răspunzi de la fereastră: n-ai nici atâta timp încât să-i deschizi uşa!”.

4. Acelaşi Bătrân zicea: “Omul care nu-l are pe Hristos în el vede toate lucrurile sumbre şi dificile”. Şi încă: “Până ce inima omului nu este locuită de Hristos, el are loc pentru bani, pentru averi şi pentru creaturi”.

5. Asupra aspectelor Providenţei lui Dumnezeu, pe care omul le ignoră, Bătrânul Porfirie zicea: “oamenii pot ajunge la o întunecare a conştiinţei văzând, zicând aşa, neantul din faţa lor şi cugetând: Noi cădem în neant, suntem pierduţi. Iar din spate suntem războiţi! Atunci revin la Dumnezeu şi-i luminează credinţa noastră ortodoxă. Dumnezeu lucrează în taină şi nu vrea să influenţeze libertatea omului. El conduce evenimentele în aşa fel încât omul să călătorească încet acolo unde trebuie”.

6. Bătrânul Epifanie zicea: “Lecţiile pe care ţi le dă Dumnezeu sunt total diferite de cele pe care ţi le dau oamenii. Pentru noi, doi şi cu doi fac patru. Dar, pentru Dumnezeu, doi şi cu doi pot face cinci, sau şase, sau nu importă ce alt număr!”.

7. Antim, Bătrânul din Chios, spunea: “Fără voia lui Dumnezeu o piatră nu poate fi mişcată nici o frunză de copac nu se poate clătina ca să cadă pe pământ”.

8. Bătrânul Eusebiu, de la Frăţia Zoi, scria unui fiu de-al său duhovnicesc: “Atunci când Dumnezeu se îndepărtează de om, acesta, nu numai că se prăbuşeşte în tot felul de păcate şi nedreptăţi, dar el pierde şi credinţa. Dumnezeu te-a făcut creatura Sa şi, prin credinţa ta în El şi voinţa ta de a creşte după voia Sa, El te face copilul Său, prevăzând toate lucrurile ca un Tată plin de dragoste şi are grijă de viitorul tău ca tu să devii desăvârşit”.

9. Despre mijloacele pe care le întrebuinţează Dumnezeu pentru a-l ajuta pe om, Bătrânul Antim zicea: “Bunul Dumnezeu nu încetează să-i dea sugestii bune omului. Uneori îl luminează, alteori îi trimite o mângâiere prin intermediul unei persoane, alteori îi dă un semn. Mila nesfârşită a lui Dumnezeu se foloseşte de toate căile posibile pentru a-l apropia pe om de Sine şi a-l mântui”. Bătrânul adăuga: “Dumnezeu îl ajută pe om, fie printr-un părinte duhovnicesc pe care-l face să-l cunoască pentru a-l îndruma, fie printr-un înger care-l luminează, fie printr-un gând bun pe care îl sugerează, sau printr-o descoperire dumnezeiască pe care i-o acordă”.

10. Bătrânul Ieronim zicea: “Fiţi atenţi la felul în care vă petreceţi ziua de astăzi. Iar viitorul încredinţaţi-l Providenţei divine! Dumnezeu vă va ajuta. Ceea ce e cu voia lui Dumnezeu se va face! Nu vă chinuiţi mintea gândind la viitor. Dumnezeu va ajuta”.

11. Referitor la dragostea lui Dumnezeu pentru om, Bătrânul Antim, noul sfânt din insula Chios, sublinia: “Dumnezeu nu-i separă pe drepţi de păcătoşi nici nu-i compară pe cei răi cu cei buni. Albina, dacă găseşte un pic de zahăr pe o scrumieră, nu importă cât de murdară este aceasta, va lua zahărul pentru a face din el miere. Dumnezeu nu se uită dacă omul se găseşte în păcat sau în virtute, nici dacă este bun sau rău. El caută doar momentul în care să Se apropie pentru a-i veni în ajutor”.
(SfantulmunteAthos)

Despre Pocainta si spovedanie - Staretul Efrem Athonitul
 

Nu există suflet de creştin ortodox pentru care, atunci când acesta îşi plânge păcatele, Dumnezeu să nu iconomisească mijloc de mântuire. Când omul caută mântuirea, găseşte căi şi mijloace ca să atragă mila lui Dumnezeu asupra sa, de aceea trebuie să nu trândăvim, ci să ne pregătim.

Dacă Dumnezeu vede lacrimile omului, pocăinţa lui, îl iartă. Cu cât mai mare este pocăinţa, cu atât se bucură Dumnezeu şi îşi află odihnă în omul pocăit.

Dumnezeu îngăduie de multe ori ca cei mândri să cadă, pentru a se statornici mai bine în pocăinţă profundă, şi totodată pentru a se folosi şi ceilalţi…

Dumnezeu ne iartă toate păcatele mărturisite, e de-ajuns să ne pocăim. Să cerem de la Dumnezeu să ne dea pocăinţă, întoarcere, dorinţă de mântuire, şi să ne arate cum să ne ispăşim păcatele noastre încât ele să ne fie şterse şi să găsim milă.

Când cineva are grijă să evite, pe cât e posibil, greşelile, nu se va cutremura în faţa dreptăţii lui Dumnezeu.

Sfinţii plângeau şi noi suntem nepăsători. Ne gândim la atât de multe lucruri, dar un lucru trebuie, şi acestui lucru foarte important, pregătirii şi aducerii aminte de moarte, nu îi dăm nici o atenţie.

Să ne rugăm ca ochii liniştiţi ai Hristosului nostru să nu se întoarcă de la noi în ceasul Judecăţii. Să ne privească cu veselie şi să ne dea de veste că El Îşi află odihna în noi pentru că ne-am nevoit pentru numele şi iubirea Sa.

Frumuseţea Feţei dumnezeieşti a lui Hristos nu poate fi egalată de mii de raiuri!… Chinurile, ispitele, necazurile şi durerile vieţii de acum sunt nimicuri în comparaţie cu ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc pe El, pentru copiii Lui!

Despre Pocainta si spovedanie - Staretul Efrem Athonitul ( continuare )
 

Când se teme un om? Se teme când îl apasă povara conştiinţei. Iar povara conştiinţei începe cu fărădelegea. Cum e posibil ca un om să aibă mângâiere de la Dumnezeu când nu ţine poruncile Lui? Când conştiinţa lui îl acuză că este călcător de lege? Omul primeşte mare binecuvântare când se împacă cu Dumnezeu prin pocăinţă adevărată şi spovedanie curată; atunci curajul lui este de o valoare duhovnicească nepreţuită.

Vă dăruiesc din toată inima urările mele de sporire duhovnicească şi fie ca lucrarea curăţiei să fie mai rodnică, taina pocăinţei să se întindă pretutindeni şi sufletele să găsească această îmbăiere izbăvitoare, să se curăţească, să devină neprihănite şi să dobândească mângâierea lui Dumnezeu. Să ne rugăm pentru toţi oamenii care suferă trupeşte şi sufleteşte.

Sfântul Ioan de Kronstadt
 

Cateva "alifii", de la iubitul parinte Arsenie Boca, pentru drumul nostru duhovnicesc pe care adesea obosim de la prea multe rani sufletesti:
ADEVĂRUL
1. Adevărul este fiinţă vie.
2. Iniţiativa omului spre Adevăr tot Dumnezeu o trezeşte.
3. Oamenii sunt oile cele mai greu de păstorit. Nu sunt toate oi, mai sunt şi berbeci şi ţapi; în veacul acesta oile sunt amestecate cu caprele. Nimic mai împărţit pe lume decât părerea oamenilor asupra adevărului. Oare este vina adevărului? Dumnezeu a ştiut această infirmitate a omului, a aflării adevărului curat, de aceea a dat Bisericii şi slujitorilor ei legiuiţi – lor singuri –, grija învăţării lui curate.
4. „Scriptura nu se tâlcuieşte cum îl taie capul pe fiecare”, strigă Sfântul Apostol Petru. Adevărul nu se înfăţişează cum i se năluceşte oricărei minţi întâmplătoare. Creştinismul nu este ceea ce poate strâmba fiecare neputincios din el.
5. Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare este starea omului împotriva adevărului.
ASCEZA
6. Termenul de curăţire (asceza) are două vârste şi s-a încetăţenit sub numele de purificare. Perioada ascetică cuprinde purificarea activă în care intră toate nevoinţele din partea omului şi purificarea pasivă, adică de curăţire a firii de patimi dincolo de puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însuşi. El Îşi face loc curat în cei ce-L caută cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung pentru aceasta şi atunci ei trebuie să sufere curăţiri mai presus de fire, ca să poată locui în ei cu slavă Cel mai presus de fire.
7. Faza de culminaţie a ascezei şi de adâncire a trăirii duhovniceşti se numeşte iluminare. În faza aceasta Darurile Duhului Sfânt primite la Botez se dezvoltă în toată deplinătatea lor şi întăresc sufletul pentru şi mai grele încercări. În faza aceasta pot apărea amăgiri şi daruri extraordinare şi cine le are e sfătuit să nu-şi lipească inima de ele, pentru că nu numai că nu înaintează, dar poate pierde şi tot ce a agonisit. Iar calea e din ce în ce mai subţire şi tot mai mult trebuie să te lepezi de toate.
8. Asceza are şi un caracter hristologic. În nevoinţe nu e numai omul, e şi Hristos prezent. În sforţările noastre e prezentă forţa din firea omenească a lui Hristos.
9. Partea începătorilor este nevoinţa de a seca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum şi grija de a nu se sui cu mintea în văzduhul părerii, căci acolo bat furtuni mari şi se rup aripile minţii.
ASCULTAREA
10. Dintre cele trei făgăduinţe (monahale) cea mai grea e ascultarea, pentru că are de biruit mai mult patimile minţii care discută cu Dumnezeu în loc să asculte fără discuţie.
11. Dintre cele trei făgăduinţe monahale, ascultarea necondiţionată s-a dovedit cea mai grea, din două motive cu totul opuse: unul infirmitatea firii, iar celălalt personalitatea ei.
12. Disciplina ascultării ridică firea din infirmitate precum scoate şi mândria din personalitate. Ascultarea face şi pe leneşi şi pe vicleni să-şi dezgroape talantul, precum acoperă şi pe cei talentaţi de jefuirea slavei deşarte.
13. Chiar când se realizează sfinţenia, nici aceasta nu dezleagă de acoperământul ascultării.
14. De Dumnezeu ascultăm necondiţionat toată viaţa şi fără abatere. Dacă însă povăţuitorii noştri după Dumnezeu, stareţii şi duhovnicii, devin eretici şi, ca atare, se încarcă din partea Bisericii cu pedeapsa afurisirii sau caterisirii, atunci suntem dezlegaţi de ascultarea lor, pentru că ei au strâmbat dreapta credinţă şi prin conştiinţa lor nu se mai exprimă voia lui Dumnezeu. Dar ascultarea de Biserică nu încetează.
15. Mănăstirile cu viaţă de sine au slăbit votul ascultării şi al sărăciei şi din pricina aceasta sunt o formă decadentă de monahism.
16. Spre folosul vieţii duhovniceşti eşti de mare câştig ascultând pe oricine.
17. Ascultarea e lepădarea de sine, luarea crucii în fiecare zi (Luca 9, 23).
18. Ascultarea stinge orice frământare şi opreşte orice iniţiativă, deci toată energia, cu vremea, trebuie să se convertească în virtuţi duhovniceşti.
19. Ascultarea stinge personalitatea de pe planul lumii şi, dacă e ceva de capul ascultătorului, toată înzestrarea lui se
preschimbă în sfinţenie, pe care, de multe ori, se poate întâmpla să n-o ştie nimeni fără numai Dumnezeu.
20. Aşa creşte ascultătorul o personalitate a spiritului, când izbuteşte să treacă peste grămada sa de oase ca şi cum ar trece altul.
ATEISMUL
21. Obârşia ateismului este în Templul din Ierusalim.
22. Ateismul este o infirmitate, o monstruozitate şi o eroare fundamentală a naturii umane.
23. Dacă ai bate pe un ateu cu dovezile ca pisălogul în piuliţă şi tot nu vei desface pe nebun de la nebunia sa.
24. Mintea care cugetă că nu există Dumnezeu cade în propria sa sentinţă, căci a te lupta din toate puterile împotriva a ceea ce nu există dovedeşte nebunia acestei lupte, nonsensul, absurdul şi prin urmare şi (nebunia) minţii care o conduce.
25. Necredincioşii, spre ruşinea noastră, îşi cred necredinţei lor mai mult decât credem noi credinţa noastră.

