anonymous
 

Those who are giving and generous in nature have the power to make others feel loved, appreciated and special.

proverbe românești
 

Dumnezeu îți dă, dar nu-ți și bagă în traistă.

Omul sfințește locul.

POEZII cu iz de Filocalii
 

Poezii cu iz de Filocalii...

Veți găsi scrise aici
Povestiri mari și mai mici
Despre vulpi, arici, purcei,
Urși, broscoi și dovlecei.
Toate vă pun înainte
O oglindă ce nu minte,
Unde patimile toate
Fără milă-s arătate.
S-ar putea să vă vedeți
Așa cum de fapt sunteți,
Și nu cum ați vrea să fiți...
Ei, mai vreți să le citiți...?!

Un dovleac portocaliu

Un dovleac portocaliu
A crescut fără să știu
În grădină, pe un strat;
E grăsun și îndesat
Și fiindcă a răsărit
Fără să fi fost sădit,
Stă ascuns, cuprins de frică,
Dup-o varză mai pitică.
Însă eu, cum l-am văzut,
Iute l-am și luat din scurt:
- Ce dovleac needucat!
Ai crescut nesemănat
Chiar pe stratul cel mai bun;
Ce să fac cu tine-acum?
Drept răspuns, dovleacul mic
S-a făcut și mai pitic
Și din roz-portocaliu
S-a făcut de-un roșu viu.
Însă nu m-a-nduioșat
Și iar l-am apostrofat:
- Nici nu știu la ce esti bun...
Poate-n ciorbă să te pun
Sau să te prăjesc în post...
Dar nu, n-are nici un rost!
Ești așa urât și mic,
Nu ești bun de mai nimic!
Dovlecelul vinovat
Nici măcar nu s-a mișcat
Ci, spășit, ședea-n picioare.
Ca să-l pun la încercare
I-am mai zis răutăcios:
- Totuși, poți fi de folos:
Am în curte un purcel,
Poate te mănâncă el,
Deși așa sec cum ești,
S-ar putea să nu-i priești!
Și după acest cuvânt
Dovlecelul cel mărunt
A rămas netulburat.
Și atunci am cugetat
Să-l încerc și în alt fel:
- Ia ascultă, dovlecel,
Dacă te privesc mai mult,
Nu ești chiar așa urât,
Ba chiar cred că ești gustos,
Dulce și cu miez zemos;
Cred c-am să te folosesc
La plăcinta ce-o gătesc
Sâmbătă, de ziua mea!
Dar dovleacul mâlc tăcea.
*
De atunci mă tot gândesc:
Oare eu, când mai greșesc
Și primesc câte-o mustrare,
Rabd fără de tulburare?
Sau când alții mă jignesc,
Oare tac și mă smeresc?
Iar când toți de bine zic
Și mă laudă un pic,
Tac sau țin nasul pe sus?
Cred că știți ce am răspuns...

Ce concluzie să trag?
Nu fac nici cât un dovleac!!!
*
Și Ioan Scărarul spune,
Cu multă înțelepciune,
Că blând este-acela care,
Șade fără tulburare
Și-n laudă, și-n ocară:
Ca dovleacul, bunăoară...!

Aflarea chipului ascuns al răzvrătiţilor


Vreau să spun că, atunci când vedem un om, fie ascultând o muzică ciudată, fie vorbind nişte ciudăţenii (poate chiar hule), fie purtând nişte haine ciudate, noi nu trebuie să îl condamnăm, poate că şi el cântă din cimpoi cântece de distracţie, de beţie, dar noi trebuie să vedem trăirea lui interioară, trecutul lui, motivele lui. Către ce tinde, ce caută, ce vrea? Pentru că niciodată un om care nu caută nimic,nu se deosebeşte. Dacă un tânăr ascultă rock, să zicem, poartă lanţuri,nu e ca ceilalţi, înseamnă că el vrea să spună ceva. Şi singurul criteriu al calităţii trăirii lui, pentru început, cred că este sinceritatea.

