Douăzeci și doi voluntari de la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului au desfășurat astăzi o nouă ediție a Campaniei Sănătate pentru sate în comuna prahoveană Albești Paleologu.

Acțiunea din 6 mai 2017 reprezintă cea de-a 45-a ediție a acestei campanii, în cadrul căreia au primit consultații medicale gratuite peste o sută de persoane, informează Dan Prună, voluntar coordonator la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului.

Zece dintre voluntarii implicați sunt cadre medicale specializate in: medicină generală, medicină internă, stomatologie, dermatologie, diabet și boli de nutriție, kinetoterapie, imagistică, psihiatrie pediatrică și de adulți. De asemenea, au participat trei asistenți medicali și personal auxiliar.

Elevii bucureşteni care au participat în acest an școlar la etapa națională a olimpia*delor școlare de chimie și religie-cultul ortodox au fost premiați sâmbătă, 6 mai, în cadrul Galei Olimpicilor. Evenimentul a avut loc la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din Capitală și a fost organizat de Asociația Părinți pentru Ora de Religie în colaborare cu Fundația Pasteur, Inspectoratul Școlar al Municipiului București, Asociația Profesorilor de Chimie din București și Sectorul Învățământ și activități cu tineretul din cadrul Arhiepiscopiei Bucureștilor.
Elevii au fost premiaţi de către Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, care a apreciat iniţiativa Asociaţiei Părinţi pentru Ora de Religie (APOR), „oameni care, deşi nu sunt slujitorii ai Biserici la Sfântul Altar, au o altfel de slujire frumoasă prin iniţiative inspirate şi prin atenţia deosebită faţă de aceşti tineri şi faţă de ora de religie. Participarea la olimpiada de religie reprezintă pentru elevi o ocazie de a-şi mărturisi credinţa.”
Premierea simultană a elevilor care excelează în studiul valorilor credinţei creştin-ortodoxe, dar şi a celor care sunt interesaţi de domeniul ştiinţific nu a fost întâmplătoare, pentru că „noi toţi suntem un amestec de chimie, fizică şi, sper din suflet, credinţă”, după cum a declarat Liana Stanciu, preşedintele APOR.
Invitat la festivitate, inspectorul școlar general al municipiului Bucureşti, Ionel Florian Lixandru, a afirmat că „religia conduce la credinţă şi prin credinţă se vindecă sufletele, în vreme ce chimia pregăteşte viitorii medici, care vor vindeca trupurile. Iată că putem găsi o legătură şi nimic nu este întâmplător. Doresc să vă felicit pe toţi cei care aţi participat în acest an şcolar la olimpiadele de religie şi chimie. Vreau să vă spun că acest an şcolar a fost pentru Bucureşti unul cu rezultate deosebite, avem premii la etapa naţională la aproape toate disciplinele.”
Toţi elevii au primit premii în cărţi, oferite de Arhiepiscopia Bucureştilor, respectiv de Asociaţia Profesorilor de Chimie din Bucureşti, dar şi în bani, sume oferite de Fundaţia Pasteur. În cadrul galei au fost premiaţi şi elevii care au obţinut rezultate foarte bune la etapa pe municipiu a olimpiadelor de religie şi de chimie, numărul acestora depășind 250. APOR şi-a propus ca în fiecare an premierea olimpicilor de la disciplina religie, cultul ortodox, să se facă alături de elevii de la o altă materie de studiu din învăţământul gimnazial şi liceal.
Gala olimpicilor la cele două discipline a inclus mai multe momente artistice susţinute de elevi din toate ciclurile de studiu. Aceștia au susţinut recitaluri de pian şi vocale care au încântat audienţa.

Metoda de calcul a mediei pentru admiterea la liceu se schimbă din acest an, ponderea mediilor din clasele gimnaziale scăzând la 20%, faţă de 25 % cât a fost până acum, restul de 80% fiind reprezentat de media de la Evaluarea Naţională, anunţă Ministerul Educaţiei Naţionale.
"Media de admitere, pe baza căreia se realizează înscrierea în clasa a IX-a de liceu a absolvenţilor învăţământului gimnazial, se calculează ca medie ponderată între media generală la evaluarea naţională susţinută de absolvenţii clasei a VIII-a, care are o pondere de 80%, şi media generală de absolvire a claselor a V-a – a VIII-a, care are o pondere de 20% în calculul mediei de admitere", se arată în ordinul de ministru publicat în Monitorul Oficial în luna august 2016.
Sesiunea de admitere din vara acestui an este prima în care se va aplica noua metodă de calcul.
Proba scrisă la limba română din cadrul Evaluării Naţionale urmează să aibă loc la data de 19 iunie, pe 21 iunie va avea loc proba scrisă la matematică, iar, la data de 22 iunie, elevii din clasa a VIII-a vor susţine proba scrisă la limba maternă.
Anul trecut, potrivit unui comunicat transmis de Ministerul Educaţiei, 44,05 la sută dintre elevii de clasa a VIII-a care au participat la simularea evaluării naţionale, au obţinut rezultate peste 5. Cele mai multe medii la simularea evaluării naţionale au fost între 5 şi 5.99 (22.422), între 6 şi 6,99 au fost 19.109 medii, 15.985 de medii între 7 şi 7,99, 11.989 de medii între 8 şi 8,99, 3.850 de medii între 9 şi 9,99, respectiv şapte medii de 10.

