A, da, ce parere ai de printul Miskin ca typos al lui Hristos? Nici la el nu se vad elemente teandrice.

ok. Dumnezeu sa va ajute! O seara frumoasa sa aveti.

Multumesc. La fel :-)

Hristos recflectat în industria entertainment-ului.....nu te supăra pe mine dar asta-i aberaţie deloc benignă, când vine vorba să discuţi cu nişte copii în optica asta. Sigur că Hristos s-a coborât, dar a făcut-o cu scopul de a ridica nu pentru a încuraja plonjonul nesfârşit în abisurile imaginaţiei omeneşti.

Atenţie mare, nu forţa kenoza Fiului până într-acolo, că-l faci să gireze orice kitsch produs exclusiv cu targetul de a scoate profit.

Păcat că nu le vezi. Prinţul Mîşkin este typos al lui Hristos la modul iconic, nu vag-analogic. Expresia "Mîşkin, typos al lui Hristos" a ajuns un fel de clişeu hermeneutic, nu ştiu câtă lume mai reuşeşte să sesiseze onest modul înrudirii ontologice între Mîşkin şi Hristos!

Da, ma refer la ambele: si la mit, si la carti.

Totusi, Harry Potter nu este chiar literatura kitsch. Are anume calitati - la nivelul lui. Tu l-ai citit, totusi?
Nu as spune ca Hristos se coboara in orice produs literar de proasta calitate (desi cred ca se coboara in mai multe decat ne inchipuim noi; si pentru cititorii de kitsch a murit Hristos pe cruce.)

Hristos s-a coborat, cred in toate abisurile si este prezent peste tot. Sigur cu intentia de a ridica: si eu raman la teza ca inclusiv prin literatura pop exista posibilitatea de urcare din 'abisurile imaginatiei omenesti' (exista si abisuri mai profunde, si mai tenebroase), perntru cei care au inceput prin a citi asta. Nu inseamna ca trebuie sa ramana acolo...

Dar cred ca putem si trebuie sa Il vedem pe Hristos ORIUNDE. Cred ca El este mai putin rafinat si sofisicat ca noi. Em stie ca nu toata lumea poate citi Dostoievski (cei utin nu la orice varsta).

Da, printul Maskin - l-am citit prea tanara (la 17 ani; veti rade, poate, de aceasta inversare in lecturi...) si nu l-am recitit de atunci in intregime, spre rusinea mea. Iar atunci nu cunosteam prea multa teologie. M-a impresionat mult atunci, dar nu stiu daca din acest motiv, in orice caz nu constient.
Deci, daca imi poti spune in cateva randuri in ce anume chipul lui Hristos in el este teandric, m-ar interesa. Ca dragostea lui este sacrificiala si de tip hristic, in general, imi dau seama. Insa nu reuseste sa se mantuie nici pe sine, nici pe Nastasia Filipovna, din cate imi amintesc, iar la sfarsit isi pierde mintile.

Imi pare rau, dar nu cunosc de loc autorul.

http://en.wikipedia.org/wiki/Whitley_Strieber

http://www.unknowncountry.com

http://www.scribd.com/doc/158377394/...itley-Strieber

http://www.scribd.com/doc/116465188/...Transformation

Micul Print.

Despre prietenie. Conversatia dintre vulpe si micul print. Vulpea catre print:
- In momentul in care vom fi prieteni, "tu vei fi unic pentru mine, iar voi voi fi unic pentru tine".

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/A.Sa...ul%20Print.htm

Am notat într-o postare anterioară că nu voi comenta gusturi subiective şi că fiecare este liber să-şi formeze un sistem axiologic propriu. Personal, consider că e bine ca acest sistem să fie menţinut în stare de şantier, adică păstrând mereu la îndemână posibilitatea schimbării proiectului iniţial din mers.

Da, am studiat fenomenul comercial "Harry Potter" ca lovitură de marketing obţinută prin utilizarea intrumentelor culturii, alături de alte fenomene comerciale care au fabricat mitologii postmoderne diseminate în mentalul colectiv la nivel global (cu ar fi Dan Brown, de pildă). Studiul nu l-am făcut de unul singur, ci într-o echipă de oameni instruiţi să identifice ce anume atrage irezistibil într-un produs cultural privit în el însuşi, dar şi ce fel de aşteptări şi nevoi primare latente satisface.
Concluzia comună, foarte pe scurt, a fost că seria Harry Potter este făcătură literară mediocră din punct de vedere stilistic şi tematic, care reiterează într-o altă configuraţie imaginară acelaşi discurs despre obsesia pentru putere, căreia i se subordonează o morală comună consacrată în societatea de tip capitalist şi fructifică stimuli emoţionali corespunzători acestei morale.

Prezenţa lui Hristos este una şi prezenţa lucrătoare a lui Hristos este alta. Dacă vorbim despre ubicuitatea divină, da, Hristos este prezent şi într-un bordel. Dar asta nu înseamnă că şi ia parte la ce se întâmplă acolo. Aşa-zisa cultură pop nu-L va revela niciodată pe Hristos, fiindcă "cultura" pop îl face pe om sclavul mentalitar al unui tip de civilizaţie, în speţă, civilizaţia capitalist-consumistică.
Simpla prezenţă a lui Hristos nu asigură în mod automat metanoia. E suficient să citim Evangheliile ca să observăm faptul că au existat o mulţime de oameni care au ratat comuniunea cu El chiar aflându-se în proximitatea lui.
Generic spus, Hristos a murit pe cruce şi pentru Lenin, Hilter, Bin Laden sau Jack Spintecătorul. Însă nu ştim, şi nu vom şti niciodată, pentru câţi dintre aceştia, şi mulţi alţii, Hristos a murit degeaba.

Din câte citesc în postările tale, n-ai înţeles aproape nimic din "Idiotul".
Poate o să-ţi recanalizezi energia irosită în căutarea improbabilului profil hristic a lui Harry Potter, într-o nouă lectură a lui Dostoievski. După aceea, poate vom putea discuta despre înrudirea ontologică dintre Mîşkin şi Hristos.

Este totusi paradohal ca ma mustrezi ca imi consum energia cu Harry Potter, cand si tu ai participat la un studiu despre aceasta carte.
Si eu am, ca sa zic asa, o 'tema academica' de facut (desi una mult mai modesta), de aceea imi consum energia cu el.

