Atunci cum ramane cu rugaciunile dinainte de impartasanie care sunt foarte importante ,daca ne impartasim imediat?
E adevarat ca se poate si asa ,dar si rugaciunile sunt importante si recomandate de sfintii parinti.

Ca sa revenim la traditia ortodoxa autentica ar trebui sa avem trairea crestinilor de acum 2000 ani .Avem noi trairea aceea ?
Poate tu o ai dar altii nu si aceeia pot avea ceva neplaceri.
La parastasul de an al unui parinte de la o manastire un domn povestea ca stie pe cineva care se imparataseste des si care are tot felul de probleme .Pentru ca sufletul omului e o taina si nu stim daca e pregatit pentru o impartasanie deasa.Ai vazut ca un medicament nu poate fi luat in orice conditii ,cu atat mai mult impartasania.

Dar duhovnicul său ar trebui să știe dacă este pregătit sau nu. Este bine ca noi să dorim a ne împărtăși des și să ne și pregătim pentru întâlnirea cu Hristos, însă trebuie ca și duhovnicul să dorească același lucru și să ne cunoască starea sufletului.

Și mai este un aspect, apropo de cum se împărtășeau la început creștinii. Atunci se împărtășeau toți, formând o comunitate. Oamenii nu se limitau la a primi Sfânta Împărtășanie individual, căutând o comuniune doar cu Hristos; erau în comuniune și unii cu alții, pentru că Hristos era în comuniune cu toți. Acum noi mergem și ne întoarcem singuri de la biserică, ne împărtășim singuri, căutând o mântuire individuală sau dorind sănătatea proprie, sau să nu ne găsească moartea nepregătiți. Nu-L mai vedem pe Hristos în ceilalți, nu-i mai vedem pe ceilalți credincioși ca frați, nu ne cunoaștem nevoile, necazurile și bucuriile unii altora, nu ne ajutăm. Nu putem spune că Hristos este viu în noi, în comunitatea noastră, dacă ea nu este vie.

De aceea este bine să se revină la împărtășirea tuturor credincioșilor, pentru a renaște comunitatea și comuniunea. Chiar și așa, această comuniune nu va veni de la sine, ci din conștiința oamenilor că sunt, toți, parte a Trupului lui Hristos.

Și mai trebuie și un oarecare timp petrecut împreună, unii cu alții, în afara slujbelor, pentru a ne cunoaște.

Ca tot vorbim de impartasanie deasa, daca tot am dori sa ne impartasim des (sa zicem o data la 1-2-3 saptamani, dupa putinta fiecaruia), nu am putea sa ne si spovedim la fel de des? Asa nu cred ca ar mai fi o problema impartsaitul des.

... intr-o luna se aduna mai putine pacate decat intr-o zi?
 

De cugetăm cantitativ, mecaniscist, materialist, aşa am putea să credem, din păcate: că într-o zi se adună (altă exprimare materialistă, obiectualistă, de parcă păcatul ar fi o cantitate care se adună la alta, un obiect care se alătură altuia) mai multe păcate decât într-o lună.

Ei bine, cred că suntem de acord că se poate ca într-o zi să "se adune" mai multe şi, mai ales, mai crunte păcate decât într-o sută de ani! Cu siguranţă eu păcătuiesc într-o oră mai semnificativ decât gheron Iosif într-o viaţă!
Precum într-o clipă omul poate păcătui mai mult decât a păcătuit în mii de ani o omenire întreagă.

Dacă nu mă înşel, protopărinţii noştri nu au avut nevoie de o lună ca să păcătuiască (atât de semnificativ încât şi astăzi noi murim şi păcătuim, ba până şi Dumnezeu Cel Întrupat a murit - umilit, chinuit, batjocorit şi răstignit pentru ştergerea pricinei ăsteia).
Într-o singură clipă a intrat moartea în om; nu într-o lună! O muşcătură din neascultare nu durează o lună, ci o clipă.
Într-o clipită a păcătuit şi Iuda. Într-o clipă a păcătuit şi David. Într-o clipă, Pavel ş.a.m.d.

Păcatele nu se măsoară după intervalul de timp, nici după mulţime, nici după alte însuşiri materiale, obiectualiste, concrete.
Păcatul e un eveniment duhovnicesc, natura lui e spirituală. Aşadar se cere cugetat şi evaluat ca atare.