Advertisement
În ceea ce priveşte rezultalele la evaluare naţională de anul trecut, pe discipline, reprezentanţii ministerului Educaţiei au transmis "că procentul notelor peste 5 a fost de 60,54% (prezenţă - 90,71%) la proba de Limba şi literatura română, respectiv 32,60% (prezenţă - 90,20%) la matematică. La proba de Limba şi literatura maternă, din 10.170 de elevi prezenţi, circa 76% au reuşit să obţină note peste 5". Potrivit rezultatelor transmise, cele mai multe note peste 5 s-au înregistrat în Capitală - 60,57% (rată prezenţă - 90,10%), urmată de Brăila - 58,50% (rată prezenţă - 76,61%) şi Cluj - 55,33% (rată prezenţă - 91,37%). Cele mai mici note s-au înregistrat în judeţele Vaslui - 31,22%, Tulcea - 32,67%, şi Călăraşi - 33,47%. În aceste judeţe prezenţa a fost, în medie, de aproximativ 90%. La nivel naţional, 73.342 de elevi (44,05%) au obţinut medii peste 5 la simularea probelor din cadrul Evaluării Naţionale.

Comisarul European Corina Crețu a efectuat astăzi, 8 mai 2017, o vizită la Ansamblul Patriarhal din București, unde a avut o întrevedere cu Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Corina Crețu a vizitat Palatul Patriarhiei, edificiu care a fost consolidat și restaurat din fonduri europene. Cele 19 milioane de euro au reprezentat 98 la sută din valoarea totală lucrărilor.

Palatul Patriarhiei Române din București, clădire inclusă în prezent în circuitul turistic, este un proiect de restaurare de succes, cea mai mare lucrare din Sud – Estul Europei, realizată din fonduri europene, a spus Corina Crețu, Comisarul European pentru Politici Regionale, conform Radio Trinitas.

În această vizită, Corina Crețu a fost însoțită de Victor Opaschi, Secretarul de stat pentru culte. Demnitarii au fost întâmpinați de Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop vicar patriarhal, și de Vasile Bănescu, Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei.

După ce a vizitat Palatul Patriarhiei, Comisarul european s-a întâlnit cu Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.

Cei doi au vorbit despre nevoia simplificării legislației pentru accesarea mai rapidă a banilor comunitari destinați conservării și consolidării patrimoniului cultural.

Comisarul european și Patriarhul României au discutat despre proiectele majore de conservare a patrimoniului cultural care pot fi implementate până în anul 2020, majoritatea în Moldova, biserici vechi de pe vremea Sfântului Ștefan cel Mare care trebuie consolidate.

Au fost aduse în discuție și bisericile din mediul rural. Referitor la acestea, Corina Crețu a spus că este necesară o colaborare cu Ministerul Dezvoltării Regionale.

Voi vorbi cu doamna ministru Shhaideh să ia în considerare punctul de vedere al Patriarhiei, ca acestea să poată fi consolidate nu din fonduri de Dezvoltare rurală, ci din Programul Operațional Regional.







Palatul Patriarhiei găzduiește în prezent un muzeu și spații destinate organizării de conferințe și evenimente culturale.

Pentru a marca împlinirea celor 40 de ani de la demolarea Bisericii Ienii și pentru a readuce în memoria colectivă imaginea acestui important locaș din centrul istoric al Capitalei, Parohiile Boteanu-Ienii și Sf. Nicolae – Dintr-o zi au inițiat organizarea unei serii de evenimente culturale şi religioase. Manifestările se vor desfăşura în perioada 11-14 mai 2017.

A fost aleasă această perioadă deoarece este cea mai apropiată de momentul demolării Bisericii Ienii. Cele două comunități parohiale s-au unit pentru realizarea acestui eveniment comemorativ, afirmând astfel unitatea în credință, mărturisire și respectul față de valorile noastre cultural-istorice.

