Din: Preot Ilarion V. Felea, Pildele Mantuitorului:
PILDELE DESPRE SFANTUL HAR - DUMNEZEIESCUL HAR

"Omul ajuta omului si prin aceasta cel slab capata putere. Cu atat mai mult ne ajuta Dumnezeu. Sfantul har este lumina, puterea, iu*birea, darul lui Dumnezeu in ajutorul omului crestin; o raza de lumina si de caldura a Duhului Sfant, care patrunde in inima omului, ca sa o trezeasca la viata cea noua, sa o lumineze, sa o sfinteasca si astfel sa o mantuiasca. Dupa ce din prigonitor al Bisericii, Saul devine Pavel, Apostolul lui Iisus Hristos, el scrie Corintenilor:

«Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; si harul Lui, care este in mine, n-a fost in zadar» (1 Cor. 15:10)."

Sf. Nicolae Velimirovici

Adeseori noi, pe neasteptate, la un anumit ceas, intalnim un om care izgoneste intunericul adunat in sufletul nostru, rezolvand pe nepusa masa vreo problema cu care ne confruntam.
Nu arareori se intampla sa auzim de la vreun alt om un cuvant care ne atinge sufletul, ori sa spunem cuiva vreun cuvant de imbarbatare.
Sau deodata primim o scrisoare de la cineva, mai cu seama atunci cand ne este de trebuinta.
Ori, incurcati in problemele vietii, cu deznadejde incercam sa gasim o rezolvare cu putinele noaste puteri, cautand iesire dintr-un impas; cand deodata ni se intampla ceva care schimba radical situatia.
Prin urmare si intalnirea neobisnuita, si cuvantul, si scrisoarea, si intamplarea, toate sunt semne date noua fie ca pedeapsa, fie ca luare-aminte, fie ca inteleptire, fie ca adeverire, fie ca o chemare la pocainta.

Vorbe intelepte cu gandul si inima la Dumnezeu

Cunostinta si smerenia de sine este invatatura cea mai folositoare si stiinta cea mai inalta; este calea cea mai sigura catre Dumnezeu.

Daca cu adevarat ai ceva bun in tine, socoteste-te ca altii sunt si mai buni, ca sa ramai intru smerenie.

Ceea ce tulbura pe om este mandria, care nu poate suferi sa fie mustrata. Omul smerit nu se intarata, nu se tulbura, chiar atunci cand este condamnat pe nedrept.

Sursa : „Viata in duh filocalic” (Antologie filocalica alcatuita de Ignatie Monahul), Editata de Manastirea Pissiota, Bucuresti, 1999

Creștinismul cumin*țe*niei fade și al so*lu*țiilor precaute nu este cel pe care l-au practicat Părinții deșertului, aceste figuri eroice și profund originale din primele veacuri.
Despre Avva Ioan cel Pitic ni se povestește că a fost rugat de călugări să meargă la o tânără, Paisia, care iubise oarecând monahii și după moartea părinților i-a găzduit și a avut grijă de ei, până când a sărăcit. În mijlocul lipsurilor însă tânăra a început să se prostitueze, iar monahii voiau să o ajute și să răsplătească binele ce li se făcuse. L-au trimis deci pe Ioan să intervină cu înțelepciunea pe care o dobândise de la Domnul. Iar bătrânul s-a dus, cu un aer donquijotesc, fără nici o rezolvare de-a gata. A reușit să treacă de baba care păzea intrarea fiindcă s-a folosit de o anumită ambiguitate, o promisiune greșit interpretată de femeie. Ajunge la Paisia, care s-a întins pe pat când l-a primit, o privește în ochi și îi spune simplu: „Cu ce-i vinovat Iisus că ai ajuns în halul acesta?”. Cuvintele bătrânului au un efect imediat și își păstrează forța peste timp. Prea adesea creștinii nu se ridică la înălțimea chemării lor, au cuvinte bune, dar trăiesc vieți mincinoase și mărturia lor nu este credibilă. Mereu rămâne însă luminoasă, ireproșabilă, imaginea lui Iisus, Mântuitorul răstignit, Cel care iartă și răscumpără neîncetat. Bătrânul începe să plângă și îi zice: „Satana joacă pe o*brazul tău, și eu să nu plâng?”. Apoi are loc un schimb fulgerător de replici care rezumă esența mesajului creștin. Paisia întreabă: „Există pocăință, Avva?”, iar bătrânul îi spune că există. Femeia se decide imediat și fără rezerve să îl urmeze; nu a spus nici un cuvânt despre casa ei. A lăsat instantaneu totul și l-a urmat pe bătrân în pustie. În noaptea aceea Paisia moare în deșert, iar bătrânului i se descoperă „că ora ei de pocăință a fost primită mai presus decât pocăința multora, care petrec vreme îndelungată [în pocăință], dar fără ardoarea pocăinței acestei fete”.
Până la urmă, istoria Paisiei este povestea fiului risipitor, mutată într-un alt context, iar în centru se găsește ideea puternică, explozivă, a speranței că recuperarea este posibilă din cele mai negre adâncuri. Pentru Dumnezeu, timpul - chiar dacă ireversibil - nu este o povară de neînlăturat.
Pocăința este medicamentul care vindecă rănile acumulate în timp și, în cele din urmă, vindecă însuși timpul. În felul acesta pocăința asumată viu și cu ardoare este sursa cea mai importantă de libertate. Iar pocăința este posibilă oricând și Dumnezeu este bucuros să ierte. De aceea la întrebarea centrală dacă există pocăință, răspunsul pe care îl dau Părinții e invariabil același: „Este!”. La fel ca în pilda lucrătorilor viei, Domnul răsplătește cu o generozitate de neînțeles, misterioasă. Plătește celui de pe urmă la fel ca celui dintâi, fără să nedreptățească pe cineva în modul Său paradoxal.
Viețile sfinților abundă în istorisiri eroice, nebunești chiar, care toate au în centru același gând, dincolo de ultima poartă a speranței, în adâncurile contorsionate ale deznădejdii, tristeții și păcatului de orice fel, într-un mod doar de Dumnezeu știut nădejdea rămâne vie și accesibilă. Și pocăință este totdeauna.

