Am ajuns la tema libertăţii, cheia de boltă a pildei din "12". Puştiul acuzat de crimă, închis într-o celulă, singur cu el însuşi, fără nici o iluzie de protejat, având în "posesie" doar hainele de pe el, o sumă de amintiri dureroase şi viaţa .

La celalt capăt al axului justiţiei sociale, 12-x indivizi colonizaţi de deşertăciuni, prizonieri ai propriilor proiecte existenţiale, blindaţi cu certitudini mediocre menite să susţină fiecăruia masca mulţumirii de sine. Închişi în sala de sport a unui gimnaziu moscovit.

Un "sobor" convocat să decanteze adevărul după criteriile dreptăţii şi înţelepciunii omeneşti, în care sunt puşi laolaltă 11 trădători şi un singur ucenic al lui Hristos.

Abia la sfârşit aflăm Cine a asistat neverosimila lor transformare!

Ma intreb prin ce sunt tradatori. Poate prin nepasare. Fiecare cu ale lui, cu totul capturat in itele propriei vieti (patimi, pasiuni, treburi), nu isi mai gaseste timp pentru a lua in serios "un strain". Cu atat mai mult cu cat acesta are ghinionul sa fie cecen. Dusmanul pentru care noi suntem nu oameni, ci trofee - spune unul dintre personaje.
La inceput e apasatoare atmosfera de formalism si usuratate. Fiecare vrea sa termine repede, cat mai repede, cu mica incurcatura, cu "datoria cetateneasca". Fiecare isi deleaga responsabilitatea catre lege si oamenii ei.
Cu exceptia unuia, a celui mai uman dintre ei care, fara a fi responsabil pana la capat (in final si el marturiseste ca are vreo 6 luni de treburi care nu suporta amanare) indrazneste sa se comporte omeneste: el cere (cu mult curaj, cu multa lupta de sine) timp si discutii.

*
O paranteza.
Cand faceam formare in AT, mai toti terapeutii ne atrageau atentia asupra timpului. ne cereau sa nu grabim nimic, sa exploram in liniste, cu rabdare, fara presiune. Aceasta pentru a scapa de injoctiunile (bagaurile) instantei normative parentale (parinte in sens psihologic, ca norme si reguli introectate in dezvoltarea fiecaruia), precum si de jocurile iresponsabile ale copilului. Se urmarea o improspatare, o alt aperspectiva pentru ca lucrurile sa nu se mai petreaca rutinier, mecanic, "mereu la fel", vorba presedintelui juratilor.
Adultul (in sens psihologic, nu ca varsta), care e un fel de procesor responsabil de luciditate in construirea ori receptareea realitatii, are nevoie de timp.
Pe de alta parte, am intalnit nu de putine ori, la Parinti, expresia "graba e de la draci".
De multe ori am vazut cum procedeaza infractorii si toti inselatorii: repede, te grabesc, te iau cu vorba - pentru a nu-ti da ragazul sa judeci in liniste, sa cantaresti, sa evaluezi.

*
Cum castiga timp acesti oameni?
Evident prin apelul la propriile experiente semnificative. Fiecare isi descopera vulnerabilitati ascunse, le exploreaza (cu permisiunea celorlalti, care nu intrerup explorarea ci participa cu atentie, ca si cum fiecare stie ca urmeaza sa descopere ceva relevant pentru fiecare si pentru toti), le formuleaza talcul, implicatiile, rostul.
Ai impresia la un moment dat ca participi la un proces de dezvaluire a feluritei bestialitati omenesti, pe de o parte, precum si la puterea mereu reinnoita de a scapa cu bine din cele mai cumplite imprejurari.

Astfel de dezvaluriri am trait de multe ori in AA si in majoritatea sedintelor de consiliere individuala ori in grup. Esti solicitat, ca participant (fie si ascultator), sa te deschizi sufleteste pana la ultimele resurse... Tot ce se intampla acolo te priveste, este si povesteea ta intr-o varianta asemanatoare, in alte cadre. Fondul omenesc comun este acelasi, descoperi, parca toti sunt unul reflectat in ceilalti. Sentimentul de comuniune izvorat din impartasire e coplesitor. Nimeni nu mai poate judeca pe nimeni, cu totii se simt partasi si responsabili. Mila guverneaza, pentru o ora sau mai multe, sufletele tuturor. oamenii devin, fie si pentru o clipa, "mai buni".
Apoi se intorc la ale lor... Unii.
Ici-colo cineva, insa, nu pleaca asa precum a trecut gasca prin apa si isi asuma o participare noua, mai deplina.
Ma intreb daca, in afara de presedintele juriului, ceilalti au plecat liberi de acolo. Desi eliberati de povara baiatului, pe care o poarta de acum ofiterul artist, imi pare ca ei raman aceiasi oameni care au intrat in proces. Fiecare s-a intors la ale lui. Deocamdata asa se pare, desi nu stim cum va lucra aluatul intalnirii acesteia pe mai departe in sufletul si viata fiecaruia.

*
Imi pare tot mai evident ca libertatea nu este un proces individual ci colectiv. Ea incepe cu 2, se hraneste in cadrul lui 2. ca si binele, ca si frumosul, ca si adevarul.
Libertatea si iubirea sunt fenomene de relatie. Fiecare termen participa, intr-un fel sau altul la acestea. Potentindu-le sau innabusindu-le.
Frica si egoismul omoara comuniunea, o lichideaza si o raspandeste asa, moarta, in cele mai bizare moduri, forme, ipostaze.