Acest demers al celor două parohii se înscrie și în tematica Anului comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română deoarece scoate în evidență una din marile suferințe din acea perioadă pentru Biserica Ortodoxă Română, pentru slujitorii și credincioșii ei: demolarea sfintelor locașuri.

Manifestările culturale şi religioase se vor desfăşura după următorul program transmis de parohia Boteanu – Ienii:

JOI 11 MAI

ora 19:00 – Biserica Parohiei Boteanu–Ienii: Seară de evocări și mărturii despre Biserica Ienii. În debutul prezentărilor va avea loc și un scurt concert de muzică bisericească.

VINERI 12 MAI

ora 19:00 – Biserica Parohiei Sf. Nicolae Dintr-o zi: Seară de mărturii despre Biserica Ienii și despre relațiile acesteia cu diversele personalități bisericești și culturale de la sfârșitului secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea; invitați: istorici și oameni de cultură.

SÂMBĂTĂ 13 MAI

ora 16:00 – Biserica Parohiei Boteanu-Ienii: Vecernia Mare și Litia

ora 18:00 – foaierul Bibliotecii Centrale Universitare Carol I: Vernisaj Expoziție de fotografie care surprinde etapele demolării Bisericii Ienii. Autor: arh. Radu Ștefănescu, student la Arhitectură în anul 1977. Va fi prezentat și un interviu filmat cu mărturia domniei sale;

ora 18:30 – Aula Bibliotecii: Sesiune de comunicări despre demolarea Bisericii Ienii. Discursuri: Preot Dr. Costel Hăbelea, paroh al Bisericii Boteanu-Ienii; Pr. Dr. Florin Şerbănescu, reprezentant al Patriarhiei Române; Victor Opaschi, secretar de stat; academician Razvan Teodorescu. La final, scurtă recepție în foaierul Bibliotecii Centrale Universitare.

DUMINICĂ 14 MAI

ora 09:30 – Sfânta Liturghie Arhierească în Biserica Parohiei Boteanu-Ienii

ora 12:00 – Procesiune spre locul unde s-a aflat Biserica Ienii.

Traseul cu pornire de la Biserica Boteanu-Ienii: Str. Boteanu – Str. C.A. Rosetti – Bdul Nicolae Bălcescu (pe trotuar) – Blocul Dunărea (zona Universitate).

Traseul cu pornire de la Biserica Sf. Nicolae – Dintr-o zi: Str. Academiei – Str. Biserica Enei – Blocul Dunărea.

ora 12:30 – Slujba de pomenire și dezvelirea unei plăci commemorative

ora 18.00 – foaierul Ateneului Român: Expoziția de fotografie semnată de arh. Radu Ștefănescu

ora 19.00 – Sala Mare a Ateneului Român: Concert vocal-simfonic susținut de Orchestra Metropolitană București, de Corul Accoustic și de solistele Ruxandra Urdăreanu-Hăbelea, soprană și Maria Jinga, mezzosoprană, sub bagheta maestrului Daniel Jinga.

Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români, filiala Iași, organizează sâmbătă, 13 mai 2017, a treia ediție a evenimentului Studentul ieșean.

Evenimentul adresat tinerilor are tema Tânărul între reușită și eșec în carieră și în familie.

Programul manifestărilor cuprinde o conferință cu actorul Dorel Vișan și zece ateliere de lucru desfășurate la centrul de evenimente Agora. În cadrul evenimentului va avea loc și Gala Voluntarilor ASCOR.

În deschidere va fi oficiată Sfânta Liturghie în Biserica Sfântul Proroc Daniel din municipiu.

În cadrul atelierelor de lucru vor fi dezbătute subiecte precum:

timpul personal și timpul pentru familie;
lucrul în echipă;
lider în carieră și părinte în familie;
comunicarea – esența unei relații.
Întâlnirea se va încheia cu o sesiune de concluzii, urmată de câteva momente artistice.

Accesul la eveniment se va face prin achiziționarea unui bilet în valoare de 25 lei.

Muzeul Național de Istorie a României (MNIR) celebrează patruzeci și cinci ani de existență printr-o serie de evenimente desfășurate în perioada 8-12 mai 2017.

Lunea aceasta, la sediul muzeului din Calea Victoriei 12, București, a avut loc vernisajul Expoziției MNIR 45, informează Agerpres.

Între obiectele de patrimoniu expuse se află și Biblia lui Șerban Cantacuzino din anul 1688 – prima traducere integrală a Bibliei în limba română.

Potrivit Dr. Cornel Ilie, directorul adjunct al MNIR, cei interesați pot admira obiecte de patrimoniu care nu au mai fost scoase de foarte mult timp din colecții. Între exponate se numără Gânditorul, emisiunea filatelică Cap de bour, o vioară a lui George Enescu, Carul de la Bujoru, ș.a.