Să ştiţi că nu toţi ascultă rock, nu toţi poartă haine ciudate şi se vopsesc în verde, nu toţi sunt beţivani, ăştia sunt oameni nemulţumiţi de ceva, şi pe ei e mai uşor să-i împingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia revoltei lor. Evanghelia ne-o arată foarte bine, e plină de desfrânaţi şi de ciudaţi, oameni nemulţumiţi, răniţi, „sărmani”, cum îi numeşte Dostoievski, citându-l pa David. Şi acest om „sărman” este aproapele nostru, despre care ne vorbeşte Hristos în pilda samarineanului milostiv. Noi de multe ori luăm pildele aşa cum scrie, la literă, şi aşteptăm ocazia să întâlnim vreun bubos ca să-l ajutăm. De, l-am fi ajutat noi, dar nu prea îl întâlnim. Că aşa scrie în Biblie,că dacă întâlneşti un bubos, îl ajuţi, pentru că e aproapele tău, şi te mântuieşti. Dar cum buboşi nu prea găseşti… Şi-atunci, cred eu că bubosul din Evanghelie e şi adolescentul ăsta care în troleu te fluieră şi-ţi strigă: „Aliluia, aliluia, aliluia!”. Atunci îl întrebi – pentru că ăsta a fost suspinul lui de om căzut, poate a fost şi mirosul bubelor lui – şi noi ne oprim, pur şi simplu, noi intrăm în vorbă cu el, dar nu intrăm cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaşte. Nu de a ne face pe noi cunoscuţi, ci de a-l înţelege, de a-l cunoaşte pe el. Şi nu este o punte mai bună, mai sigură, nu e o garanţie mai mare că vom fi primiţi şi înţeleşi, decât dacă arătăm că suntem curioşi faţă de un om de care nimeni, poate niciodată, nu a fost curios în acest fel. Pe care nimeni, niciodată, nu l-a întrebat cu nişte cuvinte cu totul simple, pe un ton care într-adevăr să-l mişte. În felul acesta, noi îl ridicăm pe spatele nostru. Şi faptul că îl ducem până în „satul din apropiere” şi-l lăsăm acolo, ne spune tocmai asta: că nu e numaidecât obligatoriu să-l duci până la altar, să te convingi că el e acolo, ci tu, de-acuma, prin cuvintele astea, l-ai adus pe umerii tăi în „cetatea din apropiere”, adică este încă un pas, încă un popas în calea lui spre Biserică, spre Dumnezeu. Ai lăsat doi bănuţi cu nădejdea că el va ajunge acolo. Doi bănuţi sunt ăştia: dragostea şi vocea cu care i-ai vorbit lui, pe care el şi le va aminti. El, cândva, pe aceşti doi bănuţi îşi va cumpăra bucuria de a îndrăzni să meargă mai departe, atunci când lumea nu-i va mai oferi nimic. Poate că va şi ajunge acolo, în Împărăţie, şi noi nu vom şti. De acum singur, fără noi, sau purtat de alţii.

Şi cred că, de fapt, convertirile, majoritatea, nu sunt imediate, tocmai ca omul să nu aibă ocazia să triumfe în deşert, că a convertit pe cineva pentru Hristos. Că aşa zice acolo: „Unul seamănă, altul udă, altul culege”. Este minunat că e aşa. Ştiţi cum se asamblează lucrurile secrete? În Petersburg este o uzină unde se fac submarine de armată, şi unele piese se fac în Ucraina, altele în altă parte, altele cu totul altundeva. Şi cel care lucrează habar nu are ce face. Nu ştie că lucrează la submarin. Aşa şi noi: am spus un cuvânt, am făcut o piesuliţă, habar n-avem noi, noi n-avem nevoie să vedem submarinul, este mai bine nici să nu-l vedem, ca să nu dăm mărgăritarele porcilor, iar porcii, de data asta, suntem chiar noi, dacă râmăm prea mult această taină. Să nu spunem taina lucrării acesteia, să lăsăm minunea, care este Dumnezeu, nedescoperită până la capăt. Altcineva va spune altceva, şi ajunge, în sfârşit, şi se împlineşte.

