Sfântul Ioan Hrisostom, despre cum se alege soția
 

„S-o duc eu bine, să-mi fie viaţa dulce şi plăcută şi poate să mă şi înăbuşe femeia!”. Un porc, dacă ar avea grai omenesc, ar grăi oare, altfel?

Aflaţi însă cum se căsătoreau cei vechi şi faceţi ca ei!
- Dar cum se căsătoreau aceia?
- Se interesau ce purtări are fata, ce apucături, ce însuşiri sufleteşti. De aceea n-aveau nevoie de contracte, nici de garanţia hârtiei şi cernelii, în locul tuturor acestora le era de ajuns purtarea miresei. Vă rog, dar, şi pe voi, nu umblaţi după bani şi după avere, ci după purtări, după bunătatea inimii. Caută fată evlavioasă, fată cuminte! Aceste însuşiri sunt mai bune decât nenumărate comori. De cauţi pe cele ale lui Dumnezeu, le vei avea şi pe cele din lumea aceasta; dar dacă le nesocoteşti pe acelea şi umbli după acestea, nici de acestea n-ai parte.
- Dar cutare, mi se spune, a ajuns bogat de pe urma femeii!
- Nu îţi este ruşine să-mi dai astfel de exemple? Am auzit pe mulţi spunând: „Mai bine să ajung săracul săracilor, decât să ajung bogat de pe urma femeii!” Da! Ce poate fi mai neplăcut decât o astfel de bogăţie? Ce poate fi mai amar decât această bună stare? Ce poate fi mai ruşinos decât de a ajunge vestit pe această cale şi a se spune de toţi: „Cutare a ajuns bogat de pe urma femeii!” Nu mai vorbesc de neplăcerile dinăuntrul casei, care, vrând-nevrând, vin peste cel care s-a căsătorit aşa. Nu mai vorbesc de înfumurarea femeii, de slugărnicia bărbatului, de certurile dintre soţ şi soţie, de ocările slugilor. Slugile îi spun în obraz: „Sărac, coate goale, om de nimic, născut din oameni de nimic! Ce a avut când a venit aici? Nimic! Nu-i, oare, a stăpânei noastre toată averea?” Dar nu-ți pasă de aceste cuvinte! Nu-ţi pasă că nu eşti om liber. Şi paraziții aud cuvinte mai grele decât acestea și nu se supără. Tot așa și aceşti bărbaţi; ba, dimpotrivă, se mai şi fălesc cu ruşinea lor. Când le spui ce se spune despre: ei, îţi răspund: „S-o duc eu bine, să-mi fie viaţa dulce şi plăcută şi poate să mă şi înăbuşe femeia!” O, diavole! Ce proverbe ai răspîndit printre oameni? Sunt în stare să distrugă toată viaţa unor astfel de oameni. Uită-te la aceste cuvinte drăceşti şi pierzătoare! Sunt pline de pierzanie. Aceste cuvinte nu spun altceva decât acestea: „Să nu-ţi pese de cineva, să nu-ţi pese de dreptate! La pământ cu dreptatea şi cu cinstea! Un singur lucru caută: plăcerea! Te înăbuşă o astfel de căsătorie? Nu-i nimic, îndrăgeşte-o! Te scuipă toţi cei care te întâlnesc? Îţi aruncă cu noroi în obraz, te alungă ca pe un câine? Nu-i nimic! îndură totul!” Un porc, dacă ar avea grai omenesc, ar grăi oare, altfel? Ar grăi, oare, altfel câinii cei necuraţi? Dar poate că nici porcii, nici câinii n-ar rosti cuvintele pe care diavolul îi pune pe oameni să le rostească în nebunia lor. De aceea vă rog, daţi-vă seama de grozăvia acestor cuvinte! Fugiţi de astfel de proverbe! Culegeţi proverbele cele din Scriptură, cu totul potrivnice acestora.
- Care sunt acestea?
- „Nu merge după pofta sufletului tău şi pune friu poftelor tale”(Înț. Sir. 18, 30). Iar despre femeia desfrânată Scriptura spune cu totul altceva decât proverbele cele drăceşti: „Nu te uita la femeia rea! Că miere picură din buzele femeii desfrânate, care îndulcesc o clipă gâtlejul tău, dar mai pe urmă le vei găsi mai amare decât fierea şi mai tăioase decât sabia cea cu două tăişuri” (Prov. 5, 3-4). Aceste proverbe să le auzim, nu pe acelea. Datorită acelor proverbe ajung oamenii robi; datorită lor se nasc cuvinte slugarnice; datorită lor oamenii ajung animale necuvântătoare, pentru că oamenii vor să urmărească peste tot numai plăcerea. Da, datorită lor, datorită acestor proverbe drăceşti, care sunt, şi fără de cuvintele mele, prin ele însele de râs şi de batjocură. Într-adevăr, ce câştig mai ai de pe urma plăcerii odată ce te-ai înăbuşit?
Încetaţi, dar de a vă mai face de râs! Încetaţi de a mai aprinde pe capul vostru iadul şi focul cel nestins! Să privim, deşi târziu, aşa cum trebuie la cele viitoare, îndepărtând ceea ce ne vatămă lumina ochilor, ca să petrecem viața de aici cu bună-cuviință, cu sfințenie, cu avlavie și să avem parte și de bunătățile cele viitoare, cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava în vecii vecilor, Amin!

Ajutorul îngerilor
 

„Nici un om nu poate urca spre Dumnezeu (spre bine) dacă nu ajută şi pe alţii să urce şi dacă nu e ajutat şi el de alţii.”

„Cu cât se întăreşte cineva mai mult în încredinţarea că a sporit în apropierea lui Dumnezeu, cu atât asalturile duhurilor rele sunt mai stăruitoare. Dar şi în respingerea acestora ne bucurăm mai mult de ajutorul îngerilor. În felul acesta, îngerii înşişi sporesc împreună cu noi în desăvârşire, luptând şi ei împreună cu noi împotriva atacurilor rele. Dacă îngerii înşişi ar fi supuşi unor asemenea încercări şi ar trebui să lupte pentru respingerea lor de la ei înşişi, ei ar face fără noi suişul lor spre Dumnezeu. Dar nu li s-a dat să urce fără noi, fără să ne ajute pe noi. De altfel, s-ar putea spune că aceasta e o rânduială generală. Nici un om nu poate urca spre Dumnezeu (spre bine) dacă nu ajută şi pe alţii să urce şi dacă nu e ajutat şi el de alţii.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 323 la Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia IX, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 235-236)

„Omul începe să moară sufleteşte de când începe să nu-i mai pese de Dumnezeu”
 

„Viaţa adevărată nu o are omul decât în iubirea simţitoare, dezinteresată faţă de alţii, care-şi are izvorul în credinţa lui Dumnezeu.”

Părintele Ioanichie Bălan: Ce ne învaţă Biserica Ortodoxă despre moarte? De când începe omul să moară? Ce înseamnă moartea spirituală?
Părintele Dumitru Stăniloae: Biserica Ortodoxă învaţă că omul începe să moară sufleteşte de când începe să nu-i mai pese de Dumnezeu. Nepăsarea de Dumnezeu îl face să nu-i mai pese nici de oameni. El este în stare să facă orice rău semenilor săi, sau nu se mai simtă obligat la nici un bine faţă de ei. Cel păcătos a murit sufleteşte, a devenit aspru, nesimţitor. El poate părea că se interesează de oameni sau că luptă pentru ei, dar de fapt el se foloseşte de ei pentru sine. Lucrul acesta se vede numai la o anumită vreme.
Viaţa adevărată nu o are omul decât în iubirea simţitoare, dezinteresată faţă de alţii, care-şi are izvorul în credinţa lui Dumnezeu. Omul acesta e mort sufleteşte, pentru că e uscat prin egoismul său. Orizontul lui e îngustat. Viaţa lui e lipsită de sens, de vibraţie nobilă. Ea se manifestă în izbucniri de poftă, de mânie, urmate de dezamăgiri, ca să înainteze într-o mare tristeţe sau disperare.

(Ieromonah Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, Episcopia Romanului și Hușilor, vol II, 1984, pp. 64-66)

Parintele Arsenie Papacioc - Stare de veselie
 

Faceți măcar 100 de metanii pe zi, că vă dă sănătate sufletească şi trupească.

Când îți aduci aminte de Dumnezeu înmulțeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Dumnezeu să-şi aducă aminte de tine.
Dacă uiți să zici „Doamne Iisuse…”, zi: „Doamne, nu uita de mine cum uit eu de Tine”.

Focul sfârşitului va arde totul, numai bunurile spirituale nu. Ce ai pus tu pe mintea ta, cunoştințele, îmbrăcămintea minții, nevoințele, ostenelile, te însoțesc dincolo.

Eu vă ajut cu smerenia, căci ea are toate darurile. Smerenia e dulama lui Dumnezeu.

Prin supărări, tulburări, ceartă, iuțeală, se pierde o energie bună din noi. Prin dragostea de Dumnezeu se adună o energie foarte binefăcătoare care înlătură şi bolile, iar când se pierde dragostea lui Dumnezeu (energia) apar bolile.

Îngerul păzitor de la botez este păzitorul legilor dumnezeieşti, pe care omul trebuie să le îndeplinească.

Destinul nostru e colosal de înalt: îndumnezeirea.

Omul învață 6 ani ca să vorbească şi 60 de ani trebuie să învețe ca să tacă.

Mare meşter e vicleanul, până şi în poruncile lui Dumnezeu se ascunde.

Răbdând canonul şi zicând: „aşa îmi trebuie”, aşa mi se iartă păcatele.

Să nu răspunzi cu înțepături, coarne, copite, a nu te apăra, să-ți îmblânzeşti câinele.

Când ai vreo ispită, nu sta posomorât, că nu e bine. Posomoreala adânceşte ispita şi gândul tot la ea. Fii senin şi nu te lăsa dus în ispită. Ispita nu vine la întâmplare, ci după pofta ta.

Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă. Îngăduie Dumnezeu să-ți auzi păcatele tale cele cu mintea. De o ocară nu te speli apărându-te, ci însuşindu-ți-o.

Pe vârful limbii călăreşte satana.

Parintele Arsenie Boca - Insemnari din manuscrisele de la Sinaia

Din nou la spovedanie
 

Nu faceţi cu nici un chip o spovedanie aşa, tradiţională, raţională, ci afectivă. Să spuneţi păcatul cu gustul lui, cu mustul lui, că de multe ori chiar mărturisirea după un îndreptar de spovedanie poate fi o spovedanie raţională. Deci, să fiţi bine spovediţi! Asta-i taină care mântuieşte! Păcatele dezlegate nu se mai iau în vedere, spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, nici la Vămile Văzduhului, nici la Judecată de Apoi, unde cel mai mare lucru cu care trebuie să ne prezentăm este dezlegarea de păcate.
Dă-ţi seama ce uşor poţi să te mântuieşti! Şi te duci la un semen de-al tău să-i spui, la un om, nu la un înger.
Nu trebuie să existe ruşine la spovedit. Aceasta este o armă foarte eficace a diavolului, să-ţi dea ruşine la spovedit.
O spovedanie bună înseamnă să spui tot. Dacă te ruşinezi, ascunzi din păcate. Apoi, să vă cercetaţi oriunde, să vă controlaţi, că e mare greşeală să nu fii înregistrat în tot ce faci. Urmăriţi-vă pe voi înşivă, înregistraţi-vă paşii şi mintea. Pentru că se poate să te speli pe faţă şi să te speli numai la o subţioară, dar pe una să nu te speli, uiţi.
N-ai nevoie să laşi impresie bună duhovnicului. Duhovnicul se simte bine când îi spui cele mai urâte păcate, pentru că are bucuria că te-a uşurat şi te-a scos din adânc de ape. Tu eşti la doi metri adâncime în apă, de ce îi spui că eşti numai la jumătate de centimetru?
Spovedeşte-te curat. N-are nevoie duhovnicul ca să te lauzi tu pe tine. Şi pe urmă, vă mai spun şi altceva, el este plin de har şi te simte, nu este prost, îşi dă seama. Credeţi că Dumnezeu a făcut duhovnic pe oricine? Şi atunci, te simte şi, delicat, poate să-ţi spună: „De ce mă minţi, măi frate?” Pentru că duhovnicul nu poate să-ţi lase impresia că-ţi cunoaşte ţie păcatele. Îi descoperă Dumnezeu într-un fel, că te dai tu de gol. Puneţi mâna pe creionaş şi notaţi păcatele. Altfel, ţi-l poate dilua mai târziu satana. Dar, dacă nu te-ai pregătit, şi te-ai dus întâmplător, şi te-ai lăsat pe seama duhovnicului, şi ai omis o serie întreagă de păcate pe care nu le-ai spus, acelea nu sunt iertate.

Taina Pocăinţei cuprinde patru elemente:

1. Să nu mai faci păcatul.
2. Să-l mărturiseşti.
3. Să te dezlege duhovnicul.
4. Canonul.

Iar dacă nu puteţi să faceţi canonul pe care vi l-a dat, sunteţi în culpă. Trebuie să vă spovediţi că nu aţi putut să faceţi canonul sau nu aţi vrut. De ce să nu se poată face? Chestia asta că-l fac sau nu-l fac, mai ales că nu-l fac, trebuie s-o discutaţi cu duhovnicul care vi l-a dat. E singurul care poate să vi-l uşureze.

(Arhim. Arsenie PAPACIOC, Sfânta Taină a Spovedaniei)

Nu se taie voia altuia printr-o superioritate de putere lumească”
 

„Smerenia lui Hristos atrage după sine smerenia noastră.”

„Cine se smereşte înaintea altuia tăindu-şi voia sa de a se arăta mai presus decât acela, îl face şi pe acela să-şi taie voia lui de a se arăta mai presus de decât el. Astfel, cel smerit îşi taie nu numai voia mândriei sale, ci şi voia mândriei celuilalt. Nu se taie voia altuia printr-o superioritate de putere lumească, ci prin voia smereniei proprii, care atrage după sine smerenia altuia, aşa cum smerenia lui Hristos atrage după sine smerenia noastră.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 42 la Ava Dorotei, Învăţături, în Filocalia IX, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 491)

Cum sa postim
 

Ne aflăm în Postul Naşterii Domnului, prilej cu care l-am rugat pe pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti, să ne vorbească despre rânduielile bisericeşti referitoare la această perioadă.

Părinte profesor, care este semnificaţia Postului Naşterii Domnului?

Am început, cu ziua de 14 noiembrie, Postul Crăciunului sau Postul Naşterii Domnului, unul dintre cele patru posturi de durată din timpul anului bisericesc. Acest post începe la 15 noiembrie şi durează până la 24 decembrie, inclusiv. Pentru începutul acestui post, se lasă sec în seara zilei de 14 noiembrie, ziua de pomenire a Sfântului Apostol Filip. Dacă această sărbătoare cade într-o zi de miercuri sau vineri, atunci se lasă sec cu o zi mai devreme, aşa cum a fost situaţia în acest an.

Postul Naşterii Domnului are o durată de 40 de zile şi ne aminteşte de postul ţinut de Moise pe Muntele Sinai, înainte de primirea tablelor Legii, fiind un îndemn pentru creştini de a se pregăti, prin post şi rugăciune, pentru primirea Mântuitorului Iisus Hristos pentru a aduce Legea cea nouă şi mântuirea neamului omenesc.