Nouă, toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun şi atotînţelept, ne poartă de grijă şi ne spală, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom înţelege pe urmă. Căci: "Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă". El aşteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăinţa de bunăvoie sau nu; învăţăm din necazurile altora sau aşteptăm să ne spargem şi noi capul de ele, ca şi ei?Dumnezeu vrea să ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijă. Aşa se face că sunt oameni păcătoşi care n-au necazuri. Pe aceştia i-a lepădat Dumnezeu. Căci ştiindu-le firea, precum că nu au leac şi nu pricep nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor. Aceştia sunt cei de care zice David că: "N-au nici o suferinţă până la moarte şi sunt plini de sănătate; cu oamenii la ostenele nu iau parte şi nu sunt supuşi la bătăi ca ceilalţi oameni. Râd de toată lumea şi grăiesc de sus. Iată, necredincioşii huzuresc în lumea aceasta şi-şi adună bogăţii". Aşa încât mulţi din neştiinţă: "Râvnesc soarta (pământească a) necredincioşilor, văzând propăşirea păcătoşilor"; dar când înţeleg "sfârşitul păcătoşilor" - iar aceasta le vine numai când intră la "Altarul Domnului" - abia atunci nedumerirea li se împrăştie. Căci la Altarul Domnului, unde: "se află ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii", în Iisus Hristos adică, ei află că: "Pentru vicleşugul lor îi pune Dumnezeu pe căi alunecoase şi-i lasă să cadă în prăpastie şi ajung la pustiire".
Nu fericiţi, aşadar, pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-l înţeleagă căile, nu le mai rânduieşte o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osânda în cealaltă. Iată de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar şi când osândeşte la iad tot milostiv se dovedeşte şi ca un mai-nainte ştiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva păcatelor lor, căci mândria lor cea peste măsură de mare nu rabdă nicidecum umilirea încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla prin necazurile cele fără de voie, lor li s-ar întoarce tocmai pe dos. Căci ei, iubind mai tare mândria şi slava deşartă a vieţii acesteia, decât smerenia şi supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a minţii lor îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare şi mai de pe urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte păcate, ce le-ar putea face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de înţelegere pentru mulţimea neputinţei lor, nu-i bagă Dumnezeu în cuptorul smereniei, că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, ci vor merge în osândă, dar nu în osânda cea mai mare, ca ucigaşii de sine. "Deci dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără milă acolo."
(Pr. Arsenie Boca - "Cararea Imparatiei")

Destinul talantilor - Părintele Arsenie Boca
 

Dacă rămânem înţeleşi despre faptul că în fiecare ins ce vine în lume, Dumnezeu ascunde un gând al Său, un plan pe care-l urmăreşte între oameni, şi, potrivit cu el, tocmirea celui ce vine capătă însuşirile de a-i putea îndeplini, ne aflăm în raza unei mari taine.Dumnezeu ocârmuieşte lucrurile în multe feluri. Dintre aceste multe feluri alegem două spre tălmăcire: cârmuirea cea peste ştirea şi putinţa minţii omeneşti si cârmuirea prin simpla atotputernicie a voinţei Sale. Iar a doua e ocârmuirea la care leagă şi slujirea omenească; ocârmuirea atârnătoare de om, iubitoare de om, hotărâtoare de om. Adică libertatea lui Dumnezeu făcută, din iubire, atârnătoare de libertatea omului.
Astfel de libertate însă nu are decât dreptul, fiindcă el a câştigat iubirea lui Dumnezeu. Păcătosul e rob păcatului, n-are voinţă liberă. Ceea ce i se pare lui libertate, e un dezechilibru în creaţiunea lui Dumnezeu. Drept aceea, pe când dreptul cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi apropiat oamenilor, păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, ameninţător, atotputernic şi tare departe. Dar sunt păcătoşi cu totul vrăjmaşi lui Dumnezeu, care nici nu îngăduie să li se zică păcătoşi. Aceştia nu sunt împreună lucrători cu Dumnezeu. Peste lucrul lor trebuie să vină corecturi divine. Aşa se face că simţim un Dumnezeu atotputernic, care restabileşte, peste voinţele oamenilor, echilibrul creaţiei şi echilibrul vieţii, stricat de fărădelegile oamenilor. Acţiunea aceasta a lui Dumnezeu, prin care constrânge faptele oamenilor cu urmările lor, o numim ispăşire. Ispăşirea e un chip de veghe a lui Dumnezeu în destinul insului şi în destinul neamurilor. Dar cu toate că răul se pedepseşte prin sine însuşi, iubirea divină dă totuşi putinţă de ieşire din înfundătura răutăţii ce se pedepseşte pe sine însăşi: de se va găsi cineva să stea bun pentru fraţii săi înaintea lui Dumnezeu.
Aceştia, prevăzuţi de Dumnezeu cu slujba aceasta încă mai înainte de-a se naşte şi trimişi să o împlinească, sunt slugile Sale, cărora le-a dat avuţia Sa pe mână.
Luca 19:
12.Un om de neam mare (Iisus) s-a dus într-o ţară îndepărtată ca să-şi ia întărire crăiască şi să se înapoieze. (A doua venire ca împărat şi Judecător.)
13.Şi a chemat pe zece robi ai săi şi le-a dat zece talanţi şi a zis către ei: Neguţătoriţi cu ei până vin.
14.Dar cetăţenii lui aveau ură pe el, şi au trimis solie în urma lui, zicând: Nu vrem ca acesta să fie crai peste noi.
15.Când a venit înapoi, după multă vreme1, cu întărire de crai, a poruncit să-i cheme pe acei robi cărora le dăduse banii, ca să afle cine ce neguţători e a făcut.
Talanţii sunt talentele: înzestrări cu daruri, misiuni, slujbe duhovniceşti şi slujiri cetăţeneşti; meşteşugul artelor; meşteşugul ştiinţei, a oricărei ştiinţe, darul chivernisim avuţiei; pe scurt valorile culturii: valoarea morală, politică, teoretică (ştiinţa), estetică, economică şi religioasă. Iar slujitorii sunt oamenii înzestraţi cu toate aceste valori sau talente.
Şi fără vorbă, s-ar pricepe, din felul cum e pusă problema, că toate valorile, talentele, ar trebui să se negustorească între oameni, în favoarea lui Dumnezeu, căci precum este o ierarhie a valorilor, tot aşa este un Ierarh al lor.
Dar, zice parabola, că unii din talentaţi, n-au vrut să-l recunoască de stăpân, 80% au făcut rebeliune împotriva Stăpânului averii.
Aceştia sunt cei ce socotesc că sunt ale lor darurile date de Dumnezeu. Ei se umflă cu părerea de sine, îşi afumă mintea cu mândria şi scot afară pe Dumnezeu din negustoria lor. Toată zdroaba lor e egală cu îngroparea talantului în pământ. A nu lucra cu valorile, în sensul în care le-a rostuit Dumnezeu, înseamnă a ieşi din ierarhie şi a face anarhie. Deci 20% petrec în ierarhie şi 80% în anarhie: exact situaţia a 20 de oi în mijlocul a 80 de lupi.
Dar minunea lui Dumnezeu e că oile biruie lupii! Avem mărturie istoria creştinismului. Când puterii politice, în persoana împăratului din Roma sau Bizanţ, i se suia mândria luciferică la minte, pretindea poporului, nu numai supunere, ci şi închinare. Se făcea pe sine zeu, îşi comanda statuie, o ducea la Panteon şi cerea lumii închinare.
Creştinii însă nu se închinau la idoli.
Zeul împărat se ciocnea astfel de Dumnezeul creştinilor, şi, fiindcă nu-L putea înlătura din cale, ucidea pe creştini fără judecată, îi ardea de vii, îi răstignea pe cruce; creştinii, fără să aibă vreo vină, cu răbdarea lor, scoteau din minţi pe zeul mincinos. Se întâmpla vreo nenorocire? Creştinii sunt de vină! Nu plouă, creştinii sunt de vină; ieşeau apele, creştinii sunt de vină; încolţeau barbarii imperiul, creştinii sunt de vina, - creştinii la lei!...
Iată valorile în conflict, puterea politică, umflată de trufie, înfigând ghearele în grumazul smereniei, şi totuşi, s-a văzut trufia căzând frântă în fata smereniei.
Pavel învăţa pe creştini: "Supuneţi-vă stăpânirii, căci nu este stăpânire, fără numai de la Dumnezeu; iar cele ce sunt: de Dumnezeu sunt rânduite".
Năravul ghearelor e cu rădăcini bătrâne. In istoria Egiptului, câtă vreme faraonii respectau religia, dinastiile lor dăinuiau multe mii de ani. De îndată ce şi-au ridicat mâna asupra preoţilor, s-a isprăvit cu ei; templele şi-au închis luminile ştiinţei, piramidele au rămas monumente ale morţii şi dinastiile s-au stins. Unul dintre faraoni sfârşeşte cu toată oastea în fundul Mării Roşii.
Dezechilibrul mintal al trufiei a contaminat aproape toate valorile şi le-a pus în conflict. în valoarea politică trufia stârneşte tirania, terorismul, dictatura; în religie, inchiziţia, despotismul, protestantismul; în ştiinţă şi economie, materialismul; în artă, senzualismul; în toate a băgat anarhia faţă de Dumnezeu, Ierarhul lor de drept. Deci, ce vor zice, când li se va cere socoteală?
(Parintele Arsenie Boca - Cararea Imparatiei)

