Nimeni cu nimic nu poate sa se opuna voii noastre libere , si de multe ori izgonim prin aceasta voie lumina Ingerului pazitor , drept dovada sunt cugetele si faptele noastre de zi cu zi . .

Pe sfintii ingeri ii putem mahni si cand nu ne exprimam in rugaciunile noastre vreo dorinta de a dobandi bunurile cele duhovnicesti, ci ramanem izolati exclusiv in cele lumesti, cand ii cerem lui Dumnezeu sa ne hraneasca patimile respingatoare.

"Ingerii si arhanghelii - spune Sfantul Isaac Sirul -, care sunt marii dregatori ai lui Dumnezeu, privesc la tine in vremea rugaciunii tale, ca sa vada ce lucruri ceri de la Stapanul si se uimesc si se veselesc cand vad pe cel pamantesc uitand de trupul lui si cerand cele ceresti, precum, iarasi, se manie pe cel ce a lasat cele ceresti si cere gunoiul lui" (Cuvinte despre nevointa, c.44, in Filocalia X).

Sînt foarte curios... Cînd vă rugaţi pentru iertarea păcatelor, în rugăciunile zilnice standard sau în cele libere sau la ecteniile preotului în timpul Liturghiei, credeţi cu adevărat că Dumnezeu vă iartă păcatele atunci, în momentul cererii iertării?

Da, da , cu siguranţă da ! De câte ori greşesc ceva mai grav , chiar mă reped şi spun rugăciunea pentru pocăinţă ce mulţi o ştiu şi-mi cer iertare Domnului Dumnezeului meu, Celui în Treime Sfântă Slăvit . . . .pentru toate cele săvârşite în toate zilele vieţii mele şi până în ceasul de faţă, cu toate simţirile mele . . . . Este o rugăciune scrisă mai în toate cărticelele de rugăciuni. Dar, există şi un dar , ce nu trebuie uitat, că dezlegarea propriuzisă se face la Sf. Spovedanie ce nu poate fi înlocuită de nimeni cu nimic . Mare atenţie la acest aspect !

Aici am vrut să ajung.

Atunci ce rost mai are rugăciunea particulară de iertare dacă numai prin spovedanie sîntem iertaţi? Şi numai acesta este iarăşi discutabil din moment ce mai avem şi iertarea prin primirea Împărtăşaniei - dar acesta este alt subiect de discuţie pentru alt topic.

Iată ce scrie în Pelerinul Rus, care ne trimite la Filocalie, motiv pentru care am pornit acest dialog cu voi:

"În Filocalie, Sfântul Ioan Carpatul spune că atunci când chemăm Numele lui Iisus în rugăciune şi zicem: „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, la fiecare cerere răspunde glasul tainic al lui Dumnezeu: „Fiule, iartă-ţi-se păcatele tale…!” Şi tot el spune în continuare că, atunci când rostim rugăciunea, nu ne deosebim întru nimic de sfinţi, de cuvioşi şi de mucenici,căci, după cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, „rugăciunea, chiar când e rostită de noi, cei plini de păcate, ne curăţă numaidecât”. Mare e mila lui Dumnezeu pentru noi, iar noi, păcătoşii şi lăsătorii, nu voim să-I dăm nici măcar o jumătate de ceas drept mulţumită şi înlocuim vremea rugăciunii, care e mai însemnată decât orice, cu grijile şi interesele vieţii, uitând de Dumnezeu şi de datoria noastră!"

Oare nu spune Hristos că orice vom cere cu credinţă în numele Lui, vom primi? Iar dacă vom cere cu credinţă iertarea păcatelor, oare ne va refuza bunul Dumnezeu?

Eu unul cred că Hristos mă iartă dacă am convingerea că aşa este. Este clar că nu trebuie să cădem în extrema renunţării la Sfînta Spovedanie, care are rolul şi importanţa ei ca Sfîntă Taină a Bisericii şi nici la Sfînta Împărtăşanie, cît de des putem să o primim.

Parerea mea personala este ca rugaciunea (particulara sau in grup) si Taina spovedaniei sunt strans legate una de cealalta si nu le poti disocia, in ceea ce priveste iertarea de pacate. Bineinteles ca subiectul este mult mai vast si discutabil.

Parintii au vorbit de multe ori in scrierile lor despre botezul lacrimilor si despre importanta lui. Il numeau al doilea botez.
Iar lacrimile pe care le are credinciosul in vremea rugaciunii sunt rodul lucrarii harului dumnezeiesc in fiinta acestuia, pe care l-a primit in cadrul Tainei Spovedaniei. Cred ca am intalnit aceasta idee la Parintele Staniloae, in Ascetica si Mistica.
Cumva, rugaciunea nu e despartita de Sfintele Taine, ci e un rod al acestora.