Expoziția prezintă istoricul Palatului Poștelor – Sediul MNIR – constituirea, evoluția și colecțiile muzeului, publicațiile proprii, proiectele virtuale și planurile de viitor.

La vernisaj au participat Directorul MNIR, Ernest Oberlander-Târnoveanu, oficialități ale statului român, Acad. Dan Berindei, președintele de onoare al Secției de Științe Istorice a Academiei Române, și alte personalități.

La eveniment a fost prezent și PS Qais Sadiq, Episcop de Erzurum și vicar patriarhal antiohian, care a subliniat faptul că Muzeul Național de Istorie a fost prima fereastră prin care a privit dezvoltarea poporului român.

Expoziția MNIR 45 va rămâne deschisă până la sfârșitul lunii mai.

Biblia de la București (1688) sau Biblia lui Șerban Cantacuzino este prima traducere integrală a Bibliei în limba română. Monument al limbii române vechi, jucând un rol major în dezvoltarea limbii literare, Biblia de la Bucureşti a devenit punct de referinţă pentru toate traducerile textului Sfintei Scripturi care i-au urmat.

În contextul împlinirii a 140 ani de la proclamarea independenței de stat a României, în Aula Academiei Române din București a avut loc marți, 9 mai 2017, o sesiune solemnă.

Între personalitățile care au susținut comunicări la evenimentul din Ziua Independenței României s-a numărat și istoricul Acad. Ioan-Aurel Pop, Rectorul Universității Babeş-Bolyai din Cluj – Napoca.

În continuare redăm textul Raporturile politice româno-otomane în trecut – scurte considerații, rostit de Acad. Ioan-Aurel Pop la Academia Română.

Astăzi, la 140 de ani de la proclamarea independenței României, o rememorare a relațiilor dintre Țările Române și Imperiul Otoman, de-a lungul timpului, este necesară nu doar pentru istorici.

Am văzut recent, scris cu litere de-o șchioapă – este drept, nu într-o revistă de istorie, ci într-un cotidian – un titlu care conținea o întreagă frază: „Am stat 400 de ani sub jugul otoman, iar tribut au plătit inclusiv marii voievozi”. Firește, după astfel de aserțiuni din mass-media, urmează întrebări „normale”, de genul: Ce procentaj dintre români s-au turcizat/ islamizat? Unde sunt moscheile istorice din București și Iași? Care pași/ bei au fost guvernatori ai Țărilor Române devenite provincii otomane? etc.

Aceasta se întâmplă mai ales în relație cu faptul că, în Occident, inclusiv în multe universități, țările creștine supuse Imperiului Otoman în Evul Mediu sunt prezentate „la pachet”, otova, iar hărțile nu fac nicio distincție între regimul otoman de la sudul Dunării de Jos și cel de la nordul fluviului.

Legăturile Țărilor Române cu Poarta Otomană în Evul Mediu și în Epoca Modernă timpurie au fost tratate de către istorici, dar mai ales de către amatorii de istorie în registre diferite, în funcție de sentimentele personale, de educația fiecăruia, de epocile în care au trăit, de comandamentele politice cărora le-au răspuns, de țările din care proveneau etc.

Astfel, istoricii turci din trecutul imperial, dar și din epoca renașterii naționale au scos în evidență gloria otomană și supunerea creștinilor sub „flamura verde a Profetului”, fără evidențierea prea multor nuanțe. La fel, istoricii din Europa Occidentală, de la specialiști până la autorii de manuale școlare, au privit lucrurile în mare, prezentând drept supuse Porții toate țările din Europa de Sud-Est și colorând hărțile în același fel peste tot.

Nici autorii din țările creștine dependente de otomani în Evul Mediu și în epoca modernă nu au fost mai obiectivi, mai ales în epoca formării statelor naționale independente. Aceștia au scos în evidență luptele antiotomane, desfășurate în numele Crucii, secole la rând, de către greci, bulgari, albanezi, sârbi, români, unguri, polonezi, croați etc., popoare ai căror lideri au avut conștiința reală de „porți ale Creștinătății”, pentru sine și țările lor.

Tipuri extreme de abordare a relațiilor bilaterale

Dincolo de aceste avataruri, firești până la un punct, au fost și sunt încă și exagerări voite, născute din ignoranță, din propagandă, din comandă socială, din teribilism, din interes etc. Astfel, de multe ori, în vremea regimului comunist, în etapa sa finală naționalist-comunistă (din anii 1980), se prezenta publicului un tablou triumfalist al rezistenței românești antiotomane, cu victorii neîntrerupte, obținute pe câmpurile de bătălie și în cabinetele diplomatice.