Gâlceava de cuvinte
 

Mult necaz s-a intamplat intre oameni de pe urma neinţelegerii in cuvinte. Nu toţi inţeleg prin acelaşi cuvant, acelaşi lucru.Cat despre ganduri, neinţelegerea e şi mai mare. Urechea auzitorilor parcă ar fi o adevărată răsucitoare a cuvintelor, iar mintea, vartelniţă a ideilor. S-a intamplat că lucruri clare ca lumina zilei să fie inţelese de oameni cu totul pe dos. Istoria ne stă mărturie: Cel care a avut mai mult de suferit de pe urma oamenilor, răstălmăcitori şi suciţi de minte, a fost Dumnezeu insuşi. Orice s-ar spune, El ştia să vorbească limpede; unii, insă, destul de mulţi, au inţeles că le vorbeşte un ieşit din minte (Ioan 6, 60), un indrăcit (Matei 12, 24), un hulitor de Dumnezeu (Matei 26,65). De aceea L-au şi osandit la moarte.Primejdia, care nu s-a isprăvit, are şi o formă intoarsă. Mulţi, in zilele noastre, zic că cinstesc pe Dumnezeu hulindu-I crucea, sfinţii, Biserica, Tainele, şi, intrucat S-a făcut şi om adevărat, şi pe Sfanta Sa Maică (Apocalipsa 12, 13-17). Aceştia fac acelaşi lucru, adică II osandesc la moarte.
La galceava se incaieră şi următoarele perechi de termeni: sufletul cu trupul, raţiunea cu instinctul, ştiinţa cu credinţa, sau mai binezis, neştiinţa cu credinţa. Iar cu Dumnezeu se galcevesc făpturile Sale: ingerul căzut şi omul decăzut.
La randul său, omul decăzut, cată vreme stăruie in decăderea sa, inseamnă că nu vrea să priceapă deosebirea intre virtute şi păcat, ci, după mintea lui, totul e natură şi nimic mai mult. Ce nu vede, nu există. Dumnezeu, nemurire, inviere, judecată, diavol şi iad, - astea-s vorbe de ameţire a minţii, bune pentru proşti. (Deşi nu ştiu cum s-ar părea la minte omul care, nărăvit să judece aşa, ar sta impotrivă, zicand de pildă despre piramidele Egiptului că nu există, fiindcă nu le-a văzut el!)
Da, el e măsura lumii; nu ştiam. Oare cine-1 ţine din umbră, că cele pămanteşti le crede - de vreme ce nu s-a răsculat nimeni impotriva piramidelor Egiptului - pe cand cele cereşti şi veşnice nu vrea să le primească?
Dar felul ăsta de oameni, nu cred nici ce văd; vederea lor nu plăteşte nimic. Mai mult s-ar folosi să fie orbi, decat orbi fără să ştie şi să se ţină că văd. Din nefericire asta e tragedia in care se cufundă mulţime de oameni, dar mai cu deosebire oamenii mărginaşi in ştiinţă şi crescuţi unilateral in cunoştinţe. Nu e bine aşa, ci precum urmărim o armonie intre facultăţile sufleteşti, tot aşa trebuie să urmărim o armonie şi intre cunoştinţele din cat mai multe domenii, precum şi o sinteză a acestora cu viaţa. Multă ştiinţă apropie pe om de Dumnezeu, puţină ştiinţă il indepărtează şi de ştiinţă şi de Dumnezeu. Iar omul atata preţuieşte cată apropiere de Dumnezeu şi-a caştigat in sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, insă trebuie şi el să şi-o caştige. Dar dacă nu vrea, Dumnezeu nu are nici o vină.
Ştiinţa, filosofia, medicina şi celelalte discipline ale preocupărilor omeneşti, chiar şi dreptul, care pune crucea pe masa de judecată, toate la un loc nu pot să dovedească, nici că există Dumnezeu, nici că nu există. Toate aceste discipline ale ştiinţei sunt insă folositoare cand işi cunosc marginile şi cand nu trec intr-o altă zonă a existenţei, unde nu au competenţă şi nici mijloace de cercetare.
In ştiinţă e savantul care sondează necunoscutul prin teorii şi le verifică pe urmă, dacă aduc lumină şi corespund realităţii sau ba. Savantul se ajută de teorie, teoremă, noţiuni, experienţe, concluzii, care formează o bază pentru noi cercetări. Adevărul lucrurilor, insă, e mult mai mult decat atata; depăşeşte măsurile omului. Revelaţia n-are a ţine pas cu vremea; nu e cazul adaptării Bisericii la spiritul timpului intrucat toate ştiinţele trebuie să ajungă la ce a revelat Dumnezeu.
In credinţă, in religie este sfantul, care are alte mijloace de aflare a adevărului. Lui i se revelează, i se descopere o lume mai mare, temelia lumii acesteia. In cunoştinţa lui, nu are teorii, nici aparate, ci e angajată viaţa lui. Sfantul nu cercetează. Viaţa lui curată e mijlocul de cunoaştere a unei realităţi pe care cercetătorul savant n-o poate prinde niciodată.
Ştiinţa nu angajează viaţa, de aceea nici n-o poate pricepe şi nici n-o poate crea.
Sfinţenia insă tocmai viaţa o angajează. Iar sfantul desăvarşit, care şi-a angajat viaţa şi a arătat că o poate şi crea, inviind morţi şi tăcand ochi unde nu erau1, e singur Iisus. De ce oare nu-L recunoaşte medicina? Ba nici măcar nu-L pomeneşte.
Poate fiindcă Iisus e de-o mărime uluitoare, care ar pricinui spaimă migălelii omeneşti.
De aceea, in interesul cunoaşterii vieţii şi sub unghiul vremelniciei şi sub al veşniciei – lucru care depăşeşte puterea şi cunoştinţa omenească - a venit la noi Dumnezeu insuşi şi ne-a spus cele de dincolo de ştiinţă, de filosofie şi de medicină, oricat s-ar desăvarşi acestea.
Credinţa are revelaţia cu care omul credinţei nu se tocmeşte. Dumnezeu ne insoţeşte mereu şi, pe măsură ce-L cunoaştem, viaţa noastră biologică şi psihologică se străbate tot mai tare de adevăr şi de lumina cunoştinţei. Asta e ceea ce posedă credinciosul printr-o cale mult prescurtată, cunoştinţa pe care savantul n-o poate prinde prin ştiinţă, ci numai dacă şi-a impins ştiinţa pană la toate marginile şi i-a recunoscut neputinţa.
Dumnezeu se revelează smereniei.
Deci, dacă e să inţelegem şi să folosim ceva, să incetăm galceava.
Drept aceea incerc o lămurire armonioasă a unei porunci a lui Dumnezeu, porunca a şaptea - o problemă de biologie - cu cele cateva cunoştinţe ce mi s-au intamplat la indemană. Porunca aceasta e o măsură preventivă a lui Dumnezeu, prin care vom dovedi că urmăreşte stăvilirea degenerării, a stricăciunii şi a toată jalea făpturii omeneşti.

Sfaturi de mare profunzime ale parintelui Arsenie Boca
 

"Nu uita ca esti o caramida duhovniceasca din marea cladire a Bisericii lui Hristos. Ramai cuminte in acest zid socotindu-te legat de celelalte caramizi cu mortarul iubirii."
"Pana la Dumnezeu, nu este nici jos, nici sus, nici aproape, nici departe, pentru ca Dumnezeu este pretutindeni si de aceea El e mai aproape de tine decat sufletul si trupul tau, numai sa stii si sa afli aceasta apropiere prin credinta si rugaciunie"
"Cand Mantuitorul porunceste iubirea de vrajmasi, El n-o face ca sa te ingenuncheze in fata celui rau, ci ca sa te elibereze de raul din tine si in felul acesta sa-l limiteze."
"Nu exista vrajmas mai mare pentru om decat omul insusi si de nimic nu trebuie sa se teama omul ca de el insusi. Cine isi stapaneste simtamintele, acela isi petrece viata in pace.
Nu e un biruitor mai mare pe pamant, decat acela care se biruieste pe sine insusi si domneste asupra patimilor sale."

http://www.apostolia.eu/uploads/modu...athonitul2.jpg

Dacă am fi smeriţi, Domnul ne-ar arăta raiul în fiecare zi. Dar pentru că nu suntem smeriţi, noi trebuie să luptăm şi să ducem un război cu noi înşine: dacă te vei învinge, Domnul îţi va da Ajutorul Său Sfânt în schimbul smereniei şi ostenelii tale.

( Sfântul Siluan)

Lasă-te în voia Domnului şi suferinţa ta va scădea şi va fi mai uşoară, pentru că sufletul tău va fi la Dumnezeu şi va găsi atunci pacea, pentru că Domnul iubeşte sufletul care se lăsă în voia lui Dumnezeu şi în mâna Sfinţilor Părinţi.

Când trăim după voia noastră proprie ne chinuim pe noi înşine. Cel care trăieşte după voia lui Dumnezeu este bun, are pace şi este vesel. O Adame, spune-mi, cum să scăpăm de suferinţele pământului? Nu este mângâiere pe pământ, numai tristeţea care ne macină sufletele.



"Doamne, da robilor Tai Duhul Tau Cel Sfant ca El sa incalzeasca inima lor cu dragostea Ta si sa-i povatuiasca la tot adevarul si binele".

"Doamne, vreau ca pacea Ta sa fie in tot poporul Tau, pe care l-ai iubit fara preget si L-ai dat pe Unul-Nascut Fiul Tau ca sa mantuiasca lumea [Ioan 3,16]".

"Doamne, da-le lor harul Tau ca in pace si iubire sa Te cunoasca si sa Te iubeasca pe Tine si sa zica ca Apostolii pe Muntele Tabor: "Bine este noua, sa fim impreuna cu Tine" [Matei 17,4].

https://lh5.googleusercontent.com/-H...7-no/okkkk.jpg

Sfântul Isaac Sirul are un cuvânt care zice că “rugăciunea este o bucurie care înalţă mulţumiri”. Aşa era la Sfinţii Apostoli. Ei aveau o bucurie mare şi din bucuria mare îşi revărsau sufletul în laudă şi binecuvântare către Dumnezeu. Ştiţi că la Sfânta Liturghie este o rugăciune care începe cu cuvintele: “Cel ce binecuvintezi pe cei ce bine Te cuvintează, Doamne…”. Pe cine binecuvintează Dumnezeu? Pe aceia care Îl binecuvintează pe Dumnezeu. Deci, din partea omului binecuvântare către Dumnezeu, din partea Domnului binecuvântare către om. Asta-i Ortodoxia noastră: legătura între Dumnezeu şi om, între Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi om – pentru că noi cel mai adesea ne gândim la Hristos. De ce? Pentru că Domnul Hristos îmi este mai apropiat în înţelesul că este şi om. E Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Dumnezeu adevărat născut din Dumnezeu şi om adevărat unit cu Dumnezeu, născut din Preasfânta Fecioară Maria, care, prin aceasta este Născătoare de Dumnezeu.
Deci, dacă ne gândim la înnoirea vieţii, noi trebuie să ne gândim la toate acestea. Adică la lepădarea tuturor relelor care nu se potrivesc cu Dumnezeu Cel bun. În rugăciunea “Tatăl nostru” zicem şi ne mântuieşte de cel rău. De ce zicem “şi ne mântuieşte de cel rău”? Pentru că vrem să scăpăm nu numai de cel rău, de instigatorul la rău, de diavolul, ci vrem să scăpăm şi de rău în orice chip ar fi el şi, mai ales, de răul din rădăcina răului. Care-i rădăcina răului? Aşezarea rea a sufletului nostru, gândurile rele. Dacă am scăpat de gândurile cele rele, scăpăm de toate celelalte care ţin de răutate. Aşa că lupta trebuie să ne fie pe planul gândului. Grija de căpetenie trebuie să fie aceea de a ne face rânduială în minte.
(Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Teofil Pârâian)

Cuvintele Bătrânilor: Hristos este totul !
 

https://lh5.googleusercontent.com/-Y...in+sec+xix.jpg

1. Bătrânul Porfirie zicea: “Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu-L vezi pe Hristos în toate faptele şi gândurile tale, tu trăieşti fără Hristos”.

2. Acelaşi Bătrân adăuga: “Hristos este prietenul nostru, fratele nostru El este tot binele şi toată frumuseţea. El este Totul. În Hristos nu este nici tristeţe, nici melancolie, nici introvertire, atunci când omul este copleşit de gândurile şi împrejurările care l-au apăsat şi l-au rănit. Hristos este Bucurie, Viaţă, Lumină, Lumină adevărată, care-l îmbucură pe om, îi dă aripi, îi descoperă toate lucrurile, îl fac să vadă toate creaturile, să sufere dimpreună cu toţi şi să le dorească tuturor să fie cu Hristos şi aproape de El”.

3. Amfilohie, Bătrânul din Patmos, zicea despre omul care-L uită pe Hristos din pricina numeroaselor sale ocupaţii: “Adesea Hristos vine şi bate la poarta ta. Tu-L faci să se aşeze în anticamera sufletului tău şi, absorbit de ocupaţiile tale, uiţi de Dumnezeiescul vizitator. El aşteaptă ca tu să trândăveşti, aşteaptă… şi apoi, dacă tu întârzii prea mult, El se ridică şi pleacă. Uneori încă, eşti atât de ocupat că-I răspunzi de la fereastră: n-ai nici atâta timp încât să-i deschizi uşa!”.

4. Acelaşi Bătrân zicea: “Omul care nu-l are pe Hristos în el vede toate lucrurile sumbre şi dificile”. Şi încă: “Până ce inima omului nu este locuită de Hristos, el are loc pentru bani, pentru averi şi pentru creaturi”.

5. Asupra aspectelor Providenţei lui Dumnezeu, pe care omul le ignoră, Bătrânul Porfirie zicea: “oamenii pot ajunge la o întunecare a conştiinţei văzând, zicând aşa, neantul din faţa lor şi cugetând: Noi cădem în neant, suntem pierduţi. Iar din spate suntem războiţi! Atunci revin la Dumnezeu şi-i luminează credinţa noastră ortodoxă. Dumnezeu lucrează în taină şi nu vrea să influenţeze libertatea omului. El conduce evenimentele în aşa fel încât omul să călătorească încet acolo unde trebuie”.

6. Bătrânul Epifanie zicea: “Lecţiile pe care ţi le dă Dumnezeu sunt total diferite de cele pe care ţi le dau oamenii. Pentru noi, doi şi cu doi fac patru. Dar, pentru Dumnezeu, doi şi cu doi pot face cinci, sau şase, sau nu importă ce alt număr!”.

7. Antim, Bătrânul din Chios, spunea: “Fără voia lui Dumnezeu o piatră nu poate fi mişcată nici o frunză de copac nu se poate clătina ca să cadă pe pământ”.

8. Bătrânul Eusebiu, de la Frăţia Zoi, scria unui fiu de-al său duhovnicesc: “Atunci când Dumnezeu se îndepărtează de om, acesta, nu numai că se prăbuşeşte în tot felul de păcate şi nedreptăţi, dar el pierde şi credinţa. Dumnezeu te-a făcut creatura Sa şi, prin credinţa ta în El şi voinţa ta de a creşte după voia Sa, El te face copilul Său, prevăzând toate lucrurile ca un Tată plin de dragoste şi are grijă de viitorul tău ca tu să devii desăvârşit”.