Asa am citit si eu, frate, in numeroase scrieri. As aminti: Pelerinul rus, Filocalia (in fiecare volum, cat am parcurs), scrisorile Sfantului Teofan Zavoratul, cartile despre Gheron Iosif Isihastul si Gheron Paisie Aghioritul, monografia "Rugaciunea lui Iisus" de Parintele Cleopa, jurnalul duhovnicesc al Parintelui Sofronie Zaharov si altele asemenea. Ce mai frecvent insa gasesc aceasta descoperire in ultimele luni de cand citesc, prin Mila lui Dumnezeu, Vietile Sfintilor.
Sa dea Domnul sa avem cu totii parte de asemenea dar curatitor si mangaietor, cat vom trai in trup. AMIN+

Spune Sfantul Ioan Scararul ca " plansul dupa Dumnezeu este o tristete a sufletului (pentru pacate), o simtire a inimii indurerate, care cauta pururea fara odihna pe Cel dupa care inseteaza... Plansul sau strapungerea inimii este o marturisire a pacatelor facute de minte lui Dumnezeu, un dialog nevazut, neincetat si indurerat, in care sufletuI isi recunoaste necontenit pacatele in fata lui Dumnezeu... " (Filocalia, vol. IX, pag. 164). Tot acelasi sfant spune ca plansul este al doilea botez; este mai mare decat botezul, deoarece botezul dintai ne curata de pacatele de mai inainte, iar botezul lacrimilor ne curateste de pacatele facute si dupa botez.

Plansul se naste din zdrobirea inimii pentru pacatele facute, din smerita cugetare, din aducerea aminte de moarte, de judecata si de muncile iadului in care se chinuiesc pacatosii. Acelasi lucru il spune si cuviosul Pimen: de nimic nu avem mai multa nevoie decat de minte treaza, caci din aceasta numai se nasc lacrimile si plansul cel mantuitor. Iar sfintii Arsenie cel Mare, Efrem Sirul, Isaac Sirul si altii, spun ca: " lacrimile la rugaciune sunt semn al milei lui Dumnezeu " caci prin lacrimi se linisteste vazduhul inimii. Si iarasi: " Sufletul ce si-a simtit pacatele sale incepe sa planga, caci le vede in lumina dumnezeirii ".

Sfantul Grigorie Palama spune ca plansul este de doua feluri: plansul mintii, adica intristarea din inima pentru pacatele noastre, fara lacrimi in ochi, asa cum avea fiul cel risipitor care zicea: " Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier de foame... " (Luca 15, 17); plansul cu lacrimi, al doilea fel de plans, mult mai inalt, care izvoraste din intristarea mintii si a inimii pentru pacatele noastre. Toti dumnezeiestii parinti spun la fel, ca lacrimile la rugaciune sunt un dar al lui Dumnezeu, ca foarte greu se castiga si foarte usor se pierd. Cei mai mari dusmani ai plansului si lacrimilor sunt: slabirea credintei, lenevirea la rugaciune, lacomia pantecelui, betia, rasul, trandavia, multa vorbire si mai ales slava desarta. Cand fiul risipitor cugeta cu durere in inima la casa Tatalui sau, avea plansul cel dintai, al minti; iar cand s-a intors la Tatal sau i i-a zis: " Tata, gresit-am la cer si inaintea Ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul Tau... (Luca 15, 18-19), atunci fiul cel pierdut a dobandit plansul cel de al doilea, al lacrimilor din inim

Foarte buna sinteza!
Slava lui Dumnezeu pentru toate darurile!

. . .Amin !

Fraţilor,

Vă sînt recunoscător pentru ideile de mai sus. Cu toate acestea, nimeni dintre voi nu mi-a răspuns la întrebare: credeţi sau nu credeţi că, în momentul rugăciunii sincere, cu sau fără lacrimi, bunul Dumnezeu vă iartă atunci, pe loc, păcatele şi greşelile pentru care cereţi iertare?

Imi permit un comentariu care sper sa nu te deranjeze, nefiind "da" sau "nu".
Raspunsul meu este "nu stiu, Dumnezeu stie".
Dar mai mult decat atat, cineva facea aici pe forum distinctia intre "iertarea pacatelor" si "suportarea consecintelor pacatelor noastre". Exemplul oferit era cel al regelui David - i se iarta pacatele, in urma pocaintei sale, dar urmeaza un numar de ani in care el sufera mai multe "necazuri", ca plata pentru acele pacate. Cel putin eu asa ma retinut.

Si acum am si eu o intrebare: ce inseamna de fapt "iertarea pacatelor"? Poate fi faptul ca acele pacate nu vor mai fi pomenite la judecata, dar ni se ofera aici, in aceasta viata, posibilitatea sa le rascumparam, cu ajutorul lui Dumnezeu?

Cu scuzele de rigoare daca sunt pe langa subiect.

Da, consecinţele păcatelor rămîn chiar dacă am fost iertaţi. E în firea lucrurilor. Este ca atunci cînd la 60 de ani cineva care a fost foarte neglijent cu alimentaţia s-ar hotărî să se "pocăiască" şi să mănînce sănătos, avînd în acelaşi timp pretenţia ca bolile pe care le-a sădit în trupul său de-a lungul vieţii să nu-l mai deranjeze niciodată.

Hristos ne-a răcumpărat păcatele, nu noi înşine. Noi avem credinţa şi decizia sinceră să nu le mai comitem.