Lungimea o măsor cu (centi)metrul, greutatea o măsor cu (kilo)gramul, intensitatea curentului electric cu amperul. Dar păcatul nu are unităţi de măsură din lumea aceasta, nu depinde de secunde şi adunări, ci e cântărit cu măsurile din instrumentarul Veşniciei. Care e unul duhovnicesc.

Aşadar, răspunsul la întrebare este: depinde! Uneori da, uneori nu, deşi nu contează atât "numărul păcatelor" (expresia păcătuieşte prin concretismul intuitiv) cât gradul rupturii omului de Dumnezeu şi consecinţele acesteia. Pe care, cred, numai Dumnezeu le cunoaşte deplin.

Ne putem spovedi des, dar la mulţi enoriaşi doritori, cred că preotul ar fi foarte solicitat. După ce au împlinit copilaşii mei 7 ani, obişnuiţi şi dorindu-şi să se împărtăşească săptămânal, i-am trimis să se spovedească. La un moment dat, după mai multe spovedanii săptămânale, părintele le-a permis să se spovedească mai rar şi să se impărtăşească de câteva ori, după o singură spovedanie. Primesc şi un canon, după puterile lor. Dar şi ispitele se înmulţesc. La adulţi, cred că aspectele devin şi mai complicate.
Doamne ajută!

Bineînţeles că poţi să te spovedeşti cât de des doreşti, nu e o normă, nu e o reţetă unică pentru toate sufletele. Însă a te împărtăşi ţine şi de hotărârea duhovnicului, dar mai ales şi de voinţa şi dorinţa noastră de a mulţumi lui Dumnezeu pentru toate. Şi cum Îi mulţumim noi? Printr-un simplu amin când preotul spune "luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu...beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu"? Nu! Ci pregătindu-mă temeinic, zi de de zi, adică prin felul cum îmi trăiesc viaţa. Nu militez pentru o împărtăşire deasă, dar iresposabilă cum unii greşit au înţeles, ci tocmai pentru a trăi Liturghia şi în afara bisericii, pentru a face din Liturghie un mod de viaţă şi nu doar un simplu ritual.

Asta spueam şi eu, care mai sensul rugăciunilor înainte de împărtăşire care nu fac altceva decât să te transpună într-o stare de pocăinţă (de a cere iertare de păcatele făcute), de nevrednicie în a primi Trupul şi Sângele lui Hristos. Asta nu înseamnă că minimalizăm Taina spovedaniei sau că o excludem cum greşit s-a înţeles. Apoi mai sunt şi restul rugăciunilor zilnice (de dimineaţa şi seara) în care cerem iertare de păcate. Aşa cum au fost ele interpretate reiese că nu are sens să le mai spunem.

Ai dreptate, nu avem acea trăire. Dar nu o putem avea? De ce nu o avem? Pentru că noi am pierdut acea conştiinţă a comuniunii, noi nu ne mai vedem ca parte din Trup, trăim individualist.

Să nu uităm că creştinii primelor veacuri au fost şi ei oameni ca şi noi cu păcate, şi în acele vremuri erau ispite, poate mai mari ca acum, dar nouă ne place să credem că trăim vremuri grele pentru a ne motiva starea. Păi nu vrea divolul să ne dezbine? Cu atât mai mult ar trebui să ne străduim să fim uniţi cu şi prin Hristos.

Ai dreptate, nu există o reţetă unică, nu am spus că e greşit ceva, nu am negat nimic, ci doar am adus în discuţie şi acest alt mod de viaţă, autentic.

Probabil ai citit doar ultimul mesaj sau legi impartasirea mai deasa de nespovedire. Eu am scris de impartasirea fara spovedire, citeste te rog mesajele de pe topic. Discutiile despre imparatsirea deasa sau rara au fost de-a lungul istoriri, dar impartasirea fara spovedanie inainte e sustinuta doar de Par. Schmemann dupa care s-a luat Par. Pruteanu. Eu despre aceasta scriu.
P.S. nu e dupa cum cred eu sunt cum crede el, asta e la protestanti, e dupa cum spune Biserica.

Se sustine ca se poate si fara spovedanie inainte, ceea ce e cu mult mai grav. Imediat inseamna, de obicei, spovedania dimineata si impartasirea in timpul Sfintei Liturghii. Deci participarea la rugaciune. Cei care se spovedesc in post, daca ai observat, multi au la ei cartea de rugaciuni, citesc acele rugaciuni pana ajung la spovedanie si cat asteapta sa se impartaseasca.