Buna ziua, suflete dragi!

Bogatia unui om este sufletul invelit in curatenia, bunatatea si disponibilitatea in tot ceea ce face pe drumul vietii .
Virtutiile nu au nevoie de momente ,ci de timp ! ...si totusi, viața are nevoie de timp pentru a-și cristaliza virtuțile ! Virtutiile sunt cele care lumineaza mintea, sufletul si viata .
„Nimănui nu-i pasă cât de multe știi până nu știe cât de mult îți pasă. Se intampla ca unii oameni sa priveasca intr-un anumit fel doar pentru ca nu prezinti un interes pentru ei...iar cand iti observa virtutiile nu mai scap de ei .” (Theodore Roosevelt)
Rodul virtutilor de-a lungul timpului ii foloseste fiecarui om in parte...Cu cat inveti mai mult , stii mai mult , dar daca esti umil , modest si bun ... stralucesti in fata lui Dumnezeu.
Fericirea vine din gesturile facute cu inima! Acolo unde sufletul lucreaza toate lucrurile sunt solide si nimeni nu le poate darama .
Sfantul Pavel ne spunea in invataturile lui ; ” Sa ne descatusam de patimile omului vechi si de povara grijilor lumesti. Sa ne ne rastignim trupul, omorand poftele si sa dam libertate Duhului Sfant sa se inalte. Ca, de se inalta Duhul Sfant, ridica cu sine si trupul il curateste, il lumineaza si-l transfigureaza, facandu-l templu Duhului Sfant ,omul umil cu suflet curat , e plin de virtuti..."
O zi binecuvantata sa avem,plina de oameni frumosi! Amin!

Oamenii, oricât de diferiți ar fi, au în general același nevoi:
- nevoia de iubire;
- de afecțiune;
- de înțelegere;
- de compasiune;
- de iertare...

H. Filipescu

Sfantul Nectarie din Eghina:

"Nădejde, auzire desfătată, plină de bucurie, plină de tot felul de bunătăți! Cât de minunată cu adevărat este puterea ta! Cât de miraculoasă este lucrarea ta! Ești cu adevărat frumoasă ca o fiică a cerului. Cine poate să descrie frumusețea ta? Cine poate istorisi binefacerile tale? Puterea ta este stâlpul care poartă toate necazurile oamenilor, iar lucrarea ta poartă puterea împărăției bunătăților. Ești darul lui Dumnezeu care nu se poate lua, fiindcă ai fost plăsmuită împreună cu sufletul omului, ca să-l întărești pe el în încercările vieții și să îl arăți pe el mai presus de împrejurările grele și luptător nebiruit. Ai fost dată lui ca să-i încununezi biruința și să-i împodobești capul cu cununi neveștejite. I-ai fost dată lui ca să-l duci la desăvârșire, ca să-l înalți pe el la Dumnezeu și să-l scoți din haosul în care acesta ar cădea fără tine. I-ai fost dată lui călăuză și cârmaci, ca să îndrepți calea lui pe marea înspumată a vieții, acoperită adeseori de negură întunecată și tulburată de tot felul de vânturi și care, prin valurile succesive, amenință să scufunde corabia care umblă înviforată pe mare."