Ca reacție, după 1989, formatorii de opinie, analiștii politici, comentatorii istorici, eseiștii – sătui de atâta glorie contrafăcută – simțind aversiunea publicului pentru aceste minciuni pioase și patriotarde, au trecut în extrema cealaltă, punând sub semnul întrebării și contestând de-a dreptul orice victorie militară sau diplomatică a românilor contra puterii otomane, căreia Țările Române i-ar fi fost supuse necondiționat.

Astfel, s-a trecut de la o extremă la alta, în loc să se revină la necesarul echilibru. Dar ce este acest echilibru? El nu poate fi decât rezultatul studiului comparativ al izvoarelor de epocă și al istoriografiei de specialitate elaborate mai recent. Istoricul nu construiește trecutul din imaginația sa, precum literatul, ci îl reconstituie prin surse. Iar aceste spun destul pentru a ne ajuta să păstrăm măsura.

De ce nu au cucerit turcii Țările Române

Petre P. Panaitescu are un cunoscut studiu chiar cu acest titlu. În secolele XIV-XVI, alcătuirea politică a turcilor otomani, dintr-un mic principat asiatic, a ajuns imperiul dominant în sud-estul şi în centrul Europei, stăpânind până aproape de Viena. Au căzut rând pe rând Imperiul Bizantin, ţaratele bulgare, statul sârb, principatele albaneze, Bosnia, Ungaria etc. Dintre teritoriile româneşti sau locuite şi de români, au ajuns direct ocupate de otomani unele cetăţi de la Dunăre, precum Turnu (Măgurele) și Giurgiu (1417), apoi Dobrogea (după 1417), Brăila (1539-1540); părţi din sudul Moldovei şi de la Nistru, precum Chilia, Cetatea Albă (1484), Tighina (1538); regiunea de câmpie a Banatului (1552).

Însă Ţările Române, ca entităţi politice, deşi ajunse tributare otomanilor şi ciuntite prin ocuparea unora dintre teritoriile lor, şi-au păstrat fiinţa statală şi vechea organizare. Evident, de timpuriu, s-au căutat explicaţii pentru faptul că turcii nu au cucerit direct Ţările Române. Explicaţiile constau până la urmă într-un complex de factori care trebuie luaţi în bloc, împreună, fiindcă numai aşa au relevanţă.

Ţările Române şi-au atins apogeul dezvoltării lor medievale în secolele XIV-XV, adică tocmai când statul otoman supunea statele vechi ale Peninsulei Balcanice şi încerca să atace şi la nord de Dunăre. De fapt, în ciuda numeroaselor ameninţări şi zvonuri, au fost numai două tentative otomane efective de încorporare a Ţărilor Române în Imperiul Otoman: una a fost în 1522, când sangeacbeiul de Nicopole, Mehmed, a început să transforme bisericile în moschei şi să pună administraţie (cadii) şi forţe de ordine (subaşi) otomane (domnul Țării Românești, Teodosie, era minor şi nevrednic); alta a fost în 1595, când campania marelui-vizir Sinan viza deopotrivă Ţara Românească şi Moldova; fuseseră atunci numiţi şi beilerbeii (guvernatorii) viitoarelor provincii. Prima tentativă nici nu a fost a centrului, ci a fost una locală, a pomenitului Mehmed-Bei, sultanul dezavuând până la urmă acţiunea supusului său. Tentativele otomane din 1522-1526 şi 1595 nu au reuşit datorită reacţiei prompte şi dure a ţării şi datorită contextului internaţional.

Contextul internaţional de după căderea Belgradului până la marea campanie contra Ungariei (1521-1526) pregătea aparent transformarea Europei Central-Orientale în teritoriu otoman, dar determina şi reacţii creştine foarte hotărâte. În al doilea caz, Liga Sfântă desfăşura „Războiul cel Lung” (1593-1606), un conflict osmano-habsburgic, în care Polonia nu lua partea creştinilor. În atmosfera creată, marile puteri aveau interesul să aibă în zonă state-tampon între ele şi puterea otomană.

Unul dintre factorii care au contribuit la conservarea situaţiei de la nordul Dunării de Jos a fost şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române: după câteva victorii militare ale românilor, de teama unor complicaţii, otomanii au ajuns să trateze cu aceştia; drept rezultat, le-a fost înnoit acestor ţări statutul de ‘ahd (= jurământ), adică statutul de principate/ voievodate tributare (acceptat pentru Ţara Românească după 1420 şi accentuat în 1462; pentru Moldova în 1456, accentuat după 1484, iar pentru Transilvania, după 1541).