Care sunt rânduielile bisericeşti referitoare la acest post?

În ordinea importanţei, Postul Crăciunului este al doilea după Postul Sfintelor Paşti. În ceea ce priveşte felul postirii, Postul Crăciunului este mai uşor decât cel al Paştilor, asemănându-se cu cel al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. În conformitate cu normele şi rânduielile bisericeşti, aflate în pravile, în mănăstiri se ajunează, adică nu se mănâncă nimic, în zilele de luni, miercuri şi vineri, până la săvârşirea slujbei Ceasului al IX-lea, adică până la orele 15:00-16:00. După aceste ore se poate consuma hrană uscată, adică pâine, turte, covrigi, fructe uscate, poame, seminţe sau legume fierte, fără untdelemn. În zilele de marţi şi joi, se pot consuma legume şi zarzavaturi fierte, la care se adaugă untdelemn şi vin. În zilele de sâmbătă şi duminică, este permis şi consumul de peşte, până la 20 decembrie, când postul devine aspru. Dacă în zilele de luni, marţi şi joi, din perioada acestui post, cade o sărbătoare a unui sfânt mai important, care are în rânduiala slujbei Doxologie mare, atunci se dezleagă la peşte, iar dacă aceste sărbători cad în zilele de miercuri şi vineri, atunci se dezleagă numai la untdelemn şi vin, dar se mănâncă o dată pe zi. Dacă în zilele de miercuri şi vineri cade o sărbătoare a unui sfânt cu Priveghere, cum ar fi Sfântul Ierarh Nicolae (6 decembrie) sau Sfântul Ierarh Spiridon (12 decembrie) sau una dintre sărbătorile care sunt hramuri de biserică, în aceste zile se dezleagă la untdelemn, peşte şi vin. Pentru praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, se dă totdeauna dezlegare la peşte, indiferent în ce zi din săptămână ar cădea această sărbătoare.

(Interviu publicat în Ziarul Lumina, Ediţia din data de 6 decembrie 2012)

o simpla corectura.
Filocalia IX - Ioan Scararul
Filocalia X - Isaac Sirul
Filocalia XI - Varsanufie si Ioan (mare parte potrivita ca sfaturi si pentru viata de familie)

Sfaturi Duhovnicesti de la Parintele Pustnic Gherasim din Sfântul Munte Athos
 

Parintele Paisie Aghioritul - despre cei ce vad doar partea rea a lucrurilor
 

"Unii oameni imi spun ca sunt indignati de faptul ca exista multe lucruri gresite in biserica. Atunci eu le spun sa intrebe o musca Sunt flori in apropiere? iar ea le va raspunde: Nu stiu daca sunt flori, dar acolo in mormanul acela de gunoi poti gasi toata mizeria pe care o vrei. Si va incepe sa iti insiruiasca toate locurile murdare pe unde a fost.

Dar daca intrebi o albina: Ai vazut vreun cos de gunoi prin zona? ea iti va raspunde: Cos de gunoi? Nu, n-am vazut niciunul, pe aici e plin de flori parfumate. Si va incepe sa iti insiruiasca toate florile din gradina sau de pe pajiste. Vedeti voi, musca nu stie decat unde este mizeria in timp ce albina stie unde se gasesc irisii sau zambilele.

Iar eu am realizat ca unii oameni sunt asemenea mustelor iar altii asemeni albinelor. Cei care se aseamana cu mustele gasesc raul in orice si sunt preocupati de el. Acestia nu vad binele din jurul lor.Dar cei ce se aseamana cu albinele nu vad decat bine oriunde s-ar uita. Oamenii limitati gandesc si privesc totul intr-o maniera gresita, in timp ce aceia care au ganduri pozitive, orice ar vedea, orice li s-ar spune, vor gandi intr-o maniera optimista".

Ce înseamnă expresia „sărac cu duhul”?
- Smerit, adică un om care nu are conştiinţa că a realizat totul şi că nu mai are ce realiza, ci este un om care îşi doreşte mereu înaintare într-o viaţă după voia lui Dumnezeu.
arhim. Teofil Părăian - Din ospăţul credinţei

Arhim. Zaharia Zaharou: Ruşinea de la spovedanie scoate inima la suprafaţă
 

sursa: byztex.blogspot.ro



„Vedem asta în viața multora care vin la noi: cu cât e mai mare rușinea îndurată cu smerenie, recunoscându-se păcătoși înaintea Domnului, cu atât este mai mare harul ce-l primesc ca să-și îmbunătățească viața și să pună un nou început.”

Mi se pare că cel mai greu lucru de făcut este depășirea stării de rușine. Oamenii nu vin să se spovedească chiar dacă au sufletul plin de păcate și asta îi apasă pentru că nu pot depăși starea de rușine ca să-și mărturisească păcatele. Cum să-i ajutăm pe oameni în acest sens?
Arhim. Zaharia Zaharou:Cred că puterea de îndura rușinea este un dar de la Dumnezeu. Tânăr fiind și fără prea multă experiență de duhovnic, Părintele Sofronie m-a sfătuit să încurajez pe tineri să mărturisească mai cu seamă lucrurile de care le este rușine, pentru că dacă învață să facă asta, rușinea este transformată în putere împotriva patimilor și vor depăși păcatul. Chiar asta s-a petrecut în persoana lui Zaheu. A îndurat rușinea nefiind obligat de cineva, și Domnul, Care se îndrepta spre Ierusalim ca să poarte Crucea rușinii, l-a văzut pe Zaheu rușinat de El și a recunoscut în acesta un duh de smerenie asemănător cu al Său. Zaheu s-a așezat în chip profetic în calea Domnului, pe calea Crucii și tot profetic taina Crucii și a Învierii lui Hristos a luat ființă și în sa. Inima i-a fost lărgită și cuprinsă de puterea credinței. Hristos ne-a mântuit prin Crucea rușinii și astfel când îndurăm rușine pentru El, aceasta este primită ca o recunoștință din partea noastră iar ca răsplată El ne trimite harul Său care înnoiește viața.
Asta se întâmplă și la Taina Sfintei Spovedanii. Cei care-și mărturisesc sincer și i-au asupra lor rușinea pentru păcatele săvârșite sunt înnoiți. Dar cei care ridică din umeri și spun: „Nimic special, lucrurile obișnuite...”, ei nu îndură nici o rușine, inima lor rămâne nemișcată și cu greu dacă folosesc ceva din aceasta. Dar cei care, cu inimă înfrântă și smerită, dezbracă sufletele lor înaintea Domnului și de față cu alt muritor, „doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi” (Fapte 14, 15), această rușine descoperă inima, o smerește și o aduce la suprafață. Atunci se deschide inima ca să primească harul înnoirii și al iertării. Vedem asta în viața multora care vin la noi: cu cât e mai mare rușinea îndurată cu smerenie, recunoscându-se păcătoși înaintea Domnului, cu atât este mai mare harul ce-l primesc ca să-și îmbunătățească viața și să pună un nou început.
(fragment din: Remember thy First Love, de Archimandritul Zaharia Zaharou)

N-a ca mi-ai dat de lucru pentru multa vreme!

Căsătorie sau călugărie?
 

sursa: omhksea.org



Mulți dintre tineri nu știu cum să-și descopere chemarea lor din această viață. Să se dedice vieții monahale sau să aleagă drumul vieții de familie. Unii au sentimentul că monahismul este o alegere superioară căsniciei și aceasta din urmă reprezintă o starea inferioară lui.

Alții cred că orice persoană care la vârsta tinereții alege să devină călugăr este un laș care vrea să evite responsabilitățile de cetățean.
Episcopul Hieroteos Vlachos ne propune o mai bună și clară înțelegere a esenței purtată atât de căsătorie cât și de viața monahală, bazată pe învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii. „Atât căsătoria cât și monahismul sunt căi simbolice puternice în demersul nostru spre țelul final al dragostei. Celibatul și căsătoria nu sunt în contrast, ci amândouă sunt direcționate către dragostea lui Dumnezeu.”
Spiritualitatea ortodoxă este accesibilă tuturor oamenilor și răspunsul la chemarea sa nu este asociat în mod special cu un grup de oameni. Toți cei care s-au botezat în numele Sfintei Treimi sunt obligați să asculte de poruncile lui Hristos. Calea către îndumnezeire nu face nici o excepție, cale care este „călătoria” de la chipul lui Dumnezeu la asemănarea cu El. Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3, 27).
Monahismul, încercare de conserva substanța vieții spirituale
Substanța și ținta spiritualității ortodoxe din ideile următoare sunt delimitate de Cuvântul lui Hristos și de învățăturile Apostolilor.
Apostolul Pavel referindu-se la feciorie și căsătorie spune: „Dar eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă. Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii” (1 Cor. 7, 32-33). Cu toate acestea spune: „Şi aceasta v-o spun, fraţilor: Că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea” (1 Cor. 7, 29). Astfel oamenii căsătoriți trăiesc și ei în ascetism și experimentează viața spirituală.


Mai adesea, nu trebuie trecut cu vederea faptul că epistolele Apostolului Pavel, trimise diferitelor comunități, au fost adresate către creștini care erau căsătoriți și aveau familii. Și în aceste epistole Sfântul Pavel vorbește despre curățirea inimii, luminarea sufletului, dobândirea rugăciunii minții și a celei neîncetate a inimii, filiația harului și a vieții în Duhul Sfânt. Aceste epistole dezvăluie că creștinii din timpul Bisericii apostolice au trăit la fel cum trăiesc astăzi monahii în mănăstiri. Când persecuțiile au încetat, și creștinismul a devenit religie oficială în stat, secularizarea și-a făcut intrarea în biserică și modul de a trăi prin ascetism a dispărut din orașe. Acum s-a dezvoltat monahismul ca o încercare de conserva substanța vieții spirituale. De aceea Sfinții Părinți subliniază faptul că monahismul este continuarea perioadei apostolice și a vieții trăite la începutul Bisericii; și că monahii sunt cei care trăiesc viața Evangheliei, care simt pocăința până la ultimul nivel și care respectă poruncile lui Hristos fără încetare. Fiecare călugăr ortodox care trăiește în această atmosferă este un Apostol al lui Hristos, un Mucenic și un Profet. Monahismul este viața apostolică, profetică și mucenicească.
Monahul începe viața sa în pocăință profundă, cu lacrimi de durere și curățindu-și inima. În Evanghelii și în epistolele Sfântului Pavel se găsesc toate elementele care alcătuiesc tradiția monahală veritabilă, ca cea mărturisită și de Sfinții Părinți.
Aceleași elemente sunt evidențiate și în slujba tunderii în monahism. Ea arată că în timpul noviciatului, fratele trece prin starea de catehumen, trăind în adâncă pocăință și lucrând la curățirea inimii.
Aceasta este „prima dragoste” despre care vorbește Sfântul Evanghelist Ioan în cartea Apocalipsei. Când căința este îndeplinită se săvârșește tunderea, care se referă la „al doilea botez”.
Tunderea în monahism este numită ierurgie deoarece prin monah trece puterea curățitoare și purificatoare a lui Dumnezeu. Potrivit Sfântului Simeon Noul Teolog al doilea botez este botezul duhului, care este, luminarea minții și dobândirea rugăciunii noetice. Iată ce i se spune călugărului când este tuns: „Ești curățit de păcate și devii fiu al luminii”, astfel, monahul trăiește curățirea inimii înainte de tundere și primește luminarea minții în timpul tunderii.
Monahismul este apostolic și evanghelic; îngroparea „omului cel vechi” este primul lucru săvârșit, apoi monahul devine „templu” al Duhului Sfânt.
Nu există privilegiați și neprivilegiați în tradiția ortodoxă
Creștinii căsătoriți sunt și ei chemați să trăiască Evanghelia și să respecte poruncile lui Hristos. Nimeni nu este exclus de la această responsabilitate. Fiecare trebuie să se pocăiască pentru păcatele sale, să depășească egoismul și să dobândească dragostea lui Dumnezeu și dragostea pentru aproapele.
Reiese că circumstanțele unei vieți de familie sunt diferite de cele din viața de mănăstire și că anumite ajustări sunt necesare. Și totuși, ceea ce este mănăstire pentru călugăr, este familia pentru persoana căsătorită. Familia este locul pentru viața ascetică din căsnicie. În această privință fiecare persoană este chemată să împlinească voia lui Dumnezeu.
„Doamne Dumnezeul nostru, Care, în purtarea Ta de grijă cea de mântuire, ai binevoit în Cana Galileii a arăta nunta cinstită prin venirea Ta, Însuţi şi acum pe robii Tăi aceştia (N), pe care ai binevoit a‑i însoţi unul cu altul, păzeşte‑i în pace şi bună‑înţelegere. Arată nunta lor cinstită, fereşte patul lor neîntinat. Binevoieşte să‑şi petreacă viaţa lor fără prihană. Şi‑i învredniceşte pe dânşii să ajungă bătrâneţi fericite, cu inimă curată împlinind poruncile Tale” (Slujba Cununiei).
Biserica a așezat toată învățătura despre căsătorie în rugăciunile de la Sfânta Taină a Cununiei. Mirii sunt binecuvântați să-și trăiască viața în dragoste și chibzuială, urmând poruncilor Domnului.
„Mărit să fii mire ca Avraam, binecuvântat să fii ca Isaac, să te înmulţeşti ca Iacov, umblând în pace şi lucrând în dreptate poruncile lui Dumnezeu. Şi tu mireasă, mărită să fii ca Sarra, să te veseleşti ca Rebeca, să te înmulţeşti ca Rahela, veselindu‑te cu bărbatul tău şi păzind rânduielile Legii, că aşa a binevoit Dumnezeu” (Slujba Cununiei).
Faptul că persoane, bărbați și femei din Vechiul Testament, care au fost găsiți vrednici de a trăi descoperiri dumnezeiești, sunt menționate în aceste rugăciuni, demonstrează caracterul ascetic și mântuitor al căsătoriei. Sfinții Părinți învață că zămislirea, purtarea în pântece și nașterea sunt „hainele de piele” pe care Adam le-a purtat după căderea în păcat. Însă Dumnezeu a binecuvântat această cale. Căsătoria, așa cum o cunoaștem noi astăzi - spune Sfântul Maxim Mărturisitorul - este rezultatul căderii.
Sfântul Ioan Gură de Aur învață că poruncile Evangheliei trebuiesc respectate de toți, căsătoriți sau călugări.
Sfântul Vasile cel Mare spune că atât monahii cât și cei căsătoriți sunt chemați să urmeze poruncile Domnului.
Sfântul Grigorie Palama, vorbind despre puritatea inimii, spune că și persoanele căsătorite pot lupta s-o obțină.
Existența multor sfinți căsătoriți atât în Vechiul cât și în Noul Testament, care au avut rugăciunea minții, arată că oamenii căsătoriți au capacitatea să trăiască spiritualitatea ortodoxă în toate manifestările sale.
Astfel, în cadrul spiritualității ortodoxe, creștinii nu sunt despărțiți în categorii de oameni căsătoriți și singuri, monahi sau mireni; ci sunt separați în cei ce au pe Duhul Sfânt și cei ce nu-l au. Toată lumea are posibilitatea de a urma poruncile lui Hristos și să trăiască spiritualitatea ortodoxă sub îndrumarea unui părinte duhovnicesc. Nu există privilegiați și neprivilegiați în tradiția ortodoxă.
sursa: omhksea.org

Părintele Cleopa: „Cine-și păzește limba sa, are mare liniște sufletească”
 

„Unul spune o minciună în marginea asta de sat. Du-te și o ascultă în cealaltă margine cât au mai mărit-o oamenii.”

