Da ,
eu asa am inteles , dar fii pe pace ca eu singura am recunoscut ca " o dau si-n bara " , asta era expresia mea . Aratura sau bara tot aia .

In legatura cu faptul "ca meriti si tu ceva pentru relele respective " , exista spovedania , preotul iti da canon..... si toate in lumea aceasta , care nu se compara cu pedeapsa dupa moarte .

Trebuie sa existe numai intoarcerea catre Dumnezeu , sa-ti para rau si sa vrei sa nu le mai repeti !
Ce zici ?

maria

Mdaa!,mi se pare mie sau titlul acestui topic se referea la "lupta cu gandurile"?,fiindca la cum a evoluat situatia nu prea mai gasesc nimic in acest sens,si-am facut un salt spre "iertarea de sine",despre care s-a mai vorbit intr-un topic vechi,uitat de mult,si s-a ajuns la aceleasi concluzii controversate.
Nu stiu ce este atat de greu de inteles ,dar este cu adevarat nevoie ca la un moment dat sa ne iertam si pe sine,aceasta imbunatateste calitatea relatiilor dintre semeni,fiindca neiertarea de sine aduce cu ea frustrarile si astfel ajungem sa ne punem neputintele pe seama celorlalti.Este o chestie psihologica necesara,nu este vorba de narcisism,este vorba de faptul ca numai daca ne putem pune in armonie cu noi insine,putem avea si calitatea de-a darui semenilor.Exact ca atunci cand un om rau din fire nu poate exprima lucruri frumoase celor din jur,sau cum un om bolnav nu poate face prea multe pentru cei din jur.Eu una,am simtit pe pielea mea,ca daca nu ajung sa ma iert in anumite circumstante,devin nervoasa,stresata si astfel eman aceasta stare si celor din jur,dar in acelasi timp invat din greseala si iertarea proprie,o constientizez ca sa raman si responsabila pe sine.Ei uite ca am deraiat si eu de la subiect,oricum,am scris despre lupta apriga cu gandurile....dar nu m-a bagat nimeni in seamna,asa ca m-am conformat intorsaturii pe care a luat-o sensul topic-ului.OK???

Draga ory poi dumneata ai ajuns exact la concluziile greshite shi zici ca am ajuns shi noi la a sustzine iertarea de sine ca shi cum nu ai mai putea trai fara sa te iertzi... poi nu tzi-am zis ca eu cel putzin m-am razgandit cu ajutorul lui Clausemi?

deci cred ca e corect cum zici shi dumneata sa incerci sa treci peste, printre atatea rautatzi din tine si de la altzii de peste zi dar trebuie sa incerci fara a te ierta pe sine, FARA, ci pe tine/sine eventual sa te pregateshti doar pentru a cere shi a primi din iertarea celor carora le-ai greshit si a lui Dumnezeu, in dar, shi vezi ca altzii s-ar putea sa tzi-o acorde shi pentru unele concesii, schimburi shi altele, iar canonul este pentru indreptarea ta, daca-l primeshti...

Asha ca ory draga stiu ca s-a mai discutat, dar shi aici intalnim ganduri shi sentimente shi subiectul este tocmai despre asha ceva... oricum multzumesc cum ca tzi-ai amintit shi stii ca shi eu sustzineam iertarea de sine, dar acum inclin sa cred ca ma inshelam... fiindca este exact ce spui tu, psihologic ai parte de o falsa impacare shi o reushita greshita in incercarile obishnuite ale vietzii...

Daca tu atunci cand ai innoptat pe munte cand te-ai pierdut prin padure, cand te-ai ratacit, in loc sa realizezi gresheala shi sa ceri ajutor la Dumnezeu, te iertai pe tine/pe sine, shi incepeai sa stai linishtita ca sa fii impacata psihologic ce crezi ca se intampla, o vreme ai fi reushit sa stai calma, dar apoi te papa fie lupu fie patzeai altceva, dar acea sperantza in fluturashul respectiv prin care ai acceptat ajutorul shi iertarea a fost tocmai darul iertarii pentru nesabuintza de a cere de la Dumnezeu asha o incercare dificila pentru o tanara, pentru o copila... Deci ai de grija ce-tzi doreshti ca unele se shi implinesc :)

Svovi: nu uita in ce ordine se fac lucrurile: mai intai obtii iertarea de la Dumnezeu, prin intermediul duhovnicului si apoi te ierti tu pe tine. Nu incepi prin a te ierta tu.
Chiar aici pe forum am citit postarea unei persoane, care nu putea trece peste greseala facuta, desi obtinuse iertarea de la duhovnic.
Neiertarea de sine creeaza o lipsa de perspectiva, caci in greseala fiind poti sa te indrepti, sa te spovedesti, in vreme ce daca te-ai spovedit, ai fost iertat dar simti in continuare povara pacatului pe capul tau, nu mai ai alte mijloace de a te debarasa de el, decat prin iertare de sine.