Cum s-a văzut, rezistenţa Ţărilor Române a fost o realitate care a traversat, cu intermitenţe, întreaga istorie medievală. Această rezistenţă s-a bazat pe câteva realităţi: putinţa de mobilizare a circa 40 000 de oameni în Moldova, 30 000 în Ţara Românească şi 50 000 în Transilvania; existenţa unei numeroase ţărănimi libere şi a unei mici boierimi, care aveau ce apăra (moșia, lotul liber de pământ şi libertatea personală), ceea ce nu fusese cazul în Balcani; apărându-și moşia mică, fiecăruia apăra moşia cea mare, ţara; marea mobilitate a oştii călare, cu echipament uşor, care aplica tactica retragerii simulate şi a atacului prin surprindere; toate acestea erau caracteristice şi armatei otomane (care găsea la români un „antidot”); această oaste era opusul armatelor parţial „grele” şi „imobile” cruciate, de model occidental, învinse la Nicopole, Varna, Mohács etc.

《 continuă 》

continuare
 

Un alt factor favorizant al conservării fiinţei statale a fost îmbinarea rezistenţei şi a concilierii (Florin Constantiniu), a luptelor cu tratativele, pentru a evita atât cucerirea directă, cât şi epuizarea economică şi umană; de aceea, românii au avut şi victorii, şi înfrângeri – niciodată decisive – în faţa turcilor; cei mai mulţi boieri ai ţării nu erau trădători decât în ochii domnilor, atunci când, după victorii epuizante pe câmpul de luptă, cădeau la învoială cu otomanii; tot boierii, atunci când presiunile Porţii erau peste măsură de mari, făceau corp comun cu domnia întru răzvrătire; fără boieri, victoriile militare, câte au fost, ar fi devenit imposibile.

În acelaşi cadru al explicării supravieţuirii statelor românilor se înscrie şi direcţia de dominaţie otomană, care era spre centrul Europei, dar şi spre întreg bazinul pontic. Chiar dacă „drumul imperial” era pe linia Sofia-Belgrad-Buda-Viena, Principatele Române au fost mereu vizate militar: se cunosc 7 campanii sultanale (conduse direct de sultani) – trei asupra Ţării Româneşti (1394/’95, Baiazid I; 1419/’20, Mehmed I; 1462, Mehmed al II-lea), trei asupra Moldovei (1476, Mehmed al II-lea; 1484, Baiazid al II-lea; 1538, Süleiman I), una asupra Transilvaniei (1438, Murad I), în afara celor la fel de importante, conduse de marele-vizir (1595) şi de beilerbeiul Rumeliei (1475).

În acelaşi sens, trebuie observat că regimul de dominaţie indirectă era mai avantajos decât cel de ocupaţie. Ţările Române aveau rolul esenţial în aprovizionarea cu carne de oaie şi de vită, brânză, seu, sare, orz, cai de tracţiune, lemn, cânepă, miere, ceară, şoimi etc. a capitalei imperiale, care avea, pe la 1500, peste 500 000 de locuitori. Însă avantajele acestui regim nu s-au putut vedea decât după anii 1538-1541, când dependenţa Ţărilor Române faţă de Istanbul devine reală, efectivă. Or, până la această dată trecuseră aproape două secole de relaţii româno-otomane, când statutul ţărilor noastre era deja fixat.

Prin urmare, otomanii nu au transformat Ţările Române în paşalâcuri deoarece, în prima etapă (până pe la 1540), s-au temut de complicaţii interne şi internaţionale (inclusiv de puterea de rezistenţă a românilor, combinată cu interesul marilor puteri creştine de a păstra state-tampon) şi, în a doua etapă, s-au convins de marile avantaje economice aduse Porţii de dominaţia indirectă.

《continuă 》

continuare
 

Statutul Principatelor Române faţă de Poartă

Raporturile medievale și moderne ale Țărilor Române cu Poarta au fost studiate în deceniile din urmă de specialiști de talie, de la Mihail Guboglu, Mustafa Mehmet sau Tasin Gemil până la Valeriu Veliman și Mihai Maxim. Din punct de vedere al dreptului islamic de rit hanefit, practicat de otomani, lumea era împărţită în două: dâr al-Islam („Casa Islamului” sau a mahomedanilor) şi dâr al-harb („Casa războiului” sau a duşmanilor Islamului). Ţările tributare intrau, pentru cei mai mulţi „teoreticieni”, într-o a treia secţiune, provizorie, anume dâr al-‘ahd („Casa păcii” sau „Casa pactului”). Existenţa acestei zone a devenit cu timpul o realitate stabilă şi a trebuit acceptată ca atare.