9. Despre mijloacele pe care le întrebuinţează Dumnezeu pentru a-l ajuta pe om, Bătrânul Antim zicea: “Bunul Dumnezeu nu încetează să-i dea sugestii bune omului. Uneori îl luminează, alteori îi trimite o mângâiere prin intermediul unei persoane, alteori îi dă un semn. Mila nesfârşită a lui Dumnezeu se foloseşte de toate căile posibile pentru a-l apropia pe om de Sine şi a-l mântui”. Bătrânul adăuga: “Dumnezeu îl ajută pe om, fie printr-un părinte duhovnicesc pe care-l face să-l cunoască pentru a-l îndruma, fie printr-un înger care-l luminează, fie printr-un gând bun pe care îl sugerează, sau printr-o descoperire dumnezeiască pe care i-o acordă”.

10. Bătrânul Ieronim zicea: “Fiţi atenţi la felul în care vă petreceţi ziua de astăzi. Iar viitorul încredinţaţi-l Providenţei divine! Dumnezeu vă va ajuta. Ceea ce e cu voia lui Dumnezeu se va face! Nu vă chinuiţi mintea gândind la viitor. Dumnezeu va ajuta”.

11. Referitor la dragostea lui Dumnezeu pentru om, Bătrânul Antim, noul sfânt din insula Chios, sublinia: “Dumnezeu nu-i separă pe drepţi de păcătoşi nici nu-i compară pe cei răi cu cei buni. Albina, dacă găseşte un pic de zahăr pe o scrumieră, nu importă cât de murdară este aceasta, va lua zahărul pentru a face din el miere. Dumnezeu nu se uită dacă omul se găseşte în păcat sau în virtute, nici dacă este bun sau rău. El caută doar momentul în care să Se apropie pentru a-i veni în ajutor”.

“Ioan Botezătorul ne este îndeobşte cunoscut pentru marea sfinţenie a vieţii sale. I se spune înger în trup sau om îngeresc, de cât de aspră i-a fost viaţa în pustie şi de cât de intransigentă asceza. (…)

Ne putem întreba acum ce semnifică pentru noi Ioan Botezătorul, prin care însuşiri ale lui ni se arată admirabil, adică vrednic de mirare şi veneraţie, prin care ne poate fi călăuzitor şi model? Prin smerenia sa absolută, desigur. Prin iubirea sa totală faţă de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine şi a înlocuirii ei cu iubirea pentru altul. Ioan Botezătorul se trece în umbră, se şterge, parcă s-ar dori invizibil.

http://imagizer.imageshack.com/img538/5919/uEWGcZ.jpg

El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneşte Iisus în versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfântului Ioan, prietenul care se bucură de bucuria Mirelui, care stă şi-L ascultă cu dragoste şi supunere, care nu-şi doreşte nimic altceva decât să-L slujească. Iată ce este Ioan Botezătorul: este minunata pildă de „eu” care iese din sine şi – cu smerenie şi neţărmurit devotament – dobândeşte putinţa de a-şi iubi semenul mai mult decât pe sine însuşi.

Ioan Botezătorul ne poate fi tuturor îndreptar pe calea strâmtă a înfrângerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului şi egocentrismului nostru ridicol care-şi face râs de noi îndemnându-ne a crede că suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii şi ne dă ghes a ne încrede numai în noi înşine, a ne închide şi încuia în carapacea bine ferecată a sinei noastre imperialiste. Ioan ne poate fi pildă sigură de dragoste pentru Mire, adică pentru Hristos şi de slujire neprecupeţită a Sa. (…)

Noi reţinem din viaţa şi jertfa Sfântului Ioan Botezătorul (…) capacitatea omenească de a ieşi din sine, de a depăşi strâmtoarea fenomenalităţii, de a iubi pe un altul. Noi cutezăm chiar a ne face o călăuză (sau măcar un temei de neîncredere în afirmaţii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina frază de la Ioan 3, 30: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez“.

(Nicolae Steinhardt, Daruind vei dobandi, Editura Manastirii Rohia, 2006)

"Când ai bogăție, cugetă cum vei îndura cu vrednicie sărăcia. Când ești fericit, cugetă cum vei îndura cu vrednicie nefericirea. Când te laudă oamenii, cugetă cum vei îndura cu vrednicie defăimările lor. Iar în toată viața cugetă cum vei muri cu vrednicie"
Sfântul Nicolae Velimirovici

"După cum hainele mai mari decât măsura împiedică la mișcare pe cei ce se luptă, așa și dorința avuției peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască."
Sfântul Antonie cel Mare

"La oameni e cinstită bogăția, iar la Dumnezeu e vrednic de cinste un suflet smerit."
Sfantul Isaac Sirul

"Cel mai bogat om, este cel care se mulțumește cu ce are."
Sfântul Grigorie Teologul

"Eu împart cu Hristos totul: trup și suflet, piroane și Înviere. Hristos este pentru mine pământul meu natal, virtutea mea, slava mea, totul."

http://www.tezaurul-ortodox.com/uplo...58_4_32482.jpg

Sf. Macarie de la Optina despre PACEA BUNA si PACEA INSELATOARE

“Gandurile care aduc descumpanire si neliniste sunt de la diavol. Gandurile ‘dupa Dumnezeu’ aduc siguranta, indrazneala si pace.
Cat despre oamenii care traiesc, chipurile, o anumita fericire, desi nu au o viata duhovniceasca si desi nu se intereseaza de trairea crestina autentica, de trairea interioara, si sunt plini de pace si de fericire, ei bine, afla ca acestia traiesc o pace falsa – pacea stricacioasa a lumii acesteia -, nu adevarata pace a Domnului nostru Iisus Hristos.
De fiecare data cand ne adunam fortele sufletesti si punem cu hotarare bazele unui nou inceput al vietii interioare, in calea noastra intalnim o furtuna de tot felul de piedici si ispite. Dar tocmai datorita acestui razboi demonic, lupta duhovniceasca ne aduce roade. Dar ce tot zic! Acest razboi pe care-l purtam este absolut necesar, fie ca suntem calugari, fie ca suntem mireni.
Insa cei care, traind in fericirea lor inselatoare, nu cunosc problemele deosebite si greutatile vietii duhovnicesti, cei care sunt multumiti de ei insisi si satisfacuti, fara sa le pese si fara sa se intristeze de nimic, acestia poate ca, intr-adevar, vor trai peste o suta de ani pe acest pamant trecator, dar nu vor gusta niciodata din pacea pe care noi o cautam si pe care am inceput de pe acum sa o gustam. Aceasta este pacea de “mai presus de minte“, care ii daruieste sufletului Duhul cel Sfant. Este pacea care se dobandeste numai cu efort si cu stradanie. Este darul lui Dumnezeu, oferit la capatul multor lupte cu noi insine si cu demonii. Astazi ne da un strop mic, maine, o inghititura, dupa aceea, si mai mult, si tot asa, viata intreaga, plina de razboaie, furtuni, piedici si amaraciuni, pe drumul nostru duhovnicesc“...

Mângâietor este Duhul, Mângâietor este Fiul, Mângâietor este Tatăl Treime Sfântă, Dumnezeule, slavă Ţie! Slavă Ţie, Dumnezeule, Care ne-ai dăruit fiinţare, Care ne-ai dăruit mântuire, Care ne-ai dăruit nouă, celor din întunericul şi din umbra morţii, cunoaşterea adevărului şi mângâierea ce vine din suflarea asupra noastră a Duhului Tău Sfânt, Care împreună-lucrează cu Sfântul Tău Adevăr, Care este Cuvântul Tău! În cântările sale harice, de Dumnezeu insuflate, Sfânta Biserică În numeşte pe Duhul Sfânt „Mângâietor”, „Mângâietor” Îl numeşte şi pe Fiul lui Dumnezeu; Mângâietor este şi Tatăl, Care în chip de nepătruns cu mintea Îl naşte pe Fiul şi în chip de nepătruns cu mintea Îl purcede pe Duhul Sfânt. Mângâietor este Duhul, Mângâietor este Fiul, Mângâietor este Tatăl. Dacă razele sunt lumină şi foc, şi soarele din care vin ele este lumină şi foc.

Treime Sfântă, Dumnezeule, slavă Ţie! Slavă Ţie, Dumnezeule, Care ne-ai dăruit fiinţare, Care ne-ai dăruit mântuire, Care ne-ai dăruit nouă, celor din întunericul şi din umbra morţii, cunoaşterea adevărului şi mângâierea ce vine din suflarea asupra noastră a Duhului Tău Sfânt, Care împreună-lucrează cu Sfântul Tău Adevăr, Care este Cuvântul Tău! Cei ce au cunoscut şi au primit Sfântul Adevăr au intrat sub înrâurirea, sub călăuzirea Sfântului Duh, sunt partea Domnului. În capul tuturor cunoştinţelor şi impresiilor care nu au drept cap Adevărul se află satana. Şi urmează satanei îngerii lui; aceştia sunt partea lui; sorţul lor este împreună cu el. Ţărână să mănânce în toate zilele vieţii lor şi pe pântecele lor să se târască (v. Fac. 3, 14); această hotărâre s-a pogorât asupra lor de la Judecătorul tuturor – Dumnezeu. Partea lor este înţelegerea trupească; îmbrăcămintea lor este învechirea lui Adam.

Sfântul Adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu spune: prin multe necazuri se cuvine nouă a intra în Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14, 23). Necazurile sunt cu precădere partea vremurilor noastre, căreia nu i-a fost lăsată nici nevoinţa muceniciei, nici nevoinţa călugăriei. Partea noastră, a creştinilor vremurilor din urmă, este partea unor necazuri ce par neînsemnate, nimicnice. Cumpăna este la Dumnezeu! Înaintea Lui, în cumpăna Lui, orice necaz este nimicnic, orice necaz este de mică însemnătate, oricât de mare ar fi el, pentru că adumbrirea puterii şi harului Său poate preface în cea mai mare desfătare cel mai mare necaz. Astfel, şi un necaz mic are înaintea Lui însemnătate deplină, cu nimic mai prejos decât cea a unui necaz mare. Totul depinde de harul Său – iar El primeşte de la om cu milostivire orice necaz pe care omul îl întâmpină mulţumindu-I, supunându-I-se, slavoslovindu-L.



(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 71-72)

Parintele Constantin Galeriu :
 

Iubitilor, sa ne rugam toti sa lumineze bunul Dumnezeu in Duhul Sfant inimile noastre sa intelegem negraitele taine din aceste cuvinte. Am praznuit acum doua zile, in 14 septembrie, aflarea Sfintei Cruci, in pamant, unde fusese aruncata si ingropata. Caci a trimis imparatul Constantin - caruia i se aratase pe cer Sfanta Cruce, vestindu-i-se: “Prin acest semn vei invinge” - pe sfanta sa mama la Ierusalim, si, cu rugaciune si cautare (“Cautati si veti afla”, spusese Mantuitorul) au aflat Sfanta Cruce. Iar Patriarhul Macarie a ridicat-o, ca s-o poata vedea toata multimea. Si s-a rugat Sfanta Elena si a sarutat-o; la fel toti cei de fata. Si au strigat: Doamne miluieste. De atunci mereu, la 14 septembrie se inalta si noi toti o sarutam si zicem, cu mosii si stramosii nostri, cu crestinii de atunci, de acum 1700 de ani: Doamne, miluieste poporul si intreaga lumea Ta. Si Crucea Ta, Doamne, sa o simtim unindu-se, identificandu-se cu noi insine, caci in chipul crucii ne-ai zidit. Si Fiul lui Dumnezeu, Domnul si Mantuitorul nostru, cum spune Sfantul Atanasie cel Mare, a ales sa moara pe Cruce pentru acest fel unic de a muri: cu bratele deschise, imbratisand lumea. Crucea ne imbratiseaza. In finta ei adanca ea este iubire. E insasi descoperirea Dumnezeirii in Creatie si in mantuirea lumii. In toate se descopera iubirea si crucea Dumnezeului Cel vesnic, Cel nezidit, pentru noi, zidirea lui.

Suntem creati dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectivea infinitei asemanari cu El. Aceasta este definitia a tot omul. Si desi omul, prin pacat, a cazut, chipul lui Dumnezeu a ramas intiparit; e de nesters, de nedistrus. Am lepadat, cum spun Sfintii Parinti, asemanarea; dar chipul nu l-am pierdut. Chipul lui Dumnezeu fiind intiparit in noi, suntem deci partasi existentei lui Dumnezeu si, atunci, nemuritori. Caci Dumnezeu nu-si ia inapoi nici darul nici chemarea. Ramane in noi taina chipului lui Dumnezeu - chipul Crucii. In el si prin el lucram asemanarea - luand crucea Lui.

