În prealabil postat de Daniel_7 (Post 367668)

Cred ca topicul ar trebui sa se intituleze altfel...,vad ca si-a atins scopul si incep sa fie dezbatute alte subiecte...

În prealabil postat de delia31 (Post 367654)

MariS, om bun, n-as zice dezacord, ci mai degraba faze de intelegere, faze complementare. Sau ca dizacordul aparent vine dintr-un fel de disociere (cam artifciala) intre mila si dreptatea lui Dumnezeu. Ele nu pot fi nicicum despartite. Sunt ca fata si verso-ul unei foi.
O sa-ti zic o interpretare interesanta, dar nu acum. Sa vad cand am timp sa o caut.

Acuma, e adevarat ce spui ca Dumnezeu a creat lumea din bunatate si iubire. Cine ar putea contrazice asta? Dar mai adaugi ca nu a creat-o din corectitudine.
Daca ai un pic rabdare, hai sa despicam un pic firu’n 4 si sa vedem care e intelesul “corect” (sau bun) al termenului “corectitudine” in contextul creatiei de care zici.
Iti zic cam ce am inteles eu pana acum fara sa am pretentia ca detin eu intelesul deplin si duhovnicesc.

Actul creatiei, fiind facut din bunatate si deci fiind bun, a avut ca rezultat un cosmos. Cuvantul “kosmos” in greaca e extraordinar de bogat si plin de sensuri: e si frumusete, si armonie si ordine si tot ce tine de perfectiune.
Cosmosul creat din bunatate si iubire e tocmai armonia lucrului drept si bine-facut. “Corectitudine” inseamna fara greseala.

Cosmosul, asa cum l-a creat initial, e fara fisura, fara greseala, deci nu putem exclude cu nici un chip, dreptatea si corectitudinea din actul creatiei.
Putem chiar nuanta: a facut lumea din bunatate si iubire, adica avand ca imbold si motivatie iubirea si bunatatea. Iar ca rezultat a iesit ceva fara fisura, fara greseala, adica corect, in armonie cu El.

Mai departe, nu putem neglija un lucru evident. Ne-a lasat si pe noi in peisaj ca fiinte libere, iar noi ce am facut din kosmos? Am stricat armonia si ordinea create de El, din noi insine si din natura.

Pentru a ramane lucru al lui Dumnezeu, (pe langa toate calitatile ce presupun armonia), lucrul/creatia trebuie sa fie si sa ramana drept, ne-strambat, in armonie cu Cel-ce-nu-poate-fi-stramb.
Daca ceva/cineva e nedrept, tocmai ne-dreptatea lui e cea care cere in-dreptarea lui.
Creatia s-a strambat si trebuie in-dreptata, armonizata din nou.

Dreptatea/corectitudinea tine de lucrul drept, fara devieri. Atunci cand ceea ce e drept prin creatie, devine stramb, intervenţia dreptatii divine e solicitata tocmai de firea lucrului, care tanjeste sa redevina drept, adica firesc.

Omul ne-drept, (stramb) sufera din cauza strambatatii lui, pt. ca ne-dreptatea e improprie firii, e ne-fireasca. Adam, dupa pacat, s-a „strambat” pe dinlauntru.
Noi l-am mostenit. Aveam nevoie sa fim in-dreptati. Hristos ne-a in-dreptat prin jertfa Lui, dar noi iar ne-am strambat. Sper sa nu ne prinda sfarsitul ne-indreptati.

Dumnezeu drept fiind, isi manifesta dreptatea nu pentru ca ar fi fost ofensat de strambatatea (nedreptatea) lumii (Dumnezeu nu poate fi limitat de nici o ofensa), ci pentru ca lumea are nevoie de dreptatea Lui, are nevoia sa fie in-dreptata, sa fie din nou facuta dreapta. Cosmosul/creatia are nevoie sa i se restabileasca armonia, corectitudinea, lipsa de greseala.