Prin afirmațiile astea îl scoți pe părintele Schmemann afară din Biserică; precum și pe alți teologi care îi susțin opiniile; și nu este vorba doar de părintele Pruteanu.

Acele rugăciuni se citesc cu precădere seara.

În Biserică suntem toţi una, iar Hristos este capul ("Ne vorbeşte părintele Porfirie" pag. 151 - 153)

Hristos a unit trupul Bisericii cu cerul şi pământul: cu îngerii, cu oamenii şi toate făpturile, cu întreaga zidire a lui Dumnezeu, cu animalele şi cu păsările, cu fiecare floricică sălbatică, cu fiecare insectă. Astfel, Biserica a devenit plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efes. 1, 23), adică a lui Hristos. Toate sunt în Hristos şi cu Hristos. Aceasta este taina Bisericii.

Hristos se descoperă în unirea dintre noi şi în iubirea Lui, în Biserică. Biserica nu sunt sunt numai eu, ci voi împreună. În trupul Bisericii sunt cuprinşi toţi. Suntem toţi una, iar Hristos capul. Un trup, trupul lui Hristos: voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte. (I Cor. 12, 27). Suntem cu toţi una, pentru că Dumnezeu este Tatăl nostru şi este pretutindeni. Când trăim aceasta, suntem înlăuntrul Bisericii. Aceasta cere Domnul în rugăciunea Sa arhierească, ca toţi să fie una, penru mădularele Bisericii. Ei, aceasta numai prin har o poate înţelege cineva. Trăim bucuria unităţii, a iubirii. Şi devenim una cu toţi ceilalţi. Nu există ceva mai frumos!

Lucrul de căpătâi este să intrăm în Biserică. Să ne unim cu semenii noştri, cu bucuriile şi cu tristeţile tuturor. Să-i simţim ai noştri, să ne rugăm pentru toţi, să ne doară pentru mântuirea lor, să ne uităm pe noi înşine. Să facem totul pentru ei, precum Hristos pentru
noi. Înlăuntrul Bisericii devenim una cu fiecare nenorocit şi îndurerat şi păcătos.

Nimeni nu trebuie să vrea să se mântuiască de unul singur. Este o greşeală a se ruga cineva pentru sine, ca să se mântuiască el. Pe ceilalţi trebuie să-ii iubim, şi să ne rugăm să nu se piardă nimeni, să intre toţi în Biserică. Acest lucru este de preţ. Cu dorirea aceasta trebuie să plece cineva din lume, pentru a merge la mănăstire sau la pustie.

Când ne separăm pe noi înşine, nu suntem creştini. Creştini adevăraţi suntem atunci când simţim adânc că suntem mădulare ale tainicului trup al lui Hristos, ale Bisericii, într-o necurmată legătură a iubirii. Atunci când trăim uniţi în Hristos, adică atunci când trăim unitatea înlăuntrul Bisericii Sale, cu simţământul că suntem una. Pentru aceasta, Hristos Se roagă Tatălui ca toţi să fie una. O spune şi o repetă, iar Apostolii stăruie asupra acestui lucru pretutindeni. Este adâncimea cea mai mare, cel mai înalt înţeles pe care îl are Biserica. Aici se află taina: să se unească toţi precum un singur om în Dumnezeu. O altă asemenea religie nu există. Nici o religie nu spune astfel de lucruri. Spun ceva, dar nu această taină, această subţirime a tainei pe care o cere Hristos, zicându-ne că aşa trebuie să devenim, că voieşte să fim ai Lui.

Suntem una chiar şi cu oamenii care nu sunt aproape de Biserică. Ei sunt departe din neştiinţă. Să ne rugăm ca Dumnezeu să-i lumineze şi să-i schimbe, ca să vină şi ei la Hristos. Noi vedem lucrurile omeneşte, ne mişcăm în alt fel şi socotim că îl iubim pe Hristos. Însă Hristos, Care plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Matei 5, 45), ne spune: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri (Matei 5, 44). Să ne rugăm să fim toţi împreună, toţi împreună în Dumnezeu. Atunci, dacă trăim aceasta, vom dobândi roade pe măsură, vom fi toţi în dragoste şi în unire.