Primul ‘ahd sau act de legământ (tratat) a fost acordat, după tradiţie, de însuşi profetul Mahomed, în 632 d. Hr., micii republici creştine a Nadjiranului (azi provincie a Arabiei Saudite). Actul era ca o diplomă dată de profet şi prevedea: conservarea bunurilor proprii, a pământului şi statului; menţinerea neschimbată a organizării şi ierarhiei bisericii; neamestecul în treburile interne, în sistemul de judecată; păstrarea propriului sistem de dări şi impozite; interdicţia pentru musulmani de a trece (cu turmele) în teritoriul republicii; lipsa unor trupe de ocupaţie; posibilitatea de apel, în caz de nedreptate, la autoritatea musulmană etc.

Pentru oficialităţi, acordarea statutului de ‘ahd era doar o primă etapă în cadrul cuceririi graduale a unui teritoriu. Urma apoi cucerirea propriu-zisă, cum s-a întâmplat cu Bizanţul, ţaratele bulgare, Serbia, Ungaria. În zonele de contact între cele două lumi ajunse stabilizate nu s-a trecut totdeauna la cucerire. Asemenea zone pot fi considerate Transilvania, Moldova, Ţara Românească, Raguza, regatele georgiene Imereti, Kaheti, unele state musulmane etc.

Călătorii străini, intrând în Ţările Române dinspre sudul Dunării, remarcau imediat că au intrat în creştinătate, deoarece – spun ei – se înălţau cruci pe dealuri; clopotele bisericilor băteau liber; limba română şi obiceiurile locale nu erau stingherite, nu existau garnizoane şi administraţie otomane; supuşii otomani, ca să treacă Dunărea, aveau nevoie de firmane speciale de la sultan, prezentate domnului ţării sau reprezentanţilor săi; aceşti supuşi otomani erau obligaţi să plece din ţară imediat după terminarea afacerii pentru care veniseră; nu se puteau construi moschei, geamii, meceturi; musulmanii nu se puteau stabili definitiv între creştini. Cu alte cuvinte, toate instituţiile creştine şi structura social-economică şi politică locală funcţionau.

Acest statut de ‘ahd la care s-a ajuns era rezultatul unui echilibru între forţa de expansiune a Imperiului Otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române, într-un context internaţional favorabil acestui statut. El era fixat în ‘ahdname sau cărţi de legământ (cărţi de pace), numite de creştini şi capitulaţii, datorită redactării pe articole (capitula).

De asemenea, ele erau fixate şi prin firmane şi porunci (hüküm) sau prin jurăminte orale. Prevederile lor principale erau: conducerea statelor de către un principe creştin, în locul unui guvernator otoman musulman; alegerea principelui de către „ţară”, dintre familiile princiare locale; confirmarea alesului şi învestirea sa de către sultan; păstrarea drepturilor şi privilegiilor ţării, a credinţei, conform vechilor obiceiuri (autoguvernare şi autoadministrare, fără intervenţie otomană în treburile interne); plata unui tribut şi a unor daruri oficiale către sultan şi înalţii demnitari; principele trebuia să fie „prietenul prietenilor şi duşmanul duşmanilor” padişahului; în schimb, Poarta se angaja să apere şi să protejeze Principatele de orice agresor; se prevedeau protecţia reciprocă a negustorilor, extrădarea fugarilor şi schimbul de prizonieri; se acceptau regim vamal obişnuit pentru mărfurile otomane şi tarife preferenţiale pentru produsele româneşti exportate la Poartă (3-4% din valoare, faţă de 5-5,5%, cât plăteau negustorii veniţi din „Casa războiului”).

Din punct de vedere otoman, s-a încercat aplicarea articolelor de mai sus în avantajul Porţii, prin agravarea obligaţiilor. Românii, dimpotrivă, au căutat să-şi mărească sau să-şi menţină gradul de libertate. Teoretic, principii nu aveau voie să întreţină relaţii externe decât prin intermediul Porţii, dar au făcut-o (au încheiat tratate, multe dintre ele chiar antiotomane). Sultanii şi-au arogat dreptul de a aproba căsătoriile domnilor români, dependenţa mitropoliilor româneşti (de patriarhia de Constantinopol sau de arhiepiscopia de Ohrida). „Alegerea” domnilor venea uneori după numirea de către sultan.