Ma intristeaza faptul ca nu te cobori chenotic pana la nivelul meu ;-) sa imi impartasesti ideile tale despre caracterul iconic al chipului lui Hristos din Idiotul. Apreciez mult postarile tale, cultura si nivelul tau intelectual si m-as fi bucurat sa le aflu. Avand in vedere ca am citit cartea asta la 17 ani, iar cum am mai mult decat de doua ori pe atat, cred ca pot fi scuzata ca 'nu am inteles nimic din el'. (Imi amintesc ca atunci am avut o mare pasiune pentru Dostoevski si mai ales pentru 'Idiotul', si am cautat la biblioteca toate comentariile despre el, dar cum era inainte de 89, iti inchipui ca nu era prea multa vorba despre teantricitatea printului Miskin in comentariile pe care le-am gasit.)
Dar accept bobarnacul, si poate vom mai vorbi pe aceasta tema, daca imi fac temele :-)

Indraznesc totusi sa nu fiu de acord cu tine in priviinta rolului si sensului literaturii populare in general, si al lui Harry Potter in cazul de fata. Voi reveni.

Revin, deci. Cred ca si literatura populara poate vehicula arhetipuri importante si binefacatoare. Ca vehiculeaza si altele, inclusiv idei nocive sau purs si simplu la moda, vagi, ieftine, este adevarat (dar tot atat de adevarat si pentru 'marea literatura').
Cred si nu ajunge explicatia fascinatiei pt putere sa explici impactul pe care l-a avut Harry Potter. Cred, din cat l-am studiat, ca impactul privine mai ales din aglomerarea de arhetipuri luate din toata cultura europeana - si din crestinism, dar nu numai. Oamenii au nevoie, duc dorul dupa aceste arhetipuri si simboluri, ele traiesc mai departe in inima lor desi cultura postmoderna incearca sa le dea la o parte.
Ca Rowling a cam pescuit din ele si ca nu a creat ceva intr-adevar frumos, nou, inaltator, este adevarat. Dar faptul ca a pus in miscare, pentru intelesul marelui public, toate aceste arhetipuri - si mai ales pe cel al lui Dumnezeu mantuitorul - eu zic ca este benefica aceasta carte si merita si citita, si studiata.

Mai cred si ca nu este corect sa dispretuim cultura populara doar pentru ca este populara, si nu corespunde exigentelor estetice ale celor mai cultivati.
Ce sa citeasca acele milioane de oameni care nu pot intelege 'marea literatura'? De ce sa nu citeasca Harry Potter? - in loc sa joace jocuri fara sens sau sa vada filme horror.
Am ajuns sa fiu mult mai ingaduitoare cu oamenii lispiti de cultura si sa nu ma mai consider (cum riscam pe vremuri) superioara spiritual sau moral lor.
Si va asigur, majoritatea elevilor mei nu au ajuns nici macar la nivelul lui Harry Potter ca lecturi.. Pentru ca nu citesc de loc.

În limba română, când spui "cultura populară" se poate înţelege şi altceva, de-aia cred că ar fi mai indicat să folosim termenul "cultură pop" aşa cum spui muzică pop, care, cel puţin la noi, este cu totul altceva decât muzica populară.
O spun pentru a treia oară, cred cu tărie fiecare este liber să adere la sistemul de valori care-l reprezintă la un moment dat. Însă nu-mi fac iluzii, "evoluţionismul axiologic" funcţionează rar, iar în cazul aşa-zisei "culturi pop", aproape că nu funcţionează.
Pentru a nu fi din nou înţeles greşit, trebuie să explic de ce am pus în ghilimele "cultura pop" şi cu argument folosesc locuţiunea adjectivală "aşa-zisei" cu sensul de numire frauduloasă. Asocierea dintre "cultură" şi "pop" este de fapt o mostră de corectitudine politică, invenţie tipic postmodernă obţinută prin relativizarea prin depreciere a termenului "cultură" şi reînvestirea termenului "pop" cu calităţi pe care nu le are. În realitate, cultura pop este un departament al entertainment-ului, adică a industriei divertismentului. Este corespondentul postmodern al circului din imperiul roman, livrat periodic împreună cu pâinea pentru a satisface nevoile primare ale populaţiei, cotra cost, evident.
Dacă spun lucrurile astea nu înseamnă că dispreţuiesc categoria umană care aderă la acest tip de aflare în treabă, în numele elitismului "culturii mari". Pur şi simplu refuz să numesc un hamster elefant, doar fiindcă se simte hamsterul confortabil dacă-i spun aşa. Cu atât mai mult, resping categoric să-l bag pe Hristos în aceste forme consacrate de iluzionare colectivă. Mă refer aici la Hristosul Bisericii, că dacă vorbim despre hristoşii imaginarului religios occidental discuţia se repoziţionează pe alte coordonate.

Este foarte interesant punctul tau de vedere. Voi tine seama de el.

Deci, spui ca 'literatura pop' corespunde circului - da, in mare parte cred ca asa este. (Dar atunci nu l-as pune pe Harry Potter chiar in categoria pop. Nu stiu la ce categorie l-as spune - da, populara nu merge, intr-adevar, pe romaneste termenul are o conotatie traditionala.)

Mi se pare interesanta distinctia pe care o faci intre imaginarul religios occidental si - implicit - o literatura religioasa de tip iconic orientala) de care vorbeai mai sus in legatura cu printul Miskin.
Am putea spune, crezi, ca distinctia asta este o oglindire in literar a diferentei pe care noi ortodocsii o facem intre 'pictura religioasa' si 'icoana'?
Exista ceva scris (publicat) pe aceasta tema? M-ar interesa foarte mult.

O astfel de distinctie s-ar putea face, dupa parerea mea, dar taberele nu sunt asa de usor de deosebit cum pare. Nu cred ca automat toata literatura 'occidentala' intra in sfera 'imaginarului religios' (definit deocamdata mai mult intuitiv; nu m-am gandit pana acum sa faca ceasta paralela). Cred ca unii autori ca Chesterton, C. S. Lewis, Tolkien de exemplu se apropie de 'imaginarul iconic'. Bineinteles si altii mai mari si mai vechi.