De aceea asa incepe Mantuitorul acest cuvant: €œCel ce voieste sa vina dupa Mine” – sa se uneasca real cu Mine, intru asemanarea Mea; si aceasta cu vointa. Spune dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: Chipul din noi e de nesters, de nedistrus (nimic nu se distruge din ce a zidit Dumnezeu), iar intelepciunea si bunatatea lui Dumnezeu - adica lucrarea asemanarii - tin de vointa noastra, de libertatea noastra. Doamne, invata-ne sa ne lucram libertatea, s-o traim ca sa ne faca liberi cu adevarat. Caci adevarul ne face liberi. Si, Doamne, Tu esti Adevarul; in vointa noastra si in libertatea noastra: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine - si aici vine un cuvant parca mai greu decat celelalte - sa se lepede de sine€.

Ce ne învaţă Sfinţii Părinţi despre inimă?
 

- Inima este centrul vieţii şi al sufletului nostru. Pentru aceea şi Dumnezeu ne-o cere, zicând: „Fiule dă-Mi inima ta!” (Pilde 23, 26). Iar Iov zice: „Nimic nu este mai adânc decât inima omului”. Sfântul Vasile cel Mare, în cartea sa „Hexaimeron”, spune că „inima este rădăcina vieţii”. Ea se zideşte în toate fiinţele întâi şi tot ea se preface în pământ, cel mai de pe urmă. Înţeleptul Solomon zice: „Cu toată străjuirea străjuieşte inima ta, că într-însa sunt izvoarele vieţii” (Pilde 4, 23). Altfel, inima se face izvor al morţii, în loc de izvor al vieţii. După Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Damaschin, inima omului este centrul a patru puteri, şi anume:
Inima este centrul tuturor puterilor fireşti ale omului, adică puterea hrănitoare (nutritivă), seminală, crescătoare etc. Inima este şi centrul puterilor sufleteşti ale omului, care sunt în număr de cinci, şi anume: voinţa, raţiunea – formată din cinci părţi: minte, gând, ce răsare din minte ca raza de soare, cugetare, alegere şi hotărâre –, simţirea, numită şi puterea poftitoare, mânia (puterea mânioasă) şi cuvântul (puterea cuvântătoare).
Aceste cinci puteri se numesc puteri sufleteşti şi îşi au sediul în inimă. Apoi, inima este centrul (locul) puterilor afară de fire, adică al patimilor. Păcatele şi patimile se numesc afară de fire, pentru că nu au fost create de Dumnezeu, nici nu sunt din început în om. Păcatele îşi au sediul tot în inimă, după cuvântul Mântuitorului Care zice: Din inimă ies gândurile cele rele, uciderile, desfrânările, mărturiile mincinoase, hulele... (Matei 16, 19).
Inima este încă centru suprafiresc, adică centrul duhovnicesc al tuturor darurilor Sfântului Duh şi al tuturor faptelor bune, care îşi au sediul tot în inimă. Dacă punem străjer la poarta inimii pe minte, adică gândul cel bun, el nu va lăsa să intre înăuntru păcatele celor cinci simţiri, iar patimile cele ce ies din inimă le va opri, ca să nu se prefacă în păcate. Deci, paza inimii constă în a pune gândul portar al inimii, pentru a opri orice cuget pătimaş să nu intre în inimă.
Arhimandrit Ilie Cleopa

ADEVARATA POCAINTA : SF. Nicodim Aghioritul
 

“Sa stii ca cine doreste sa-si faca livada intr-un loc salbatic are nevoie de 4 lucruri:
1) sa taie lastarii si crengile copacilor neroditori.
2) sa-i taie si sa le scoata radacinile, pentru ca daca radacinile raman, rasar apoi alti lastari.
3) in locul copacilor salbatici sa sadeasca pomi roditori.
4) sa-i pazeasca de animale si de vitregii pana le cresc radacinile, se fac mari si dau roade. Si tu, frate, ca sa dobandesti cainta adevarata ai nevoie de 4 lucruri:
1) Sa tai lastarii si crengile pacatului, adica sa fii hotarat din toata inima sa nu mai pacatuiesti niciodata si sa te tii departe de orice fapta si lucrare a pacatului, asa cum te-ai tine departe de moarte si de iad, pentru ca lastarii si crengile sunt faptele noi ale pacatului. te va tine departe de pacat vorbirea neintrerupta cu Dumnezeu, amintirea mortii, amintirea Judecatii lui Dumnezeu si a iadului, deasa marturisire si deasa impartasire cu sfintele taine, daca nu esti oprit. Mai cu seama Sfanta Impartasanie te va ajuta sa ocolesti toate prilejurile de a gresi. Te va ajuta de asemenea foarte mult daca vei evita tovarasiile rele si persoanele cu care ai pacatuit si, mai ales, acele tovarasii si prietenii care-ti fac rau sufletului.
2) Nu ajunge sa te tii departe de pacat, ci trebuie sa-i tai ramurile si mai ales sa-i smulgi radacinile, care sunt: relele inclinatii si deprinderi, ispitele, patimile, poftele si dorintele care raman inradacinate adanc in inima chiar si dupa ce te indepartezi de pacat. Ca sa-ti smulgi din inima radacinile tuturor acestor porniri, ispite si amintiri ale pacatului, trebuie sa lupti, frate. Iar daca nu vei scoate radacinile, exista primejdia ca alte pacate sa rasara si sa odrasleasca.
Si spune Sfantul Vasile cel Mare: “Asa cum, atunci cand vrei sa tai o planta dar ii lasi radacinile, ea va rasari din nou, tot asa si cel ce voieste a se curata de pacate, trebuie mai intai sa lepede pricinile pacatului, aceasta fiindca pacatele se nasc unele din altele si nu sunt despartite“.

Neincetata trebuie sa fie durerea inimii, fiindca neincetata este si pocainta. De aceea, frate, si tu trebuie sa ai mereu durere in inima. Cu cat o ai mai mult, cu atat ai si mai multa pocainta. Cum dispare durerea, cum se departeaza de la tine si pocainta, cum spune si Gheorghios Karessios dimpreuna cu ceilalti teologi. De aceea Sfantul Isaac zice ca: “nici o virtute nu este mai inalta decat pocainta, pentru ca pocainta nu se sfarseste nicicand” (Cuvantul 55).
(…)
Aceasta pentru ca in fiecare zi si in fiecare noapte pacatuim, toti oamenii, cand cu cuvantul, cand cu ganduri viclene, ganduri de hula si rusinoase, maniindu-l pe Dumnezeu. De aceea trebuie noi toti sa avem inima indurerata si zilnic sa ne caim pentru aceste pacate si sa cerem iertare de la Dumnezeu, nu numai pentru pacatele noastre trecute, ci si pentru cele de acum si pentru cele de fiecare zi.
Sfantul Isaac Sirul intareste prin cuvantul sau: “Trebuie sa stim ca in orice vreme, in aceste douazeci si patru de ceasuri cat tin ziua si noaptea, avem nevoie de pocainta” (Cuvantul 20).
Frate, daca vesnic ai in inima aceasta tristete sfasietoare, sa stii ca mult bine face sufletului, pogorand si adunand mintea in inima si nelasand-o sa-si mai aminteasca de rele si de pacate, caci se stie ca daca ne doare vreo parte a corpului, mintea noastra este acolo.
Aceasta strapungere va face inima sa verse otrava si carligul pacatului pe care le-a inghitit. O va inmuia, o va smeri si o va face sa se dezlipeasca repede de patimile si de inclinatiile pe care le dobandise prin pacat. Inima pacatosului este impietrita si nesmerita si fara strapungere nu se poate smeri si nici inmuia, cum se spune: “Inima indaratnica sfarseste rau” (Intelepciunea lui Isus Sirah 3, 26). Aceasta strapungere va urca in fata Domnului Savaot si aproape ca-L va sili sa-ti ierte pacatele, cum se spune: “Judecata mea este la Domnul si durerea mea este in fata lui Dumnezeu” (Isaia). (…)
Aceasta strapungere te va face sa mananci si sa bei altceva decat mancai si beai inainte de a te pocai, sa te imbraci si sa dormi cu totul altfel si sa-ti schimbi felul de viata. Astfel trebuie sa traiasca cei ce s-au pocait, in smerenie, adica plangand, in putinatate si in saracie. Asa cum bolnavii nu au acelasi fel de viata cu cei sanatosi, cum zice Sf. Grigorie de Nissa in Cuvantul sau despre pocainta: “Nu trebuie ca unul care spune ca este bolnav sa traiasca ca cei sanatosi, pentru ca intr-un fel traieste un bolnav si altfel un om cu sanatatea nestirbita“. Si zice tot el in alta parte: “Ii fagaduim lui Dumnezeu sa ne pocaim, dar faptele noastre nu arata ca ne ostenim si ca suferim, ci ca traim la fel cum traiam pe cand pacatuiam (…) Ne pocaim numai cu numele si nu cu fapta si cainta noastra nu da roade“.
(…)
Aceasta suferinta nu este atat de amara incat sa te duca in pragul disperarii, pentru ca o durere care duce la deznadejde trebuie alungata ca una ce vine de la diavol. Strapungerea aceasta este dulce si aduce bucurie, fiind unita cu speranta mantuirii, cu o preadulce cucernicie si smerenie, cu lacrimi si usurarea cugetului.
De aceea Sf. Ioan Scararul spune in alta parte: “Eu, atunci cand ma gandesc la smerenie sunt mirat. Cum de se impletesc suferinta si durerea cu bucuria si fericirea, ca mierea cu ceara? Ce invatam de aici? Ca smerenia si cucernicia sunt Darul Domnului si ca sufletul smerit si cucernic simte o bucurie adevarata, pentru ca Dumnezeu Insusi, in chip tainic, ii mangaie pe cei cu inima zdrobita“. (Cuvantul 7 – Despre intristare)
In sfarsit, strapungerea iti va smulge din inima deprinderile rele si obiceiul de a pacatui si iti va aduce adevarata pocainta de care vorbeste Sf. Grigorie de Nissa. Va face sa dispara cu totul nu numai pacatul in fapte, ci si dispozitia si pornirile inimii spre pacat, gandurile pacatoase, ispitele si atacurile vrajmasului asupra cugetului. “Pocainta este dezlegarea si stergerea celor ce erau inainte, faptuite sau cugetate” (Cuvant despre pocainta).
O, intristare atat de dulce ce vine din cainta cea adevarata prin harul dumnezeiesc! Intristare ce aduce bucurie si-l face pe om neispitit sau greu de miscat spre pacat. Fericita intristare ce vine din fericirea neintristata!
Ai invatat, frate:
1) cum sa tai vlastarii si ramurile pacatului, infranandu-te cu hotarare de la pacat.
2) cum sa-ti smulgi din inima radacinile pacatului avand inima intristata.
3) invata acum cum trebuie sa-ti sadesti in inima in locul copacilor neroditori si salbatici, pomi buni si roditori, sa sadesti adica virtuti in locul pacatelor. Sa sadesti smerenie in locul trufiei, infranare in locul lacomiei, milostenie in locul iubirii de arginti, blandete in locul rautatii si cruzimii, feciorie si cumintenie in locul patimilor carnii, dreptate in locul nedreptatii si al pradalniciei, adica sa dai si ce este al tau. Sa sadesti iubirea si dragostea frateasca in locul pizmei si urii, pazirea si lucrarea poruncilor lui Dumnezeu in locul calcarii.
Caci nu este de ajuns pentru mantuire, frate, si nici pentru dobandirea caintei adevarate numai sa-ti smulgi din inima radacinile pacatului si sa lasi apoi locul sterp, ci trebuie sa sadesti acolo unde a fost pacat copacii si florile virtutilor. Daca-ti lasi inima necultivata, o vor napadi iarasi spinii si copacii salbatici ai pacatului. Asa te indeamna Duhul Sfant prin gura psalmistului David. Asadar trebuie sa ocolesti relele si sa faci cele bune. “Fereste-te de rau si fa binele” (Ps. 33, 13).
4) In ultimul rand, dupa ce-ti sadesti aceste virtuti in inima, trebuie sa le ingrijesti cat de mult poti, pana ce vor prinde bine radacini, adica pana ce vor deveni obiceiuri, practicandu-le neintrerupt, asa cum mai inainte obiceiuri iti devenisera patimile si pacatele. Sa le ingrijesti pana ce vor inflori si vor rodi mantuirea, cainta adevarata si iertarea pacatelor tale. Daca nu le ingrijesti, vine samanta neghinei, diavolul, si, in timp ce dormi si n-ai habar de nimic, ti le smulge din inima si-ti pune in locul lor rautatile lui.
Iarasi, daca nu sadesti aceste virtuti cu toata grija, se intorc patimile. De aceea, parintii au numit patimile “cele care se intorc usor“. Si cand se intorc si gasesc tarina inimii cultivata si lucrata, prind radacini mai usor decat cele dintai si astfel “si starea de pe urma a omului aceluia se face mai rea decat cea dintai” (Matei 12, 45), lucru care, iubite, sa nu ti se intample niciodata.
Acestea patru alcatuiesc, frate, adevarata pocainta. Prin ele o poti dobandi. Biserica Il roaga pe Dumnezeu in cateva rugaciuni anume randuite, sa ne dea dar: “Binevoieste a ne aduce la pocainta cea adevarata“. Acestea sunt roadele ei. Ele sunt dovada ca Dumnezeu ti-a iertat cu adevarat pacatele si s-a impacat cu tine€.