De la jumătatea secolului al XVI-lea, Ţările Române şi-au pierdut treptat capacitatea de subiecţi de drept internaţional, şi-au pierdut independenţa. Din anii ’50-’70 ai veacului al XVI-lea, dependenţa Ţărilor Române de otomani creşte sensibil, iar abuzurile sporesc. Se intră în perioada suzeranităţii efective sau reale, numită şi hegemonie otomană. Tributul (haraciul) sporeşte considerabil; chiar dacă ţinem seama de inflaţie, sumele de 155 000 de galbeni plătiţi de Ţara Românească, 65 000 de galbeni de Moldova şi 15 000 de galbeni de Transilvania, anual, înseamnă o mare apăsare; cresc darurile (peşcheşurile), la fel anumite obligaţii în muncă şi îndatorirea de a aproviziona Constantinopolul cu produse la preţuri preferenţiale, mai mici cu 15-20% decât cele de pe piaţa europeană.

Se instituie, conform unor specialiști, un adevărat monopol otoman asupra comerţului. Se plătesc sume uriaşe pentru cumpărarea domniilor şi chiar pentru confirmarea lor. Unii sultani şi, după ei, unele puteri occidentale încep să considere Ţările Române drept provincii otomane, ceea ce era inexact şi incorect. Acestea erau state creştine autonome, ajunse într-un anumit grad de dependenţă faţă de Imperiul Otoman.

Din punct de vedere românesc, relaţiile româno-otomane aveau alte semnificaţii decât cele voite de Istanbul. Plata tributului nu a însemnat iniţial nici un fel de supunere, ci răscumpărarea păcii. Otomanii erau puternici şi duri; prin tribut, ei erau plătiţi să lase Ţările Române în pace. De altfel, la început, tributul era pur simbolic. Creşterea lui accentuată se produce spre finalul secolului al XVI-lea. Românii au perceput dependenţa faţă de Poartă abia din acest secol al XVI-lea. Până atunci, ei nu considerau defel că s-au supus perpetuu turcilor.

Mărturie stau desele alianţe cu puteri creştine peste capul Porţii şi desele revolte antiotomane, atunci când presiunile erau prea mari. Totuşi, spre finalul veacului al XVI-lea, dependenţa Ţărilor Române era foarte gravă, nemaiatinsă anterior. Imperiul intrase într-o criză internă şi avea nevoie de bunuri, de bani, de produse. Domnii deveniseră instrumente docile în mâna Porţii şi nu mai căutau să facă binele public.

Trebuie remarcat că hegemonia otomană era inegală pentru cele trei ţări, deşi între statutul lor erau deosebiri de grad, nu de tip sau fond. În Transilvania, suzeranitatea era mai lejeră, din varii motive (depărtarea mare de centru şi apropierea de Occident; aservirea mai târzie; teama de Habsburgi, care pledau pentru „eliberarea” provinciei etc.); în Moldova, apăsarea era medie; cea mai grea situaţie o avea Ţara Românească, cea mai apropiată de turci, cea mai uşor de dominat. Capacitatea de plată era invers proporțională cu sumele pretinse de otomani: Transilvania avea cele mai mari posibilități de plată, dar plătea cel mai puțin, pe când Țara Românească, aproape secătuită de resurse, trebuia să dea de zece ori mai mult ca Transilvania.

În aceste condiţii ajunge în fruntea Ţării Româneşti Mihai Viteazul (1593-1601, cu întreruperi), care intră în Liga Sfântă, încheie alianță cu împăratul romano-german și dezlănțuie revolta antiotomană. Moștenirea lui Mihai Viteazul a ușurat regimul de apăsare otomană pentru câteva decenii, iar domnul a intrat în conștiința publică ca erou național unificator și apărător ale legii strămoșești, cu chipul său pictat în biserici, venerat, inclusiv în Transilvania, ca sfinții din icoane. Sub Mihai Viteazul, Țara Românească și-a asumat din nou – sub semnul înțelesului profund al denumirii sale – misiunea de reconstituire a unității politice a poporului al cărui numai îl purta (Nicolae Iorga, Șerban Papacostea).

Secolul al XVII-lea a fost unul de dominație a otomanilor, dar nu lipsit de revolte contra Porții și de alianțe ale domnilor români cu puterile creștine. Matei Basarab (1632-1654) era menit să ajungă „general al întregului Răsărit” în lupta contra Imperiului Otoman, iar Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir au intrat în legături ferme cu imperiile creștine europene, cu Imperiul Romano-German, respectiv cu Imperiul Rus, spre eliminarea dominației otomane. Sub aspect juridic, cea mai grea perioadă a fost cea fanariotă, care a durat un secol (1711/1716 – 1821), în vrema căreia principii de la București și Iași nu au mai fost români, ci greci, dar tot creștini, iar dominația otomană a sporit, fără însă să fie desființată autonomia. După revenirea domnilor pământeni, treptat, până la 1877, dependența Țărilor Române și apoi a României de Poartă a ajuns să fie pur formală.
《continuă 》