Nu ştiu dacă eşti la curent, dar în cazul lui Harry Potter, ca şi la Dan Brown, o mulţime de specialişti, universitari credibili, au scris despre modul eronat cum sunt exploatate arhetipurile, simbolurile, scrierile vechi etc. în acest gen literar cu impact puternic asupra oamenilor. Opiniile acestora s-a făcut destul de greu auzite, datorită faptului că o eventuală demistificare prematură a cărţilor respective nu era deloc pe placul unei mari părţi a mass-mediei, preocupate să-şi asigure cota de profit de urma succesului comercial uriaş al acestora. Totuşi, când opiniile specialiştilor au penetrat spaţiul public şi au făcut masă critică, autorii au ieşit în presă cu o explicaţie de genul "sunt cărţi de ficţiune, iar autorii nu sunt obligaţi să ţină cont de autenticitatea surselor din care s-au inspirat" recunoscând indirect că "arta" lor operează cu falsuri şi minciuni seducătoare pentru marele public.

Există, nu foarte multe, iar cele câte există sunt sintetizate într-o manieră nemaiîntâlnită până acum nicăieri, în volumul I al lucrării "Noi şi icoana" de Sorin Dumitrescu. Acelaşi autor a publicat de curând o aplicaţie în literatură a hermeneuticii iconice, în volumul "Tablou cu orbi. Metalingvism şi marginalizare" dedicat unei analize inedite a operei lui Nichita Stănescu. Capitolul doi al cărţii, "Criteriile axiologiei teologice a limbajului", oferă o introducere magistrală în acest mod de investigaţie hermeneutică atât a artei în general cât şi a literaturii în particular.

E foarte adevărat că nu toată literatura occidentală intră în vizorul unei astfel de critici. Mi se pare dubioasă expresia "imaginarul iconic", întrucât icoana şi lumea atât de densă semantic pe care o deschide înţelegerii persoanei are (şi) o funcţie ascetică, de înfrânare, printre multe altele, a imaginaţiei zburdalnice, retoricii inutile şi tendinţelor frevcvente ale fanteziei de a evada din perimetrul revelaţiei Logosului.

Multumesc pentru referinte. Ai putea sa imi spui numele autorilor care au criticat modul eronat cum sunt exploatate arhetipurile, simbolurile, scrierile vechi? Ma intereseaza foarte mult. (In cazul lui Dan Brown am citit si eu ceva in acest sens).
Intr-adevar, nu este prea corect sa vorbim despre 'imaginarul iconic', ci poate mai degraba despre 'textul (literar) iconic. Nu imaginarul este iconic, evident.

Pentru cei interesati si cunoscatori de engleza (nu pentru a lansa o noua polemica), exista un autor ortodox (american), John Granger, care a scris cateva carti despre Harry Potter vazut, printre altele, si dintr-o perspectiva crestina (perspectiva lui este si cea a unui cunoscator de literatura si de simboluri vechi, in general).
De ex:
GRANGER, John, Looking for God in Harry Potter, 2004.
GRANGER, John, Unlocking Harry Potter. Five keys for the Serious reader. Zossima Press, 2007.
GRANGER, John, The Deathly Hallows Lectures: The Hogwarts Professor Explains the Final Harry Potter Adventure. Zossima Press, 2008.
(mai are si altele)

Exista si alti ortodocsi din alte tari care s-au exprimat pozitiv fata de carte, de ex. in Rusia Andrei Kuraev si in Ucraina Roman Silantyev.

As vrea sa ma adaug ca lucrurile de care este acuzata Rowling (ca ar fi zis ca este membra a nu stiu carei secte oculte, ca unii copii au idei satanice dupa ce o citesc etc) provin, am descoperit, de pe un site DE BASCALIE (sa mi se scuze expresia, oficial se numeste satiric) american numit The Onon, in care se publica stiri false (satirice), si unde autorii si-au batut joc de unele reactii extremiste crestine impotriva lui Harry Potter si au inventat acele interviuri... Printre altii, vad ca si ortodocsii au inghitit acele texte ca fiind adevarate.
http://www.theonion.com/ Uitati-va de ex. la stirea de azi si vedeti daca o puteti lua in serios.
Deci, nici vorba sa fi declarat asa ceva Rowling. Uitati-va la originalul aiureilor pe care cica le-ar zice copiii, postate de antiecumenism:
http://www.theonion.com/articles/har...among-ch,2413/

Toate interviurile cu ea se pot gasi pe situl http://www.accio-quote.org/ , unde spune de ex. ca este crestina, ca a pus special in carte idei crestine desi nu a avut intentie apologetica, ca nu crede in vrajitorie in viata reala, etc.
Asta, repet, pentru cine este interesat, nu ca sa relansez o discutie.
V-as ruga pe toti cei carora vi se pare ca nu merita sa te ocupi cu un astfel de subiect sa ignorati acest mesaj ;-)

Deşi cred în continuare că nu merită să te ocupi de acest subiect în termenii unei apologii a lui Harry Potter criptocreştin, n-am să ignor acestă nouă încercare de convertire forţată a celebrului personaj al literaturii de consum contemporane la o spiritualitate cu care n-are nimic de-a face.

Regret totuşi că am clămpănit în taste de pomană vreo câteva postări pe topicul de faţă, întrucât văd că ne aflăm iarăşi în locul de unde am plecat în acestă dezbatere.

Biserica este (sau ar trebui să fie) un loc al libertăţii responsabile, nu un ghetou sectar unde nişte păstori superiluminaţi mână cu bâta ideologiei religioase o turmă amorfă de oi lobotomizate. Dacă unii creştini ortodocşi preferă obedienţa până la depersonalizare faţă de persoane asupra cărora sunt proiectate competenţe dobândite în urma unei conexiuni privilegiate cu divinul, e treaba lor, însă problemele apar în momentul când aceşti creştini îşi promovează propria alegere particulară drept singura valabilă, etichetându-i pe ceilalţi nişte rătăciţi, eretici sau mai ştiu eu cu ce epitete depreciative. De partea cealată avem alţi creştini ortodocşi cărora nu le cade bine adjectivul "responsabilă" la substantivul "libertate" şi confundă credinţa cu un spaţiu unde poţi bate câmpii în toate direcţiile posibile. Ăştia se asemeană foarte tare cu adepţii ideologiei new-age, în sensul că văd în toate lucrurile şi fenomenele urme criptate ale creştinismului de esenţă tare şi au prostul obiceiul de a băga teologia în cele mai nefericite combinaţii. Există şi a treia categorie de creştini ortodocşi care, refuzând aceste extreme şi încercând să arbitreze, în numele echilibrului şi a bunei cuviinţe, între cele două tendinţe excesive, o încasează şi unii şi de la ceilalţi.

