Eu sunt de parere ca foamea, setea, oboseala etc. sunt patimi ireprosabile, sau afecte. Ele pot duce la pacate prin vointa omului, dar nu sunt pacatoase in sine.

Parintele Staniloae spune, legat de asta: Afectele Tin cu totul de fire, si nicidecum de vointa, nefiind prin urmare condamnabile. Astfel de afecte sunt: pofta de mancare, frica, intristarea. Mai mult chiar, ele sunt necesare firii noastre, ajutand la conservarea ei.

Afectele nu fac parte din constitutia originara a firii, nefiind create o data cu ea. Ci ele au odraslit in fire dupa caderea omului din starea de desavarsire. Ele au patruns in partea mai putin rationala a firii, accentuand trasaturile irationale ale acesteia [...]. Ele reprezinta aspectul de animalitate al firii noastre, accentuat dupa caderea in viata paradisiaca spirituala, unita cu Dumnezeu [...].

Asa cum animalele sunt nevinovate in manifestarile instinctuale ale organismului lor, asa este si omul, atata vreme cat aceste afecte raman in granitele lor, servind existentei lui biologice.

Dar prin faptul ca omul este si spirit, si deci are o aspiratie ireductibila catre infinit, el isi poate asocia aceasta aspiratie cu afectele de ordin biologic, transformandu-le in patimi, adica in afecte exagerate, strabatute de o sete infinita de satisfacere. Din trasaturi animalice, ele devin trasaturi diabolice, prin elementul spiritual care le coloreaza.

DA, si eu ami multe pareri; totusi acest lucru exprimat mai sus despre foame si sete, nu constituie o parere personala, caci si eu as crede la fel ca tine, ci e ceea ce spune Pr. Staniloae, mentionand din Sf. Maxim Marturisitorul.

Noi ştim că Adam şi Eva, înainte de Cădere, au mâncat şi au băut. Pentru oameni a făcut Dumnezeu plantele şi animalele. Mai ştim că Mântuitorul a mâncat şi a băut atât în timpul vieţii Lui pe pământ cât şi după Înviere: preasfântul Său trup dobândise caracteristici noi, dar nu pe aceea de a nu mai bea şi a nu mai mânca. El Însuşi spune, înviat fiind: "Mi-e foame!"
Deci, aş îndrăzni să spun că trebuie să deosebim între suferinţe naturale, consubstanţiale naturii umane nepervertite, aşa cum sunt: foamea, setea şi oboseala pe de o parte şi suferinţele care au apărut ca rezultat al Căderii: cele legate de boală, de moarte. De gelozie. De invidie.

Şi acum să o aduc din condei ca să revin la subiect: dorinţa de a fi una cu celălalt, atracţia şi dorinţa de unire conjugală, face parte din prima categorie şi nu din a doua: deci, nu poate fi considerată păcat şi nici consecinţă a păcatului. Înainte de Cădere, şi nu după, Dumnezeu a poruncit primilor noştri părinţi: "creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul". Pentru aceasta, El i-a făcut să se iubească unul pe altul şi să dorească să fie un singur trup.

Scuze, George. Nu citisem cu atentie ceea ce ai scris.

Da, daca te-ai inspirat de la ei (vezi citatul dat de george.m) probabil deci ai citat gresit fara sa iti dai seama si ai zis ca sunt 'pacate' in loc sa zici ca sunt
'patimi ireprosabile, sau afecte'.
Patima nu este tot una cu pacat. Inseamna si ceea ce suferim.

Da, intr-adevar, asa este. Eu identificam patima doar cu o multime de pacate repetate. Iata ca asa am invatat si despre acest sens al patimei. Staniloae vorbeste totusi despre patimi.

Nu-ti face griji, se intampla. :)

Insasi expresia "planificare familiala" este straina duhului ortodox. Mersul societatii ne-a facut sa gandim aproape totul in termeni "manageriali". In acest sens, planificarea familiala o vad aproape sinonima cu "managementul familiei".

Insa o gandire de acest tip nu va fi niciodata compatibila in esenta cu taina familiei crestine. Nu este firesc sa punem in discutie nasterea unui copil, a unei persoane umane, raportandu-ne la "costuri".

Stiu ca, din contra, intr-o lume ca a noastra, poate parea o curata nebunie, acesta perspectiva, dar este singura care tine seama de valoarea persoanei umane si de Dumnezeu.

E vorba de patimi ireprosabile. "Pacate ireprosabile" nu imi suna nici mie bine, dar nu gasisem alt cuvant...

Ai dreptate ca termenul suna managerial si pare sa se refere la costuri. Sa nu fie - desi, cine sunt eu sa condamn o familie saraca, cand mie imi merge destul de bine?
Dar faptul de a face un plan, de a planui si (ne)conceperea unui copil (in plus, mai ales, pe langa altii) nu mi se pare incompatibil cu responsabilitatea crestina.
Bineinteles, asta nu include avortul.