Păcatele şi de fapt toate evenimentele ascunse ale istoriei vor ieşi la iveală la Judecata de Apoi în lumina Adevărului. Este scris în Biblie pe undeva. Dar păcatele iertate vor fi şterse, pe cînd celelalte vor rămîne pe conştiinţa păcătoşilor în veci.

Multumescm, Florin Ionut, pentru raspuns!

Eu cred că, în urma rugăciunii sincere, Dumnezeu iartă unele păcate mai uşoare. Pe de altă parte, cred că tot în urma rugăciunii sincere, ne întăreşte în hotărârea de a dobândi iertarea lui Dumnezeu şi pentru celelalte păcate mai mari, prin spovadă.

Ideea asta îmi aminteşte de o discuţie mai veche despre primirea Împărtăşaniei, unde spune că:

Toţi trebuie să ne spovedim, spune Sfântul Simeon al Thesalonicului, şi mireni, şi călugări, şi preoţi, şi arhierei…” atunci când simţim că ne apasă păcate grele.

Sfântul Nicolae Cabasila. În Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tainic al Său –, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai săvârşit păcat de moarte şi nu te‑ai spovedit, tot pe atât de mare greşeală ar fi să fugi de această „Pâine”când n‑ai greşit de moarte!

Aici vorbeşte despre Împărtăşanie, dar noi discutăm despre iertarea în sine. Deci este posibil ca doar păcatele de moarte să fie iertate prin rugăciunea particulară sau a Bisericii la Liturghie şi la alte slujbe.

Mai jos se arată care ar fi aceste păcate de moarte.

Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iubirea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adulter, sodomie, gomorie etc.), mânia şi răzbunarea, lăcomia, zavistia şi lenevirea spre faptele cele bune. La acestea se adaugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc automat de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, descântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea samovolnică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniunea euharistică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bisericeşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea existenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.

Consider că un creştin autentic nu comite aceste păcate de moarte enumerate mai sus decît poate accidental sau foarte rar, din varii motive, (de exemplu mînia care ne mai ia uneori prin surprindere...) astfel încît celelalte păcate pe care le face poate mai mult din greşeală sau dintr-o oarecare neputinţă i se pot ierta şi prin simpla rugăciune spusă cu credinţă şi cu speranţa iertării.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, spune în cartea sa - Viaţa lăuntrică, despre rugăciunea neîncetată:

"Dumnezeu vrea să Îl sâcâim cu rugăciunile noastre, nu pentru El – căci El ştie totul – ci pentru noi, ca să fim mereu gata să primim milostivirea Sa, oricând ar binevoi El să ne-o dea. Rugăciunea este întinderea mâinilor spre Dumnezeu, pentru primirea îndurării Sale. Cel ce se roagă neîncetat, acela are mereu mâinile întinse; şi oricând ar binevoi Domnul să-l miluiască, el este întotdeauna gata să-I primească miluirea. Închipuieşte-ţi un binefăcător care împarte milostenii, dar nu la ore stabilite, şi obişnuieşte să le pună direct în mâinile întinse şi să-i treacă cu vederea pe cei care, căscând gura prin alte părţi, nu le întind. În acest fel, dintre cei veniţi, cei care au mâinile întinse primesc întotdeauna, iar cei ce nu le întind nu primesc. Mai târziu, degeaba mai ceri. La fel, Dumnezeu, când Îşi va împărţi îndurările, nu va sta la poveşti, ci va spune numai: „Să aveţi mereu mâinile întinse spre Mine în rugăciune, pentru ca, oricând voi binevoi să împart milostenii, voi să fiţi gata să le primiţi”. Astfel, cel ce se roagă neîncetat nu va pierde niciodată miluirea, iar cel ce nu se roagă mereu, acela să nu se mire că o va pierde."

Cuviosul Iosif Isihastul spune ca "asa cum, daca suflarea omului inceteaza, acesta moare, tot asa moare si sufletul fara Rugaciune neintrerupta. Caci trupul cel viu adoarme atunci cand incepe sa fie parasit de staruinta Rugaciunii si se inmultesc patimile. Pentru ca vrasmasul nu doarme, ci lupta continuu impotriva nostra.

Si asa cum pruncul care se zamisleste in pantecele mamei, daca inceteaza a mai respira, se sufoca si moare, tot asa se intampla si cu zamislirea cea duhovniceasca, daca inceteaza lucrarea mintii.

Deci, striga continuu: Dumnezeule, Iti place ceea ce fac acum? Dumnezeule, este voia Ta aceasta? - si continuu, ziua si noaptea, sa vorbesti lui Dumnezeu, cu toata simplitatea, ca un fiu fata de Tatal sau. Atunci vei simti dragostea Tatalui si grija dumnezeiasca. Si tremuri ca nu cumva sa superi pe bunul tau Parinte, care te iubeste atat de mult fara nici un interes propriu. El a murit pentru tine pe Cruce".