Daca sustine cineva ceva gresit nu inseamna ca e in afara Bisericii. Sfantul Grigorie a sustinut o erezie, apocatastaza, si e sfant. Diferenta intre cineva care a fost condamnat ca eretic si cineva care a sustinut o eroare e ca primul a persistat in eroare, chiar daca un Sinod intreg a condamnat erezia.
Legat de ceea ce sustine Par. Schmemann (pentru ca Par. Pruteanu si cei ce mai sustin impartasirea fara spovedire redau conceptiile din acea carte), probabil nu ai citit mesajele de pe topic. Intr-un articol se arata cum Par. Schmemann era influentat de conceptiile unor teologi francezi care voiau sa reformeze practica de la catolici in spirit protestant. Am gasit acum si articolul: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/...nn/#more-51334
Acolo este si o critica la scrierea Par. Schmemann.

De acord, asta sustin si articolele parintilor si sfintilor date pe topic. Problema este tocmai ca majoritatea crestinilor nu sunt asa. Ucenicul sf. Grigorie Palama le spunea calugarilor din acel secol ca nu sunt la acelasi nivel cu crestinii din primele secole, cu atat mai mult credinciosii din zilele noastre.

Deci nu are rost discutia, cine doreste le poate citi seara, inainte de Impartasire.

Am spus că i-ai scos în afara Bisericii pentru că tu spui că susții ceea ce spune Biserica. Or, Biserica nu este chiar atât de unitară în privința acestui aspect. Schmemann este, și el, o voce a Bisericii, la fel părintele Pruteanu, părintele Roman Braga, Sfântul Ioan din Kronstadt și mulți alții. Biserica are un dinamism și permite o anumită libertate în căutarea adevărului, care nu este întotdeauna foarte limpede pentru toată lumea. El se conturează tocmai în urma acestor dialoguri între teologi cu păreri diferite. Teologia nu este statică și nu aparține doar trecutului. Este vie, după cum viu este și Adevărul.

Am spus cu precădere....Lămurire: canonul de împărtăşire este urmat de două rugăciuni: una către Maica Domnului şi alta către Domnul nostru Iisus Hristos care începe aşa: "Şi ne dă nouă, Stăpâne, celor ce mergem spre somn, odihnă trupului şi sufletului; şi ne păzeşte pe noi de întunecatul somn al păcatului şi de toată întunecata dulceaţă a patimii celei de noapte."
Caută în sfaturile pr. Cleopa şi vei vedea de ce spun seara.

Cee ce tu nu înţelegi este că nimeni nu s-a pus pe picior de egalitate cu creştinii primelor veacuri care se împărtăşeau zilnic sau oricum foarte des. Nu cred că cineva a adus în discuţie aşa ceva, ci doar se încearcă o resuscitare, o revenire la conştiinţa de altă dată, aceea a unităţii, a comuniunii (vezi mai sus pr. Porfirie). Evident că lucrurile nu se vor schimba peste nopate şi nici scimbri majore nu vor avea loc, dar asta nu din cauza celor care ne învaţă, ci a nostră, a celor care nu facem nimic şi mereu arătăm cu degetul spre celălat. Mereu dăm vina pe vremurile grele prin care trecem de parcă primii creştini au trăit vremuri mai uşoare. Tind să cred că pe vreamea lor era mult mai greu: din punct de vedere religios, social, material etc şi totuşi, trăiau raiul.

Se impartaseau toti pentru ca erau aproape la fel ca sfintii. De aceea formau o comuntiate si se deosebeau de ceilalti. Si era acea comunitate pentru ca toti isi puneau averile in comun si totul aveau in comun (observam ca si comunismul se luase dupa aceste idei). La inceput toti vorbeau in limbi dupa ce se botezau. Unii prooroceau sau faceau alte minuni. Se faceau mari minuni de sfintii martiri. Nu faceau pacate mari aproape niciodata, in cazul in care faceau erau opriti o lunga perioada de la impartasire. Am citit ca au inceput sa para calugarii pentru ca incepusera crestinii sa nu mai fie la fel ca la inceput.
Impartasirea se da celor curatiti, altfel este foc care arde. La fel cum se spune ca slava lui Dumnezeu ii arde pe cei pacatosi. Autorii care sustin impartasirea dara spovedire au o conceptie deformata despre impartasire si spovedire, cu influente din afara ortodoxiei (a se vedea, de exemplu, articolul Par. Calciu ci celelalte). De aceea, un minim cerut este spovedirea si cateva zile de post. De aceea exista obiceiul de spovedit in timpul postului, pentru a se tine si post.
Dar Taina Spovedaniei da si har, odata cu iertarea pacatelor.