Eu inteleg dreptatea / in-dreptarea ca o necesitate pt. ca omul sa poata fi din nou in comuniune cu Cel drept. Cu precizarea ca prefer in-dreptarea aici si acum, decat dupa ce va fi prea tarziu.
Stii doar ce zic ortodocsii in multe rugaciuni: “pedepseste-ma Doamne, insa cu mila si indurare.. in sensul de in-drepteaza-ma, corecteaza-ma, in-dreapta-ma, fa-ma partas dreptatii Tale, nu ma lasa stramb.

Omul cazut e o creatura suferinda care nu stie ca tocmai din pricina ca s-a strambat si nu e drept, tocmai de aceea ajunge sa-si provoace mai mult rau si sa sufere.
Iar in-dreptarea (facerea unui lucru stramb sa fie din nou drept) o face Dumnezeu nu ca pedeapsa, ci ca leac de vindecare, spre in-dreptare, tocmai din multa milostivirea si bunatatea Lui.
Eu nu le vad deloc separate – bunatatea si corectitudinea lui Dumnezeu.

Situatia e cam ca si a unei mame care din iubire pt. copilul care s-a jucat cu focul si a ars casa, il cearta, il pedepseste ca sa-i fie de leac, sa-l in-drepte, nu asa, ca se simte ea ofensata de pagubele materiale. Iar daca mama nu-l va certa spre in-dreptare, copilul va mai repeta experimentul si isi va provoca mai mult rau.

A zice ca Dumnezeu e bun si primeste pe oricine in Imparatia Lui e foarte corect si adevarat, ca doar El a zis “pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara”.
Iar ortodoxia precizeaza raspicat: cel ce vine la Hristos, daca nu vrea sa fie scos afara, trebuie sa se lase in-dreptat daca cumva e stramb (si cine nu e?), nu de alta dar sa nu ne trezim ca in pilda cu cel ce a fost dat afara pentru ca nu avea haina de nunta.
A venit omul la Hristos, bazandu-se ca nu-l va scoate afara si totusi a fost dat afara ca nu avea haina de nunta. Cum vine asta? Se contrazice Hristos? Prima data ii zice cu bunatate ca nu-l va scoate afara iar apoi totusi il scoate afara. Cum e? E corect sau nu ca l-a dat afara?

Cred ca aceluia i s-a dat un rastimp la dispozitie sa se pregateasca de nunta, sa-si schimbe tinuta launtrica, ca doar nu putea aparea asa oricum.
Nu stiu ce o fi facut in rastimpul ala, dar se pare ca vesmantul lui sufletesc era in disonanta cu nunta kosmica la care fusese invitat (unde kosmos = creatie in armonie cu Creatorul; lucru care, desi a fost stramb, s-a lasat in-dreptat, facut drept).

În prealabil postat de MariS_ (Post 367677)

E binevenita discutia. Am subliniat ceea ce cred eu ca e esenta:
(Dumnezeu) a facut lumea din bunatate si iubire, adica avand ca imbold si motivatie iubirea si bunatatea. Iar ca rezultat a iesit ceva fara fisura, fara greseala, adica corect, in armonie cu El.
Total de acord. Deci, daca impulsul vine din bunatate, rezultatul contine si corectitudine. N-as putea sustine ca si invers se intampla la fel, adica daca impulsul ar veni din corectitudine, rezultatul ar contine si bunatate. Sa ne gandim ca daca Dumnezeu ar fi facut lumea din corectitudine, noi am fi fost roboti, pentru ca cei mai corecti sunt robotii. Sa ne gandim ca in Evul Mediu niste minti "corecte" au vrut sa actioneze "drept", intelegand prin dreptate corectitudine. Si ce a iesit? Ruguri umane. Dreptatea nu e tot una cu corectitudinea. Daca ar fi asa atunci ar fi vai de noi, ca nu ne-am mai mantui niciunul.
De acord ca noi ne-am "strambat" prin cadere si ca e nevoie sa fim "in-dreptati", dar in-dreptarea se face cu/din bunatate si atunci rezultatul va avea si corectitudine, dar daca in-dreptarea s-ar face cu/din corectitudine nu mai cred ca rezultatul ar mai contine si bunatate. Evul Mediu imi confirma acest lucru. Eu incerc sa evit un nou Ev Mediu, de data asta generalizat. Stiu, insa, ca e zadarnic pentru ca lucrurile evolueaza spre acea directie, accelerate de semnele ce vor apare in curand. Dar imi fac datoria punand pietricele pentru a impiedica alunecarea. Ele imi vor zbura direct in fata, stiu si asta, dar nu pot face altfel.
"Si nu uita, mama, sa fii bun!" - citat al unei simple mame de posibil sfant.
Har, smerenie si jertfa de sine.