„De multe ori pierdem toată osteneala noastră și toată fapta bună, dacă nu păzim acestea două: mintea și limba. Că tot păcatul se începe de la minte, de la gând, și toată fapta rea se exprimă întâi prin limbă.
Sfântul Isaac Sirianul zice: Limba omului drept este scaunul Împăratului Hristos, iar limba celui rău este căruța dracilor. Și iată pentru ce: omul drept totdeauna vorbește și totdeauna tace. Cum? Vorbește numai cele spre zidire și spre întemeiere, dar tace dinspre cele rele. Cineva spunea că greșeala cu limba este mică; Doamne ferește, nu-i mică! Dacă și păcatele cu gândul sunt mari, apoi cu limba sunt mai mari.
Unul spune o minciună în marginea asta de sat. Du-te și o ascultă în cealaltă margine cât au mai mărit-o oamenii, ba au creat și altele dintr-însa și se vatămă atâta lume, atâtea suflete. Așadar, mare lucru este să-și stăpânească omul mintea și gândurile, dar nu mică lucrare este și aceasta, în a-și stăpâni omul limba.
Cuvintele noastre sunt ca sămânța de scai. Dacă sunt rele, pe unde nu au ajuns? Au făcut sămânță, au prins rădăcină și s-a umplut lumea de cuvinte rele. După cum nu poți aduna sămânța înapoi după ce ai semănat-o, așa nu putem să adunăm răutatea și păcatul pe care le-am semănat noi prin limbă. Zice Mântuitorul că „din prisosința inimii grăiește gura”. Și Solomon scrie: Mai bine este a cădea de la loc înalt, decât a cădea prin limbă.
Cine-și păzește limba sa, are mare liniște sufletească. Limba este făcută de Dumnezeu să vorbească numai cele bune și cele de trebuință. Că nu ne-a făcut Dumnezeu să fim muți. Dar când vin cele rele, oprește-te, pentru că prin cele ce am vorbit, ne legăm înaintea lui Dumnezeu cu limba noastră.”


(Extras din „Ne vorbește Părintele Cleopa”, vol. 10, ed. îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 2000, pp. 113-114 și din vol. 14, (colecția omonimă), editat la Mănăstirea Sihăstria, 2004, pp. 73-79)

Scrisoarea unui preot către enoriaşii săi - pr. Constantin Sturzu
 

Uneori cauţi să munceşti spre a câştiga, să spunem, 100 de lei şi nu-ţi dă nimeni de lucru. Dar pentru a spune de 100 de ori rugăciunea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)" nu ai nevoie de aprobarea sau acordul nimănui. Ce poţi câştiga dacă vei spune rugăciunea, ce beneficiu vei avea?

E vremea scrisorilor pastorale, mai ales a celor trimise de către ierarhi poporului pe care-l păstoreşte. La nivelul său, şi preotul de parohie are datoria de a transmite un cuvânt celor care, cu binecuvântarea Chiriarhului, îi sunt încredinţaţi nu spre a-i stăpâni, ci spre a-i sluji, pentru a fi "slujitorul bucuriei lor" (cf. II Corinteni 1, 24). Am ales să public un cuvânt (postat pe saitul parohiei, talpalari.iasi.mmb.ro), pe care l-am adresat enoriaşilor de la Parohia Talpalari, unde sunt trimis a sluji, având încredinţarea că el este cumva de interes general, consonant cu ceea ce ar dori să transmită credincioşilor mulţi dintre fraţii mei întru slujire preoţească.
Iubite fiu sau fiică duhovnicească,
Din când în când, în viaţa noastră este nevoie să ne facem un bilanţ (provizoriu, ce-i drept), o evaluare a ceea ce am făcut până acum, urmată de o creionare a unor proiecte de viitor pe care le înrămăm cu speranţa că va fi mai bine. Sincer, dacă îţi cercetezi cu atenţie faptele, ce poţi spune despre anii care s-au scurs? Care îţi sunt criteriile după care îţi evaluezi viaţa? Îţi adresez aceste întrebări nu ca izvorând dintr-o impardonabilă indiscreţie, ci pentru că, în calitate de păstor al acestei comunităţi, am datoria să-ţi (re)aduc aminte că singurul lucru care contează, cu adevărat, care ne ajută pe fiecare, este cultivarea sistematică a unei relaţii vii, oneste, cu Dumnezeu.
Poate că te numeri între cei pe care i-am întâlnit în comuniunea rugăciunii, la slujbele din biserică. Am avut ocazia să împărtăşim aceleaşi probleme cu care se confruntă parohia noastră, dar şi să gustăm din bucuriile Sfintei Liturghii sau ale unor acte de milostenie. Ne-am întâlnit săptămânal la serile de cateheză şi formare duhovnicească sau când ai îngenuncheat sub patrafir, căutând să pui început bun vieţii tale. Ţie, împreună rugătorule, îţi mulţumesc pentru tot sprijinul acordat parohiei (şi mie personal) şi te rog să-mi ierţi greşelile pe care, ca un om păcătos, le voi fi făcut şi faţă de tine.
Mă gândesc apoi că e posibil ca tu, cel ce citeşti, să te numeri între cei care, în mod ocazional, ai venit la biserică, şi abia dacă am apucat să-ţi reţin chipul. Poate că au fost anumite lucruri care te-au îndepărtat sau care te-au făcut să nu mai revii decât rareori biserică. Pe tine te îndemn insistent, cu sinceritate, să vii să-mi spui ce te ţine departe de Domnul şi de această sfântă casă a Sa... Dacă însă grijile te-au copleşit sau alte neputinţe ce ţin de viaţa personală te-au împiedicat să te apropii măcar o dată pe săptămână de biserică, atunci te încredinţez de faptul că te port în rugăciunile mele. Sper ca, împreună şi cu rugile tale (pe care te îndemn să le înmulţeşti pe cât îţi stă în putinţă), să-L înduplecăm pe Dumnezeu să-şi deschidă mai larg baierele harului Său peste inima ta, să o înmoaie şi să o deschidă definitiv către dumnezeiasca Împărăţie.
Şi mai mare este probabilitatea ca, citind aceste rânduri, să-ţi dai seama că nu te înscrii în nici una dintre cele două categorii de mai sus. Aşa cum se întâmplă mai peste tot, nici în biserica noastră nu sunt prezenţi la slujbe decât o mică parte dintre cei fac parte (scriptic) din comunitatea parohială. Dacă paşii tăi se îndreaptă către o altă biserică ortodoxă, din raţiuni binecuvântate, atunci pot fi liniştit. Dacă însă nu ai făcut încă loc în viaţa ta, în agenda ta, măcar pentru o întâlnire săptămânală cu Dumnezeu Fiul, Cel ce a ales să ni se împărtăşească liturgic sub forma văzută a pâinii şi a vinului, atunci neliniştile mele sunt întemeiate. De multe ori m-am pornit să te caut, să te cercetez la tine acasă, aşa cum se va întâmpla şi în aceste zile, înainte de Crăciun şi de Bobotează. Aş vrea să nu te gândeşti la astfel de momente decât ca la un semn pe care ţi-l trimite Dumnezeu: semn că te iubeşte, că te consideră un fiu al Său şi că vrea să vii şi tu acolo unde suntem cu toţii acasă, adică în Biserică. Nu insist mai mult aici, prin intermediul acestor cuvinte, mai degrabă trebuie să insist atunci când plec genunchii înaintea unei icoane, întrucât ştiu că acest mesaj poate fi ignorat, dar dacă îţi trimit un gând folosind canalul de comunicare deschis de "satelitul Doamne", atunci şansele ca inima ta să accepte Cuvântul cresc uimitor. Vreau doar să ştii că, de fiecare dată când începe Sfânta Liturghie şi sesizez că TU nu eşti acolo, mă doare!...

Scrisoarea unui preot către enoriaşii săi - pr. Constantin Sturzu
 

<< continuare >>
Şi nu-mi poate nimeni alina această durere a mea atâta vreme cât te ştiu pe tine departe, rătăcind, căutând să-ţi astâmperi foamea cu roşcove (citeşte, te rog, capitolul 15 din Sfânta Evanghelie după Luca pentru a înţelege ce vreau să spun).
Scumpul meu prieten în Hristos Domnul,
Sunt multe lucruri pe care le putem face pe lumea aceasta. Unele ne umplu sufletul de bucurie, dar bucuria este ca o flacără de lumânare ce se stinge pe măsură ce se topeşte ceara. Altele ne umplu de amărăciune. Oricum ar fi, să luăm aminte la ce ne spune Sfântul Apostol Pavel: "Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva" (I Corinteni 6, 12). Un singur sfat aş îndrăzni să-ţi dau, ca unul căruia i-a fost încredinţată această misiune, a păstoririi: când îţi faci planuri de orice fel, la sfârşit, peste toate câte ţi le propui, adaugă ca prioritară intensificarea relaţiei tale cu Dumnezeu. Dacă vrei sănătate, caută mai întâi pe Cel ce este "Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre". Dacă vrei mâncare (sau o masă mai bogată), apropie-te mai mult de cel ce ne hrăneşte minunat cu "sfintele şi preacuratele Sale Taine". Dacă îţi doreşti un acoperiş deasupra capului, pune nădejdea ta către Cel ce "a întins cerul ca un cort" (Psalmi 103,3). Iar dacă te-ai săturat de sărăcie şi vrei să scapi de obsedantele griji izvorând din nesiguranţa zilei de mâine, citeşte zilnic aceste cuvinte rostite de Mântuitorul Iisus Hristos: "Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?" (Matei 6, 25). Aceste cuvinte nu sunt doar un îndemn, ci sunt şi o promisiune fermă pe care ne-o face Domnul: ai curajul să verifici dacă e adevărată? Testează-L pe Dumnezeu, dar aşa, crezând din toată inima cuvintelor Lui. Şi vei vedea că nu te înşală sau dezamăgeşte niciodată.
Şi acum, hai să recapitulăm. Ai, pe de o parte, o mulţime de proiecte şi de dorinţe pe care le vrei împlinite, mai ales pentru anul ce stă să înceapă, 2013. Poţi face asta de unul singur sau poţi, pe de altă parte, să-L alegi pe Dumnezeu ca tovarăş, să începi întotdeauna prin a asculta şi a avea încredere în ceea ce te învaţă El. Acum, chibzuieşte şi tu; ce e mai uşor: să te îngrijeşti să-ţi câştigi existenţa, să te frămânţi zilnic de unde vei mai scoate banii de care ai nevoie pentru cele strict necesare sau să te îngrijeşti de rugăciune, de spovedanie, de împărtăşanie, de participarea la sfintele slujbe...? Care dintre ele e mai la îndemână? Înţelegi şi tu, dacă eşti onest în reflecţia asupra acestui subiect, cât de strâmbă este mintea noastră şi cât de mult ne mai place să ne chinuim singuri. Pentru că noi cel mai adesea ne luăm poveri pe care nu le putem purta în loc să le alegem pe cele uşoare, care ne stau la îndemână. Căutăm cele materiale, anevoie de realizat şi care nu depind întrutotul de noi, în loc să optăm pentru cele spirituale, care ne sunt întotdeauna la îndemână. Uneori cauţi să munceşti spre a câştiga, să spunem, 100 de lei şi nu-ţi dă nimeni de lucru. Dar pentru a spune de 100 de ori rugăciunea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)" nu ai nevoie de aprobarea sau acordul nimănui. Ce poţi câştiga dacă vei spune rugăciunea, ce beneficiu vei avea? Uite, hai să facem, în încheiere, o făgăduinţă: tu vei spune în anul ce stă să înceapă, această rugăciune zilnic, de 100 de ori; investeşte în ea cum investeşti atâta energie şi bani şi timp în lucrurile de care eşti atât de preocupat. La sfârşitul lui 2013, vei face din nou bilanţul şi vei veni să-mi comunici rezultatul, precum te duci la Finanţe când îţi declari veniturile. Îţi garantez, înaintea lui Dumnezeu, că tu, ca persoană, vei fi în câştig. Şi, la urma urmei, ce ai putea să pierzi? Încearc-o şi pe asta, dacă tot te-ai săturat a-ţi căta rost şi hodină sufletului în cele de primprejurul tău. Dumnezeu ne primeşte chiar şi aşa, când optăm pentru El după ce le-am încercat pe toate celelalte. Reflectează, te rog, la aceste lucruri acum, la cumpăna dintre ani. Timpul trece repede, nu lăsa pe mâine ceea ce poţi schimba azi în viaţa ta. Eu te voi pomeni în continuare, la rugăciune, cu dragoste de tată şi cu inimă de mamă. Fii binecuvântat!

Adica drumul catre Imparatie este numai prin Biserica? Oricat de dulce ar fi o otrava, cel intelept mereu va alege sa nu o bea!!!...

Cristi, dragul meu! Daca preotul care a scris aceasta scrisoare, este nestiutor despre faptul ca slujeste veacului acestuia, prin ceea ce predica si nu veacului ce va sa vina, tot ce pot eu sa fac este sa aloc un gand bun pentru el in timp ce scriu urmatoarele: Domnul Dumnezeul adevarului si al sfintilor parinti, Domnul cel indelung rabdator si mult milostiv, care stie neputinta firii omenesti, sa-i deschida mintea lui spre a se apropia de adevar si astfel, sa se opreasca din a mai face lucrarea celui rau, din nestiinta.

Iar daca stie faptul ca mantuirea nu vine din mersul la biserica si nici macar din lucrarea poruncilor, ci numai din a dobandi curatia sufletului (cum ne invata Isaac Sirul si Iosif de la Varatec si totii sfintii parinti)... as vrea sa pot spune Dumnezeu sa-L ierte. Dar cum eu nu sunt bun si indelung rabdator, dar nici fatarnic nu vreau sa ajung, voi spune asa: "Sa te certe pe tine Domnul!" (epistola ap. Iuda).

Astfel de oameni care au savarsit ingopat adevarul, incepand de la cei ce i-au prigonit si au ucis proorocii Vechiului Testament, pe Ioan Botezatorul si au scuipat pe Cel ce i-a adus intru fiinta din nimic, pana la cei de astazi care fac aceleasi lucruri cu altfel de oameni, toti cei ce lucreaza prin puterea unui duh de inselaciune se fac partasi si complici cu uratorul de bine si tatal minciunii. Caci predicand jumatati de adevar si chiar nascocind vorbe menite sa cladeasca temple pentru putere si slava vremelnica, pe multi dintre cei nestiutori de carte i-au dus in ratacire. Si mila pentru acei oameni nepriceputi, printre care m-am numarat si eu foarte multi ani, nu ma lasa a trece lesne cu vederea aceasta propaganda mizerabila.

"Cel ce a zidit urechea, oare nu aude; sau Cel ce azidit ochiul, oare nu vede?" Oare Cela ce stie toate, nu stie sa deosebeasca marsavia si viclesugul de adevar si sinceritate?