Nu ştiu cine e Roman Silantyev, dar în privinţa diaconului Andrei Kuraev, fără să-i contest erudiţia şi unele luări de poziţie juste în anumite chestiuni delicate, şi-a făcut un hobby din a căuta aur duhovnicesc în tot felul de mocirle cosmetizate produse de showbiz-ul occidental. El spune că a găsit ce căuta, dar n-a convins aproape pe nimeni că ceea ce a găsit e aur. Cam în mod asemănător procedează şi John Granger, cu diferenţa că americanul are o obsesie pentru Harry Potter. Dacă tezele lui Granger erau atât de convingătoare, mă întreb de ce scrierile sale n-au fost preluate de oikumena ortodoxă şi au rămas nişte speculaţii de nişă nefrecventate aproape de nimeni? Pe lângă toate acestea, expresia "autor ortodox" nu reprezintă o garanţie până la confruntarea cu probele. Să nu uităm că şi Eutihie, Arie, Nestorie şi alţi ereziarhi au fost iniţial tot "autori ortodocşi", ba unii dintre ei chiar mari asceţi şi învăţaţi.

În fine, observaţiile de mai sus pot fi ignorate, dar o rog pe Fani să-i de-a o replică consistentă profesorului Iulian Damian, de la Facultatea de teologie din Iaşi, catedra de Istoria şi Filozofia Religiilor, care a scris un articol foarte echilibrat pe tema "fenomenului Harry Potter".

http://www.saladelectura.cnet.ro/200...agheta-magica/

Multumesc pentru articol. L-am citit mai intai, o sa il studiez si daca am ceva inteligent de spus (sau in fine, daca mi se pare mie inteligent :-) ) o voi face.
Am deja niste idei dar nu vreau sa le risipesc acum inainte sa le pun in ordine.

M-ar interesa daca ai putea sa regasesti studiile de care ziceai ca arata ca Rowling foloseste netraditional si alandala simbolurile. Nu am gasit nimic pe net.

Evident, faptul ca un autor se declara ortodox nu inseamna ca tot ceea ce ii iese din gura este ortodox. Am vrut numai sa semnalez ca exista si autori care fac parte din Biserica ortodoxa care analizeaza aceasta carte in directia pe care am propus-o eu.
De ce nu a facut mare valva teoria lui Granger in lumea ortodoxa? Este asta neaparat un criteriu ca teoria lui ar fi fantezista sau falsa?
Oare oricine spune ceva adevarat in lumea ortodoxa este direct aplaudat de tot restul?
Nu sunt de acord cu tot ce scrie Granger, dar linia generala nu mi se pare gresita. Diferenta principala intre Rowling si C.S. Lewis si Tolkien este epoca in care scriu: intre ei este o bucata de timp de vreo 50-60 de ani. Rowling este 'postmoderna', si evindent nu poate trata in acelasi fel teme traditionale.

Raman la ideea ca ar trebui sa ne bucuram sa-l gasim pe Hristos oriunde. Inclusiv intr-un roman 'pentru popor' de tip postmodern.

Din una, sfântă, "catolicească" şi "pravoslavnicească" Besearecă, "afară de care nu mai există vreo alta pe întreaga faţă a pământului"; iar datorită acestui veritabil "monopol" îşi şi permite ceea ce îşi permite şi şi-a permis ceea ce şi-a permis. Punctum. Păi nu-i aşa, Mihăilăc?

Aaa.. Imi pare rau dar nu inteleg comentariul tau.
Nu pretinde nimeni aici sa puna vreun monopol pe o parere despre o carte. (Banuiesc ca esti ironic l adresa (anti)ecumenistilor dar nu vreau sa intru SI intr-o polemnica despre pro/contra ecumenie).
Cel putin eu, nu. Emit niste pareri - si sigur, le apar.

http://www.saladelectura.cnet.ro/200...agheta-magica/, 27/10/2013

Comentariul meu (va urma)

Autorul spune (parafrazez):
« Magia în literatura Inkling şi basmul popular » si « Incuiati si vrajitori »: La Rowling magia se amesteca cu lumea reala, spre deosebire de cartile celor din grupul Inkling; acest lucru este derurant si incurajeaza copiii (tinerii) sa fie interesati de ocult. In plus, in magia din basme vrajitorii sunt intotdeauna personaje negative»

Nu sunt de acord pentru ca:

1) Exista si alte carti in care magia se amesteca cu lumea reala, de ex. Cartile lui Edith Nesbit, scrise la inceputul sec. 20.
Dar sigur, probabil autorul ar critica si acele carti daca ar fi mai raspandite.
Totusi, apartine literaturii engleze pentru copii aceasta tehnica literara de a amesteca realitatea cu fictiunea magica. Alte exemple: Peter Pan, Alice in tara minunilor... Si George MacDonnald, predecesorul sau 'parintele spiritual' al grupului Inkling. Si la el se trece din lumea noastra intr-o lume 'magica', se revine etc. Tocmai citesc cartea lui 'At the back of the north wind', unde asa procedeaza.

Este vorba despre un procedeu literar, care ajuta cititorul sa priveasca lumea noastra cu alti ochi – ca in cartile cu 'bunul salbatic'. Lumea 'vrajitorilor' din HP este caricatura a lumii noastre, de fapt.
Este vorba si de botezarea imaginatiei, da. Intr-adevar, la Harry Potter lumea 'magica' are un aspect cam prozaic, nu 'ne incanta', nu ne trezeste un 'dor' vpentru ALTCEVA (ca in Narnia sau la Tolkien), seamana prea mult cu a noastra.
Asta este si critica mea - si de aceea spun si eu ca nu are aceeasi calitate ca autorii Inkling. (De altfel, nici dpdv strict literar nu face parte din 'marea literatura')
Insa trebuie tinut seama de faptul ca avem de-a face cu un autor 'postmodern'. Si trebuie tinut seama de faptul ca nu suntem toti la fel.
Si ca si dintre fanii lui Tolkien - un catolic credincios - unii au cam luat-o razna spre ezoteric.
O putem lua razna de la orice carte, de altfel.

Si oricum, oameni buni - este o carte de FICTIUNE.
Orice fictiune cuprinde si lucruri neadevarate, care nu se vor intampla niciodata, asta o stie oricine care citeste literatura si mai bine decat noi copiii.

2) Nu este adevarat ca in basme, toti cei care fac vraji sunt rai. Exemple: toate zanele bune, de ex. Din Cenusareasa, sau Frumoasa din padurea adormita, fac vraji.
De altfel, si unele basme amesteca lumea reala cu o lume in care vrajite sunt posibile.