Asta socotesc eu că e un început al vieţii creştine, nu nevoia de a îndrepta lumea, nu nevoia de a-l îndrepta pe celălalt, ci, pur şi
simplu, dragostea şi curiozitatea minunată de a-l trăi pe celălalt în noi înşine, de a-i trăi suferinţa lui, neliniştea, de a-l înţelege, pur
şi simplu. Noi stăm bombardaţi de patimi, de pietrele lumii din jur, condamnaţi pentru credinţa în Hristos, pentru ciudăţenia asta de
credinţă, dar nu spunem ca apostolul: „Doamne, lucrează Tu!”, noi spunem: „Nu-i frumos să faceţi cutare şi cutare!” şi încercăm să-i
convingem pe oameni şi ne mirăm de ce nu suntem ascultaţi. Şi până la urmă murim şi noi şi ne aducem aminte că poate trebuia, totuşi, probabil, să-L fi întrebat pe Dumnezeu! Poate o fi fost Dumnezeu, strălucind deasupra capului nostru, dar nu L-am văzut pentru că eram ocupaţi, tocmai atunci explicam platforma de lucru cu societatea a Bisericii! O fi fost, numaidecât o fi fost Dumnezeu!

Ar trebui să ne întoarcem şi noi la aceasta, adică să vorbim mai mult lui Dumnezeu de necazurile noastre, decât oamenilor. Să ne gândim, pur şi simplu, mai mult la gestul apostolilor şi al mucenicilor, la felul lor de a vedea lucrurile. „Vremea este a face Domnului, stricat-au legea Ta!”. Vremea este să lucreze Domnul, noi singuri nimic nu putem face.

Ieromonah Savatie Baştovoi, fragment din cartea „Curaj şi libertate în ortodoxie”

Mi-a plăcut foarte mult. Mai vreau! Cine le-a scris Mirela?

O gasesti la libraria Sophia si costa 10 lei ! Faci comanda si in doua - trei zile o ai acasa !



http://www.librariasophia.ro/images/zitem3.png
http://www.librariasophia.ro/img/poz...calii-6915.jpg

Bine, am să mai postez câteva. :25:
Nu știu cine le-a scris, am primit și eu o xerocopie de curând. Am să întreb despre autor.

O poveste... înmurată
(pentru postitorii zilelor noastre)

Pleacă ursul la pădure
Să culeagă fragi și mure.
Dar nu ia la întâmplare
Orice mură-i iese-n cale.
Ci le-alege mai zemoase,
Fragede, mari și frumoase,
Dulci la gust și aromate,
Proaspete și parfumate.
Apoi scoate tacticos
Un butoi de miere gros
Și-nghite pe săturate
Mure-n miere înmuiate.
Ar mai tot mânca, "plăpândul",
Dar i-a cam pierit avântul,
Fiindcă burta-i ursulească
Gata stă ca să plesnească.
*
Șade ursul sub umbrar,
Mormăind sub cerul clar:
- Doamne, tare-s mulțumit
Că și astăzi am postit!


Povestea crinului

Jos în vale, lângă râu,
Șade-n ierburi pân' la brâu,
Ocrotit de-o tufă deasă,
Un crin alb ca o mireasă.
Cum mijește dimineața,
El cu rouă-și spală fața
Și o-ndreaptă-apoi sfios,
Către cerul luminos.
Floarea lui cea delicată
Numai soarelui o-arată,
Iar acesta îi trimite
Raze blânde să-l alinte.
Și petrece pe pământ
Numai el cu cerul sfânt,
Numai el cu mândrul soare,
De când crește până moare.
*
Crinul e, copilul meu,
Chipul sufletului tău:
Alb, curat, privind mereu
Numai sus, la Dumnezeu.