Biserica in care enoriasii nici macar nu se iubesc intre ei (dapoi sa-si mai iubeasca vrajmasii), este doar un templu idolatru cu denumire pompoasa; o "sinagoga a satanei" cum spune Apocalipsa; un loc pentru jerfe si ritualuri dracesti. Iar pe cei ce propovaduiesc si faptuiesc astfel jerfe dracesti, as vrea sa-i vad caindu-se pentru fapta lor, cu lacrimile innodandu-li-se in barba.

Dar mai intai, trebuie sa ma caiesc eu, caci nu din dragoste de vrajmasi am scris aceasta, ci dintr-o ura mizerabila, pe care nu o pot alunga din sufletul meu. Nu ma pot opri sa nu-i urasc pe dusmanii adevarului si pe iubitorii de minciuna. Mintea mea pricepe ca astfel de ura nu-mi face bine nici mie si nici lor, dar inima mea continua sa-i urasca. Mintea pricepe ca ura nu este din Duhul Sfant, dar inima nu stie sa priveasca altfel spre cei ce ingroapa adevarul si propovaduiesc inselaciunea. Mintea pricepe ca triumful rautatii din lumea in care traiesc este tocmai pentru ca sunt prea multe inimi care urasc pe cel rau, in loc sa-i fie mila de el precum Pastorului cel bun de oaia ratacita. Dar inima mea este in robia rautatii, iar eu nu gasesc putere sa ma eliberez. Caci daca celor rai cu inima le spui ca sunt rai, ei mai tare se bucura de puterea pe care o are rautatea din ei. Pentru lupta cu astfel de oameni este potrivit cuvintul sf. Serafim de Sarov: "Dobandeste pacea si multi oameni din jurul tau se vor mantui!"

Eu mai degraba sunt nelinistit pentru ca nu am dragoste pentru vrajmasi si nici nu am gasit vreo fata bisericeasca sa imi arate sa fac si eu ca el. Dar cum dragostea de vrajmasi nu umple vistieria ONG-urilor religioase, nici nu ma astept sa gasesc vreodata astfel de fata bisericeasca!

Sa dea Bunul Dumnezeu sa-ti gasesti un duhovnic bun , draga Leonte , sa-ti linistesti sufletul si sa-ti limezesti gandurile .
N-am sa intru niciodata in polemica cu tine , caci nici mie si nici tie nu va fi cu folos . Iti cunosc parerea ta despre Biserica si slujitorii ei , iar eu nu pot decat sa te pomenesc in rugaciunile mele , de rest se va ocupa Bunul Dumnezeu !
Rabdare , rabdare , rabdare , precum Parintele Cleopa ne indemna !

Cuvant defolos :

DESPRE CREDINTA

"Noi, dintru inceputul plamadirii acestui neam, asa ne stim, romani si crestini ortodocsi. Asa ne-am nascut si avem datoria sa pastram curat si deplin ce am mostenit de la strabuni, ca de la Dumnezeu. Dar noi, obste ortodoxa romana, sa nu uitam niciodata evlavia, ravna si jertfa domnitorilor, stramosilor si parintilor nostri, cu care ei au aparat de-a lungul a aproape doua mii de ani, patria si aceasta credinta care le-au fost date drept sfanta mostenire de la Domnul nostru Iisus Hristos, prin Duhul Sfant, in Biserica Sa dreptmaritoare.
Nu vrem sa stricam linistea nimanui in cele ale constiintei, dar nici nu vrem a ne departa si a parasi mostenirea strabuna in care noi simtim ca sta unitatea adanca a neamului nostru.
Pentru noi, patria si ortodoxia sunt " gradina Raiului " data noua de Dumnezeu sa " lucram in ea si sa o pazim " ( Facere 2, 15 ) cu sfintenie.
Sa stiti ca nu toata credinta in Dumnezeu este buna. Auzi ce spune marele Apostol Pavel : Fiule Timotei, sfatuieste pe crestini sa fie sanatosi in credinta. Poate sa creada cineva in Dumnezeu si credinta lui sa nu-i aduca nici un folos, daca nu crede cum marturiseste Biserica, adica credinta adevarata Ortodoxa. Si dracii cred in Dumnezeu ! Nu spune Apostolul Iacob ( cap. 2, 19 ) ca si demonii cred si se cutremura ? Dar ce le foloseste diavolilor credinta, daca ei nu fac voia lui Dumnezeu ?
Primul fel de credinta este CREDINTA DREAPTA, adica ORTODOXA, singura care este lucratoare si mantuitoare.
Apoi este credinta schismatica. Schismaticii sunt acei cu stilul vechi de la noi. Ei au credinta ortodoxa, exact ca noi, dar fiindca nu asculta de Biserica, se numesc dezbinati de Biserica. Sunt afurisiti de Biserica, pana vin si se intorc inapoi, sa asculte de Sfantul Sinod.. . . . "
Parintele Cleopa

„Numai când ai ajuns să guşti dulceaţa celor bune ţi se descoperă urâţenia . . .
 

„Numai când ai ajuns să guşti dulceaţa celor bune ţi se descoperă urâţenia în care trăiai”

„Deşi vedeai răul pe care-l făceai atunci altora prin faptele tale, nu-ţi păsa. Căci îi dispreţuiai pe aceia. Socoteai că numai tu ai importanţă.”

„Numai când ai ajuns să cunoşti cele bune cunoşti cu adevărat cele rele, opuse lor, în care te-ai complăcut. Căci, până n-ai ajuns să recunoşti cele bune prin osteneala pentru ele, nu cunoşti urâţenia celor rele în care ai trăit. Ai crezut că ele sunt bune. În zadar îţi spuneau alţii că sunt rele. Nu-i credeai. Despre ele tu aveai părerea ta. Şi nu erau mulţi care îndrăzneau să-ţi spună că sunt rele. Trăiai deci în întuneric. Deşi vedeai răul pe care-l făceai atunci altora prin faptele tale, nu-ţi păsa. Căci îi dispreţuiai pe aceia. Socoteai că numai tu ai importanţă. Privirea ţi se lărgeşte şi vezi şi valoarea altora când ai părăsit faptele egoiste. Numai când ai ajuns să guşti dulceaţa şi lărgimea celor bune ţi se descoperă urâţenia şi îngustimea celor rele în care trăiai. O comparaţie reală între cele două moduri de viaţă nu poate face decât cel ridicat la modul de viaţă cel bun. De aceea, cel ce s-a ridicat la cele bune luptă în mod hotărât să nu recadă în cele rele.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 303 la Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, Filocalia XII, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 145)

Sfântul Serafim de Sarov
 

Sfântul Serafim de Sarov: „Orice faptă bună făcută întru Hristos ne aduce harul Duhului Sfânt”

„Ai vrea, de pildă, să mergi la biserică și fie nu e nici una prin preajmă, fie s-a terminat slujba. Ai vrea să miluiești pe vreun sărac, și nu-i nici unul sau n-ai pe moment ce să-i dai. Dar toate acestea nu împiedică rugăciunea; de ea oricine și oriunde se poate folosi.”
„Cât de mare este compătimirea lui Dumnezeu față de starea noastră nenorocită, adică față de neatenția noastră pentru purtarea Lui de grijă, când Dumnezeu spune: Iată, stau la ușă și bat!, înțelegând prin ușă cursul vieții noastre, încă neînchisă de moarte... În ce te voi afla, în aceea te voi judeca, zice Domnul. Vai, de ne va afla El împovărați cu grijile și întristările acestei vieți, fiindcă cine va putea să stea înaintea chipului mâniei Lui! Iată de ce s-a zis: Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită, adică să nu vă lipsiți de Duhul Sfânt, fiindcă privegherea și rugăciunea ne aduc harul Său. Desigur, orice faptă bună făcută întru Hristos ne aduce harul Duhului Sfânt, dar mai mult decât oricare, ne aduce rugăciunea, pentru că ea este întotdeauna oarecum la îndemâna noastră, ca o armă pentru dobândirea Duhului Sfânt.
Ai vrea, de pildă, să mergi la biserică și fie nu e nici una prin preajmă, fie s-a terminat slujba. Ai vrea să miluiești pe vreun sărac, și nu-i nici unul sau n-ai pe moment ce să-i dai. Ai vrea să-ți păzești fecioria, dar n-ai putere să îndeplinești asta din cauza firii tale slabe sau din cauza uneltirilor vrămașe. Ai vrea să faci și altă oarecare faptă bună pentru Hristos și, la fel, ești lipsit de putere sau nu găsești prilej. Dar toate acestea nu împiedică rugăciunea; de ea oricine și oriunde se poate folosi - și bogatul și săracul, și cel nobil și cel simplu, și cel puternic și cel slab, și cel sănătos și cel bolnav, și cel drept și cel păcătos.
Cât de mare este puterea rugăciunii, chiar și a omului păcătos, când este înălțată din tot sufletul, putem judeca după următoarea, când la cererea unei mame disperate, care-și pierduse ultimul fiu, o femeie prostituată, întîlnită în drumul ei și încă necurățită de păcatul ei, mișcată de durerea acestei mame, a strigat către Domnul: Nu pentru mine, care sunt o păcătoasă blestemată, ci pentru lacrimile acestei mame care plânge pentru fiul ei, crezând cu tărie în milostivirea și atotputernicia Ta, Iisuse Hristoase, înviază, Doamne, pe fiul ei!... și Domnul L-a înviat.”


(Extras din convorbirea Sfântului Serafim cu M. A. Motovilov în „Viața, învățăturile și profețiile Sfântului Serafim de Sarov” (trad. de arhim. Paulin Lecca), Edit. Schimbarea la Față, pp. 164 – 165)

Tradiția și Scriptura
 

sursa: byztex.blogspot.ro



Dacă cineva vrea să fie apărat împotriva vicleniilor și să rămână tare în credință trebuie să-și pună credința prima dată în autoritatea Sfintei Scripturi și apoi în Sfânta Tradiție a Bisericii.
Însă cineva se poate întreba, nu este canonul Sfintei Scripturi suficient pentru toate, de ce ar trebui să adăugăm și autoritatea Tradiției? Pentru că nu toată lumea înțelege Scriptura în același fel, unul înțelege așa altul înțelege altfel, și astfel este posibil să primim atâtea răspunsuri câte capete le-au dat. De aceea, este nevoie ca să fim îndrumați de înțelegerea Bisericii… Ce este Tradiția? Este ceea ce a fost înțeles de către toți, de peste tot dintotdeauna… ceea ce toți ați primit și nu la ceea ce v-ați gândit… De aceea, lucrarea noastră nu este să conducem religia unde vrem noi să ducă, ci să o urmăm acolo unde ne conduce și nu să dăm ceea ce e al nostru urmașilor noștri, ci să păzim ceea ce ni s-a dat.
(Vincențiu de Lerin, Note ale unui pelerin)

Gândurile unui preot abătut
 

sursa: pravmir.com



„Nu ştiu cu cine să vorbesc şi în cine să mă încred. Sincer, cred că îmi pierd chemarea. Mă simt ca o minge de ping-pong care se plimbă de la un capăt la altul. Nu ştiu încotro să apuc… sunt atât de îngrijorat. Cu soția şi copiii nu mă văd prea mult din cauza treburilor din parohie și când ajung acasă sunt atât de extenuat fizic și psihic încât mă închid în mine, lăsând impresia că nu mai am nimic de oferit familiei mele. Aș renunța la preoție, dar ce altă slujbă aș putea practica? Încă plătesc împrumutul de studiu la seminar și am obligații financiare între care nu știu cum să mă mai împart. Uneori aș vrea să fug... să dispar pur și simplu.”
În ultimii ani cercetările realizate au arătat că stresul și frământările interioare reprezintă problemele majore de sănătate cu care se confruntă oamenii, în special bărbații. Stresul cronic netratat atunci când nu este identificat are consecințe fizice, emoționale și chiar spirituale. Afecțiuni precum tensiunea, migrenele, ulcerul, durerile de spate cronice, hipertensiunea, atacurile cerebrale sau bolile de inimă sunt relaționate astăzi cu factorul stresului. Pe plan spiritual, munca îndelungată poate include dificultăți în ceea ce privește rugăciunea, slăbirea sau pierderea motivației, a bucuriei, a entuziasmului sau a păcii interioare. Iar asta reprezintă „sindromul extenuării”.
Preoții aflați sub factorul stresului
Deşi preoţii din ziua de azi pot experimenta același nivel ridicat al stresului ca și persoanele din alte grupuri profesionale, unele cauze și efecte sunt specifice doar lor. Preoții pledează în fața comunităților de credincioși, trebuind să medieze mesajul Evangheliei și Tradiția creștin ortodoxă către o cultură ale cărei instituții sunt supuse unor schimbări profunde. Aceste comunități ecleziastice au suferit și ele schimbări, s-au dezvoltat, au avut parte de propriile frământări, scindări și dureri. Preoții aflați sub factorul stresului sunt caracterizați de faptul că în viața lor au loc prea multe „evenimente”. În mod normal, oamenii aflaţi sub povara stresului au prea multe termene limită, vor să facă prea multe lucruri deodată, pot fi neliniștiți din cauza întârzierilor și sunt caracterizați în viață de cuvinte precum „trebuie”, „ar trebui”, „ar fi bine să”. Nenumăratele aşteptări venite din partea parohiei intră adesea în conflict cu scopul central al învăţăturii bisericii.
Fiecare enoriaș sau enoriașă are propria „listă” conținând caracteristicile pe care ar trebui să le aibă un bun preot. Pentru a mulțumi pe toată lumea si pentru a menține pacea, preotul care se confruntă cu probleme de extenuare în general muncește mai mult, şi nu mai puţin aşa cum s-ar crede. Acesta tinde să îşi asume mai multe îndatoriri dar reușește să ducă la bun sfârșit doar unele dintre ele. Munca pe care o făcea odată cu bucurie devine o povară, zelul și motivația se transformă în obligații. Din cauza aceasta, unii încep să se simtă vinovați, nepotriviți pentru această misiune, neapreciați și neîndrăgiți.
Dacă un preot trebuie să dea tot ce are mai bun pentru slujirea sa, este important ca enoriașii să fie atenți la semnele de stres ce ar putea cauza sentimentul de extenuare sufletească. Rezultatul unor așteptări atât de ridicate este acela că dezvoltarea pe termen lung a parohiei, reflectarea, relaxarea și viața liniștită de familie par să îi ocolească pe ei și pe familiile lor. Uneori unii preoți ce au slujit ani de-a rândul se confruntă cu probleme ce izvorăsc din faptul că nu au prea multe de arătat pentru a dovedi eforturile depuse. Toți prietenii lor avocați, doctori sau ingineri până la acel moment s-au „realizat” în viaţă şi pot indica reuşite palpabile: au atins un nivel înalt în carieră şi au salarii sau prime ce le reflectă anii de experienţă.
Rugăciunea nu este o opţiune. Este punctul central al vieţii de preot.
O sursă importantă de stres şi frământare pentru un preot este diferenţa ce apare adesea între viaţa sa spirituală şi aşteptările sale cu privire la aceasta. Este supus riscului de a-și pierde încrederea în autenticitatea vieții sale spirituale, tinzând spre idealuri ce nu le poate atinge. Pe măsură ce diferența dintre aceste două constante se mărește preotul riscă să se depărteze din ce în ce mai mult de la scopul central al misiunii sale. Astfel rugăciunea poate deveni o rutină sau chiar să fie neglijată, iar puterea de a călăuzi duhovnicește să scadă. În schimb va începe să aibă un sentiment de vinovăție și eșec în slujirea sa. Curând, în loc să predice bazându-se pe experiența sau credința personală va vorbi despre omilii abstracte și va ține slujbe rutinate. Cu alte cuvinte, izvorul slujirii sale a secat. Va începe să considere slujirea ceva neplăcut, iar el se va simți gol pe dinăuntru.
Soluțiile pentru stresul preoților și extenuarea lor sufletească nu sunt prea multe. Vorbind din experiență personală, cei din jurul preotului ar trebui să realizeze și să accepte că viața disciplinată în rugăciune zilnică și intensă se află pe primul loc în „fişa postului”. Fără aceasta, preotul ar deveni managerul unui club sau coordonatorul unor evenimente sociale. Rugăciunea nu este o opţiune. Este punctul central al vieţii de preot. Însuşi Mântuitorul a simţit uneori nevoia să se retragă în post şi rugăciune.
Aşa şi preotul trebuie să îşi facă timp pentru rugăciune și să fie lăsat în tihnă pentru asta, stabilind o dată în calendar la fel cum face şi pentru toate celelalte lucruri. Acest lucru include anumite ore sau chiar zile în care petrece timp singur în solitudine sau cu frați preoți uniți în rugăciune. Făcând aceasta ar putea să se simtă vinovat că își petrece timpul rugându-se în timp ce ar trebui să se ocupe de nevoile bisericești cu care se confruntă. Cu toate acestea se va simți și mai vinovat dacă nu se roagă datorită conștiinței morale și a influenței Duhului Sfânt. Singura soluție reală la această dilemă a stresului și a extenuării ce arde sufletul multor preoți este de a-și reorganiza prioritățile și să înceapă o înnoire personală a vieții spirituale ca sursă a întregii spiritualități. (pr. John S. Bakas)

Sfântul Siluan
 

Sfântul Siluan: Cum să păstrezi pacea sufletească în mijlocul smintelilor zilelor noastre?


Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul.
Toţi voiesc să aibă pace, dar nu ştiu cum să o dobândească. Paisie cel Mare s-a mâniat, şi a rugat pe Domnul să-1 izbăvească de mânie. Domnul i S-a arătat şi I i-a zis: „Paisie, de voieşti a nu te mânia, atuncea nimica să doreşti, pre nimenea să urăşti şi să osândeşti, şi nu te vei mânia”. Aşa şi tot omul, dacă îşi va tăia voia înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, totdeauna va fi cu pace în suflet; dară cel ce iubeşte a face voia sa, niciodată va afla pacea. Sufletul ce s-a dăruit voii lui Dumnezeu uşor poartă toată durerea şi toată boala, căci şi în boală el se roagă şi vede pre Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi boala mea; Tu ştii cât sunt eu de păcătos şi de neputincios, ajută mie să rabd şi să mulţumesc bunătăţii Tale”. Şi Domnul uşurează boala, şi sufletul simte ajutorul lui Dumnezeu, şi este vesel înaintea lui Dumnezeu şi mulţumitor.
Dacă te ajunge vreo nesosinţă, tu să gândeşti: „Domnul îmi vede inima, şi dacă îi este bineplăcut, bine îmi va fi şi mie, şi celorlalţi”, şi aşa sufletul tău pururea va fi în pace. Dar dacă cineva va cârti: „Asta nu-i aşa, aia nu-i bine”, niciodată nu va fi pace în suflet, măcar de ar şi posti şi mult s-ar ruga.
Apostolii erau întreg dăruiţi voii lui Dumnezeu; aşa se păstrează pacea. Tot aşa şi toţi marii oameni sfinţi au răbdat toate scârbele, încredinţându-se voii lui Dumnezeu.
Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul.
Trebuie neclintit să ne amintim că vrăjmaşii înşişi au căzut din mândrie, şi că pe noi tot mereu încearcă să ne mâne pe aceeaşi cale, şi pe mulţi i-au înşelat. Dară Domnul au zis: „învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”.
„O, Milostiv Doamne, dăruieşte nouă pacea Ta, precum ai dat pacea Sfinţilor Apostoli: «Pacea Mea dau vouă».
Doamne, dă şi nouă a ne îndulci de pacea Ta. Sfinţii Apostoli au primit pacea Ta, şi asupra întregii lumi o au revărsat, şi mântuind norodul, nu-şi pierdeau pacea, şi întru dânşii ea nu se împuţina”.
Slavă Domnului şi milosârdiei Sale, căci El mult ne iubeşte şi ne dă pacea Sa şi harul Sfântului Duh.
Cum să păstrezi pacea sufletească în mijlocul smintelilor zilelor noastre?
Judecând după Scriptură şi după moravurile oamenilor de astăzi, noi trăim vremile de pe urmă, şi totuşi trebuie păstrată pacea sufletească, fără de care nu ne putem mântui, precum zicea marele rugător al pământului rusesc, Cuviosul Serafim. Câtă vreme trăia Cuviosul Serafim, pentru rugăciunile sale Domnul păzea Rusia; iar după dânsul s-a înălţat un alt stâlp ce ajungea de la pământ până la cer - Părintele Ioan din Kronstadt. Ne vom opri asupra lui: el este de-al vremilor noastre, şi l-am văzut rugându-se, pe când pe ceilalţi nu i-am văzut.
Ne amintim cum după Liturghie, când i-au adus calul şi trăsura şi el se aşeza în ea, norodul 1-a împresurat, cerându-i binecuvântarea; şi într-o astfel de învălmăşeală sufletul îi era neîntrerupt în Dumnezeu, şi într-o astfel de gloată el nu se risipea şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Cum ajungea el la aceasta? - iată întrebarea noastră.
Ajungea la aceasta şi nu se risipea pentru că iubea norodul şi nu înceta a se ruga pentru el Domnului:
„Doamne, dăruieşte pacea Ta lumii Tale”.
„Doamne, dăruieşte robilor Tăi Duhul Tău cel Sfânt, ca El să le încălzească inimile cu dragostea Ta, şi să-i povăţuiască întru tot adevărul şi binele”.
„Doamne, voiesc ca pacea Ta să fie întru tot norodul Tău, pre carele Tu ai iubit până în sfârşit, şi ai dat pre Fiul Tău cel Unul-Născut, spre a mântui lumea”.
„Doamne, dăruieşte lor harul Tău, ca în pace şi în iubire să Te cunoască şi să Te iubească, şi să zică asemenea Apostolilor pre Tabor: Bine este nouă, Doamne, a fi cu Tine”.
Astfel, neîncetat rugându-se pentru norod, el îşi păstra pacea sufletească; noi însă o pierdem, pentru că nu avem în noi dragoste către norod. Sfinţii Apostoli, şi toţi Sfinţii, doreau norodului mântuirea, şi petrecând în mijlocul oamenilor, înflăcărat se rugau pentru ei. Duhul Sfânt le dădea puterea a iubi norodul; şi noi, de nu ne vom iubi fratele, nu vom putea avea pacea.
Să cugete fieştecare la acestea.

(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducerea Ierom, Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 335-337)

„Pe cel tăcut şi cu grijă la cuvinte îl ţin de prost şi mut”
 

„Dar pe cel ce boscorodeşte din burtă şi din fiţuici şi îi minte cu privire la mântuirea lor îl laudă şi îl primesc.”

„Cei mai mulţi cinstesc ca nepătimitori şi ca sfinţi pe cei ce făţăresc virtutea şi altceva arată în pielea obrazului, şi altceva sunt după omul din lăuntru, şi anume plini de toată nedreptatea, pizma, viclenia şi răul miros al plăcerilor. Ei socotesc aşa, pentru că nu au ochiul sufletului curăţit, nici nu sunt în stare să-i cunoască pe aceia după roadele lor. Iar pe cei ce petrec în evlavie şi virtute şi în nerăutatea inimii, care sunt sfinţi cu adevărat, îi socotesc, în chip greşit, ca pe oamenii de rând şi trec pe lângă ei dispreţuindu-i şi îi ţin de nimic.
Unii ca aceştia cinstesc ca învăţător şi ca om duhovnicesc mai degrabă pe cel guraliv şi arătos. Iar pe cel tăcut şi cu grijă la cuvinte îl ţin de prost şi mut.
Cei trufaşi la cuget şi bolnavi de mândria diavolului se întorc de la cel ce vorbeşte în Duhul Sfânt, socotindu-l trufaş la cuget şi mândru. Căci cuvintele lui mai degrabă îi pleznesc decât îl străpung. Dar pe cel ce boscorodeşte din burtă şi din fiţuici şi îi minte cu privire la mântuirea lor îl laudă şi îl primesc. Astfel, nu este nimeni înntre unii ca aceştia care să poată deosebi şi vedea lucrul bine şi aşa cum este.”


(Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, în Filocalia VI, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 67-68)

Lupta cu duhul desfrânării
 

Sfântul Ioan Casian scrie despre lupta cu duhul desfrânării în felul următor: „Lupta cu patima desfrânării amarnică este; mai lungă decât toate celelalte lupte; o luptă zilnică, din care învingători cu desăvârşire ies foarte puţini. Această luptă începe cu prima vârstă a omului adult şi nu încetează decât după învingerea celorlalte patimi, în această luptă avem nevoie de o armă îndoită. Căci pentru a o învinge postul cel aspru al trupului nu este suficient, deşi el este în primul rând de trebuinţă; pe lângă el, de neapărată nevoie este blândeţea duhului şi rugăciunea neîncetată. Apoi, studiul continuu al Sfintelor Scripturi, împreună cu cugetări la cele dumnezeieşti lucrate cu dreaptă socoteală; apoi, lucrul mâinilor şi munca fizică de neapărată trebuinţă în învingerea acestei patimi este. Toate acestea păzesc inima de patima desfrâului şi o redau sieşi; dar mai presus de toate şi întotdeauna trebuie să avem împreună cu acestea adânca şi adevărata smerenie a cugetului, fără de care nici o victorie, asupra nici unei patimi, nu este posibilă vreodată. Biruinţa asupra patimii desfrânării depinde şi de desăvârşita curăţire a inimii, din care, după cuvintele Domnului, iese toată otrava şi boala sufletului, inclusiv patima desfrânării: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Ne trebuie adevărata smerenie cea de toată vremea şi răbdarea inimii, precum şi paza straşnică dinspre partea mâniei şi a celorlalte patimi, de-a lungul întregii zile. Căci câtă vreme îngăduim focul mâniei în noi, cu uşurinţă facem cale liberă şi tăciunilor aprinşi ale celorlalte patimi. Este interesant cum chiar şi cei mai mari părinţi nevoitori află o legătură cauzală între patima mâniei şi cea a desfrânării, de unde iese că cei mai mânioşi sunt şi cei mai desfrânaţi.
(Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 29 februarie, Sfântul Nicolae Velimirovici)

Deznadejdea - sinuciderea
 

„Deznadejdea este pierderea increderii in bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu. Ea este un pacat impotriva Duhului Sfant. Deznadejdea este a unsprezecea treapta a pacatului, dupa invatatura Sfantului Nicodim Aghioritul. Urmarile deznadejdii duc pe om la a douasprezecea treapta a pacatului, care este sinuciderea, asemenea lui Iuda.
De ce isi pierd unii oameni nadejdea mantuirii si ajung la sinucidere?
Omul ajunge la sinucidere mai ales din cauza necredintei, a mandriei, a deznadejdii, a fricii, a razbunarii si a lipsei unui duhovnic bun.
Cum trebuie combatute pacatele deznadejdii si ale sinuciderii? Ce ne invata Sfintii Parinti in aceasta privinta ? Pot fi pomeniti la sfintele slujbe asemenea oameni?
Pacatul deznadejdii si gandul sinuciderii se vindeca prin rugaciunea cea staruitoare (Iacob 5, 13; Iuda 20). Orice rugaciune staruitoare este lecuirea deznadejdii si intarirea nadejdii ” (Sfantul Ioan Scararul, Cuvantul 28). Iarasi, omul se intareste impotriva deznadejdii prin spovedanie si impartasirea cu Sfintele si dumnezeiestile Taine; cei sinucisi nu pot fi pomeniti la nici un fel de rugaciune, nici acasa, nici la Sfanta Biserica, afara de cazul ca au fost dementi, bolnavi grav de nervi (Pravila Bisericeasca de Protos. Nicodim Sachelarie, pag. 291-292)”.
Parintele Arsenie Papacioc: In materie de mantuire, nu exista timp, exista vesnicie
“Pe sinucigas il putem pomeni numai daca este nebun, caci atunci nu mai are control si nu mai conteaza; nu intr-o stare de nervi accentuata. Am gasit totusi o solutie, ca nu puteam sa-i pomenim pe cei care se sinucid deliberat. (…) Am gasit metoda asta: sa se scrie mortii cei mai apropiati ai celui ce s-a sinucis, fara el, si sa se pomeneasca accentuind „…si cu tot neamul lui cel adormit”, unde poate sa intre si el, si atunci lasam sa delibereze Dumnezeu. (…) Nu se pot pomeni nici dupa sapte ani, pentru ca atunci s-ar sinucide toata lumea daca ar sti ca dupa sapte ani ar merge la bine. Nu se poate, nici odinioara! Pentru ca in materie de mantuire nu este timp. Nu exista timp, exista vesnicie”.
Cuviosul Paisie Aghioritul: Bunul Dumnezeu sa faca ceva si pentru ei
“Bunul Dumnezeu sa faca ceva si pentru ei, deoarece nu stim ce s-a intamplat de s-au sinucis, nici in ce stare s-au aflat in ultima clipa. Se poate ca in clipa in care si-au dat sufletul sa se fi pocait, sa fi cerut iertare de la Dumnezeu si astfel sa fi fost primita pocainta lor, iar sufletul lor sa fi fost luat de ingerul Domnului”.

Sf. Ignatie Briancianinov despre mântuirea ereticilor
 

Sa luam aminte , dragi colegi forumisti !


"Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: "De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?" a devenit o intrebare obisnuita astazi. "Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte - pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!"

Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos - singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor."

Spre intelegere :
http://eresulcatolic.50webs.com/mnecredinciosi.html

Cu adevarat asa este. Mai ales, pieirea este apanajul virtuosilor ce se socotesc virtuosi, decat a rau-facatorilor ce se stiu nelegiuti. Dar a nu se intelege ca nelegiuirea duce la sfintenie.

Mi-a placut introdeauna abordarea parintelui Papacioc: "O prezenta continua la Dumnezeu." Daca Hristos ar scrie un mesaj catre o fatuca mai zglobie, oare cum ar scrie? Oare cu iutime? Oare cu dispret? Oare cu ironii?... Dar daca cineva I-ar arunca Lui o batjocora, oare cum ar raspunde? Dar eu cum raspund la "intepaturi" si la provocari?

Intr-o fractiune de secunda, acest sirag de intrebari isi primesc raspuns in mintea omului cu "o prezenta continua la Dumnezeu".