Aşa este, dar mai ştim că fără Hristos nimic nu putem face.

Îi arde pe cei care împărtăşesc iresponsabil, fie ei spovediţi îanainte de împărtăşire.

Îţi repet: autorii de care tot aminteşti nu sunt pentru o împărtăşire irespinsabilă. Şi infleuţele sunt din Tradiţia Bisericii, acea Tradiţie autentică.

E clar că nu ai citit cuvintele Sf. Porfirie: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...&postcount=254
Părintele Porfirie este un sfânt al zilelor noastre şi nu unul al primelor veacuri.

Am citit acum acel mesaj, ce legatura are cu impartasirea fara spovedanie si cu impartasirea, ca despre asta era vorba? Parintele Prfirie spune ce este Biserica, cred ca orice credincios stie sau ar trebui sa stie acele lucruri. Biserica este Trupul lui Hristos, Capul este Hristos, iar madularele sunt credinciosii, uniti prin har. De multe ori am scris aceste lucruri.

Vorbeşte de acea comuniune, de acea unirea dintre noi cu şi prin Hristos, de cum ar trebui să o traiască fiecare creştin al zilelor noastre şi nu numai cei ai primelor veacuri. Acesta a fost motivul pentru care t-am înrebat dacă ai citit cuvântul Sf. Porfirie.

Acum te întreb: mai trăim noi acea comuniune, unire cu şi prin Hristos (Euharistie)?

Ti-am scris ca tocmai asta e marea problema, greseala de la care se porneste (inclusiv in privinta icoanelor). Intoarcerea la Biserica Primara, la primele secole crestine, este o conceptie strict protestanta. Toate conceptiile protestante vin astazi prin invatatura ecumenista, dar capata un ambalaj ortodox, ca sa para ortodoxe si cei ce nu cunosc bine invatatura nu le pot deosebi.
Asta e si argumentul pe care il dadeam neoprotestantilor pe forum, ca Hristos a spus ca Biserica nu va fi biruita niciodata. Biserica este infailibila, nu poate avea erori pe termen lung. Deci nu se poate ca din sec. IV pana in sec. XX sa adopte o practica gresita in privinta spovedirii inainte de impartasire cum spun Par. Schmemann si cei ce au adoptat ce a scris in acea carte. Acelea sunt exact ideile catolicilor, adoptate si ele inainte de Vatican II, in conformitate cu protestantismul ecumenit, cum spune si Par. Calciu. Si ca noi ar trebui sa ne intoarcem la adevarata Traditie, cea din primele secole. Biserica a stiut de ce a adoptat aceasta practica, stie Capul Hristos cum conduce Biserica, nu trebuie sa dea cineva lectii.
Nu Biserica trebuie reformata, invatatura si practicile ei sunt fara cusur, ci noi trebuie sa ne pocaim. E o actiune din interior, nu din afara (reformatii stim cine sunt). Adica dreapta credinta, reducerea pacatelor, rugaciune, etc. In primul rand dreapta credinta, ca in zilele noastre s-a infiltrat o invatatura straina, care e erezie. Fara dreapta credinta faptele sunt degeaba, harul se pierde.

Ti-am spus ca ceea ce spune acolo trebuie sa stei fiecare credincios, e invatatura despre Biserica: http://www.credo.ro/catehism2.php?q=47 Nu doar ca l-am citit, dar scriue despre asta in majoritatea mesajelor, faptul ca suntem uniti prin har.

Şi eu ce tot îţi spun? Pocăinţă, schimbarea noastră lautrică şi nicidecum minimalizarea spovedaniei ca Taină.

Da Cătăline, dă-i înainte cu erezia, ecumenismul, catolicii şi protestanţii.