"Cel ce vrea sa fie ferit de orice intamplare rea e dator sa-si incredinteze toate trebile lui Dumnezeu prin rugaciune; apoi mintea lui sa se tina strans de nadejdea in El, iar grija pentru lucrurile supuse simturilor sa o nesocoteasca cu toata puterea" (Marcu Ascetul).

Parintele Efrem de la Filotheu (acum in Arizona), ucenic al lui Gheron Iosif Isihatul, da marturie despre un sfat duhovnicesc pe care batranul i-l spunea adesea:

"Fiul meu, daca Dumnezeu incredinteaza un suflet mainilor tale, ia seama sa-l inveti numai un singur lucru. Rugaciunea. Ea il va invata orice altceva si il va sfinti".

E atat de important sa ne rugam pentru ceilalti, sa nu uitam a-i pomeni in rugaciuni pe fratii nosti!
Mi-a placut mult cand am auzit ca un parinte cu viata curata se ruga lui Dumnezeu sa primeasca rugaciunile lui pentru ceilalti, precum si ale celorlalti pentru el.

AMIN! AMIN! AMIN!
Slava lui Dumnezeu! +

Nu, Cristian, te rog sa ma asculti si sa ma crezi de data aceasta, NU: depresia e una, deznadejdea e alta. Daca voiesti sa argumentez (sa dezvolt acest incitant si delicat subiect, cum imi pare), te rog sa imi spui. Doamne ajuta!

Te ascult si te cred , dar . . .:1: amandoua netratate la timp duc cam la acelasi rezultat nedorit de nimeni . Sa nu uitam ca deznadejdea este situata pe ultima treapta a pacatelor de Sfintii Parinti , si s-au scris pagini intregi despre aceasta. Un om deznadajduit , este un om "depresiv" , precum pe cel depresiv il apasa o deznadejde fara iesire , fara margini . Un om aflat in ultimul stadiu in deznadejde ( depresie ) , uraste viata ! ! !
Te rog sa-ti spui punctul de vedere , chiar daca nu coincide cu al meu , si nu numai !
Post binecuvantat !

"Cel ce voieste sa-si curateasca inima, sa cheme necontenit pe Domnul Iisus impotriva vrasmasilor spirituali. Dar iata cum se acopera cuvantul spus de mine din experienta cu marturiile Scripturii: Pregateste-te, Israile, sa chemi numele Domnului Dumnezeului tau. Iar Apostolul zice: Rugati-va neincetat. Domnul nostru, de asemenea, zice: Fara de Mine nu puteti face nimic; cel ce ramane in Mine si Eu intru el, acela aduce rod mult.

Mare bun este rugaciunea. Caci ea cuprinde toate bunurile, ca una ce curateste inima, in care Dumnezeu Se face vazut celor credinciosi" (Isihie Sinaitul).

"Persoana care se roaga - spune Parintele Dumitru Staniloae - este in dialog, in comunicare cu cea pentru care se roaga, este in exercitiul unei raspunderi pentru aceea. Cand doua persoane se roaga una pentru alta, amandoua se afla in exercitiul raspunderii uneia pentru alta. Iar raspunderea e o forma a iubirii intre persoanele care au lipsa una de alta.

Cand numai una din persoane se roaga pentru alta, ultima nu se afla in acest exercitiu al raspunderii si nu sesizeaza in mod constient exercitiul raspunderii celeilalte pentru ea. Dar pana la urma are un folos din rugaciunea celei dintai.

In orice caz, nu exista rugaciune fara raspundere, iar in raspundere o persoana experiaza legatura in care se afla cu cealalta, legatura care nu depinde nici de vointa sa, nici de vointa celeilalte, ci de structura dialogica imprimata in fiecare persoana, iar in Biserica si de Duhul lui Hristos care intareste aceasta legatura dialogica intre persoane".

Mai intai ii multumesc fratelui George pentru ca a postat cuvintele despre rugaciune...:)
Acum, frate Cristian, mai intai iti marturisesc ca as avea nevoie vreo cateva zile de blogul tau, sa mi-l inchiriezi ca sa pot desfasura tot subiectul :)) Care, asa cum as voi acum, cu gandul ca m-as asterne la munca, e un subiect extrem de generos, si chiar cred ca merita macar o lucrare de licenta sau mai mult.
Lasind visarile de-o parte, insa, acum ma limitez la cateva scurte precizari. Iata ce cred eu:

1) Lingvistic, distinctia dintre depresie si deznadejde nu e formala, termenii nu sunt sinonimi, iar domeniile diferite in care sunt folositi (stiintele psi, respectiv teologia) isi pun amprenta asupra lor, punctind decisiv deosebirile.
2) In psihiatrie si medicina acceptiunea de depresie nu este una in care sa luam in discutie relatia dintre Dumnezeu si om, ci cu totul alte relatii. Modelele explicative ale depresiei, de care tine si tratamentul, vizeaza metabolismul cerebral si secretia unor substante chimice din creier si hipotalamus, pierderile majore (persoane dragi, statute, diverse valori etc.), precum si imbolnaviri somatice (accidentele si pierderile unor parti ale corpului, anumite disfunctii ale organelor interne, maternitatea, tulburarile de menopauza si andropauza etc. - toate sunt factori implicati in etiologia depresiei). In depresie, viata psihica se micsoreaza, ca sa spun asa, treptat, isi diminueaza pana la stingere lumina, abia mai palpaie, ca o lumanare care a ars si mai are un pic de ceara ori poate ca o candela unde a mai ramas un strop de ulei... Apare o durere aparte, o incetinire a functionarii proceselor psihice, o superficializare a gandirii, o abolire a vointei, sunt perturbate functiile psihomotorii incat dpresivul poate ajunge sa nu mai fie in stare sa raspunda la telefonul care ii suna pe noptiera, sunt tulburate grav instinctele - insomnie sau hipersomnie, dispare pofta de mancare etc.
3) Cu totul altceva e deznadejdea! Marea distinctie este ca depresia poate fi traita de orice om, inclusiv de bebelusi sau, in alta ordine, de catre atei, la acestia nepunindu-se problema credintei constiente si voluntare in Dumnezeu. Primii pentru ca nu pot deocamdata, ultimii pentru ca nu vor sa creada.
Deznadejdea, insa, e un fenomen duhovnicesc. Ea apare in relatia omului cu Dumnezeu. Atunci cand credinciosul a experimentat harul, a devenit constient de lucrarea lui Dumnezeu in viata sa, urmeaza o etapa cand experimenteaza retragerea harului. Acum, in aceasta etapa a cresterii duhovnicesti, omul poate trai starea de deznadejde. Cel mai pregnant imi vine acum in minte experienta Sfantului Siluan Athonitul. Si cartea Parintelui Sofronie Zaharov ("Vom vedea pe Dumnezeu precum Este") unde sunt pe larg descrise starile de deznadejde.

Cauzele deznadejdii sunt duhovnicesti (dupa retragerea harului) si la loc de cinste se situeaza mandria si patimile.
Cauzele depresiei sunt lumesti, naturale, psiho/fiziologice si sociale si sunt foarte variate si complex corelate.

Obiectul, ca sa spun asa, al depresiei este lumesc. "Eu si lumea" constituie problema.
Obiectul deznadejdii este Dumnezeu (omul traieste experienta personala ca nu mai poate suporta sentimentul subiectiv de parasire a sa de catre Dumnezeu, de retragere a harului).

Terapia depresiei este una mixta: medicamentoasa-chimica, psihoterapie individuala si de grup, modificari fericite ale mediului de viata (de pilda copilul iese din depresie daca mama s-a intors acasa si s-a impacat cu tata), rezolvarea unor probleme importante (de exemplu studentul a luat in sfarsit examenul sau somerul a capatat un job).

Terapia deznadejdii este strict duhovniceasca, o face Insusi Domnul, uneori prin oameni/ingeri/sfinti, alteori Personal. Nu atat desfasurarea functiilor psihice si organismice este vizata, cat refacerea duhului: credinta, nadejdea, dragostea - ca trepte tot mai inalte ale iubirii. Personal consider ca antidotul cel mai tare impotriva deznadejdii este sarguinta neincetata a crestinului de a iubi pe vrajmasi, de a te ruga pentru lumea intreaga, pentru toata faptura. Dar si aceasta este prin har, in ultima instanta...

Pe toate acestea mi le-am amintit in baza lecturilor. Personal nu m-am invrednicit decat de cateva portii de depresie, mai mult sau mai putin serioase, de-a lungul vietii.
Deznadejdea e, ca sa spun asa, rezervata crestinilor seriosi... Deocamdata o cunosc din auzite/citite, eu nereusind sa ajung la asa incercare nobila. Imi doresc insa, cu frica, sa o experimentez daca Domnul va Voi si sa o traversez cu ajutorul lui Dumnezeu.

Din cate am citit (cateva lucrari traduse in ultimii ani la noi), constituie o mare problema diagnosticul diferential.
Astfel, din pacate, uneori depresia e considerata, in mod gresit, tulburare a vietii duhovnicesti si nu e tratata corect de medic, ca depresie pur si simplu. Multi se grabesc sa creada ca la ei exista "doar probleme duhovnicesti" si din acest motiv neglijeaza vizita la medic. Mandria costa, ca si domnia...
Alteori, dimpotriva, medicii trateaza false depresii care ar trebui abordate ca fenomene duhovnicesti in cadrul relatiei cu parintele duhovnic, desigur. De aici esecuri tragice, unele rasunatoare (dupa cum arata, de pilda doctorul Avdeev precum si alti autori). Cei care nu prea merg la biserica ajung, adeseori, la Balaceanca, in urma esecurilor tuturor terapiilor medicale. Totusi, cunosc un om care a revenit de acolo, dupa 3 ani de cosmar, cu ajutorul unui duhovnic priceput. Acum fostul "leguma" sau "esec al medicinei" e sanatos, la trup si la minte, cel putin. E un miracol pipaibil cu mana, un om pe care Hristos Domnul l-a readus printre noi.

Asadar, ceea ce cred ca reprezinta un mare pericol este reductionismul. Nu putem reduce, de pe o pozitie medicalista, deznadejdea la depresie,
si reciproc, nu putem reduce, de pe o pozitie teologista, depresia la deznadejde.