Despre inselare :Sf. Ignatie Briancianinov
 

"Ucenicul: Fa-ma sa inteleg intocmai si in amanunt cele despre inselare. Ce este inselarea ?
Staretul: Inselarea este vatamarea firii omenesti prin minciuna. Inselarea este starea in care se afla toti oamenii, pana la unul, stare nascuta din caderea pro- toparintilor nostri. Cu totii suntem in inselare (incepu- tul celui de-al treilea Cuvant al Preacuviosului Si- meon, Nou! Teolog, ed. Pustiei Optina, l852). Consti- inta acestui fapt este cea mai de nadejde pavaza im- potriva inselarii. Cea mai mare inselare este a te crede liber de inselare. Cu totii suntem inselati, cu totii sun- tem amagiti, cu totii ne aflam intr-o stare mincinoasa, avand nevoie sa fim sloboziti de catre adevar; iar Adevarul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, l4-32). Sa ne facem ai acestui Adevar prin credinta in El; sa strigam prin rugaciune catre acest Adevar - si El ne va scoate din prapastia amagirii de sine si a amagirii de catre demoni. Jalnica este starea noastra. Ea este temnita din care ne rugam sa fie scos sufletul nostru, "ca sa se marturiseasca numelui" Domnului. (Ps. l4l, l0). Ea este acel pamant intunecat in care a fost surpata viata noastra de catre vrajmasul care ne pizmuieste si ne prigoneste (Ps. l42, 3). Ea este cugetarea trupeasca (Rom. 8, 6) si stiinta cea cu nume mincinos ( l Tim. 6, 20), de care a fost molipsita intreaga lume, care nu-si recunoaste boala, numind-o sus si tare sanatate infloritoare. Ea este "trupul si sangele", care "nu pot sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu" ( l Cor. l5, 50). Ea este moartea vesnica, tamaduita si nimicita de Domnul Iisus, Care este "In*vierea si Viata" (Ioan ll, 25). Astfel este starea noastra. Privelistea ei este o noua pricina de plans. Cu plangere sa strigam catre Domnul Iisus ca sa ne scoata din inchisoare, sa ne traga din prapastiile pamantului, sa ne smulga din falcile mortii. "Domnul nostru Iisus Hristos", spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, "de aceea S-a si pogorat la noi, pentru ca a vrut sa ne scoata din robie si din cea mai amarnica inselare" (Inceputui Cuvantului al 3-lea).
Ucenicul: Aceasta lamurire nu este destul de lesnicioasa pentru intelegerea mea: am nevoie de o lamurire mai simpla, mai apropiata de priceperea mea.
Staretul: Drept mijloc de pierzanie a neamului omenesc a fost intrebuintata de catre ingerul cazut, minciuna (Fac. 3, l3). Din aceasta pricina, Domnul l-a numit pe diavol "mincinos, tatal minciunii si ucigas de oameni dintru inceput" (Ioan 8, 44). Domnul a unit strans notiunea de minciuna cu cea de ucidere de oameni, intrucat cea din urma este urmarea nemijlocita a celei dintai. Cuvantul "dintru inceput" arata faptul ca minciuna a slujit diavolului, chiar de la inceput, ca arma pentru uciderea de oameni, si ii slujeste in chip statornic ca arma pentru uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor. Inceputul rautatilor este gandul mincinos. Izvorul amagirii de sine si al amagirii demonice este gandul mincinos !. Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte vesnica chiar in radacina ei - protoparintii ! Protoparintii nostri "s-au amagit", adica au recunoscut minciuna drept adevar si, primind minciuna ascunsa sub chipul adevarului, s-au vatamat pe sine, fara putinta de tamaduire, cu pacatul aducator de moarte, lucru marturisit si de stramoasa noastra. "Sarpele m-a amagit", a zis ea, "si am mancat" (Fac. 3, l3). De atunci, firea noastra patrunsa de otrava raului tinde "cu voie si fara voie" spre raul care se infatiseaza vointei pervertite, intelegerii schimonosite, simtirii pervertite a inimii, in chipul binelui si al desfatarii. "Cu voie" pentru ca in noi mai este inca o ramasita de libertate si de alegere intre bine si rau. "Fara voie" - pentru ca aceasta ramasita de libertate nu lucreaza ca o libertate deplina; ea lucreaza sub inriurirea de neinlaturat a stricaciunii facute de pacat. Ne-am nascut asa; si nu putem sa nu fim asa; si de aceea ne gasim cu totii, pana la unul, in stare de amagire de sine si de inselare demonica. Din acest fel de a privi starea oamenilor in legatura cu binele si raul, starea in care se afla, in mod obligat, fiecare om, reiese urmatoarea definitie a inselarii, care o lamureste in chip cu totul multumitor: inselarea este insusirea de catre oameni a minciunii luate de ei drept adevar. Inselarea lucreaza mai intai asupra felului de a gandi; dupa ce a fost primita si a corupt felul de a gandi, ea nu intarzie sa se impartaseasca inimii, corupand simtirile inimii; luand stapanire asupra fiintei omului, ea se revarsa in toata activitatea lui, otravindu-i si trupul ca pe unul care a fost legat in chip nedespartit cu sufletul de catre Ziditor. Starea de inselare este starea de pierzanie sau de moarte vesnica.
Incepand din clipa caderii omului, diavolul a primit cale libera catre el (Citat din Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, in cuvantul lui Nichifor din Singuratate, Filoc.; Preacuviosul Macarie cel Mare, Omila 7, cap. 2). Diavolul are dreptul la aceasta: supunandu-i-se, omul a intrat sub puterea lui de bunavoie, lepadand ascultarea fata de Dumnezeu. Dumnezeu l-a rascumparat pe om. Omului rascumparat i s-a lasat libertatea de a supune fie lui Dumnezeu, fie diavolului; si ca aceasta libertate sa se arate nesiluita, diavolului i s-a lasat cale libera spre om. Fireste ca diavolul intrebuinteaza toate sfortarile ca sa-l tina pe om in legatura de mai inainte cu sine, sau chiar sa il aduca intr-o si mai mare inrobire. Pentru aceasta, el intrebuinteaza arma sa de mai inainte si de totdeauna - minciuna. El se straduie sa ne amageasca si sa ne insele, sprijinindu-se pe starea noastra de amagire de sine; patimile noastre - aceste inrauriri bolnavicioase - el le pune in miscare; cuvintele lor pierzatoare le invesmanteaza intr-o haina placuta straduindu-se sa ne plece spre saturarea patimilor. Cel credincios Cuvantului lui Dumnezeu nu-si ingaduie aceasta, ci isi infraneaza patimile, impotrivindu-se navalirilor vrajmasului (Iacov 4, 7), lucrand, sub calauzirea Evangheliei, impotriva propriei amagiri de sine, ostoind patimile. Nimicind prin aceasta, putin catre putin, inraurirea duhurilor cazute asupra sa, el iese, incetul cu incetul, din starea de inselare, in tinutul adevarului si al libertatii (Ioan 8, 32), a caror plinatate o aduce adumbrirea harului Dumnezeiesc. Cel necredincios invataturii lui Hristos, care urmeaza propriei sale voi si intelegeri, se supune vraj- masului, si trece din starea de amagire de sine in starea de amagire demonica, isi pierde si ramasita de libertate pe care o avea, ajunge la o supunere deplina fata de diavol. Starea oamenilor aflati in inselare demonica e foarte felurita, potrivit cu patima de care a fost omul amagit si inrobit si potrivit cu masura in care omul a fost inrobit de patima. Toti, insa, care au cazut in inselare demonica, adica au intrat, prin dez- voltarea amagirii de sine, in comuniune cu diavolul si in robie fata de el, se afla in inselare, sunt temple si unelte ale demonilor, jertfe sortite mortii vesnice, petrecerii in inchisorile iadului. "

Cum se biruie desfrânarea?
 

Această patimă este foarte întâlnită astăzi, în special printre tineri, dar şi printre cei mai în vârstă. Deşi este foarte răspândită, nu sunt mulţi aceia care o conştientizează, fiind genul de patimă care pe lângă faptul că te face dependent de ea, te face să crezi că ai chiar o nevoie, reală, de acele păcate. De aceea este foarte greu să conştientizezi gravitatea ei după ce se cuibăreşte bine în suflet, după ce organismul capătă anumite obişnuinţe, iar păcatul se săvârşeşte ritmic, stricând corpul – templul Duhului Sfânt…

De această patimă poate fi atins oricine, dacă nu ia seama la anumite lucruri mărunte, dar foarte importante. Astfel, Sfântul Efrem Sirul ne povăţuieşte cele de mai jos.
Nu numai prin departarea de bucate, ci si prin oprirea ochilor, ca sa nu vada desertaciuni, se surpa dracul curviei, ca în ochiul cel neînfrînat este preacurvia, dupa cum si Domnul a marturisit: «Amin zic voua, ca tot cel ce cauta la femeie spre a o pofti pe ea, iata, a preacurvit cu dînsa în inima lui» (Matei 5, 28). Pe aceasta preacurvie o dezradacineaza cel ce îsi are ochiul jos, iar sufletul catre Domnul; si cel ce si-a stapînit pîntecele si-a stapînit si privirea. Caci cumplit vînzator este ochiul cel împrastiat, iar celelalte patimi dintru aceasta se aprind. Iar razboiul privirii chinuieste pe suflet, si cînd este de fata si cînd nu este, arzînd mintea cu pofta.
Adica, ce zic, iubitilor? A auzit cineva dulce glasuire de muzica si a trecut. Apoi a auzit glas de jale; si plînsul a alungat dulcea glasuire a muzicii. Asijderea înca, a gustat cineva miere si apoi a gustat ceva amar, iar amaraciunea a împins afara dulceata mierii din gîtlej. La fel si mirosirea. A mirosit cineva vreo dulceata oarecare, apoi a mirosit si împuticiune rea. Si împuticiunea cea rea a stins dulceata mirosirii. Apoi iarasi, s-a atins cineva de apa rece, dupa aceea s-a atins de apa fierbinte, iar caldura fiebintelii a înlaturat raceala apei. Dar razboiul ochiului celui împrastiat arde pe minte cu pofta, si fiind, si nefiind materia de fata. Înca si visuri naluceste în inima, fiindca dracii zugravesc ispita în cuget si razboiesc mintea, închipuind în imaginatie ispita. Pentru aceasta Proorocul se roaga, zicînd: «Întoarce ochii mei ca sa nu vada desertaciune» (Psalmul 118, 37), ca înselaciunea poftei schimba mintea cea fara de rautate si întru biruirea ochilor este toata osteneala dracilor.
Deci, cînd vine dracul sa închipuiasca ispita si sa zugraveasca în cugetul tau frumusetea vreunei femei pe care ai vazut-o vreodata sau ceva din cele asemenea, adu-ti în mijloc frica de Dumnezeu si gîndul la cei ce dorm în morminte. Gîndeste-te la ziua iesirii tale, cînd sufletul tau se va desparti de trup. Ia în minte înfricosatul si groaznicul glas pe care îl vor auzi cei ce s-au lenevit la lucrurile dreptatii si poruncile lui Hristos nu le-au pazit: «Duceti-va de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic, care este gatit diavolului si îngerilor lui, unde este plîngerea si scrîsnirea dintilor, întru întunericul cel mai dinafara» (Matei 25, 41; 22, 13); adu-ti aminte de viermele cel neadormit si de munca cea fara de sfîrsit (Marcu 9, 44). Acestea gîndindu-le si pomenindu-le, pofta dulcetii se va risipi din cugetul tau, precum se risipeste ceara de fata focului, ca diavolii nu pot sta împotriva fricii de Dumnezeu. Ca cel ce nu se împotriveste poftei, ci se raspîndeste cu neînfrînare, slobozindu-si ochii, negresit si-a plecat si cugetul catre patimi. Si, de n-ar fi fost rusinea omeneasca, de multe ori si trupul si l-ar fi stricat.
Deci, de nu se va trezvi unul ca acesta si de nu va pune înaintea ochilor sai frica de Dumnezeu, nu va întîrzia sa-si strice si trupul. Ca acestui drac ce sfatuieste a raspîndi ochii, alt drac îi urmeaza, care fireste cu trupul lucreaza pacatul. Ca daca va vedea cel de al doilea pe cel dintîi ca a putut pleca sufletul spre raspîndire, îndata începe a-l sfatui sa lucreze pacatul si cu trupul. Si începe întru acest fel a sfatui si a zice catre cel biruit de ochi: „Iata, cu voirea ai pacatuit si cu inima ai preacurvit. Acum si din porunca ai cazut si pacatul calcarii de porunca s-a scris tie acum. Deci, acum savîrseste-ti pofta ta, ca aceeasi este si a lucra si a gîndi. Deci, îndulceste-te de pofta ta”.
Dar tu sa nu te pleci socotelilor lui, fiindca zice Apostolul: «Ca gîndurile lui nu ne sunt necunoscute» (II Corinteni 2, 11). Ca întru aceasta voieste sa vîneze sufletul tau. Asculta o pilda pentru aceasta: Un tînar oarecare, avînd trei fecioare iubite, s-a dus într-o tara îndepartata. Si, zabovind el, una din fecioare si-a luat barbat. A doua, biruindu-se, a curvit si a ramas îngreuiata. Iar cealalta fecioara a zis întru sine: De nu m-as rusina de oameni, si eu mi-as lua mie barbat. Si a început fecioara a se naluci în niste gînduri ca acestea. Dar si-a adus aminte de tînarul cel din calatorie, de la care luase arvuna împreuna cu celelalte fecioare. Si caindu-se, a plîns pentru gîndurile rele ce s-au suit în inima ei.
Deci, cînd va veni tînarul, care dintre cele trei fecioare îi va fi lui bine primita? Au nu cea de pe urma care numai a gîndit si nimic rau nu a lucrat? Ci înca s-a si pocait pentru gîndirea cea rea! Pentru aceasta este nevoie a zice dracului celui ce sfatuieste catre fapta pacatului celui fara de lege: Desi cu ochiul am cazut si cu inima am preacurvit, însa pe aceasta inima care a preacurvit cu suspinuri negraite o voi zdrobi, si voi spala cu lacrimi ochiul ce a cazut, ca «inima înfrînta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi» (Psalmul 50, 18). Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Lupta cu gandurile desfranarii
 