O sa le iau pe rand:
- "tu spui că susții ceea ce spune Biserica." Nu eu spun ci toti sfintii si marii duhovnici pe care i-am dat. Daca spuneam doar eu nu dadeam niciun citat, scriam niste pareri personale.
- "Biserica nu este chiar atât de unitară în privința acestui aspect." daca un singur Parinte, Schmemann, spune altceva, influentat de conceptiile din alte culte, iar dupa el s-au luat 2-3 teologi nu inseamna ca avem mai multe pareri. Marii duhovnici citati spun chiar sa nu se impartaseasca cineva fara sa se spovedeasca inainte, nu ca se poate si asa si asa. De exemplu, Par. Dionisie din Muntele Athos: Parintele Dionisie, de la muntele Athos:
"Şi să nu îndrăznească cineva vreodată să se ducă să se împărtăşească fără să se spovedească."
- "Schmemann este, și el, o voce a Bisericii, la fel părintele Pruteanu, părintele Roman Braga". In primul rand parintii ceilalti reproduc ce spune Par. Schmemann in cartea sa din 1961. In al doilea rand nu putem spune ca exista voci ale Bisericii in privinta invataturii, exista o singura invatatura. In acest caz exista doar aceasta practica din Sec. IV
- "Biserica are un dinamism și permite o anumită libertate în căutarea adevărului, care nu este întotdeauna foarte limpede pentru toată lumea. El se conturează tocmai în urma acestor dialoguri între teologi cu păreri diferite. "
Am intalnit de mai multe ori aceasta conceptie. Adevarul a fost revelat de la inceput, Sinoadele se tineau doar penru ca aparea o erezie, care emitea o invatatura falsa. Invatatura era doar clarificata, nu se descoperea atunci.
- "Teologia nu este statică și nu aparține doar trecutului. Este vie, după cum viu este și Adevărul." Aceasta e o conceptie stii tu de unde. Teologi sunt in primul rand sfintii. Teologia doar expune invatatura revelata, nu o schimba nici macar cu un cuvant. Restul e ce spun unii teologi modernisti, citeste te rog cele doua articole recomandate si lui Ovidiu, acolo scrie de teologii postpatristici de azi.

Adevărul a fost revelat. Mă rog, este şi azi.
Adevărul a fost relevat iar Ion înţelege ceva şi cumva revlaţia. Vasile înţelege şi el cumva, uneori la fel ca Ion, alteori un pic altfel. ba chiar ei înţeleg exact la fel dar când încep să spună cum au înţeles, Ion se exprimă mai greu, că e inginer, iar Vasile mai uşor şi mai sugestiv, mai plastic şi mai emoţionant, că e retor.

Adevărul e Unul. Oamenii e mulţi şi Unul şi Acelaşi Adevăr răsună atât la fel cât şi altfel în capul ăstora care e mulţi şi e diferiţi, cât de cât, pă ici pă colo.

Evident, e insasi Biserica, daca ai citit link-ul din catehism. Iar Biserica nu va fi biruita niciodata. Toti credinciosii sunt uniti prin har intre ei si Capul Biserici. Harul din Sfintele Taine, inclusiv Impartasania. Trebuia sa citesti doar acel mic pasaj din catehism.

Asta e si adevarata problema, pentru ca harul se pierde prin erezie, care e pacat impotriva Duhului Sfant, impotriva adevarului. Celelalte pacate vedem ca se spune ca se iarta, in afara pacatului impotriva Duhului Sfant. Tu nu intelegi asta pentru ca esti in problema.
De cand am intrat pe forum am discutii in contradictoriu cu aceleasi persoane, pe aproape orice subiect. E un nonsens sa tot discutam degeaba in contradictoriu pe fiecare subiect, cand de fapt e mai simplu sa intelegem ca sunt doua feluri de intelegere, care dau conceptii diferite. Daca am avea toti aceeasi intelegere ortodoxa n-am avea discutii in contradictoriu decat pentru lucruri marunte (cum se certau cei din trecut, care sfant e mai mare). Nu avem cum sa avem pareri comune, pentru ca eu scriu tot timpul impotriva celeilalte invataturi. Si un adventist e deranjat daca scriem de rau despre credinta lui. Mult mai simplu ar fi ca cei ce au acele conceptii diferite (din ecumenism, ca sa n-o mai ocolim) sa le lepede si sa adopte doar invatatura ortodoxa. Dar se pare ca asta e cel mai greu lucru.

Am mai vorbit despre asta, e gresit ce spui, e un amestec intre obiectiv si subiectiv, acesta e relativismul de care vorbeam. Adevarul e obiectiv, tocmai pentru ca nu depinde de senzatiile si parerile personale. Adevarul nu e de tipul mie imi plac cartofii, lui ii plac spaghetele. Adevarul obiectiv e de genul leul are patru picioare. Ca leul are patru picioare nu depinde ce crede fiecare sau ce simte el.
La fel, Crezul e acelasi pentru toti (ar trebui sa fie), nu e interpretat altcumva de fiecare. Tocmai asta era erezia, o parere diferita de adevarul obiectiv. Ceea ce ai scris tu acolo e exact ce sustine si invatatura ecumenista. Am mai discutat acestea, dupa parerea mea nu avem cum sa ne intelegem.