Cele doua tulburari ale vietii omului au cauze, mecanisme, fenomenologie si terapie distincte.
Complicatiile pot fi insa similare: nebunia si moartea. Vesnica, din pacate...

Ma bag si eu ca musculita, numai si numai pentru a puncta ca deznadejdea este cea de-a unsprezecea treapta a pacatului, inainte de sinucidere. Deci nu apare (doar) la oameni induhovniciti, ci si la cei pacatosi (extremele se atrag)!!!!
Iata scara (de la par. Cleopa citire):

Pentru a ajunge la săvîrşirea păcatului, este drum în 12 trepte, prin care ajunge omul să facă păcatul.

Treapta I: Nu facem fapta bună.
Treapta II: Facem fapta bună cu un scop rău.
Treapta III: Atacul gîndului simplu (Momeala) al păcatului, („Ce frumoasă-i femeia cutare ! Ce bună ar fi băutura, aurul acela !”).
Treapta IV: Însoţirea cu gîndul păcatului („Dacă ai face ?” zice diavolul).
Treapta V: Lupta pînă la moarte, te lupţi între da şi nu.
Treapta VI: Învoirea (“Da, am să-l fac, ce plăcut este, ce desfătare, ce frumos !”).
Treapta VII: Păcatul cu mintea (Îl vezi păcatul, vezi cum curveşti şi simţi plăcerea, vezi beţia, vezi aurul este în mîna ta). Imaginaţia-podul dracilor.
Treapta VIII: Căderea cu lucru (Curveşti cu fapta, bei, furi, omori).
Treapta IX: Obiceiul păcatului, te obişnuieşti cu el, este plăcut şi uşor de făcut, dracul ţi-l oferă la preţ de nimic.
Treapta X: Deprinderea păcatului (Devine a doua natură păcatul, este treapta cea mai grea, se pare că nu
vei putea trăi fără acest păcat, îl faci foarte des).
Treapta XI: Deznădejdea (“Vezi ce ai făcut ?” – zice diavolul – “acum iadul este al tău, vezi ce om de
nimic eşti, mai rău ca animalele, ce rost mai are să trăieşti ?”).
Treapta XII: Sinuciderea, te omori singur – aceasta este calea sigură a iadului !
Pentru a evita căderea de la prima treaptă, trebuie să facem binele şi să-L punem pe Iisus Hristos mereu înaintea ochilor, că de nu, apoi ne pun dracii urîţeniile lor.


Razboiul cel nevăzut
Învrăjbirea lăuntrică
- cu sine însuşi
- cu Dumnezeu
Învrăjbirea dinafară
- cu semenii
- cu toată firea.
Războiul diavolului cu sufletul
* Războiul cu inima:
Prin mînia aprinsă: Uciderea, sodomia, asuprirea săracilor, păcatele acestea strigătoare la cer, împotriva aproapelui, împietresc inima.
Prin poftă: Iubirea de arginţi, lăcomia, lenea, desfrînarea – cele 7 căpetenii ale păcatelor împotriva noastră înşine.
Prin iuţime: Zavistia (invidia) – învîrtoşesc inima.
* Războiul cu mintea:
O întunecă: Mîndria, deznădejdea, sinuciderea – păcatele împotriva Duhului Sfînt.
O aprinde: Erezia (starea împotriva adevărului).
O surpă: Nebunia.
Războiul merge aşa:
Cu mintea: Momeala – asupreala – unirea; Cu inima: este lupta; cu voinţa: este învoiala, cu trupul: împlinirea cu lucrul, deprinderea, patima (viciul). Cu sufletul: Deznădejdea, erezia, nebunia, sinuciderea. Acesta este războiul diavolului, iar biruinţa este a lui Hristos şi a noastră.
Omul, el însuşi, de întinde mîinile formează o cruce, capul cu trupul pînă la picioare este bara verticală, iar mîinile, bara orizontală.
de Arhimandrit CLEOPA ILIE

http://www.calauzaortodoxa.ro/calauz...or-12-virtuti/

Cu siguranta deznadejdea e un subiect vast. Iar cuvantul Parintelui Cleopa desigur este un adevar, cum ar putea fi altfel? Nu epuizeaza insa subiectul si, in plus, e important de unde apucam subiectul, prin ce amorsa. In cazul ca incepem cu problema pacatului si cu instantele succesive ale fenomenologiei pacatului, sigur ca ajungem inevitabil la deznadejde din unghiul pe care ni-l talcuieste Parintele Cleopa.
Dar se opreste aici discutia? Cred ca nu, altminteri Teologia ar fi pastrat doar acest cuvant. Ori, vedem ca lucrurile stau altfel.

Deocamdata sper, Ana Maria, ca ai sesizat care era discutia dintre Cristian si mine: incercam eu, iar Cristi a fost de acord, sa facem distinctie intre depresie si deznadejde. Acum, in incercarea de a porni de undeva, cumva, pesemne ca pe drum am lansat vreo inexactitate sau chiar o eroare serioasa. Ce am voit insa in principal sa afirm: depresia si deznadejdea sunt tulburari ale vietii in planuri diferite, cu etiologie diferita, cu manifestari diferite, cu tratament distinct. Acum astept si opinia lui Cristian.