Gandurile patimase se nasc din simturile trupului, din amintirea experientelor patimase anterioare, printr-o vedere placuta, printr-o atingere a vreunui trup, prin mirosirea unei bune miresme, prin auzirea vreunui glas dulce. Din negrija, uitare si nepasare mintea se orbeste treptat si ajunge sa ia aminte la cel pe care-l poftesti, apoi graieste omul cu el nascocind motive ca sa-i graiasca si sa sada impreuna cu el venind astfel pe toate caile la implinirea poftei sale. A lasa gandul sa zaboveasca in acestea inseamna a mari razboiul care duce in cele din urma la cadere sigura, daca nu cu trupul, macar cu duhul prin indulciri. Si asa ajunge omul sa-si aprinda singur foc in sine. Insa inima celui ce voieste cu adevarat sa se mantuiasca se teme sa primeasca samanta.
De multe ori am fost ispitit si eu in tineretea mea de catre dracul curviei dar m-am ostenit luptand cu gandurile, impotrivindu-ma si neinvoindu-ma cu ele caci puneam inaintea ochilor chinurile cele vesnice si facand astfel in fiecare zi vreme de sapte ani, m-a usurat Dumnezeu de ele. Acestei ispite ii pune capat rugaciunea neincetata insotita de plans. Deci nu te lasa slabit de demoni ca sa privesti la acea fata de care esti ispitit ori sa intri in vorba cu acela si chiar de-ai ajunge fara voia ta sa te intalnesti cu el, trage-ti privirea de la el cu iscusinta, cu frica si cu hotarare si sa nu-ti predai auzul glasului sau. Iar daca acel frate ar intra in vorba cu tine de la sine sau s-ar aseza langa tine fara sa stie ca te ispiteste departeaza-te de el cu iscusinta in chip cuviincios si fara graba. Spune gandului tau: ''Adu-ti aminte de judecata cea infricosatoare a lui Dumnezeu si de rusinea ce o vor suferi cei ce fac cele spurcate.''Lupta deci cu putere impotriva gandurilor tale si vei afla prin rugaciunea sfintilor ajutorul lui Dumnezeu.
Gasim la parintii care lamuresc lucrurile in chipul cel mai amanuntit si un alt inteles subtire al gandurilor viclene - un impuls care apare brusc si nu-i lasa timp de gandit celui atacat, dezlantuind cu putere in el focul pacatului. Nimic nu apare cu o miscare atat de surprinzatoare si rapida mai greu de observat ca aceasta a curviei, care-si face prezenta in suflet chiar si numai de la o simpla amintire asupra careia mintea nu apuca sa staruie. Daca a reusit cineva sa inteleaga o astfel de subtilitate prin ajutorul lacrimilor sa ne invete si pe noi cum se poate curvi numai dintr-o singura privire, din pipait, dintr-o atingere neatenta de cineva sau din ascultarea vreunei melodii - fara chiar a avea timp sa cugete catusi de putin. (Este vorba despre ganduri sau imagini care urca dintr-o data si pe nesimtite din regiunile inferioare ale sufletului, din ''ubconstient'' pentru a dezlantui o patima. Robirea urmeaza insotirii si cere timp si un mod de dezvoltare dar uneori este unita cu rapirea si se produce repede, fara a mai fi nevoie de obisnuinta, fara timp si fara un teren deja pregatit. Ea aduce vatamarea prin simple ganduri si simtiri in vremea in care suntem rapiti.)
Ce inseamna cuvantul: ''Ia seama sa nu te rapeasca gandul curviei''? - Acest cuvant se potriveste nu numai curviei, ci si altor pacate; aceasta o patimeste mintea din pricina imprastierii, deci omul trebuie sa se adune in sine zicand: Doamne, iarta-ma pentru numele Tau cel sfant ca din negrija mea mi s-a intamplat acestea si izbaveste-ma de imprastiere si de toata cursa vrajmasului ca a Ta este slava in veci. Amin. Daca pazim trupul nepatat de atingerea femeii, dar inima noastra se uneste cu gandurile spurcate, nu avem nici un folos.
Trupul daca e gras si tanar, sau plin de must, cand e atatat de amintiri cauta sa implineasca cu patima cele cuprinse in ele, fiind impins de pofta, sau savarseste uneori necuratii in vis ori in somn. Caci chiar daca nu a avut cineva amestecate cu femeia la aratare si e socotit cast, feciorelnic si curat de oameni, ba chiar are renume de sfant, inaintea lui Dumnezeu, care vede cele ascunse, e socotit ca spurcat, desfranat si necumpatat; si pe dreptate va fi osandit in ziua aceea, de nu va plange si nu se va tangui, topindu-si trupul necontenit cu posturi, privegheri si rugaciunii, iar mintea lecuindu-si-o si indreptandu-si-o prin amintiri sfinte si prin meditarea cuvantului dumnezeiesc, aducand pocainta cuvenita lui Dumnezeu, inaintea caruia a si cugetat si facut relele. Fiindca nu minte glasul care a zis: ''Iar eu va zic voua: tot cel ce priveste la femeie spre a o pofti pe ea a si preacurvit cu ea in inima sa''. De aceea e de folos tanarului sa nu se intalneasca, de e cu putinta, deloc cu femei, chiar de sunt socotite sfinte. Iar de se poate, sa vietuiasca despartit chiar si de oameni, caci atunci poarta razboiul mai usor si il cunoaste mai bine; mai ales daca va fi cu luare aminte la sine insusi si va petrece in cumpatare, cu putina bautura de apa, in priveghere multa si rugaciuni, si se va sili sa fie impreuna cu Parinti duhovnicesti incercati, lasandu-se inteleptit si calauzit de ei.

Arhimandritul Gabriel Bunge: E cu neputință să fii mai mult decât creștin
 

sursa: pravmir.ru



Ce înseamnă să fii creștin? Cum este un călugăr adevărat? Este posibilă o reformare a vieții monahale? Pentru cine sunt scrise cărțile Sfinților Părinți? La acestea şi încă alte întrebări ne răspunde arhimandritul Gabriel Bunge, teolog de renume și călugăr sihastru.
Părintele Gabriel Bunge s-a născut în 1940, la Köln. Tatăl său era luteran, iar mama catolică. La 22 de ani s-a alăturat ordinului benedictin din Franța. În 1972 a fost hirotonit preot. A petrecut mulți ani studiind lucrările lui Evagrie Ponticul. Din 1980, a trăit în schitul Sfânta Cruce, în cantonul elvețian Ticino, după vechea rânduială benedictină. Este autor al cărţilor Practica rugăciunii personale după tradiţia Sfinţilor Părinţisau Comoara în vase de lut, Icoana Sfintei Treimi a cuviosului Andrei Rubliov sau «Celălalt Paraclet»,Mânia şi terapia ei după avva Evagrie Ponticul sauVinul dracilor şi pâinea îngerilor, Paternitatea duhovnicească şi altele. Teolog elvețian, călugăr ce duce viață pustnicească de peste 30 de ani în munții Elveției, Părintele Gabriel Bunge a trecut la Ortodoxie în 2010.

Părinte Gabriel, vi s-a schimbat viața până acum de când ați trecut la Ortodoxie?
Bineînţeles, mi s-a schimbat foarte mult, chiar mi s-a schimbat viața în mod esenţial. Am spus de multe ori că am cunoscut Ortodoxia prin Biserica Greacă pe când aveam 21 de ani, în 1961, dar am trecut la Ortodoxie abia în 2010. Cunoşteam bine Biserica Ortodoxă, inclusiv pe cea rusă, însă înainte o priveam din exterior. Dar nu e același lucru. Cunoşteam Biserica, cu excepția Tainei Împărtăşaniei, care mi-a lipsit întotdeauna, și în cele din urmă a devenit factorul decisiv în venirea mea la Ortodoxie. Mulţi oameni mi-au spus: "Înainte împărtășirea duhovnicească nu vă era de ajuns?". De fapt, nu. Nu era suficient.
Trebuie să ceri
Înţelegeţi, se poate să cunoşti bine ceva din exterior. Am avut și am în continuare legături de prietenie foarte frumoase cu ortodocşi, dar să participi din interior la viața Bisericii este cu totul alt lucru. Și pentru mine, pentru că sunt călugăr, acest lucru s-a manifestat și la nivelul monahismului. Iar acum pot comunica foarte diferit cu confrații mei faţă de atunci când stăteam pe un prag înalt, dar nu eram membru deplin al Bisericii.
Și eu am propriile mele gânduri și întrebări. Sunt bătrân, toţi vin şi-mi pun întrebări, și dumneavoastră la fel. Dar eu cui pun întrebări? Sper să nu par lipsit de modestie, dar am avut câteva gânduri în legătură cu viața mea de schimonah. Și atunci pur şi simplu m-am dus la schitul Sf. Serghie și l-am întrebat pe stareţul Ilie (Reyzmiru) – are aproape aceeaşi vârstă ca mine, e puţin mai mic. Și mi-a dat un răspuns pe care şi eu pot să-l dau oricui altcuiva, dar pe care nu am dreptul să mi-l dau mie însumi. Trebuie să ceri. Modificările au fost esențiale. Acesta a fost un exemplu, mă pot gândi la multe altele.
În căutarea modelelor literare
Vă amintiţi primele dumneavoastră cărţi patristice?
Recent, cu ajutorul prietenului meu - un călugăr benedictin, continuatorul meu la bibliotecă - am refăcut prima mea bibliotecă de Sfinți Părinți. Într-adevăr, unele dintre cărți s-au pierdut. Această literatură, pe care am descoperit-o într-o bună zi, a format în mintea mea imaginea călugărului. Când am început să-mi doresc să devin călugăr, am pornit în căutarea modelelor din literatură, pentru că în Köln nu erau mănăstiri benedictine, iar alte mănăstiri nu vedeam în faţa ochilor, și, de fapt, căutam imaginea călugărului.
În acea primă bibliotecă a mea era o culegere mică de povestiri ale bătrânilor din deșert, un pateric scurt, micuţ, nu ca acelea mari tipărite acum în Occident. Apoi, două prelegeri despre rugăciune ale Sfântului Ioan Casian, apoi o mică Filocalie, mai degrabă fragmente din Filocalie, traduse din limba franceză.
Mai era încă şi Din viețile și învăţăturile stareţilor, alcătuite de Igor Smolici, om de ştiinţă care a trăit în Occident, în exil, cred, şi care a scris o serie de lucruri foarte importante despre monahismul rus. Iar ceea ce a prezentat o deosebită importanţă, au fost "Povestirile sincere ale unui pelerin către părintele său duhovnicesc", în prima sa ediție, germană, care datează din anii `20 ai secolului al XX-lea. Acolo erau doar primele 4 povestiri, căci este o carte din mai multe părți. E un volum gros. Știm deja că autorul ei este Ieromonahul Arsenie Troepolski.
Despărțit de toți și unit cu toţi
Imediat după ce am citit Pelerinul, am început să practic Rugăciunea lui Iisus (așa cum făceau şi ei), pe drumul de acasă la Universitate, prin parc. Nu mai văzusem niciodată un metanier, dar am învăţat să-l folosesc cu mult timp înainte de a veni la mănăstire. Și chiar cu mult înainte de aceasta, când am fost în Răsărit. Când m-am dus într-o excursie în Grecia, pe când eram student, aveam 21 de ani, am întâlnit un stareț bătrân, o icoană vie a călugărului. Adică,

Arhimandritul Gabriel Bunge: E cu neputință să fii mai mult decât creștin-continuare
 

sursa: pravmir.ru


la început a fost o descoperire literară, dar mai apoi reală.
Ce este acela un călugăr adevărat?
După părerea mea, monahul ideal este întruchipat de imaginea avvei. Primii călugări pustinci erau figuri harismatice. Trebuie să spun, de asemenea, că duhovnicul, avva, stareţul sau gheronda sunt unul și același. Astăzi se disting, uneori, aceste trei aspecte, dar, de fapt, Bătrânul – stareţul sau gheronda - acesta este duhovnicul. Din respect, mai este numit şi avva.
Aceasta este o imagine foarte expresivă, fiecare întruchipează sensul monahismului, dar fiecare în felul său, nu există două imagini complet identice. La fel ca mai târziu, în Rusia, stareţii care au fost întotdeauna aici, până astăzi, au avut întotdeauna ceva similar şi în același timp au fost cu totul diferiţi. Și fiecare dintre ei întruchipa în felul său esența monahismului, virtuţile fundamentale. Și aceste virtuți sunt: ​​smerenia, blândețea, dragostea de aproapele, rugăciunea neîncetată. Ele sunt simultan în comuniune veşnică cu Dumnezeu prin rugăciune și în comuniune cu aproapele. Aş parafraza cuvintele lui Evagrie Ponticul: despărțit de toți, și unit cu toţi.
Fiecare îşi întruchipează ţelul în felul său. Nu există două căi identice. Fiecare sfânt întruchipează în felul său imaginea creștină.
Urmați-Mi Mie
Cum aţi înţeles că aveţi vocaţie?
E foarte simplu. Nu a fost nevoie de un cutremur sau orice semne vizibile. Atunci nu știam viața Sfântului Antonie, dar mai târziu am aflat că i s-a arătat vocația în acelaşi fel. A mea a fost foarte asemănătoare cu a sa. Eram destul de tânăr, și într-o Duminică eram la biserică şi se citea Evanghelia tânărului bogat. Dintr-o dată, am înţeles că acest tânăr, în acea zi, eram eu. Această chemare nu a fost adresată întregii omeniri: e o chemare pe care Hristos, atunci când dorește El, o adresează unei persoane anume.
Hristos i-a chemat pe ucenici individual, nu S-a adresat mulţimii, ci a ales doi frați, apoi alți doi frați și le-a spus: „Urmaţi-Mi Mie”. La fel S-a adresat şi tânărului acesta renumit care nu a vrut să răspundă chemării. Am realizat că acest tânăr sunt eu și că trebuie să răspund acestei chemări. Iar răspunsul nu poate fi decât "Da". E curios, dar am fost convins în acel moment că acest "da" înseamnă că trebuie să devin călugăr.
Nu văzusem niciodată călugări. Citisem Sfinţii Părinti, dar nu fusesem încă în Grecia. Am început să caut oportunități de a împlini această chemare. Nu a fost simplu întrucât în lumea ortodoxă există monahismul (într-un singur mod), dar în Occident există un număr foarte mare de ordine religioase, fiecare dintre ele având specificul său, trebuia să aleg un ordin monahal. Aici să-ţi alegi ordinul înseamnă să renunți la ceea ce fac ceilalţi. În cele din urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ales cel mai vechi ordin benedictin, care își are rădăcinile în Biserica creștină nedivizată. Vedeţi, totul e simplu.
Dumnezeu cheamă pe fiecare în parte. Pentru că numai El știe inima omului. Cel care a făcut inima omului, El singur poate să o înțeleagă. Și Dumnezeu cheamă pe unul la viaţa de familie, pe altul la viața de preot paroh, pe un al treilea la viața monahală, și, uneori, cum mi s-a întâmplat mie, la viața pustnicească. Pentru că, după cum știți, sunt deja 32 de ani de când trăiesc ca pustnic în Elveția.
Îmi aduc aminte că atunci când am luat decizia, unul dintre cei mai bătrâni călugări mi-a spus: "Te înțeleg, aceasta e a doua chemare." El însuşi a trecut prin această a doua vocaţie. A fost călugăr în Belgia și a auzit chemarea. Era foarte riscant: să părăsească o abaţie mare, puternică, bogată și să pornească într-o adevărată aventură, pentru că nimeni nu știa dacă aceasta va duce la succes sau la eșec. În primul rând, cum acest lucru se petrecea prin anii `20 ai secolului al XX-lea, era privit oarecum pieziș, atât de ciudată li se părea dorinţa acestui călugăr. Însă el a vrut să construiască o punte între Răsărit și Apus. Și totul s-a transformat în reuşită.
Monahismul restaurat
Care este diferența dintre viața monahală din Răsărit și cea din Occident?
E greu să dau un răspuns, totul se schimbă, totul este într-o mișcare continuă. Monahismul răsăritean și cel occidental provin din aceeași rădăcină, dar ele au evoluat în moduri diferite, timp de cel puțin 1500 de ani. La început, au fost împreună, Biserica nu era divizată, exista comuniune, se putea merge dintr-o mănăstire în alta. Probabil știți că benedictinii au fost printre membrii fondatori ai vieții monahale de la Muntele Athos. Pe atunci era posibil să trăiască împreună. Dar apoi, până la sfârșitul mileniului I