Oare ai înţeles contextul în care părintele a făcut această afirmaţie? Oare face referire la legarea fiecărei împărtăşanii de spovedanie? În contextul discuţiei putea părintele vorbi de împărtăşirea de mai multe ori cu o singură spovedanie practicată de părinţii din Sf. Munte?

Împărtăşirea de mai multe ori cu o singură spovedanie se practică nu numai în Sf. Munte, ci şi în Grecia (şi nu numai), cu foarte rare excepţii. E clar că aduci argumente în necunoştinţă de cauză. Ceea ce tu nu pricepi este faptul că sunt locuri (mănăstiri, chilii) unde se ţin 4-5 Liturghii pe săptămână şi unde este un singur preot care este şi duhovnic. În acest caz, teoria de a lega obligatoriu împărtăşirea de spovedanie cade, oricâte argumente ai aduce.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preoții au nevoie de aceeași pregătire pentru împărtășire ca și mirenii, căci în această privință nu este nici o deosebire între ei. După teoria ta, preotul trebuie să se spovedească ori de câte ori urmează să slujească, adică unii zilnic sau aproape zilnic.

Hai mai la concret, Cătălin, că ameţim tot plutind prin abstracţii şi repetînd aceleaşi formule şi etichete verbale.
Măi frate, ia să luăm noi doi nişte exemple, ca să ne lămurim!

Uite, noi ştim că Împărăţia lui Dumnezeu e înlăuntrul nostru. Ne-a spus Domnul, deci afirmaţia face parte din Revelaţie, de acord?
Crezi că înţelegem amândoi acelaşi lucru prin asta? Crezi că avem aceeaşi cunoaştere, noi doi, asupra acestui aspect de o realitate indiscutabilă? Crezi că alţi doi creştini, oricare ar fi ei, de pildă doi cuvioşi de pe Athos, au aceleaşi cunoştinţe/înţelesuri teoretice şi practice referitor la acest adevăr? Rezonanţa lor, ecoul lor subiectiv la această afirmaţie este aceeaşi? Putem face superpozabile cugetările lor pe această una şi aceeaşi temă?

Adevărul e unul, Hristos l-a revelat (făcîndu-Se cunoscut nouă, mai întâi) însă oamenii distincţi înţeleg diferit. Cel puţin în anumite privinţe, nuanţe, tâlcuri, reverberaţii, ecouri...

Îţi mai dau un exemplu: Sufletul e nemuritor.
Oare tu şi eu, Ion şi Vasile, orice alţi creştini care acceptă acest adevăr al credinţei noastre: înţelegem la fel această afirmaţie? Apoi, un copil creştin de 5 anişori înţelege nemurirea sufletului sau natura păcatului la fel ca părinţii lui şi la fel cu bunicul său preot?

Cătălin, sufletul e în unitate cu trupul. Adevăr, da? Suntem de acord amândoi, sper.
Dar crezi că înţelegem la fel, noi doi, sau oricare alţi doi creştini, acest adevăr de credinţă? dacă voieşti, putem verifica imediat şi, evident, nu vom înţelege identic. Nici noi doi nici oricare alţi oameni între ei. Mereu vor exista naunţe personale.

Dacă doreşti îţi mai pot da exemple. Nenumărate, mai exact pot înşira, teoretic vorbind, toate conţinuturile credinţei noastre creştine. Ei bine, la fel va fi mereu: orice îţi spun şi consideri şi tu că e adevărat nu înseamnă acelaşi lucru pentru amândoi. Sper să înţelegi că Dumnezeu e Unul iar cunoaşterea Lui este subiectivă, deoarece este realizată de subiecţi umani, de persoane, de fiinţe umane unice şi originale. Asta nu înseamnă că nu avem un nucleu comun de înţelesuri (poftim, cădem de acord în privinţa Crezului, indiscutabil), însă şi acelea poartă o oarecare pecete personală, inconfundabilă de la om la om.
Sfântul Maxim Mărturisitorul nu înţelege pe Hristos, exact la fel cum înţelege Sfântul Nectarie sau Sfântul Isaac Sirul. Deşi Dumnezeu este Unul.