Nu vad de ce, atunci cand vorbim de fictiune, ar trebui sa facem aceasta distinctie.
Harry Potter nu incurajeaza magia mai mult decat cartile SF incurajeaza calatorile prin spatiu. (argumentul este al lui Granger)
Nu uitati ca citatele de mai sus ale unor copiii care vor sa faca chipurie vraji sunt inventate de situl 'Onion', un fel de 'Catavencu' american.

3) Nu este adevarat ca «*victoria finală îi va reveni celui care va „emite“ cele mai puternice vrăji şi blesteme.*»: Victoria ii apartine celui care accepta sa se sacrifice, sa isi dea viata, din dragoste, nu celui mai puternic ca vrajitor. Este mesajul final al cartii, de altfel si mesajul de la sfarsitul fiecarui volum. Ma intreb daca autprul chiar a citit cartile.

Autorul mai spune (din nou parafrazez): "Faptul ca in Harry Potter se serbeaza 'Nasterea Domnului' incurca lucrurile. La Tolkien este vorba evident de o lume in care Hristos nu venise (inca, as spune eu: lumea din Stapanul Inelelor este lumea noastra foarte de mult, dupa spusele autorului), pe cand lumea lui HP este postcrestina. Asta face sa apara un 'chip al lui Hristos' caricatural."

Foarte adevarat, pana la un punct. Am insa doua rezerve la aceasta critica:

1) In HP nu este vorba de o lume precrestina, ci de o lume poscrestina - cea in care traim in Europa de vest, in ceea ce priveste societatea civila (nu stiu cum o fi in Romania; realmente nu stiu: sunt plecata dinainte de 89) Aici, Craciunul este, in spatiul public, o sarbatoare aproape exclusiv lumeasca. Si ateii isi pun brad in casa.

In HP este oglindit acest lucru. Cartea este scrisa pentru cei educati astfel, nu pentru crestini practicanti (care sunt o minoritate infima).
Nu stiu daca cei care au citit cartile au observat ca desi vrajitorii serbeaza Craciunul ca sarbatoare 'lumeasca', nu se face nici o aluzie negativa la crestinism. Ca traitoare in spatiul occoidental va pot spune ca daca un autor este necrestin sau anticrestin, nu va scapa ocazia sa isi bata joc de crestinism (macar in mod subtil) daca ceva din ce scrie are tangenta cu el. Or, Rowling nu face asta niciodata.

2) Inca ceva (este gandire 'in progress', voi reveni) (comentariu legat si de critica autorului a modului in care sunt folosite simbolurile crestine in HP):

Hai sa luam unele parabole din Evanghelie. Acolo, 'chipul' lui Dumnezeu nu corespunde, nu se suprapune complect cu ce stim despre Dumnezeu, ci prezinta doar un aspect al Lui. De ex. uneori 'Dumnezeu' din parabole trimite soldati sa omoare oamenii care nu venisera la nunta, sau 'vrea sa vanda ca sclavi' familia celui care nu poate plati (in parabola celui care nu vrea sa ierte datoriile). Sigur, exista si aspectul 'rigorii' la Dumnzeu, nu nuai al milei. Dar aici se prezinta (sub o forma f. simplificata) doar aspectul dreptatii, al rigorii divine.

Altceva; Intr-o parabola, cea a Fiului ratacitor, este vorba de Dumnezeu - desi Dumnezeu 'este' tatal din parabola: Fiul zice 'Tata, am gresit inaintea LUI DUMNEZEU si a ta... Nu se amesteca planurile aici? Dumnezeu este SI tatal, si Dumnezeu in care iudeii credeau...

Voi reveni pentru celelalte puncte.

Nu stiu, nu ma atrag cartile gen Harry Potter sau Cavalerul Inelelor.

In schimb mi-a placut o alta carte: "Eu, Pontius Pilatus" (de Anne Bernet).
In afara de cartile ortodoxe obisnuite imi place si caut aflu si despre alte personaje, despre alte epoci din istoria omenirii.
Intotdeauna mi-am dorit sa aflu si despre partea cealalta (adica Pilatus), care este foarte crtiticata mereu.
Exista foarte putine informatii despre el si cartea aceasta se impleteste in mod romantat pe istoria din vremea aceea.
Vorbeste despre trairile lui Pilatus, viata lui dupa condamnarea lui Iisus (pe care tot timpul a vrut sa-l salveze) despre vremurile acelea in Iudeea si in Imperiul Roman. Se vorbeste mult si despre Petru pe cand era deja la Roma, despre diverse personaje atrase mult de credinta ortodoxa etc. O carte complexa.
Mai citisem candva despre sotia lui, Claudia Procula. O alta carte foarte interesanta.
Se spune ca amandoi au trecut la ortodoxie. Pilatus dupa moartea lui Iisus si dupa ce a plecat din Iudeea.

Nu stiu daca aceasta carte a fost tradusa in limba romana.

Laudabil, si extrem de uman impuls, acest "auditur et altera pars". Cit priveste convertirea lui Pontius Pilatus...va dati seama ca daca era reala acea convertire, ar fi facut o vilva enorma in Imperiu. Ori, asa, relatarile sunt, nu sigur dar foarte probabil, propaganda crestin-bisericeasca.
Cartile de fictiune se impart, roughly, in doua categorii: cele care spun ceva mintii si/sau sufletului, si cele care doar ating patura fanteziei infantile din noi, agitind niste straturi subtile, la modul superficial.

Înainte de a părăsi această discuţie, întrucât devine, cu fiecare nouă postare, tot mai cronofagă, plictisitoare şi lipsită de orizont, mă văd oarecum obligat să fac următoarele observaţii:

- am evitat să folosesc cuvântul "prostie" în dezbaterea de faţă, dar voi abandona această precauţie afirmând cu toată convingerea că (ipo)teza unui Harry Potter christificat este o mare prostie din soiul acelora inventate şi susţinute te proşti cu şcoală.
Desigur, afirmaţia anterioară nu este corectă politic şi riscă să rănească, dar sunt gata să suport un nou val de antipatie şi îmi asum riscurile în totalitate.

Lăsând la o parte defectivele culturale relevate cu această ocazie, încerc să insist de data asta mai mult pe carenţele duhovniceşti, aş îndrăzni să spun înfricoşătoare, scoase la iveală, explicit sau implicit, de argumentele folosite de colega Fani71.