Arhimandritul Gabriel Bunge: E cu neputință să fii mai mult decât creștin-continuare
 

sursa: pravmir.ru


monahismul apusean a luat o altă direcție, cel răsăritean de asemenea, dar aceasta este o chestiune de istorie.
În Rusia, s-a petrecut o ruptură instituțională, o criză, mănăstirile au fost practic distruse. Dar, în opinia mea, și aici nu sunt de acord cu frații mei din Rusia care vorbesc despre distrugerea credinței, nu a existat nicio ruptură în viața duhovnicească. Existau stareţi, în tot acest timp monahismul a fost înţeles, succesiunea a continuat. În Occident, a fost diferit: în timpul Revoluției Franceze a existat o ruptură completă. Călugării vechi nu au intrat în noile mănăstiri, au introdus preoți de mir, iar nu călugări. Acesta era un monahism restaurat.
Și cred că monahismul din Rusia de astăzi trebuie să se concentreze pe momentele de continuitate duhovnicească și nu pe aspectele decalajului instituțional. Pentru că începutul instituțional (constitutiv) provine de la om, iar cel duhovnicesc de la Dumnezeu. Cunosc puţin din istoria monahismului occidental și a celui răsăritean. M-a interesat întotdeauna în mod deosebit calea de restaurare a monahismului după perioade de declin. Ele sunt diferite în Vest și în Est. Declinul este inevitabil, e imposibil să te menţii întotdeauna la același nivel.
Viața duhovnicească nu poate fi reformată
În Rusia de azi, o mulțime de oameni vorbesc despre modul de organizare a vieții monahale, analizează "regulamentul monahal"...
În Occident este dezvoltată reforma monahală. Disciplina în mănăstiri se înăspreşte din nou, devine chiar mai crudă decât înainte. De exemplu, cistercienii au vrut să reformeze Ordinul benedictin, aplicând regulile Sfântului Benedict în mod literal, dar nu a fost de durată schimbarea. Şi ei la rândul lor au avut un declin, la fel ca benedictinii. Ordinul trapist este deja o reformă din interiorul ordinului cistercian, reformă în reformă. Aceasta, de asemenea, nu a fost veșnică.
Sunt foarte sceptic în privinţa încercărilor de reformă internă a Bisericii. Pentru că această reformare rămâne la rădăcina reformelor constitutive. Și cred că oamenii au dreptul să reformeze numai ceea ce au fondat ei înşişi. Priviţi la reforma constituantă, la reforma constituțională, militară, monetară, tot ce doriţi, acestea sunt reforme ale instituțiilor fondate de către om. Iar omul poate să le modifice în funcţie de necesitate.
Dar viața duhovnicească nu poate fi reformată. Puteți numai să faceţi sau să creaţi - și aceasta este datoria ierarhilor Bisericii, a episcopilor, a patriarhilor - condiții favorabile pentru ca Duhul Sfânt să poată, iluminând călugări buni, să reformeze monahismul din interior.
Data morţii ultimului călugăr
Există un foarte bun moment de revigorare a monahismului, asociat cu Sfântul Paisie Velicikovsky, dar putem merge mai departe. Să ne mutăm în Grecia: Athosul de la începutul până la jumătatea secolului al XX-lea a fost în declin, s-a prăbușit până la linia de plutire, fapt care a fost legat de circumstanțe exterioare moștenite din trecut.
Mănăstirile au sărăcit, frații nu mai trăiau în obște, fiecare călugăr avea propriul său ritm, iar disciplina ajunsese la nivelul său cel mai scăzut. Aceștia nu erau neapărat niște călugări răi, dar care nu mai urmau aceeași rânduială. Apoi, a urmat tragedia expulzării populației creștine grecești din Asia Mică, în anii '20, și mai multe mănăstiri și-au pierdut posibilitatea de a-i atrage pe cei de aceeași credință. Aproximativ 11 milioane de oameni. Dar înainte mai multe mănăstiri se ocupau de îngrijirea pastorală a credincioșilor.
Sunt destul de bătrân ca să-mi amintesc cum europenii făceau calcule statistice, care să arate data la care va muri ultimul călugăr. Dar acești domni nu știau că, în taină, reînnoirea schiturilor era deja o realitate. Reînnoirea nu a venit din mănăstirile mari, ci din schituri.
Carieră pentru extragerea episcopilor
Și trebuie menționați aici: o persoană foarte renumită, cunoscută de asemenea în Rusia, Iosif Isihastul, monah din anii '50, precum și mulți alții, mai puțin cunoscuți. Aceste obști mici, care, în peșteri, au trăit cu adevărat viața primilor Sfinți Părinți, au înnoit pe dinăutru 4 mănăstiri mari. Nu a fost nicio reformă. Nu a fost nicio intervenție externă semnificativă. Și, treptat, toate mănăstirile s-au întors la viața de obște. Și vreau să sper că ierarhia Bisericii va crea condiții favorabile pentru aceasta, pentru că este de datoria lor.
Una dintre aceste condiții este ca în Muntele Athos alegerea stareților să fie liberă. Desigur, acest lucru nu este întotdeauna posibil. Uneori, mănăstirea este într-o asemenea situație în care nu sunt oameni vrednici. Iar atunci trebuie să intervină episcopul, fețele bisericești înalte. Și în această privință exemplul de renaștere din timpul Cuviosului Paisie Velicikovsky este de-a dreptul seminficativ, nemaivorbind încă despre figura cheie, mitropolitul Gavriil Petrov al Petersburgului. Aceasta a fost un ierarh cunoscut care avea ca ajutor de chilie pe starețul Teofan,


<< va urma >>

Arhimandritul Gabriel Bunge: E cu neputință să fii mai mult decât creștin
 

sursa: pravmir.ru


Aceasta a fost un ierarh cunoscut care avea ca ajutor de chilie pe starețul Teofan,ucenicul lui Paisie Velicikovski, călugăr în lume, căci în Rusia după reformele lui Petru cel Mare și ale Ecaterinei era interzisă viețuirea călugărească, așa cum trăiseră monahii adevărați în vremurile bune.
Mănăstirile deveniseră un refugiu pentru soldații în vârstă. Iar când a trebuit să se reînnoiască viața la Valaam, Mitropolitul îl întreabă pe Teofan: "Cine poate primi stăreția?" Înainte ar fi fost imposibil să se ia o astfel de decizie. Iar atunci el a spus: "Trebuie să-l punem pe Nazarie. E un călugăr analfabet, dar e un călugăr mare." Iar atunci Nazarie a înnoit complet această mare și veche mănăstire.
Dacă trebuie înnoită viața duhovnicească într-o anumită mănăstire, trebuie ales cel mai de seamă călugăr, poate că nu o fi prea educat, dar despre care se știe că are un avânt duhovnicesc; reînnoirea o poate face numai un călugăr.
Monahismul poate fi restaurat din interior. S-a făcut aceasta de mii de ori. Acesta este un fenomen foarte vechi în Biserică. Trebuie să i se dea posibilitatea să se dezvolte prin propriile puteri, nu-i așa? Mănăstirea nu trebuie să se transforme într-un fel de carieră de piatră, din care cei mai capabili să fie extrași de episcopi. Însă rolul său este important. Nu există nici o concurență, nu există nici o opoziție între frați și ierarhie. Dar adesea, așa cum am spus, călugării înșiși nu au fost capabili să realizeze acest lucru fără intervenția episcopului. După numirea starețului sau a stareței, care trebuie să fie călugări adevărați, mănăstirea renaște rapid din resursele sale interioare pe care le are dintotdeauna.
Cel mai important în viața monahală este însăși viața monahală
Ascultarea sau rugăciunea - de multe ori această problemă este deosebit de dificilă...
Tot timpul am ridicat această problemă călugărilor și călugărițelor în timpul călătoriilor mele. Am avut mai multe întâlniri cu comunități de maici. Și am văzut problemele lor. Dar cred că e o problemă falsă, un antagonism fals, ca să spun așa. Ceea ce este cel mai important în viața monahală este însăși viața monahală. Acest lucru presupune ca monahii și monahiile să înțeleagă în ce constă viata lor, care sunt regulile, țelul, treptele, greutățile și ispitele ce vin în tot felul, să înțeleagă că acesta este un proces progresiv.
Atunci când călugărul sau călugărița nu știu acest lucru, ei pot cădea imediat în deznădejde deoarece se suprasolicită cu sarcini, ascultări și nu își mai văd scopul. Este de datoria sfinților părinți, a stareților, a slujitorilor lui Dumnezeu, care sunt mereu autentici, iar nu fariseici, să arate călugărului sau călugăriței care spune "Nu mai pot. Pentru că am 24 de ore pe zi pline" că trebuie fie să-și facă ascultarea, fie să-și citească pravila.
Trebuie să spunem "bine" și să ne întoarcem la ceea ce este mai important pentru că scopul vieții monahale, așa cum spunea Sfântul Ioan Casian, este curăția inimii, elementul principal, care se trezește ca urmare a lucrării ascetice, a ascultării, a smereniei. Și apoi rugăciunea neîncetată este legătura neîntreruptă cu Dumnezeu, capacitatea de a păstra gândul continuu la Dumnezeu, "de a respira numele lui Hristos", cum spune Sfântul Antonie în Viața lui. Să începem cu câteva momente de rugăciune, nu cantitativ, însă calitatea lor începe să dea sens.
Scopul vieții monahale nu este să rostești un anumit număr de rugăciuni. Desigur, în comunitatea bisericească slujbele sunt importante, dar călugării nu slujesc pentru ei înșiși. Biserica întreagă participă la aceasta. Dacă citim o mulțime de rugăciuni, asta nu înseamnă că ne rugăm, să nu uităm și de calitatea rugăciunii. Iar calitatea rugăciunii e acea mărturisire smerită pe care o face vameșul la templu. Fariseul împlinea atâtea: postul, milostenia, rugăciunea și Dumnezeu mai știe ce altceva. Și-a făcut singur un inventar al faptelor sale bune. Dar el nu era plăcut lui Dumnezeu pentru că nu avea inimă smerită, el era convins că se mântuiește prin faptele sale. Vameșul nu avea nimic din acestea în afară de rugăciune. Inima smerită, iată ce vrea Dumnezeu... Iată ce e plăcut Domnului. La acest lucru nu ajungi dintr-o dată, nu de la prima încercare, este scopul întregii noastre lupte ascetice.
La urma urmelor, viața duhovnicească este foarte, foarte simplă. Și când gândul este în mod constant legat de Dumnezeu, cu amintirea lui Dumnezeu, poți să faci tot, tot ceea ce ți se cere, tot ce-ți stă în putere. Inima e în pace.
E cu neputință să fii mai mult decât creștin
Ce întrebări vă adresează mirenii cel mai adesea și ce sfaturi le dați?
În esență, mirenii vin la schit cam cu aceleași întrebări pe care le pun și călugării: întrebări despre viața duhovnicească, despre cum să trăiască deplin viața creștinească înconjurați de forfota lumească. Le dau aceleași sfaturi ca și călugărilor, și pravila pe care o dau fiecăruia, ținând cont de condițiile vieții sale. Unui tânăr căsătorit cu patru copii, nu pot să-i dau aceeași pravilă ca unui bătrân ce locuiește singur. Același lucru este valabil și în ceea ce o privește pe o mamă dintr-o familie. Nu există tipuri diferite de duhovnicie.
E cu neputință să fii mai mult decât creștin.
Călugărul nu e mai sus decât creștinul. El încearcă să fie mai înalt prin acele moduri pe care ni le-au lăsat Sfinții Părinți, dar eu pot să le dau mirenilor același sfaturi pe care le dau călugărilor. Toate sfaturile trebuie să fie adaptate la condițiile de viață ale fiecăruia, la vârsta vieții sale duhovnicești.
Mulți creștini trăiesc în lume (de exemplu mamele din familii) o rugăciune foarte profundă. Atunci când apare primul copil, apoi al doilea, apoi al treilea, multe lucruri devin foarte dificile. Ea care obișnuia să citească mai multe acatiste, iar acum, cu acest popor micuț și zgomotos de la picioarele ei, nu mai este atât de ușor, trebuie să aleagă un moment din timpul zilei.
Când simți gustul a ceea ce este esențial
Părinte Gabriel, am auzit de multe ori că Sfinții Părinți au scris cărți pentru cei care au trăit cu sute de ani în urmă...
Dar omul rămâne ceea ce este. Ispitele rămân și ele aceleași. Și dușmanii sunt aceiași, demonii. Ei sunt aceiași și încă și mai mulți acum, cu ecumeniștii, pentru că nu disting confesiunile și îi amestecă pe toți creștinii, indiferent de Biserica din care fac parte. Și personal, am obiceiul să dau oricui să citească la început texte de bază, cum ar fi învățăturile Sfinților Părinți – câteva gânduri ale Sfinților Părinți, pentru că sunt o Evanghelie trăită în pustie. Sunt pe înțelesul oricui.
Recomand și alte cărți similare, într-o oarecare măsură bagajul meu, care, prin mila Domnului, mi-a căzut în mâini încă de la început.
Dacă ai simțit gustul a ceea ce este esențial, adevărat (și aceste cărți sunt cele mai vechi din ceea ce avem), atunci poți citi ceea ce dorești: o carte scrisă astăzi, de exemplu. Pentru că gura ta, cerul gurii deja disting realmente ceea ce este fals. Mai întâi, trebuie să-ți înveți cerul gurii, să-ți ascuți gustul, nu-i așa? Și pentru asta avem nevoie de Evanghelie și de textele fundamentale ale vieții duhovnicești și monahale.
În Biblie, în Evanghelie, în învățăturile Sfântului Apostol Pavel, sunt cuprinse principiile de viață creștină. La sfinții părinți (vorbesc de părinții duhovnicești, nu de marii teologi), puteți vedea cum toate acestea sunt transpuse în viață. Și viețile sfinților s-au citit întotdeauna și de către multă lume în Rusia, sunt o lectură excelentă. Poți vedea exact cum a trăit un sfânt sau altul. Nu poți să-l imiți întotdeauna, dar poți vedea cum, în anumite circumstanțe, toate acestea au fost posibile. Îmi place foarte mult să citesc viețile sfinților, inclusiv ale sfinților recent canonizați. Și îmi spun că, dacă el a fost capabil să reziste până la sfârșit în condiții insuportabile, atunci eu în condiții prielnice, trebuie să pot să fac asta. Nu pot să-i imit în toate.
Ultima întrebare: câte limbi cunoașteți?
Vorbesc limbi din diferite țări. Am învățat limba engleză în școală și o vorbesc din copilărie, apoi am trăit in Belgia timp de 17 ani și vorbesc franceza. Locuiesc deja de 32 de ani în partea italiană a Elveției și vorbesc italiana. Sunt 4 limbi străine, împreună cu limba mea maternă, germana. Vorbesc un pic și în alte limbi, din păcate, foarte puțin în rusă, pe care am învățat-o în tinerețe, în mănăstire. Am învățat de 10 ori gramatica, dar și din celelalte limbi se amestecă totul in capul meu.
Trebuie să trăiesc constant în țară pentru a revigora tot ceea ce este în capul meu, dar într-un cap vechi nu se mai poate pune ceva nou. Vorbesc foarte repede, în ciuda faptului că rezervorul vocabularului meu este oarecum limitat la zona Bisericii, la zona liturgică. Și atunci când vorbesc despre viața de zi cu zi, mă pierd, ca să nu mai vorbim de literatură.