Ţi-am mai spus că e vorba despre unitate în diversitate. Dar ai făcut o conexiune formală şi ai aruncat eticheta peste miez scriind că ar fi deviza nu ştiu cărei organizaţii, parcă deviza UE sau cam aşa ceva... Tu chiar nu înţelegi ce încerc să îţi comunic? Orice vine din afara lecturilor tale e automat clasificat drept ecumenism, erezie etc.? De ce aşa?
Măi Cătăline, dar nu-i nici o filosofie, sunt lucruri simple, de bun simţ, măi frate... Dă-ţi seama că nici măcar cuvântul om nu e înţeles identic de orice doi sau mai mulţi oameni între ei... Dacă înţelegi asta, poate vei pricepe şi de ce crucea omului nu poate fi purtată decât de el însuşi, iar nu de altul...

Doamne ajută!

Legat de vrednicia şi pregătirea cu vrednicie pentru împărtăşire aş aminti de o pildă a Sf. Ioan de Kronstad.

Sf. Ioan de Kronstadt împărtăşea mii de oameni, în fiecare zi câteva sute sigur se împărtăşeau. Într-o zi sfântul iese cu potirul şi spune aşa: cei care s-au pregătit şi sunt vrednici de împărtăşanie, la dreapta (câteva sute de oameni au trecut la dreapta); cei care se simt nepregătiţi şi nu se pot împărtăşi, la stânga (restul au trecut la stânga). Cei din dreapta mai veniţi altă dată, cei din stânga, poftiţi.

Pare şocant, dar asta a făcut Sf. Ioan de Kronstadt. Pregătirea pentru împărtăşanie constă într-un lucru foarte simplu, numai că e foarte greu să ajungi la el. Înseamnă să te vezi în inima ta fundul iadului.

.......:) Minunată pildă!

Si cu aceste minunate cuvinte, sa ia sfarsit sirul lung de contraziceri!

Un cuvânt al Cuviosului Sofronie despre Sfântul Siluan, acesta din urmă zicînd, între fraţii athoniţi: "Noi nu cunoaştem aşa pe Dumnezeu..."


*

Scriind pe marginea rugăciunii "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul", unul dintre autori (nu mai reţin, parcă în Pelerinul rus? ori în altă carte, îmi cer scuze, nu îmi amintesc acum...) descrie cât de felurite erau accentele puse de diverşi rugători: unul sublinia cu putere "Doamne!", altul zăbovea şi se tânguia la "Hristoase", altul se cutremura şi se mângâia cu "Fiul", altul se prăbuşea când rostea "miluieşte-mă" iar altul plângea în hohot când ajungea la "păcătosul"... Fiecare înţelegea cu pregnanţă aparte aceste componente ale adevărului rugăciunii.

Deşi nu e decât un înţeles, dacă observăm ideea dogmatică: Fiul lui Dumnezeu are puterea să ne miluiască pe noi, oamenii păcătoşi. Iar noi, crezînd aceasta, Îl rugăm să ne miluiască.

Însă în jurul şi înlăuntrul acestui adevăr de credinţă se înalţă şi viază toată viaţa creştină, se rostuiesc toate căutările şi experienţele fiecărui credincios. Fiecare trăieşte conţinutul rugăciunii, îl interpretează şi îl cultivă în mod personal, oricât s-ar strădui să se conformeze la vreun "adevăr" comun, la vreo normă. Tipicul, norma sunt doar părţi ale întregului vieţii de credinţă. Inima, însă, are bogăţia ei, aş spune eu insondabilă. Iar înţelesurile fiecărei persoane în parte de aici vin, din inima fiecăruia. De aceea şi Domnul ne judecă după inima noastră, pe care o cunoaşte în adâncuri...
Ca să nu mai spun că înţelegerea mintală/intelectuală e deosebit de complexă, depinzînd de un sistem uriaş de influenţe interne şi exterioare. Başca de duhuri şi, har Domnului, de Duhul Sfânt... Care întotdeauna respectă personalitatea omului, organizarea lui unică şi originală, concretă. O poţi constata şi din Evanghelie - comparînd cele 4 variante, după Autorii sfinţi diferiţi. Un stil la Matei, altul la Marcu. O bogăţie şi originalitate la Luca, alta la Ioan....