În prealabil postat de dobrin7m (Post 367666)

Mi-a placut mesajul tau, asa vad si eu lucrurile chiar daca nu stiu sa explic asa frumos ca tine.
Am doar o mica remarca: in greaca cuvantul κοσμος - kosmos inseamna "lume".

În prealabil postat de delia31 (Post 367698)

Sigur ca da, kosmos inseamna lume in sensul de totalitatea fiintelor care populeaza universul. Cu precizarea ca universul a fost creat ca un sistem perfect ordonat, perfect armonios, cu legi perfecte. Semantic vorbind, termenul kosmos cuprinde in el insusi atat ideea de lume, cat si ideea de armonie ca atribut implicit al acestei lumi.

Din radacina grecescului kosmos avem in romana termenii: cosmetic, a cosmetiza si toata familia de cuvinte.
Chiar poti sa intrebi pe cineva prin preajma ta ce inteleg grecii prin "kosmetikos" -cosmetic.
In intelesul lui originar, „kosmetikos” are sensul de a pune ceva in armonie, de a restabili frumusetea, de a restabili ordinea, de a decora pt. a se asemana cu "kosmosul" initial.
afaik

În prealabil postat de catalin2 (Post 367727)

Daca cineva spune ca acestea nu au importanta, afirma niste lucruri care tin de divinitate. Intreaga invatatura am primit-o prin revelatie prin Duhul Sfant. Oamenii nu aveau cum sa o ghiceasca sau sa o gandeasca, pentru ca din cauza indepartarii de Dumnezeu isi pierdusera legatura cu Dumnezue si capacitatea de a deosebi binele de rau si adevarul de neadevar.

În prealabil postat de N.Priceputu (Post 367730)

Problema şi necesitatea distincţiei sau accentuării diferite a corectitudinii învăţăturii respectiv a bunătăţii vine din faptul că prima este accesibilă doar învăţaţilor, celor care se îndeletnicesc cu studiul aprofundat al cunoaşterii teoretice a celor despre Dumnezeu, pe când cea de a doua e accesibilă oricui, inclusiv celui care nu ştie să citească.

Iar la Judecată nu ni se va cere să recităm frumos şi corect Crezul, ci vom fi întrebaţi de acele fapte ale milosteniei pe care ni le-a arătat Mântuitorul, respectiv dacă L-am văzut pe El în fiecare sărman, nevoiaş, om în suferinţă. Căci acolo poate fi El aflat.

În prealabil postat de catalin2 (Post 367742)

De ce spune Biserica despre manturie ca e nevoie de har, fapte si credinta? De ce nu spune doar fapte?

În prealabil postat de N.Priceputu (Post 367797)

Nu e vorba numai de fapte, într-adevăr. E vorba de cunoaşterea lui Hristos şi comuniunea cu El. Trebuie să ne hrănim cu seva Lui - harul, şi pentru asta trebie să fim în Biserică. Dar trebuie înţeles că pe El nu-L cunoaştem la modul teoretic, prin învăţături tot mai elaborate şi sofisticate. Îl cunoaştem din Evanghelii, din Sfintele Taine, din rugăciuni... din omul aflat în nevoi.

Fiind fiinţe dotate şi cu minte, şi cu inimă, trebuie ca amândouă să se împărtăşească de Hristos. Însă dacă primează una, va apărea un dezechilibru: folosindu-ne mai mult de minte vom deveni reci la inimă, folosindu-ne doar de inimă, fără minte, vom deveni sentimentalişti.