Ovidiu,nu stiu ce sa-ti spun,stiu ca esti un om profund si cu picioarele pe pamant,si nu stiu daca as putea exprima astfel incat sa fiu destul de explicita ,in ceea ce-am vrut sa spun despre iertarea de sine,cred ca mai degraba ar suna a toleranta fata de sine,toleranta fata de caracterul propri pe care,oricum nu-l putem modifica cu desavarsire.
Nu prea m-am gandit la teoria;"i-am dat lui cutare una-n cap,dar trebuie sa ma iert ca asa e bine!!!...",NICIDECUM!Mai degraba m-am referit la acea iertare de sine de care omul are nevoie la un moment dat,nu la resemnare sau egoism.Eu vorbesc din experienta,am avut dese momente in viata in care ma consideram vinovata pentru tot felul de fleacuri,pentru orice cuvant spus ne la locul lui,adresat familiei mele,pentru care eram de fapt provocata pe nedrept,pe mine ma mustra constiinta si simteam o apasare de suflet.Si asa pana cand intr-o zi nu-mi mai puteam controla aceste stari si cadeam intr-un stress aproape nejustificat,si ma macinam si nu mai puteam sa-mi explic ceea ce se-ntampla cu mine.Atunci am realizat ca am fost prea aspra cu mine,chiar daca cei din jur cu destula nepasare isi permiteau sa raneasca,cat de putin.Si am realizat ca in acest fel incepeam sa ma inhib tot mai mult,sa-mi piara energia pozitiva din interiorul meu,si de asemeni sa nu mai pot fi folofitoare celor din jur.Un om care nu se poate ajuta pe sine ,nu poate ajuta nici pe ceilalti.M-am gandit ca trebuie sa fie vorba si de anumite dereglari ale sistemului propriu psihologic si astfel am inceput sa-mi controlez starile de decadere in care aveam tendinta sa ma afund atunci cand ma consideram vinovata pentru diferitele dispute sau lucruri marunte,care oricum exista printre oameni.Nu suntem perfecti,oricat am incerca sa atingem acest lucru pe pamant,am fost creeati cu aceasta imperfectiune,tocmai pentru a nu ne asemana,probabil,cu Creeatorul nostru,si asa trebuie sa ramanem.
Sincer,nu stiu cum ar trebui sa ma exprim ca sa ma-ntelegi,imi este destul de greu sa-mi explic si mie insami...Asa ca,e bine asa cum este,si Clausemi are si ea dreptate din perspectiva pe care a descris-o.In definitiv toti avem dreptate atata timp cat ne exprimam opiniile din propriile convingeri cladite in timp si spatiu din experientele cumulate,din educatia primita,si,de asemeni din bagajul genetic cu care am fost inzastrati.Cred ca totul se rezuma la faptul ca nu suntem buni sau rai,suntem doar diferiti,toate motivele care ne determina sa fim intr-un fel sau altul sunt trecute prin filtrul imens al psihologiei complexe care exprima viata pe pamant.

fii serioasa ancah, poi incetincet vine shi acceptarea iertarii shi continuarea credintzei in dauna revenirilor durerilor legate de pacatul iertat, sau cum crezi ca nu-shi va mai aminti de cele facute? Poi, lui foarte bine ca nu poate sa se ierte ca nici nu i-o cere nimeni, ce i-a zis preotul ca trebuie sa se ierte? spune altceva preotul savarshind taina... dar suferintza persoanei descrise shi rabdarea lui va nashte probabil binecuvantare de la Dumnezeu pe maideparte. Deci raman la parerea pe care mi-am format-o adica la ce ne-a scris Clausemi pe forum in alta parte, razand de mine, deshi eu atunci parca am avut puterea s-o conving de ce zici tu acuma, ca a dat un pic inapoi sarmana. Dar ce vrei sa spui cu iertarea de sine de dupa shi cu mijloacele? Poi nici nu trebuie sa ai mijloace pentru asha ceva... Iar daca preotul ar spune cumva sa te iertzi shi tu ca shi Dumnezeu te iarta nu se refera la iertare in termenii textuali ci spune, la propriu, eventual sa nu mai umblii la durerea respectiva ci ca ar trebui poate sa-l rogi pe Dumnezeu sa se ocupe incontinuare de ea. Deci nici dupa ce ai fost iertat nu cred ca trebuie sa te apuci shi sa te iertzi shi tu pe sine/pe tine, doar asha de capul tau, aiurea, eventual sa nu fi prea dur din cale-afara cu tine shi ale tale, ca asha facem totzi, sa-l vezi apoi ce exigent devine fostul pacatos. Deci respectivul facea bine ca dupa iertarea primita nu se putea ierta. Nici nu trebuia. Poate trebuia sa faca ceva, dar altceva, ca sa nu ramana suparat pe sine... Poate ca trebuia sa lase in grija Domnului mai mult din pacatele sale... sau cine shtie ce il indemna inima... ce stiu eu ce ar fi trebuit... dar raman la convingerea ca nici apoi tu nu trebuie sa te iertzi ci, eventual sa-tzi ceri dinnou iertare ca poate ai greshit intretimp, sau ca nu esti in stare sa primeshti din iertarea Domnului sau mai rau ca te apuci mai nou sa te iertzi tu inloc sa... ??????