As dori sa mai postez ceva legat de deznadejde, pentru a ilustra bogatia acestui subiect si pentru a nu lasa sa domine doar acceptiunea negativa a termenului, sau cea sterila sau cea care ne poate duce cu mintea de-a dreptul la demonizare... Deznadejdea e si altceva, dupa cum sper ca va reiesi din postarea urmatoare. Anume: o etapa inevitabila pe drumul sfinteniei... Propun sa citim mai intai extrasul din minunatul cuvant al Parintelui!

P.S. Din capul locului cred ca e foarte important, prin implicatii, in ce cadru abordam problema deznadejdii. Astfel, in cadrul de analiza folosit de Parintele Cleopa, fireste ca deznadejdea e acolo si este exact cum spune Parintele. Nu imi trece prin minte sa pun sub semnul intrebarii cuvantul Parintelui. Mai mult, am inteles deja de multa vreme, din experienta mea pacatoasa precum si din scrieri despre pacat (de pilda tratatul lui Larchet, opera exhaustiva, consider) ca lucrurile stau exact asa cum scrie Parintele. Nu ne invata asa toata Sfanta Traditie? Intrebarea e retorica. Sfintii Parinti spun in unanimitate acelasi lucru.

Sa vedem insa cum e cand incadram deznadejdea in succesiunea de etape ale insusirii harului! Si cred ca ne mentinem, prin aceasta, in zona temei topicului.

Un cuvant puternic, si totodata lamuritor. Dur si luminos.
 

Extras din "Viata si invatatura Sfantului Siluan Athonitul", scrise de ucenicul sau, Arhimandritul Sofronie - capitolul 10: Incercari duhovnicesti
Traducere pr. prof. dr. Ioan Ica, Editura Deisis, 2004


Dumnezeu nu e intotdeauna usor de suportat pentru om.
In rastimpurile, in general extrem de indelungate, in care harul il paraseste pe om, Dumnezeu poate sa-i apara ca un tiran neinduplecat.
Omul care, in ciuda eforturilor si ostenelilor sale impinse pana la extrem, se simte parasit de milostivirea dumnezeiasca, indura astfel de suferinte incat ar renunta, daca ar fi cu putinta, la orice forma de existenta.

Care e, asadar, natura acestor suferinte? Nu e usor de raspuns la aceasta intrebare.
(Iata aici, frate Cristian si sora Glykys, cum dezvolta Parintele specificul duhovnicesc al deznadejdii, despre care am afirmat anterior ca nu e in nici un caz tot una cu depresia si ca nu se intalneste nicidecum la orice muritor!)

Dupa ce L-a intalnit pe Dumnezeu,
dupa ce a cunoscut Viata in Lumina ce iradiaza din Fata Sa,
sufletul nu mai gaseste de acum inainte odihna sau multumire in nici o realitate a acestei lumi; nimic nu-l mai poate multumi si, in acelasi timp,
e inconjurat de toate, afara de Dumnezeu.
Raul, intunericul, lucrarea demonilor, toate cauta sa-l zdruncine; chinul adus de patimi
atinge uneori o intensitate extrema,
iar totul se petrece ca si cum Dumnezeu s-ar fi intors de la om
si n-ar mai da nici cea mai mica atentie la chemarile lui.

Ca o fiinta fara aparare, acesta se simte spanzurat deasupra unui adinc care-l inspaimanta;
Il cheama in ajutor pe Dumnezeu dar toate strigatele sale raman fara raspuns.

Sufletul stie ca s-a intors de la iubirea lui Dumnezeu; e chinuit de constiinta ticalosiei lui si cu toate acestea Il implora pe Dumnezeu sa se miluiasca de el. Dar in zadar...

Dumnezeu nu se infatiseaza sufletului decat pentru a-l invinui pentru necredinciosia lui
iar el e zdrobit sub povara acestor invinuiri. Recunoaste dreptatea judecatii dumnezeiesti, dar acest lucru nu-i micsoreaza suferintele.
Nu in inchipuire, ci aievea se cufunda in umbra mortii. Negasind acest Dumnezeu pe Care-L cheama ziua si noaptea, sufletul sufera intr-un mod insuportabil.

Oare ce cred psihiatrii lumii despre acestea? (depresie psihotica?)
 

Ne-am putea intreba: care e sensul tuturor acestor lucruri?
In clipa in care vine incercarea, sufletul nu o poate primi ca pe o aratare a milostivirii lui Dumnezeu (cum de fapt ea este!)
sau a increderii lui Dumnezeu fata de el, ca dorinta a Acestuia de a-l face pe om
sa se impartaseasca de sfintenia si plinatatea vietii care este intru El.
Sufletul nu stie decat un lucru: Dumnezeu l-a parasit dupa ce i-a aratat Lumina Lui, facind astfel suferintele lui si mai profunde.