Am citit despre lumea postcreştină, suprapusă ariei de iradiere a civilizaţiei occidentale, căreia s-ar adresa, chipurile, seria HP...ca şi cum ar fi un accident al istoriei postcreştinismul acestei lumi. Fani, ţi-ai pus vreodată întrebarea: "cum a ajuns această lume postcreştină" ? Că aici nu e vorba doar de victoria triumfală a secularismului progresist asupra religiei retrograde, ci de o relaţie cauzală, mai bine zis de o consecinţă inevitabilă a dregadării unui creştinism falsificat, a eşecului hristoşilor fabricaţi după chipul şi asemănarea idealurilor omeneşti. Un asemenea "hristos", adaptat societăţii de consum şi cerinţelor sale morale, poate fi considerat cetăţeanul Harry Potter.
Mă întreb cum de n-ai observat, creştină fiind, şi ortodoxă pe deasupra, că mesianismul lui HP nu părăseşte schema de clişee care se suprapune peste aşteptările etice ale societăţii postcreştine şi că tipologia lui corespunde tipului de erou imaginat de omul postmodern, mai asemănător cu eroul antic decât cu mucenicul creştin şi modelului suprem al acestuia, Hristosul Bisericii .
Dar sigur o să te întrebi: da' care-i diferenţa?
Diferenţa este uriaşă iar analogiile înşelătoare. În primul rând Hristos, nu se sacrifică ca să asigure supravieţuirea mundană a celorlalţi. Moartea lui Hristos este asumată, este o moarte care se anulează pe ea însăşi prin asumarea ei de către Logosul întrupat. Sacrificiul Domnului este validat ca sacrificiu operant de libertatea omului care alege să sporească în asemănarea cu Dumnezeu, pornind de la înnoirea sau convertirea minţii (metanoia) până învierea întregii fiinţe. În afară de această alegere liberă, sacrificiul lui Hristos nu are absolut nicio valoare pentru omul mundan.
În schimb, sacrificiul hristoşilor de tipul lui HP n-are consecinţe ontologice faţă de cei pentru care se sacrifică. Toată spoiala metafizică a desfăşurării epice, nu părăseşte cadrele acestei lumi şi nu asigură condiţiei umane un salt cuantic într-o altă perspectivă existenţială. HR satisface pretenţiile instinctive ale omului postcreştin, preocupat aproape exclusiv de supravieţuirea îndelungată în această lume şi satisfacţiile ei pasagere. Patetismul sacrificiului H. Potter este dictat în totalitate de legile firii (de ex. inctinctul de conservare) al căror patron, în absenţa tendinţei eliberare faţă de ele, a fost şi rămâne EGO-ul, cel mai periculos idol din toate timpurile.

Închei aici, concluzionând fără echivoc că Harry Potter n-are nicio legătură cu Hristosul Bisericii, nefiind altceva decât un hristos de carton, produs exclusiv al imaginarului religios latent în cadrele civilizaţiei postcreştine parţial secularizate.
Însă confuziile pe care le face Fani sunt rezultatele faptului că nu mai face diferenţa între Dumnezeul lui Avraam şi al apostolilor, de dumnezeul căruia Nietzsche i-a constat decesul în secolul XIX, fără ca acestă avertizare crucială în istoria creştinismului occidental să-i împiedice, chiar şi pe postcreştini de astăzi, să-i venereze cadavrul conceptual.

"RAPORTUL ORBULUI" autor- Mugur Vasiliu, Editura Scara , 2013

Bun, proasta cu scoala isi permite sa mai continuie discutia.
:76:
(Trebuie sa marturisesc ca lectura postarilor lui Mihail este un deliciu pentru mine, chiar atunci cand face in toate felurile atat unii autori la care tin cat si capacitatile mele intelectuale :-) . Lucru care ma impiedica, in mod ciudat, sa ma simt ranita)

Ar trebui studiate in general cartile care propun constient sau inconstient o imagine sau un tip hristic. Oare ce este un tip hristic in literatura? Trebuie el sa se suprapuna cu Hristos al Bisericii, trenbuie deci ca el sa fie o punere in scena literara a Evangheliei? Sau vorbim doar despre o reflexie in domeniul literar? De un chip partial? (tu, Mihail, ai spus mai sus ca deoarece imi pierd timpul cu astfel de prostii ca HP nu merit sa imi explici de ce in Idiotul chipul lui Hristos ar fi de tip iconic; ar fi fost totusi foarte interesant in acest context sa le explici macar celor care mai urmaresc aceasta discutie, care, nu neg de loc, s-ar putea sa fi profitat mai mult de scoala si sa fie mai destepti, si sa isi ocupe timpul cu lecturi si studii mai acatarii, care este deosebirea dintre chipul lui Hriatos in Idiotul si, hai sa zicem nu in Harry Potter, ci macar intr-o opera literara crestina vesteuropeana, una pe care o apreciezi si o cunosti tu.
Este oare necesar pentru ca un chip al lui Hristos sa apara in literatura, sa se vorbeasca in acea carte direct de Dumnezeu si de teologia mantuirii in termeni teologici sau chiar unu la unu, de tip alegoric? Eu nu cred. (Si daca nu alegoric ci iconic, atunci ar fi cazul sa ne explici mai clar care este deosebirea, dupa tine. Nu este o provocare ironica, ci chiar ma intereseaza foarte tare parerea ta si sunt gata sa o reviziuesc pe a mea, eventual).

Nic macar nu vreau sa sustin ca Harry Potter ar fi un tip foarte bun de chip al lui Hristos. Dar a nega ca este unul, sau a-l reduce la nivelul de 'cadavru conceptual' mi se pare tot atat de extremist cu a vrea sa faci din el o noua evanghelie in termeni postmoderni. (ceea ce nu este intentia mea)

In HP nu este adevarat ca egoul domina. Tema principala este triumful dragostei asupra mortii, nu triumful unui fel de eroism sau al egoului.
Sigur, exista chipuri ale lui Hristos mai reusite in literatura engleza, ca Aslan din Narnia sau chiar (in mod mai tainic) ca fiul zeitei mama din Till we have faces de acelasi autor. (sunt curioasa daca si tipul hristoc Frodo din Stapanul ineleleor l-ai pune tot in categoria cadavrelor conceptuale occidentale din cauza ca este in acelasi timp si un erou in sensul occidental; dar de fapt, nu te intereseaza probabil acest gen de literatura si poate consideri ca tot ce s-a scris in occident despre Hristos de la o epoca incolo este deformat din start - cel putin, asa s-ar putea intelege ultima ta postare)
Ei bine nu: exista in literatura occidentala nu numai cadavre conceptuale crestine, ci si mituri vii. Sau, ca sa precizez, asta este convingerea mea.
Iar autoarea lui Harry Potter a mostenit si ea, pana la un punct, din acest filon inca viu. (de altfel, printre cartile ei preferate se numara Narnia, pe care marturiseste ca o stie pe dinafara).
Voi mai reveni cu continuarea articolului trimis de Mihail.