Poezii cu iz de filocalii
 

Scrisoare către Sfântul Nicolae

Dragă Sfinte Nicolae,
Știu că sunt un pic cam mare
Ca s-aștept să-mi pui în zori
Bunătăți în pantofiori.
Însă tot te rog ceva:
Azi pun înaintea ta
Ghetele inimii mele,
Ca să le umpli pe ele
Cu daruri duhovnicești
Din cămările cerești:
Bucurie și răbdare,
Pace, milă și iertare,
Blândețe, nepizmuire
Și, bine-nțeles, iubire.
Și-aș mai vrea să-mi dăruiești,
Ca un milostiv ce ești,
Și smerenie, credință,
Nădejde și pocăință.
*
Dar de ce te-ncrunți așa?!
Crezi că nu vor încăpea?
Am uitat să-ți spun, se vede,
Că port 43 la ghete!


Scrisoare de la Sfântul Nicolae

Astăzi Sfântul Nicolae
Mi-a lăsat în ghete-o foaie;
Și pe ea scria așa:
Nu mai căuta mata
Ciocolată în papuci,
Ci fă bine să te-apuci
De ceea ce se cuvine
Unui ditai om ca tine:
Fă smerenie, răbdare,
Rugăciune și-nfrânare.
Și ascultă-aici, drăguță,
Că pun mâna pe vărguță:
Mintea sus și nasul jos,
Că văd că le ții pe dos!

Nu-l voi sacrifica pe Dumnezeu, pentru a face pe plac oamenilor. Deviza Sf. Ioan Gură de Aur.

Eu mă potolesc imediat, gândindu-mă cât este de ridicol de a te mânia
împotriva greşalelor altora, când le ai pe ale tale de corectat. Sf.Ioan
Gură de Aur.

Nu există ceva pe lume mai frumos decât sinceritatea, şi ceva mai urât decât linguşirea. F.M. Dovstoievski.

Laobiecţia păgânilor care-l învinuiau de minciună pe Sf. Ioan Gură de
Aur, sub motivul că omul n-are puterea care i-o atribuie el peste
animale, sfântul răspundea: Omul păstrează o parte din această putere,
pentru că singură privirea sa, este de ajuns să supună (să domolească)
fiarele cele mai crude, şi dacă el n-o mai are cu totul întreagă,
păcatul este cel care l-a dezbrăcat de ea. Istoria Sf. Ioan Gură de Aur.

Altădată,casele erau biserici; astăzi biserica este o casă. Atunci nu se zicea
nimic lumesc în case; acum nu se zice nimic duhovnicesc în biserică. Voi
aduceţi aici afacerile şi discuţiile din piaţa publică,
Nu vă temeţi de mânia
omului puternic, să vă temeţi doar de tirania păcatului. Omul nu vă
poate face rău. Voi singuri vă puteţi face rău. Sf. Ioan Gură de Aur.

Totuşi pe mama am iubit-o întotdeauna, aşa că nici vorbă nu putea fi de ură,
dar aşa se întâmplă întotdeauna: pe cine iubeşti mai mult, pe acela-l
jigneşti mai tare. F.M. Dostoievski…

http://cristiboss56.blogratuit.ro/

pr. Savatie Baștovoi
 

Foarte frumos scrie părintele Savatie Baștovoi. Țin minte că mi-a plăcut tare mult cartea sa "Dragostea care ne smintește". N-o mai am la îndemână, altfel aș fi citat puțin din ea. Mi-a plăcut în special interpretarea dialogului dintre femeia cananeeaca și Hristos, acela în care ea spune că și câinii se hrănesc cu firmiturile care cad de la masa stăpânilor. Părintele Savatie foarte frumos asemăna acel dialog cu "discursul" a doi îndrăgostiți, care vorbesc cumva codificat, într-o limbă pe care numai ei o înțeleg.