"Ca să fii iubit de ceilalţi, mai întâi trebuie să-i iubeşti tu."

"Când se revărsa asupra noastră Harul cel dumnezeiesc, rugăciunea noastră devine cu totul curată. Să te rogi neîncetat, zi şi noapte, chiar şi când dormi în pat."

"Nu trebuie să-i silim pe alţii să meargă la Biserică. Hristos a spus: Cine voieşte, să-Mi urmeze Mie."
"Oricât ai fi de obosit să nu uiţi niciodată, seară înainte de culcare, să faci rugăciunile de seară."

"Să nu te rogi lui Hristos să-ţi ia bolile, ci să dobândeşti pacea, lucrând rugăciunea minţii şi fiind răbdător. Astfel vei avea mare folos".

"Roagă-te şi nu te supăra. Roagă-te şi fii răbdător."

"Când citeşti Sfânta Scriptură, căci trebuie să o citeşti necontenit spre a te lumina, Vieţile Sfinţilor sau alte cărţi bisericeşti, de găseşti o propoziţie sau un cuvânt ce te-a impresionat, zăboveşte mai mult în acel loc şi vei vedea că mult te vei folosi."

Când i-am spus că nu ţin minte tot ce citesc, Păr. Porfirie mi-a spus acestea: "Să ştii, fiule, ca toate ni se depozitează în memorie, iar când Hristos socoteşte că a venit ceasul potrivit, le dezvăluie."

"Când citeşti să încerci să citeşti limpede, astfel încât să se audă şi ultima litera a fiecărui cuvânt. La fel să procedezi şi când cânţi la biserică sau când te rogi, fiindcă astfel te obişnuieşti să fii corect şi smerit în toate, în cuget, în cuvinte şi în fapte."

"Când cânţi, să cânţi smerit, fără să faci grimase, fără să faci mişcări dezordonate şi fără să tot salţi psaltirea. Să priveşti mereu spre analog şi să nu discuţi cu cel de lângă tine. Să trăieşti ceea ce cânţi, fiindcă doar astfel cele cantate se transmit celor adunaţi în biserica la slujbă."
Parintele Profirie

Draga prietene, acolo unde eu credeam că viaţa mea va lua sfârşit, abia acolo ea a început. Până la călugărie, omul este un adolescent care-şi admiră muşchii în oglindă, dar după călugărie el intră în luptă. În faţa oricărei situaţii-limită, omul află cine este, fie moartea unei persoane dragi, fie că nimereşte în puşcărie pe nedrept, însă călugăria este toate acestea la un loc, pentru că un călugăr îşi îngroapă oamenii iubiţi şi totodată se întemniţează pe sine pentru toată viaţa. Aici se descoperă omul.

E uşor a fi grozav sigur în oglindă, dar nu e la fel de uşor atunci când ieşi să înfrunţi viaţa faţă în faţă. Am început prin a-ţi aduce exemplele sfinţilor aşa-zişi „activi”, deşi ei îşi considerau faptele nimicuri care îi distrăgeau de la cea mai mare lucrare pe care o poate face omul, aceea de a se cunoaşte pe sine. Această lucrare îşi atinge culmile şi profunzimile ei în monahism, şi încă într-un monahism cât mai aspru, cât mai departe de lume. Astfel, cei mai înţelepţi ajung să pară nebuni lumii, iar cei care se umflă ca broaştele primăvara, strigându-şi micile lor victorii, sunt consideraţi strălucitori. Iată, dacă vrei, încă odată înţelesul cuvintelor „cei din urmă vor fi cei dintâi şi cei dintâi vor fi cei din urmă”.

(Ieromonah Savatie Baştovoi)

Pentru ca să ni se înmoaie inima, trebuie să ne punem nu numai în situaţia celorlalţi oameni, ci şi a animalelor, chiar şi a şarpelui. Să ne gândim: „Mi-ar place să fiu şarpe, să ies puţin la soare ca să mă încălzesc şi să vină altul să mă lovească, să-mi zdrobească capul? Nu”. Atunci ni se va face milă şi vom iubi chiar şi şerpii. Dacă omul nu se pune în situaţia celuilalt, chiar şi a animalelor şi a insectelor, nu devine „om”.

Sfântul Paisie Aghioritul