Masochism se numeşte.

Cand oamenii spun ca HP imbina realitatea cu fictiunea, spre deosebire de alte carti, nu se refera la faptul ca actiunea din HP se petrece in lumea noastra si nu este inventata o alta planeta. Autoarea chiar a recunoscut ca s-a documentat f.bine, adica a citit carti despre ghicitul viitorului, despre magie etc. Carti care sunt folosite si de cei care practica wicca. Ce e descris in carte, practica oamenii in prezent. Daca era 100% fictiune, cume Stapanul Inelelor, nu am putea face paralele intre HP si lumea noastra. Chiar in Londra exista o un fel de scoala ptr. magie care tine 7 ani. Eu am mai citit comentari si pareri scrise de oameni care au practicat sau practica wicca si au spus ca este f.aproape de religia lor.

Ai putea sa dai niste site-uri, sa citesc si eu? M-ar interesa putin sa inteleg acest fenomen(HP).

Adica? Nuu inteleg, asta e cartea care te-a marcat? :21:

Am citit cartea lui George MacDonnald, At the Back of the North Wind, o carte fantastica pentru copii, la origine. Mi-a placut foarte mult. Singurul lucru care nu-mi place la Mac Donnald este cand tinde un pic, un pic, sa devina predicator moralist. Sunt cateva locuri in carte care tind catre acolo. Cel mai mult imi place cand foloseste imaginile si povestile.
Este o parabola despre Rai, despre moarte si despre sfintenie, de fapt. Am citit undeva ca este o teodicee.
George MacDonald este un precursor al scriitorilor din grupul Inklings, Tolkien, C. S. Lewis si Charles Williams, care aveau ca scop de a rescrie si de a mituri, printre altele pentru a 'boteza imaginatia'. Toti erau crestini si prin cartile lor transmiteau si credinta crestina prin intermediul imaginilor vechi si noi.

Si ca sa trecem la lucruri serioase si mai cu greutate, eu recomand - daca nu cumva am facut-o pana acum - tragediile antice "Oedip rege" a lui Sofocle si "Alcesta" lui Euripide, care se pot gasi pe scribd in romana. Numai in scrierile anticilor poti gasi paradoxuri subtile de genul celor pe care le propune crestinismul. Ambele incearca sa ofere un raspuns la vesnica intrebare ce este omul si care este menirea lui pe acest pamant, prin urmatorul paradox: cu cat omul incearca sa fuga mai tare de propriul destin si de propria conditie, cu atat se apropie mai mult de acestea. Daca Oedip nu ar fi fugit niciodata din tara si din palatul pe care le credea ale sale, nu ar fi ajuns niciodata paricid si incestuos.

Ironia sortii este ca Oedip, ajuns in alta tara decat in cea care crescuse, e cel care da raspunsul corect la intrebarea Sfinxului celui devorator de oameni, intrebare care vizeaza aceeasi dimensiune umana: "ce merge dimineata in patru picioare, dupa amiaza in doua si seara in trei?" Raspunsul corect dat Sfinxului, "omul" - care merge de-a busilea cand e mic, in picioare cand e mare si sprijinit de un baston la batranete - marcheaza asumarea propriei conditii, de care incercase sa fuga. Invingand Sfinxul cu inteligenta sa, Oedip devine un erou local si i se ofera ca rasplata regatul si mana reginei ramase vaduve in imprejurari misterioase. Dupa ce o viata intreaga traieste cu impresia ca a reusit sa fuga si sa isi depaseasca propria conditie, ca si-a asigurat singur o noua viata, prin propriile merite, la batranete va afla, pas cu pas, ca toate bunele lui intentii de a fi un rege si un om drept fusesera zadarnice: Era un copil adoptat de un rege din alta tara, pentru ca tatal sau biologic s-a temut ca acel copil il va ucide si a decis ca e mai bine sa il omoare el, aruncandu-l de pe un munte. Mergand de-a busilea, a reusit sa se salveze si a fost adoptat printr-un sir de intamplari de un rege din alta tara. La maturitate, incercarea lui de a se sustrage destinului il adusese, de fapt, in propria tara, in tara Sfinxului, a carui glorioasa invingere ii deschisese, de fapt, drumul spre cele doua mari crime ale sale, uciderea la vanatoare a unui necunoscut care il jignise, si care, de fapt, era regele acelei tari si propriul tata, si casatoria, ca rasplata a vitejiei sale, cu regina, care ii era propria mama. In clipa in care constientizeaza aceasta, a ajunge sa isi scoata ochii care l-au amagit si sa mearga sprijinit de un toiag, ca in enigma Sfinxului.

"Alcesta" e nu mai putin dramatica, pentru ca ea vorbeste despre sensul mortii, careia toate personajele din tragedie doresc sa i se sustraga, cu o singura exceptie, Alcesta. E povestea unui rege care, pentru servicii deosebite aduse zeilor, primeste de la acestia favoarea de a-si prelungi viata, daca in clipa in care ii va sosi ceasul il va inlocui in moarte, de bunavoie, o alta persoana. Cum moartea da tarcoale si nimeni nu doreste sa moara in locul regelui, locul este luat de tanara sotie, Alcesta, care se sacrifica bucuroasa, in timp ce regele filosofeaza cu celelalte personaje pe tema vietii si a mortii, reprosandu-le moartea sotiei sale. La capatul zilei, regele va intelege ca el e, de fapt, singurul vinovat, pentru ca nu a avut curajul sa isi asume propria moarte si ca nu cei care trec prin moartea fizica sunt cei morti cu adevarat. E o tragedie enigmatica pentru mine, fiindca are, culmea, un final care pare fericit, cel putin la prima vedere: apare, din senin, in toiul pregatirilor mortuare, eroul Herakles, foarte cherchelit, iar regele, in ciuda durerii sale, respecta legile sacre ale ospetiei. Trezit din betie si intelegand ce se intampla, Herakles, in semn de recunostinta, se va duce sa se razboiasca la propriu cu Moartea, careia i-o rapeste pe Alcesta, pentru a i-o inapoia prietenului sau.