Oamenii au căzut în necredinţă fiindcă nu se roagă



Oamenii au căzut în necredinţă fiindcă s-au lipsit cu totul de duhul rugăciunii sau fiindcă nu-l au şi nu l-au avut niciodată, într-un cu*vânt, pentru că nu se roagă. De aceea inima unor asemenea oameni devine câmpul în care poate lucra în voie Stăpânul lumii acesteia, diavolul. El este şi stăpânul lor. Aceştia nu s-au rugat şi nu se roagă Domnului să coboare asupra lor roua harului dumnezeiesc (iar de darurile Domnului au parte doar cei ce le cer).

Inimile întinate după fire, lipsite de roua însufleţitoare a Duhului Sfânt se usucă şi astfel, pălite de o teribilă arşiţă, cad, până la urmă, mistuite de flăcările infernale ale necredinţei şi ale patimilor de tot felul, diavolul neştiind să facă altceva decât să aţâţe patimile, cele care întreţin acest foc grozav; el saltă de bucurie văzând cum pier nefericitele suflete, cele răscumpărate cu sângele Domnului, al Celui ce i-a surpat puterea.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)


TREI LUCRURI TE VOR ÎNSOŢI PRIN VIAŢA ACEASTA ÎNSPRE CEA VIITOARE:
• O MINTE DUPĂ VOIA LUI DUMNEZEU
• O INIMĂ CINSTITĂ
• UN SUFLET SMERIT

FIE CA BUNUL DUMNEZEU SĂ VĂ ÎNVREDNICEASCĂ SĂ DOBÂNDIŢI TOATE ACESTEA ŞI SĂ VĂ FIE DE MARE FOLOS SPRE MÂNTUIRE!

Frații mei iubiți, mari și negrăite sunt bunătățile sfinților, covârșind orice minte și cuvânt, căci ei sunt moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori ai lui Hristos. Căci le-a gătit lor Stăpânul slava Ierusalimului celui de sus, sălașurile cerurilor cele nestricăcioase și celelalte bunătăți care sunt greu de tâlcuit și greu de povestit celor de pe pământ. Nici nu le-a primit pe acestea auzul, nici nu ne-a bănuit sau văzut duhul.
Asupra acestora aplecându-se drepții și moștenind prin testament făgăduințele cele bune, suspinând, plâng cu amar, nesuferind să vadă o așa de mare slavă a bunătăților celor gătite lor, căindu-se și numai dacă ar grăi ceva către aproapele sau s-ar folosi de ceva dintre cele de pe pământ, fiindcă Dumnezeu revarsă din belșug bogății asupra celor ce-L iubesc pe El, bun fiind și bine făcând celor buni, după cum Însuși mărturisește, zicând: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui”.


Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Cuvinte ascetice

O reţetă a Sf. Efrem Sirul
 

O reţetă a Sf. Efrem Sirul pentru opt boli ale sufletului Cele opt gânduri din care vine tot ce-i rău şi din care omul nostru lăuntric se îmbolnăveşte adânc şi de moarte sunt următoarele: lăco­mia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, mânia, întristarea nepotrivită, trândăvirea, slava deşartă, trufia. Tocmai acestea poartă război cu fiecare om.

Şi tu, fiule, dacă vrei să birui lăco­mia pântecelui, să îndrăgesti înfrânarea, să ai frică de Dumnezeu, şi vei birui. Dacă vrei să birui curvia, să îndrăgeşti privegherea şi însetarea, să te gândeşti întotdeauna la moarte şi sa nu stai niciodata de vorbă cu femeile, şi vei birui.

Dacă vrei să birui iubirea de arginţi, să îndrageşti neagonisirea şi necheltuirea.

Dacă vrei să birui mânia, să ţii minte cum Domnul nostru Iisus Hristos nu S-a mâniat pe evrei, cu tot răul pe care I l-au făcut, ci chiar S-a rugat pentru ei.

Dacă vrei să birui întristarea nepotrivită, să nu te mâhneşti nicicând pentru cele vremelnice, ci dacă te vor răni cu vorba, sau nu îţi vor da pace, sau te vor necinsti, nu te întrista, ci, dimpotrivă, bucură-te. Întristează-te doar când păcătuieşti, dar şi aici să păstrezi măsura, ca să nu cazi în deznădejde şi să pieri.

Dacă vrei să birui trândăvirea, îndeletniceşte-te macar o scurtă vreme cu vreo rucodelie, sau citeşte, sau roagă-te deseori.

Dacă vrei să birui slava deşartă, să nu iubeşti laudele, nici cinstirile, nici hainele bune, nici şederea pe locurile de frunte, nici întâietăţile, ci, dimpotrivă, să te bucuri atunci când eşti ocărât şi defaimat în chip mincinos, şi să te mustri pe tine însuţi, zicându-ţi că eşti mai păcătos decât orice om.

Dacă vrei să birui trufia, orice ai face, să nu zici că lucrul acela s-a făcut cu puterile tale, ci fie că posteşti, fie că petreci vremea în priveghere, fie că dormi pe pământul gol sau îngenunchezi adesea făcând metanii, să spui: “Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu acoperământul lui Dumnezeu se face aceasta, nu cu puterea mea”…

Nimic nu poate fi mai simplu şi accesibil decât această reţetă a lui Efrem împotriva celor opt boli ale sufletului – iar pentru ca ea să fie mai puternică şi mai eficace, adaugă rugăciunea ace­luiaşi Efrem: “Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăvirii, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie, iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei daruieşte-mi mie, slugii Tale.”

Pana cand ne vom zbate si ne vom chinui?
Sfantul Siluan Athonitul:

“Adeseori e ca si cum Domnul nu ne aude; dar aceasta e numai pentru ca suntem mandri si cerem ceea ce nu ne este de folos. Chinuitor lucru este a recunoaste mandria in noi insine, dar Domnul lasa pe cel mandru sa se zbata chinuindu-se in neputinta sa pana ce se smereste“.
“Pentru ce sufera omul pe pamant, pentru ce duce necazuri si indura rele?Suferim pentru ca nu avem smerenie. In sufletul smerit viaza Duhul Sfant si El da sufletului libertatea, pacea, iubirea si fericirea“.
“Tu zici: ‘Viata mea e tare amara‘. Dar eu iti voi spune, sau mai degraba Domnul Insusi iti spune: ‘Smereste-te si vei vedea ca, spre uimirea ta, nenorocirile tale se vor preface in odihna si vei spune: ‘De ce ma chinuiam si intristam atat altadata?‘ ‘

Acum insa esti bucuros pentru ca te-ai smerit si harul lui Dumnezeu a venit; acum, chiar daca ai sedea singur in saracie, bucuria nu te va parasi, pentru ca ai in suflet pacea despre care a zis Domnul: ‘Pacea Mea dau voua‘ (Ioan 14, 27). Asa da pace Domnul oricarui suflet smerit”.!

Metaniile și rugăciunea
 

Numărul metaniilor este mai bine să nu-l determinaţi, nici timpul. Rugaţi-vă, făcând metanii, atât timp cât cere inima şi nu vă împotriviţi ei, căci vrăjmaşul se va apropia, zicându-vă: „Te-ai rugat mult...” Metaniile sunt o lucrare trupească. Cu ele trebuie să uniţi gândul la Dumnezeu şi sentimentul către El. Metaniile sunt ajutorul rugăciunii, nu rugăciunea însăşi. Rugăciunea este înălţarea mintii şi a inimii către Dumnezeu.


Sfântul Teofan Zăvorâtul

DIN ZICERILE PARINTELUI ARSENIE BOCA-
Explicate de Parintele Teofil Părăian

"Mă, nu toti din lume se prăpădesc, nici toti din mănăstire se mîntuiesc"

Avea o putere de sinteă deosebită, o putere de intuitie si o putere de a cunoaste totdeauna esentialul într-o chestiune. Cînd îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Si de la el au rămas si cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pildă, cînd l-am întîlnit eu pentru prima dată, mi-a si spus un cuvînt, o formulă. Zice: "Mă, nu toti din lume se prăpădesc, nici toti din mănăstire se mîntuiesc". Deci avea o posibilitate de a formula ceva.

"Nici abuzul, nici refuzul"

In legătură cu sexualitatea în familie, Părintele Arsenie zicea: "Nici abuzul, nici refuzul".

"Cu mine de două ori trebuie să se întâlnească omul…"

Părintele zicea că de două ori trebuia să se întîlnească omul cu el: o dată cînd îi spune si a doua oară la moarte, să-i spună dacă a făcut ce ia spus. Foarte corect! Ce rost are sã meargă cum merg unii ca să-i spună unul, ca să-*i spună altul, că un cuvînt de folos, că nu stiu ce… si*apoi adună la cuvinte de folos si nu împlineste nimic!

"Cine face curte nu face carte"

Părintele Arsenie zicea: "Cine face curte nu face carte".

"Nasteti-vă sfinti!"

Parintele Arsenie îi îndemna pe oameni să nască sfinti. Bineînteles că pentru a naste sfinti trebuie să fi sfînt sau trebuie să tragi de tine spre idealul sfinteniei. Si cînd începem să ne ocupăm de noi însine, putem să ne cunoastem, să aflăm negativele noastre, să cunoastem încărcătura dată de altii si pusă în noi, s-o rezolvăm, dar aceasta cere timp si osteneală.

"Să-ti feresti capul de frig si de prostie!"

E un cuvînt care merită să fie stiut si urmat, el putînd fi de folos tuturor celor ce nu iau aminte la ei însisi, tuturor celor care vreau să braveze si nu se gîndesc la urmările pe care le pot avea, spre răul lor, niste atitudini care nu sunt destul de bine gîndite si controlate. Să luăm deci aminte la cuvîntul de mai sus si să-l împlinim în cele două laturi ale lui.

"Conceptia de viată crestină"

Cîtă o avem, ne statorniceste în gîndul si dorinta de a ne ridica mai presus de fire, de a îndumnezeii firea, prin harul si îndurările si iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea folosim si resursele firesti cîte le avem la îndemînă, aerul, aerul bun, hrana ratională, somnul si energia vitală, pe care nu vrem să o risipim pe plăceri, ci vrem s-o canalizăm spre binele nostru material si spiritual. Asa dorea părintele Arsenie, care a formulat îndreptarul de viată, pe care l-a predat tinerilor si oricui care vrea să ia aminte la el.

"În mintea strîmbă si lucrul drept se strîmbă"

Asa obisnuia să spună părintele Arsenie, care urmărea pentru oameni o minte dreaptă si lucruri drepte si îndreptate de mintea cea bună. Valoarea acestui cuvînt o intuiesc toti cei ce îl aud, si asta se întîmpl des, căci noi îl aducem înaintea vizitatorilor si închinătorilor nostri, mai ales atunci cînd au prilejul să vadă o pictură a părintelui Arsenie reprezentînd Adormirea Maicii Domnului, pictură în fata căreia se opresc cu admiratie multi dintre cei ce vizitează Mănăstirea Brîncoveanu de la Sîmbăta. Mintea se strîmbă în urma patimilor si se îndreaptă pe măsura curătirii de patimi. Cînd mintea se îndreaptă, vede lucrurile drept, deci asa cum sunt ele. "In mintea strîmbă si lucrul drept se strîmbă". Asta le place la multi, am băgat de seamă că le place. Cînd le spun că Părintele a zis că "în mintea strîmbă si lucrul drept se strîmbă", oamenii rîd în general. De ce rîd? Pentru că îsi dau seama că asa e. Numai că e greu să stii cînd ti-e mintea strîmbă.

"Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă"

Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, adică de la informatie la convingere. Oameni de informatie religioasă sunt mai multi decît cei ce au convingeri religioase. E necesară si informatia, care adeseori se face prin auzire. Dar a rămîne la informatie înseamnă doar a fi la începutul drumului "la urechi". Pînă la inimă mai e o cale lungă, "cea mai lungă cale".

"Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse"

Cuvîntul acesta ne aduce aminte de un cuvînt asemănător, cu circulatie mai ales în lumea din Apus: "Un sfînt trist este un trist sfînt". Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinta noastră fiind "izvor de bucurie", crestinismul fiind "religia bucuriei". Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi :"Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi si ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15, 11).

"Bobul lui se preschimbă în tăciune, iar el se crede grîu nedreptătit"

Asa caracteriza părintele Arsenie pe omul care se abate de la cele bune si care nu caută si nu primeste îndreptarea, ci îsi explică el mai bine cele pentru sine condamnînd pe cei ce vreau să-l îndrepte. Începutul oricărei îndreptări este să-ti recunosti greseala. "Cînd greseala s-a făcut în tine asezare si adevăr" – cînd o ai ca drepindere si o mai si justifici – atunci "nu mai e greseală ci e păcat de moarte". Într-o astfel de situatie, cel ce se crede a fi drept, fără să si fie de fapt, nu mai e bob de grîu, ci doar tăciune.

http://www.basilica.ro/_upload/img/2...21f4913l3a.jpg

Acoperământul Maicii Domnului cel mai lat decât norul

Câtă slavă are Maica Domnului! Auziţi ce spune în Acatistul Sfântului Acoperământ: €žBucură-te, acoperământul lumii, cel mai lat decât norul". Un nor poate să acopere un oraş, o ţară, dar Maica Domnului cu acoperământul şi cu mila ei acoperă toate popoarele lumii, că atâta putere a primit de la Mântuitorul.

Câtă slavă are Maica Domnului! Auziţi ce spune în Acatistul Sfântului Acoperământ:€žBucură-te, acoperământul lumii, cel mai lat decât norul". Un nor poate să acopere un oraş, o ţară, dar Maica Domnului cu acoperământul şi cu mila ei acoperă toate popoarele lumii, că atâta putere a primit de la Mântuitorul. Oricine şi oriunde o cheamă: în pădure, în pustie, la câmp, în cetate, în casă, la închisoare, oriunde ar fi, ea aude, pentru că este pusă acoperitoare şi mijlocitoare a întregii lumi către Dumnezeu.


Părintele Cleopa Ilie

Ştiu şi ce am de făcut: am greşit, zic: „Doamne iartă-mă!”. Am lovit pe cineva, zic: €žIartă-mă!”. Lupt să nu ţin minte răul, lupt să iert imediat, lupt să nu am resentimente, lupt împotriva oricărei forme de răzvrătire... Da, sunt momente în care totul se răstoarnă, totul, şi nimic nu mai merge! Da, chiar pentru Maica Siluana! Şi, ce să fac? Îmi plâng durerea în felul în care îmi vine s-o plâng, dar nu deznădăjduiesc, pentru că eu ştiu că am poruncă să nu deznădăjduiesc. A-ţi plânge durerea nu înseamnă că ai căzut în deznădejde. Trebuie să învăţăm diferenţa şi să plângem cu nădejde ştiind că suntem auziţi. Citiţi Psaltirea. Domnul tot timpul ne spune: €žStrigă la Mine în ziua necazului tău€. Şi atunci vei vedea cum te mângâie în necaz. Întristarea sănătoasă nu este deznădejde. Mântuitorul spune în Ghetsimani: €žÎntristat e sufletul Meu până la moarte€. Şi le spune ucenicilor, în aceeaşi stare sufletească: „Bucuria Mea v-o las vou〝, adic㠀žBucuria Mea să fie cu voi€. Aşadar, bucuria şi întristarea sunt în locuri diferite din sufletul nostru. Sufletul nostru este extrem de sensibil şi orice nu ne place sau ne doare din ce ne face sau spune cineva, ne tulbură. Cum spun Părinţii în Pateric, ai aruncat o piatră în apă, a făcut cercuri, aşa este durerea sufletului în faţa evenimentului dureros. Sfinţii nu devin nesimţiţi, sunt foarte sensibili. Dar să nu reacţionezi ca să pedepseşti, să te răzbuni, ci, trăieşti durerea în mod simplu şi te rogi. E atât de simplu, pentru că nici nu trebuie să simţi că ai iertat. Zici: €žDoamne binecuvântează-l pe cel care mă blestemă, pe cel care îmi face rău€. Şi eu cred că am iertat, gata, nu mai îmi pun problema că o mai fi ceva. Îmi vine gândul că nu pot să-i zâmbesc şi mă gândesc de ce nu pot să-i zâmbesc. Îmi caut în suflet, de ce nu-i zâmbesc acum? Pentru că sunt încă supărat. Dar nu este supărarea păcătoasă, în sensul că apa sufletului îşi revine mai greu, cercurile, nu, până când se sting. Dar eu n-am gând de răzbunare, nu vreau să-i fac rău, nu mai vreau să-i spun încă ceva. Am terminat, s-a terminat evenimentul, acum trăiesc consecinţele până când se duc şi ele.


(Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt)

De ce se închid norii când câmpiile sânt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie?
Din pricina răutăţii oamenilor, firea s’a turburat şi şi-a lepădat rânduiala.
Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă?
Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere.
Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară?
Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.
Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînţelegerii din lăuntru şi din pricina vrajbei, şi mănâncă pâinea amărită de lacrimi şi urâciune?
Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei din lăuntru.
Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu îşi poate îndestula fiii?
Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.
Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s’au urâţit şi au pierdut frumuseţea străbunilor?
Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământeşti.
Ştii tu oare, fiule, de ce s’au înmulţit bolile şi înfricoşatele molime?
Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.
Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtiţele?
Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi slăbeşte în lupta pentru ceruri.
Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi va îndrepta toate.


Sfântul Nicolae Velimirovici

Mulţi din Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea lui Iisus este izvorul tuturor bunurilor, comoara virtuţilor. Ea repede ajută să primeşti Harul Sfântului Duh, salvează, clarifică ceea ce este neînţeles şi învaţă. Aşa cum omul îşi vede faţa în oglindă, tot aşa prin rugăciunea trează şi bună vede cu mintea toată viaţa sa şi cum o trăieşte - bine ori rău. Această rugăciune trează alungă de la om mulţimea de patimi, îl eliberează de toate mrejele demonilor, de gânduri, de cuvinte şi de lucruri, biruie orice dorinţă naturală, biruie simţurile şi scârbele, îl ajută şi îl curăţă pe om în orice ispită şi ca o sabie de foc pe toate le taie, căci Dumnezeu este chemat prin numele Lui, Căruia toţi se supun.
Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ

Pentru ca inima noastră să fie pregătită şi aptă pentru primirea chemării lui Dumnezeu, trebuie s-o curăţim de tot răul, ca să nu existe în ea nicio răutate, nicio atracţie faţă de ceva, cu atât mai puţin faţă de ceva păcătos.
Aşa cum demult Domnul i-a chemat pe ucenicii Săi, aşa şi acum nu încetează să ne cheme la Sine pe fiecare dintre noi. Însă sufletele noastre s-au învârtoşat şi s-au lipit foarte mult de pământ şi noi nu auzim glasul Domnului, ci rămânem şi petrecem în starea noastră de împietrire.
Fiecare om este casa lui Dumnezeu şi este menit ca în el să sălăşluiască Duhul Sfânt, ca în el să se înalţe neîncetat slavoslovie lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu poate sălăşlui numai într-o inimă curată şi trebuie să-I pregătim loc. Cum să facem aceasta? Să ne curăţim de patimi şi să ne rugăm. Atunci inima noastră va fi biserică, va fi casa lui Dumnezeu, atunci vom vedea grija lui Dumnezeu faţă de noi şi Îl vom preamări neîncetat.


(Sfântul Nicon de la Optina)

Fă-ţi timp să te întrebi mai des: cărei înţelepciuni datorezi alcătuirea perfectă a corpului tău; ce îl ţine constant în viaţă şi îl direcţionează? Cine a statornicit legile intelectului, cele ce se manifestă până astăzi la toţi oamenii? Cine a înscris în inimile oamenilor legea conştiinţei, cea care lucrează în noi întru răsplătirea binelui şi osândirea răului?
Dumnezeule Atotputernic, Preaînţelept şi Atotbun! Tu ţii mereu mâna Ta ocrotitoare asupra mea, păcătosul, şi nu există clipă în care bunătatea Ta să mă fi părăsit!
Fă-mă să-Ţi pot săruta mereu, cu credinţă vie, dreapta Ta. De ce-ar trebui oare să caut undeva departe semnele bunătăţii, înţelepciunii şi atotputerniciei Tale?!
Mă bucur nespus că le pot găsi, mai evident ca oriunde, în mine însumi. Eu sunt un miracol al bunătăţii lui Dumnezeu, al înţelepciunii şi atotputerniciei Sale. Eu cuprind în mine un mic un întreg univers. Sufletul meu este o expresie a lumii nevăzute, trupul, o expresie a lumii văzute.
(Sfântul Ioan de Kronstadt)


Luptă cu egoismul din toate puterile; învaţă smerenia…

Nu există vreun rău mai mare decât egoismul. El dă naştere la toate ispitele şi necazurile şi vai de cel atins de el – îl va deforma! Doar bunul ucenic îşi va face sufletul îngeresc împodobit cu frumuseţe duhovnicească. Nu lăsa să treacă timpul fără roadă, pentru că firul e înfăşurat şi de îndată vei auzi: Fă-ţi ordine în casă căci vei muri şi nu vei mai trăi (Is. 38, 1). Luptă cu egoismul din toate puterile; învaţă smerenia. Lucrează cu frângere de inimă, cu întristare duhovnicească, cu mireasma smereniei. Doar faptele care au smerenie vor fi recompensate. Faptele înveninate de egoism şi voia proprie vor fi aruncate în cele patru zări şi împrăştiate ca gunoiul şi vom fi lăsaţi cu mâna goală. Să ne venim în fire. Să ne bucurăm cu dragostea neîntinată a lui Hristos, căci sufletele împătimite nu vor intra în Ierusalimul cel ceresc. Doar sufletele curate vor intra acolo cu bucurie.
Dar, prea iubiţii mei copii, cu adevărat ne lipseşte această întru-tot sfântă virtute, smerenia. Egoismul, acest mare rău, a provocat toate suferinţele omului. Într-adevăr, smerenia înseamnă sfinţenie! Cel ce are smerenie alungă necazurile. Fără adevărata smerenie, necazurile rămân aceleaşi şi cresc, aşa încât orice nădejde de îndreptare e pierdută. Un om smerit nu-şi aminteşte vreun rău din trecut pe care aproapele său i l-a făcut, ci din toată inima iartă şi uită totul pentru dragostea lui Dumnezeu. Rugaţi-L pe smeritul nostru Iisus în rugăciunile voastre să vă dăruiască un duh de smerenie şi de umilinţă.
(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem)

Pe cine binecuvintează Dumnezeu?