Iar cand ajunge la capatul puterilor
el nu-L vede pe Dumnezeu plecindu-Se milostiv spre el; si atunci ii vin ganduri si simtaminte despre care e mai bine sa tacem.

Sufletul coboara in iad
dar nu asa cum coboara cei ce n-au cunoscut Duhul lui Dumnezeu
si care n-au in ei lumina adevaratei cunostinte a lui Dumnezeu
si prin urmare sunt orbi.
Nu, el coboara aici fiind in stare sa distinga natura intunericului pe care-l simte.

Acest lucru nu se intampla decat celor care
dupa ce au cunoscut harul dumnezeiesc
l-au pierdut mai apoi.

Ultima parte: nebunie sau sminteala?... Nu: sfintenie.
 

Samanta iubirii dumnezeiesti pe care sufletul o poarta in adancul sau
naste atunci in el o cainta, a carei putere si amploare depasesc masura constiintei obisnuite.
Varsind lacrimi din belsug, omul se indreapta atunci spre Dumnezeu
din toata fiinta sa,
din toata puterea sa,
si asa descopera adevarata rugaciune

(Aici suntem in plina tema a topicului!)

care-l smulge din aceasta lume pentru a-l introduce intr-o alta lume,
in care aude cuvinte pe care nici o limba omeneasca nu le-ar putea rosti.
Ele sunt negraite,
caci din clipa in care sunt traduse in cuvinte, sau notiuni obisnuite,
cel care le aude nu le va interpreta decat in functie de cunoasterea
pe care o are din propria sa experienta, fara sa-i depaseasca limitele.

Cand sufletul a trecut prin toata aceasta serie de aspre incercari
vede limpede in el insusi
ca nu exista in lume loc, suferinta, bucurie, putere, faptura
care sa-l poata smulge de langa iubirea lui Dumnezeu.

Si de acum inainte
intunericul nu va mai putea inghiti lumina acestei vieti.


Dumnezeu sa ne miluiasca, fratilor si surorilor intru Hristos! Post binecuvantat! AMIN+

Multumesc prietene Ioane , de rabdarea de care ai dat dovada in a posta cateva lucruri lamuritoare , dar oricum subiectul este extrem de vast , mult prea vast pentru a fi lamurit in totalitate . Cu adevarat , de multe ori , Dumnezeu nu-i usor de suportat pentru firea noastra cazuta si mult prea alipita de cele lumesti . Iti multumesc inca odata , si sper sa deschizi un thread pe aceasta tema a deznadejdii si a depresiei , a omului ajuns la disperare . . . ! Este un subiect extrem de vast , cu multe necunoscute !
Doamne ajuta !

Mare grija ce ne dorim!!
 

Am citit de mai multe ori postarile acestea despre deznadejde, crezand ca ceva imi scapa, nu inteleg sau inteleg exact pe dos!

Din nefericire citesc cu groaza ca cineva doreste incercarea deznadejdii pentru ca, il citez:
"Sa vedem insa cum e cand incadram deznadejdea in succesiunea de etape ale insusirii harului!"


De unde pana unde asa ceva?
Dupa cum a postat si Glykys, deznadejdea este un pacat mare, o rana de moarte adusa sufletului.

Pai cum ramane cu ceea ce a spus Iisus: "tine mintea in iad si NU DEZNADAJDUI"

Doamne fereste sa cazi in deznadejde.
Doamne fereste de asa ceva.


Cat despre etapele dobandirii Harului, se reduc la una: smerenia.

Deznadejdea Sfantului Siluan
 

Ce relateaza Sfantul Siluan despre ispita deznadejdii:

"După o vreme m-a năpădit duhul deznădejdii: mi se părea că Dumnezeu m-a lepădat cu totul şi nu este mântu ire pentru mine, ci în suflet se vede limpede o pieire veş nică. Simţeam în suflet că Dumnezeu este nemilostiv şi neînduplecat. Această stare a durat un ceas sau ceva mai mult. Duhul acesta era atât de copleşitor şi chinuitor, că este înspăimântător şi numai să-mi aduc aminte de el. Sufletul n-are putere să-1 îndure multă vreme. în aceste minute poţi să pieri pentru vecie. Domnul Cel Milostiv a îngăduit ca duhul răului să ducă o astfel de luptă cu sufle tul meu."

A tinut un ceas, atat a ingaduit Dumnezeu!

Eu nu am sesizat alt episod de deznadejde.

Va rog sa cititi :http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Savatie%20Bastovoi.htm

Cred ca si in acel articol se face o confuzie de termeni.
Dupa cum indica si termenul, deznadejdea este pierderea increderii in bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu.
Este incapacitatea omului de a se pocai.

Nu am timp sa elaborez acum, dar intristarea venita din dorul de Dumnezeu, din tanjirea dupa har, din cunoasterea faptului ca L-am intristat pe Dumnezeu prin pacatele noastre .. Deci intristarea care are ca roada pocainta nu este deznadejde.

AMIN! AMIN! AMIN!
Multumesc, frate Cristian si ma iarta pentru iesirile mele. Post binecuvantat, frate!