Fragment din textul "Basmul din Carpaţi", publicat în cartea lui Dan Puric, "despre Omul Frumos".

(...) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. "Mamă! Mamă! Unde e Raiul?", a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. "Nu ştiu..., caută-l singur", îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. "Unde? Unde e Raiul?" , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.. "Ce lume urâtă...", îşi spuse pentru sine puştiul.
Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta..., se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. "Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul."


Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. "Ce te aduce pe-aici, copilule?", îl iscodi acesta pe micul călător. "Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung". Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: "Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai".


Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. "Ce este aceasta?", întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai." Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?", întrebă copilul. "Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea". Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.


Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?" "Mi-e foarte bine", răspunse puştiul. "Am de toate." Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. "Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?" "Mie..., nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?", ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. "Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea", se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. "Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie", se-auzi vocea monahului.

Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. "Hai, vino să mănânci!", îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!" Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.

Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten!
Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.


Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: "Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?" Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. "Ce-ai făcut înăuntru?", se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. "N-am făcut nimic", răspunse puştiul tremurând. "Minţi! Spune ce-ai făcut?", l-au întrebat din nou călugării furioşi. "Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce", răspunse copilul înspăimântat. "Care Frate?", au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. "Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare", răspunse puştiul. "Şi ce-a făcut Fratele?", au întrebat tulburaţi călugării. "A coborât şi-a mâncat", răspunse dintr-o suflare puştiul.

Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: "Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă..." "Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?" "Da, poţi să iei cât vrei", răspunse tremurând egumenul.


Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. "Hai să mănânci!", îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. "Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă".

Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. "Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui... Nu poate să vină". "Nu poate să vină?", rămase uimit copilul. "Nu!", fu răspunsul scurt al Fratelui.

Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. "Ce-a zis Fratele?", întrebă acesta, gâtuit de emoţie. "A zis că nu te poate primi!", răspunse copilul. "De ce?", întrebă înspăimântat egumenul. "Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă".

Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. "Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte" Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: "Bine, am să-l rog din nou şi mâine!"


Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. "Pot să iau mâncare?", întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. "Poţi", îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. "Hai să mâncăm!", spuse el Fratelui cel Mare. "Hai!", răspunse acesta, îndreptându-se spre el.


Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: "Te roagă egumenul să-l ierţi... şi să-l primeşti şi pe el la masă!..."


Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe... "Am înţeles..., spuse copilul, nu se poate..." "Da, nu se poate", răspunse Fratele cel Mare.
Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. "Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?", îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. "Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă..."
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. "De ce?", întrebă nedumerit copilul. "Bătrânul a plecat la Domnul", i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
"Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!", repeta el, pentru fiecare monah în parte. "Nu se poate! strigau aceştia.

Cum arată?" "E plin de iertare", murmura copilul. (...)

O carte pe care am citit-o recent,intitulata ,,Conversations with Jesus of Nazareth", scrisa de Simon Parke,mi s-a parut interesanta dintr-o anumita perspectiva.Cartea este o fictiune,in care omul modern,intruchipat de autor,se intoarce in timp,in Ierusalimul din timpurile Noului Testament,pentru a avea o discutie directa cu Iisus.

Abordarea autorului se structureaza pe doua paliere: pe de o parte omul modern,cu intrebarile,nelinistile,sincretismul si angoasele lui si pe de alta parte Iisus cu raspunsurile sale directe,radical dure cateodata,simple si totusi complexe prin profunzimea perspectivelor pe care cateodata le descopera direct sau pe care doar le sugereaza,lasand cititorul in situatia de a-si pune intrebari si a cauta raspunsul.Raspunsurile Mantuitorului sunt, in majoritatea cazurilor,cele cuprinse in Noul Testament dar ele pun pe ganduri in raport de natura intrebarii.Omul modern il admira,iubeste,ironizeaza,se revolta sau accepta dar nu poate ramane indiferent.Iisus ramane acelasi precum in paginile Evangheliilor,calm si totusi arzand,direct si totusi cateodata criptic,dand raspunsuri ce par simple dar care,din perspectiva omului modern,nu par deloc simple.

Pe parcursul dialogului figura,fie si istorica,a Mantuitorului nu se schimba,ramane acelasi,transformare avand insa loc in omul modern care trece printr-o multitudine de stari,finalul cartii putand fi inteles in mai multe moduri dar,ca si intreg dialogul,lasand fiecaruia posibilitatea sa-si traga propriile concluzii.Este o carte interesanta din perspectiva problemelor omului modern,in raport de EL,de istorie,sau in raport de fiecare nelinistile fiecaruia.

O carte exceptionala pentru cei ce doresc sa aiba un trup viguros.

Hidroterapia - Sebastian Kneipp



http://images7.okr.ro/serve/auctions...-1000_1000.jpg

Va recomand o carte ce m-a impresionat in cel mai profund mod, m-a invatat sa ma bucur altfel de viata, m-a intristat si in aceeasi masura m-a imbogatit.

http://www.librariasophia.ro/img/poz...-mea-11556.jpg

Astazi, de ziua copilului, va recomand o carte frumoasa despre un copil de zece ani, Oscar, care mai are cateva zile de trait si care ii scrie scrisori lui Dumnezeu - E.Em. Schmitt, Oscar si tanti Roz poate fi citita aici intr-o ora - http://despreteatru.files.wordpress....-tanti-roz.pdf

Incepe asa:

«Draga Dumnezeu,
Pe mine ma cheama Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, cainelui si casei (cred ca s-au prajit chiar si pestisorii rosii din borcan), iar asta e prima scrisoare pe care ti-o trimit, fiindca pana acum n-am avut timp din pricina scolii».

Ultima carte care mia placut eorm a fost Strigoiul, de Agarbiceanu.
Imi plac cartile romanesti, in care se descir satul romanesc de acum zeci si/sau sute de ani; intamplari, sentimente, oameni, personaje complexe, iubire, deznadejde, moarte.

Cand am inceput cartea eam convinsa ca va fi o porcarie, din cauza titlului; mi-am zis "Inca o carte fantezista", dar cand am vazut ca nu are nici o legatura cu titlul, decat ca accea era porecla unui om din sat, n-am mai putut-o lasa din mana.

O recomand tuturor oamenilor "indragostiti" de satul traditional romanesc.