Sfântul Isaac Sirul are un cuvânt care zice că “rugăciunea este o bucurie care înalţă mulţumiri”. Aşa era la Sfinţii Apostoli. Ei aveau o bucurie mare şi din bucuria mare îşi revărsau sufletul în laudă şi binecuvântare către Dumnezeu. Ştiţi că la Sfânta Liturghie este o rugăciune care începe cu cuvintele: “Cel ce binecuvintezi pe cei ce bine Te cuvintează, Doamne…”. Pe cine binecuvintează Dumnezeu? Pe aceia care Îl binecuvintează pe Dumnezeu. Deci, din partea omului binecuvântare către Dumnezeu, din partea Domnului binecuvântare către om. Asta-i Ortodoxia noastră: legătura între Dumnezeu şi om, între Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi om – pentru că noi cel mai adesea ne gândim la Hristos. De ce? Pentru că Domnul Hristos îmi este mai apropiat în înţelesul că este şi om. E Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Dumnezeu adevărat născut din Dumnezeu şi om adevărat unit cu Dumnezeu, născut din Preasfânta Fecioară Maria, care, prin aceasta este Născătoare de Dumnezeu.
Deci, dacă ne gândim la înnoirea vieţii, noi trebuie să ne gândim la toate acestea. Adică la lepădarea tuturor relelor care nu se potrivesc cu Dumnezeu Cel bun. În rugăciunea “Tatăl nostru” zicem şi ne mântuieşte de cel rău. De ce zicem “şi ne mântuieşte de cel rău”? Pentru că vrem să scăpăm nu numai de cel rău, de instigatorul la rău, de diavolul, ci vrem să scăpăm şi de rău în orice chip ar fi el şi, mai ales, de răul din rădăcina răului. Care-i rădăcina răului? Aşezarea rea a sufletului nostru, gândurile rele. Dacă am scăpat de gândurile cele rele, scăpăm de toate celelalte care ţin de răutate. Aşa că lupta trebuie să ne fie pe planul gândului. Grija de căpetenie trebuie să fie aceea de a ne face rânduială în minte.
(Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Teofil (Pârâian)

" Marea tragedie a vremii noastre consta in aceea ca traim, gandim, vorbim, si chair ne rugam lui Dumnezeu in afara inimii, in afara casei Tatalui nostru.Cu adevarat casa Tatalui nostru este inima noastra, acolo voieste sa-Si afle odihna "Duhul Slavei si al lui Dumnezeu "( 1 Petru 4,14 ), pentru ca " Hristos sa ia chip in noi "( Gal.4,19 ). Arhimandrit Zaharia Zaharou

"Doamne Numele Tau este Iubire: nu ma respinge din cauza pacatelor mele. Numele Tau este Putere: intareste-ma sa nu cad in rautate. Numele Tau este Pace: imblanzeste sufletul meu cel tulburat. Numele Tau este Mila: nu inceta sa ma ierti."
Sfantul Ioan de Kronstadt

" Hristos, Cel din dragoste pentru lume rastignit pentru pacatele lumii, El este ultima mea iubire, ultima inaltare a mintii mele, ultima indraznire a inimii mele, singurul si adevaratul meu Dumnezeu ." Cuviosul Sofronie Saharov


Doamne ajuta!

Convorbiri cu Parintele Cleopa (fragmente din convorbirea a zecea cu Parintele Ioanichie Balan)

Ce legatura duhovnicesca este intre rugaciune si citirea cartilor sfinte ?

Spun Sfintii Parinti ca doua lucruri de geniu are mintea omului : citirea si rugaciunea. Ele se ajuta permanent una pe alta. Cand suntem tulburati si raspanditi cu mintea, mai mult sa citim cuvinte folositoare de suflet. Iar cand vazduhul inimii s-a linistit si gandurile mintii s-au adunat, mai mult sa ne rugam si mai putin sa citim.

Cel ce nu face deplin voia lui Dumnezcu are voie sa indemne si pe altii la fapta buna ?

Spune Sfantul Isaac Sirul ca " se cade si celui ce nu face fapta buna, ca lipsa faptelor sale o implineste folosul cuvantului " . Iar Sfantul Scararul zice : " Se cade celui ce invata si nu face, rusinandu-se de cuvintele sale, sa inceapa si el cate putin a face fapta buna" .

Dar noi care nu ajungem la masura rugaciunii adecvarate, ne putem mantui ?

Auzi ce spune Duhul Sfant : " In dar sunteti mantuiti" . Nu faptele noastre, ci mila lui Dumnezeu si smerenia inimii ne mantuiesc. Ca si sfintii au nevoie de mila lui Dumnezeu. Facem ce putem, iar darul Duhului Sfant savarseste toate. Vezi un gandac mic ce face ? Merge pe ici, pe colo. Se uita pe unde ar putea pasi, dupa puterea lui. Se urca pe o frunza, cade jos, apoi iar se urca; nu da inapoi, pana nu ajunge sus, pe deal sau in varful copacului. Asa face si puiul de pasare. Se de pe o creanga pe alta, se mai uita, da din aripioare, se urca pe un copac.
Si asa, dupa a lui putere, se urca cat poate mai sus, ca sa fie la adapost. Tot asa sa facem si noi. Sa urcam din treapta in treapta, cu staruinta si smerenie si asa, cu darul lui Dumnezeu, vom dobandi rugaciune curata de ganduri si imaginatii, apoi cateva lacrimi si nadejdea mantuirii.

http://imageshack.us/a/img834/6682/v6xah.jpg

Sa ne rugam Domnului ca sa ne daruiasca vointa spre a-I urma poruncile, intelepciune ca sa discernem binele de rau si intarirea credintei , aceea care ne mantuieste prin Domnul Iisus Hristos , Mantuitorul si Domnul nostru ! AMIN

Cele mai mari trei lucruri din viaţă
 

Mi-aţi pus trei întrebări, şi anume: Care este cel mai mare gând vrednic de om? Care este cea mai mare grijă vrednică de om? Şi care este cea mai mare aşteptare vrednică de om? A se gândi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească e cel mai mare gând vrednic de om.
A se îngriji de mântuirea sufletului e cea mai mare grijă vrednică de om.
A aştepta moartea e cea mai mare aşteptare vrednică de om.
Cum trebuie să vă gândiţi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească? Trebuie să luaţi ca măsură legea morală a lui Dumnezeu. Urmând acestei măsuri, să priviţi ce se întâmplă în viaţa oamenilor pe care îi cunoaşteţi, şi cu care sunteţi în legătură. Acesta nu este totdeauna lucru uşor, fiindcă pricinile sunt uneori îndepărtate şi ascunse în trecutul îndepărtat al unui om, iar alteori se pot afla numai în viaţa părinţilor lui. Mărturisirea creştină se întemeiază pe descoperirea acestor pricini. Psalmistul grăieşte către Dumnezeu: „La poruncile Tale voi cugeta, si voi cunoaşte căile Tale... Cât am iubit legea Ta, Doamne! Pururea cugetarea mea este”. Fiindcă poruncile Domnului sunt la temelia a tot ce se întâmplă fiilor lui Adam. Şi legea Domnului este lumină ce luminează ceea ce se întâmplă cuiva.
Cum trebuie să vă îngrijiţi de mântuirea sufletului? Ca să nu vă mai înşir, citiţi Evanghelia şi întrebaţi Biserica. Omul n-are mai mare bun decât sufletul, pe această lume. Şi tocmai acest cel mai mare bun este singurul pe care îl poate scăpa de pieire şi moarte. Tot restul, ce nu e om, ci al omului, dintre cele pe care le preţuieşte şi le păstrează omul, fără putinţă de scăpare piere şi moare. Sufletul omului este în ochii lui Dumnezeu un lucru mai de preţ decât întreaga lume materială, după cuvântul lui Hristos: „Ce-i va folosi omului dacă va dobândi întreaga lume, iar sufletul său şi-l va pierde?” Aşadar, nu poate fi mai mare grijă vrednică de om ca grija mântuirii sufletului său.
Cum trebuie aşteptată moartea? Ca ostaşul în război. Sau ca elevul care se pregăteşte cu grijă, aşteptând în orice clipă ca profesorul să îl cheme la ascultat. De neîncetata pomenire a clipei morţii ne-a amintit şi Mântuitorul, în pilda despre bogatul uşuratic care făcea hambare noi şi se pregătea s-o ducă bine multă vreme pe Pământ, dar i s-a zis pe neaşteptate: „Nebunule, în această noapte vor smulge de la tine sufletul tău, iar cele ce le-ai pregătit ale cui vor fi?”
De ce e gândul la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa oamenilor cel mai mare gând vrednic de om? Fiindcă el aduce omului înţelepciunea şi fericirea.
De ce e grija pentru mântuirea sufletului cea mai mare grijă vrednică de om? Fiindcă sufletul e cel mai mare bun de pe pământ, şi e firesc ca celui mai mare bun să-i trebuiască închinată cea mai mare grijă.
De ce e aşteptarea morţii cea mai mare aşteptare vrednică de om? Fiindcă aşteptarea morţii curăţă conştiinţa şi îi dă omului imbold la toată fapta bună. Când un oarecare om vrednic şi bun a fost întrebat ce l-a împins mai mult în viaţă la osteneală şi bună rânduială, a răspuns: „Moartea”.
Aceste trei lucruri nu se pot băga de seamă la animale. Ele sunt proprii numai omului, şi încă celui mai înalt tip de om. Tot restul e comun omului şi dobitocului.
De la Dumnezeu, pace şi binecuvântare!


Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi

Unei fete care nu poate să se hotărască între mănăstire şi căsătorie
 

Dacă şovăi, fiică, să ştii că eşti mai degrabă pentru căsătorie decât pentru mânăstire. Pentru viaţa monahală sunt cei la care nu e şovăială. Sfântul Sava nu avea mintea îndoită. Nici Sfânta Teodora, nici Xenia, nici Efimia, nici atâtea altele, care au fost adevărate artiste ale vieţii monahale: fiindcă aceasta nu toţi o pot primi, ci numai cei cărora le este dat. Tu spui că deseori şezi seara cu mama ta lângă vatră şi cântăriţi motivele pro şi contra. Iar eu îţi spun: oricâte motive ar fi, nu motivele vor hotărî partea în care o vei apuca, ci înclinarea. Dragostea este mai presus de toate motivele. Şi dacă dragostea de Hristos nu te va duce în liniştea însingurată a mânăstirii, dragostea faţă de lume te va ţine în lume şi te va îndrepta spre căsătorie. Dar şi în acest al doilea caz poţi să fii binecuvântată cu binecuvântarea Sarei şi a Rahilei, şi dealtfel a mamei tale.

Sfântul Nicolae Velimirovici

Mă întreb ce îl poate ajuta pe un om care trăieşte în lume, să treacă peste toate necazurile, nenorocirile, peste toate pierderile şi nedreptăţile, peste suferinţă şi chiar chin - dacă nu dragostea. Dragostea, ultimul imbold rămas atunci când toate celelalte s-au stins, puntea care trece pe om peste abisul întredeschis al morţii. Credinţa se poate clătina, nădejdea poate păli, dar dragostea rămâne mereu ca ultimă alternativă în inima omului. Ce l-a ţinut pe Siluan, când deznădejdea îl dobora, dacă nu iubirea de Hristos, iubirea lui Hristos?!...

Unii oameni au vrut să renunţe la lume, din pricină că lumea li s-a părut nedreaptă, strâmbă şi urâtă. Au cerut să vieţuiască în mănăstire, crezînd că acolo toate au sens şi e frumos şi uşor... Mânaţi de idealuri înalte şi dispuşi, cel puţin înainte de probă, să parieze că vor reuşi să fie ca monahi ceea ce nu au izbutiti să fie în lume, au avut uneori surpriza să fie respinşi. Auto-excluzîndu-se. Motivul? Le lipsea dragostea.

Dar ce îl poate ajuta pe un om care a ales călugăria să treacă peste greutăţile nevoinţelor monahale, poate cu mult mai mari decât cele lumeşti - dacă nu dragostea. Angajarea fără menajamente pe drumul despătimirii/ al jertfei de sine permanente ar putea fi dusă la bun sfârşit fără dragoste? Viaţa monahală nu e mereu un rai, aşa cum e imaginat raiul îndeobşte... Uneori e iad, deseori e iad - luptele asceţilor cunosc momente cumplite, după cum găsim în cărţile care descriu viaţa monahală. Dar prin dragostea nevoitorilor pentru Hristos ele sunt şi sublime.
Dragostea nu e doar imboldul care împinge, ci şi motivul care susţine pe cel aflat în grele momente ale vieţii, la răspântii, la ceas de-amară renunţare, de înfrângeri...

Dragostea acoperă, în cel ce o are, toate relele, toate pierderile, toate suferinţele.
Fie că e înclinată spre lume, fie că înclinarea ei e spre asceza monahală - dragostea biruieşte tot răul, dinlăuntru şi din jur. Aşa cum întunericul dispare când izbucneşte lumina, aşa răul piere când vine dragostea. Pentru că dragostea este lumină.

Multe vorbim despre dragoste, toată lumea o pomeneşte, o revendică şi o voieşte, cu toţii ne pricepem la asta în oarecare măsură (credem fiecare) - fie şi măcar pentru că ea într-adevăr e însămânţată în adâncul fiinţei omeneşti, ca o sămânţă care îşi aşteaptă dezvoltarea şi rodul, deşi arareori e cultivată statornic şi cu pricepere. Însă cel care o trăieşte aievea e în măsură să o şi dea mai departe, ca pe un fruct răcoritor. (Iertarea este un astfel de fruct.) Cuvioşii, sfinţii şi martirii asta îmi pare că au şi făcut. Dăruind ceea ce au primit, iată, Biserica dăinuie şi azi, în ciuda tuturor furturilor şi crimelor făcute tocmai ... în numele dragostei.