stiu ca e dureros, dar sper ca m-a convins, shi ca e bine asha :|:) :dozingoff:

de la parintele Stainhard:
"....3. Grea este iertarea rubricata sub numarul 2, insa mai greu ne este a ne ierta pe noi insine. Iertarea aceasta de sine reprezinta probabil etapa care implica efortul cel mai penibil si mai sustinut intru biruirea poftei de infrangere si de adapostire in deznadejde salaşluitoare in tot omul pacatos, prototip al defetistului integral.
Dupa ce ne-am cait amarnic, ne-am marturisit fara reticente, ne-am indeplinit canonul, am facut penitentă, ne-am cerut din inima, suflet si cuget iertare si am varsat lacrimile ispasirii, urmeaza ca, in deplina smerenie si nu fara cutremur, sa ne iertam pe noi insine. Psalmul 50, desigur, ne indeamna sa ne cunoastem faradelegea si vrea sa ne fie pacatul nostru pururea in fata noastra. Iata un sfat admirabil. Dar pastrarea aceasta a pacatului in cugetul nostru sa nu inceapa a dospi si a se preface in izvor de inveninare si de cadere in obida pentru care nu exista leac. Amintirea vie a pacatului poate fi salutara; nu-i mai putin adevarat ca poate declansa otravirea lenta a constiintei. Scriitorul francez crestin Georges Bernandos pune pe drept cuvant accentul asupra acestui soi de iertare cu atat mai anevoios de adus la implinire cu cat vine in contradictie cu invartosarea inimii noastre si cu funciara noastra rautate. Suntem atat de rai si de invartosati cu inima incat, ferecati in limitele orizontului nostru stramt si imbacsit, abia de ne putem inchipui ca exista putinta iertarii. Ne asemanam unor trogloditi pe care nu-i poarta gandul pana la conceperea marilor palasuri presarate pe antinsul lumii contemporane...." pus pe poezie.ro de Adina Sticescu

deci parerile par impartzite in aceasta privintza...

linkul: [http://www.poezie.ro/index.php/essay/42138/index.html] shi e pus de Adina Stoicescu, imi cer scuze :dozingoff:

Despre ginduri (parere personala)
Cele mai multe ginduri,nu sint ale noastre.Ele exista,noi le culegem.Ale noastre sint cele care le formam.Si,datorita faptului ca nu ma cunoasteti,va descriu un experiment personal,executat in urma cu multe luni de zile,revelant pentru mine (sf pentru multi)
Era duminica seara si la biserica (dimineata)se predicase despre Maria egipteanca.Foarte probabil ca eram deprimat.La amintirea despre gradul de sfintenie la care ajunsese,zdrobindu-si trupul si vointa personala incit nici pamintul nu-l mai atingea in mers,m-a luat plinsul si cu greu am adormit.Cind am deschis ochii dimineata,ea era tot in mintea mea.Am plins toata ziua,si am mentinut constant gindul la ea (nu a fost foarte greu,caci eram in starea in care eram).Dupa masa,la ora 18,m-am oprit,eram obosit psihic.Am ascultat/urmarit pe mine sa ''vad ce se intimpla''.Privirea mi-a ''fugit'' fiind orientata spre geam.Si...am zarit gindurile.In secundele urmatoare,dupa ce mi-am revenit din stupoare,mentalizarea a fost''cine sint eu'' si cuvintul ''ciurda'' care se referea la intelegerea non-verbala ce o avusesem in zecimile de secunda in care ''privisem''.
Nebunia/mindria/fala/timpenia/boala etc,etc...am trait-o PERSONAL si nu e credibila decit pentru mine.A fost a treia (si ultima pina acum)din cei 9 ani trecuti de la prima experienta.
Ca urmare,gindurile exista si noi le inmultim cu ale noastre.
Cei interesati de mai mult,(DACA sint),raspund pe privat.De fapt,numai cei MOTIVATI pot intelege.
Doamne ajuta.

Sa nu credem ca vom putea vreodata birui gandurile de unii singuri.
Gandurile ne obosesc si aduc deseori intristare sau mahnire pentru lucruri ce s'au intamplat sau nu.

Cand Hristos a zis "pacea Mea dau voua", El ne'a trimis pacea mintii si a inimii pe care a avut'o El.
Adica oprirea obositoarelor ganduri si a miscarilor necontrolate ale inimii.
Gandurile sunt doar bune, iar inima poate doar sa iubeasca.

Pacea lui Hristos e odihna deplina, insa ispitele din partea diavolului (prin oameni, trup si lume) nu se opresc insa niciodata.