Am reuşit să vizionez mai mult de jumătate din film (1h 40min). Deşi finalul este uşor de anticipat, ţinând cont de comentariile voastre, sunt foarte curios cum va avea loc schimbarea celui mai împietrit dintre cei 11. :)

Tradarea, dincolo de orice retorică, ne caracterizează pe fiecare dintre noi într-un fel sau altul. Aflăm din Evanghelie că ea e o defecţiune în primul rând a minţii nepăzite de trezvie şi dominată de voracitatea impulsurilor din inimă. Probabil şi din această cauză procesul de întoarcere a persoanei cu faţa către Dumnezeu se numeşte metanoia, transfigurarea minţii, vindecarea gândirii.
Hristos nu face nici o concesie slăbiciunilor, neputinţelor, fragilităţii omeneşti atunci când condamnă fără echivoc "adulterul platonic" pe acelaşi palier cu fapta trupească a cărei proiecţie sublimată este. Isprava lui Iuda Iscariotul are valoare de arhetip, nu-i doar un accident dramatic în desfăşurarea evenimentelor care au culminat cu Răstignirea Domnului.

În film, juratul care spage tot acest cerc vicios al trădării prin convingere superficială şi expeditivă, invită la chibzuinţă, chiar mărturiseşte că trage de timp ca să câştige răgaz pentru reflecţie adâncă. El este un om aflat în stare de rugăciune, are credinţă în lucrarea harului. Detaliul acesta este inserat cu discreţie şi măiestrie artistică în poveste, accentuat în final, şi chiar nu-mi explic cum de a scăpat multora.

Nu recomand vizionarea fragmentată, pentru că filmul trezeşte o tensiune a receptivităţii pe care nu o mai poţi recupera după o zi de pauză.

E adevărat că în ultimele două zile l-am cam "spoilerit" împreună cu Ioan, pornind de la premisa că mulţi ştiu de el, fie şi datorită faptului că figura pe unele liste de "filme ortodoxe".

Ce sens gasiti in dialogul final? Cand juratul cel credincios se adreseaza pasarii, deschizindu-i fereastra si lasindu-i libertatea alegerii personale.

Secvenţa finală este epilogul ontologic al filmului. Dincolo de multiplele teme atinse pe parcurs - justiţia, politica, psihologia, critica societăţii, tragedia războiului şi câte or mai fi - sau, mai bine zis, deasupra tuturor acestora se află taina libertăţii omului, marele dar oferit naturii umane şi, deopotrivă, marele ei blestem.
Nu pot să-mi dau seama cât înţelege Mikhalkov din creştinism în general, ce trăieşte şi de unde i-a venit să strecoare în partitura din "12" cel puţin două momente de mare adâncime şi fineţe duhovnicească: prima în mărturisirea juratului credincios, iar a doua în vorbirea lui cu vrăbiuţa de la final. Adică declanşarea cutremurului metanoetic şi tâlcuirea lui.

Sa presupunem ca legile unei tari au un oarecare caracter rational. In orice caz, ca beneficiari ai lor, ne asteptam sa fie cat mai rationale, logic tocmite, bine gandite, in baza multor experiente prealabile - mai ales ca sunt lansate de oameni special pregatiti pentru asta, care mai si formeaza diverse comitete si comitii pentru elaborarea legii; lege care mai trece si prin foruri inca mai inalte si uneori chiar prin dezbatere publica. Legile sunt facute pentru bunul mers al societatii, pentru protectia cetatenilor etc. Legile sunt o valoare de neconstestat. Ma rog... Se mai contesta, pe ici pe colo, se mai amendeaza...
Bun. ce vreau sa zic de fapt. Oamenii acestia care dezbat cazul povestesc o serie de intamplari la care au participat ori pe care le cunosc foarte bine. Majoritatea sunt de-a dreptul irationale, neasteptat de lipsite de rationalitate, logica, etc. Pare delirant ce povestesc ei, desi recunoastem imediat ca sunt fapte de viata foarte plauzibile. Le-am mai intalnit, in alte forme. Toate acestea sunt facute, parca, pentru a intra in dezacord flagrant cu legile.
Cum se face de unul scapa, in ciuda oricarei sanse si in ciuda tuturor incercarilor personale, de autodistrugerea finala, de moarte? Cum de altul ajunge la dementa de a lua cu imprumuta o suma uriasa, apoi devine terorist dar, surpriza, sfarseste cuminte prin a bea vodca tocmai cu seful politiei apoi isi duce viata linistit mai departe (in vreme ce politistul are parte de niscai beneficii substantiale iar camatarii pier in mod jalnic)?
Cum se face, asadar, ca in ciuda unor povesti irationale cei chemati sa aprofundeze crima se trezesc in postura iertarii?
Procesul devine tot mai limpede un pretext pentru a evidentia de fapt altceva: ca in ciuda oricarui efort de a pune si respecta o ordine creata de oameni, aceasta duce mai intai la cataastrofe si in acelasi timp ca se petrec schimbari si salvari de-a dreptul incredibile, miraculoase.
Se deschide perspectiva unei noi intrebari: oare mai intervine vreun factor care ne scapa? Oare mai participa cineva la proces, cineva caruia nu-i acordam, deocamdata, nici o atentie?

P.S. Ma intreb daca ni se sugereaza vreo legatura intre faptul ca pasarea s-a gainatat pe fruntea unuia, tocmai cand isi facea de cap cu cutitul, si "durerile" ulterioare (de ochi) ale omului, in baie cand se spala pe fata.