Un posibil motiv pentru care ne-am putea izola este dorința/tendința celorlalți de a ne domina, de a intra neinvitați în aria intimității noastre.
Un alt motiv ar putea fi dificultatea unei comunicări adevărate, sincere, în care să știm să ascultăm și să înțelegem problemele și opiniile celuilalt înainte de a-i răspunde.

Nu știu însă dacă izolarea este un fenomen de masă. Avem nevoie de semenii noștri, de prieteni, de familie, nu ne putem mântui în izolare. Câți însă reușim să avem o comuniune cu cei din jur și nu doar relații de nevoie, de complezență, de petrecere a timpului împotriva plictiselii? Vrem să iubim, dar ne creăm, poate, imagini ale semenilor, nefiind mulțumiți de persoana reală, neideală, de lângă noi.

Sau poate trebuia să vorbesc doar în numele meu...

Este o problema si de perspectiva, poate tu ai nevoie sa te socializezi cu persoane care deja se socializeaza cu alte persoane si au satisfacute aceste nevoi si prefera sa nu se deschida si fata de altii, si nu din rautate sau pentru ca ar avea sa-ti reproseze ceva ci pur si simplu din lipsa de timp si resurse nu-si pot largi cercul de cunostinte.

Am vazut in jur suficiente astfel de cercuri, oameni cu care ai vrea poate sa petreci timp dar nu au ei timp pentru tine, oameni cu care ai vrea si ai putea sa petreci timp dar nu ai timp pentru ei, oameni cu care petreci timp desi poate cu altii ai vrea mai mult, oameni care teoretic ar vrea sa petreaca timp cu tine (asa zic uneori) dar nu-ti fac nicioata o invitatie efectiva, etc.

nuanțe care fac diferența
 

Alin, sunt foarte interesante opiniile tale exprimate aici (dar și în general vorbind), mai ales primul paragraf. Pe care însă îl înțeleg în sensul că ar fi o problemă a perspectivei (din care privim), și nu de perspectivă (care sună a viitor probabil). Sau nu?

Din al doilea paragraf partea îngroșată mi se pare că sună un pic ambiguu. Să înțeleg poate că e vorba de oameni cu care ți-ar place să petreci timp, dar nu poți (din lipsă de timp! sau mai precis: proasta gestionare a timpului). :1:

All in all, you made a good point! :)

Ideea e simpla, de la circumstante particulare nu trebuie sa tragem concluzii generalizatoare.

Stiu si eu ca sunt multi care se plang de lipsa de unitate (aici se vorbeste de socializare, oarecum tot pe acolo) a romanilor din afara tarii, sau chiar mai rau.

Dar acestia au ajuns in medii unde anumite categorii de romani au ajuns si au ajuns facand sacrificii mari, inclusiv poate la capitolul umanitate, morala, etc.

Printre ai tai, in tara ta cred ca gasesti mai multe optiuni.

Da, inclusiv cei care te-ar trage in piept cu nerusinare, oameni indiferenti chiar daca iti sunt rude dar si oameni binevoitori, calzi, sociabili chiar daca sunt doar simple cunostinte de-a lungul timpului.

Am scris si pe alt topic, individualismul a fost preluat din Apus, nu e propriu nu numai ortodoxiei, dar nici Rasaritului. Vedem ca in Rasarit, mergand pana in Orientul Indepartat, exista o comuniune, chiar fara sa fie crestini.

Cu asta sunt întru totul de acord.

În afara țării e tot politichie, de grup și de "bisericuțe". Aceeași Mărie cu altă pălărie. Dar să știi că eu n-aș zice că românii din afară nu socializează, din contră, cred că sunt destui care petrec mai mult timp la biserică, și în acțiunile de pe lângă biserici, decât mulți români din țară (din ăia 2-3% practicanți ai ortodoxiei). Dacă ești consecvent pe mulți ajungi să-i cunoști destul de bine și să legi prietenii cu ei. În fine, asta depinde foarte mult și de felul cum este construit fiecare. Dacă ești sociabil din fire, este imposibil să nu poți să socializezi și în afara României, și cu români și cu alte nații. Dacă însă ești ursuz și inadaptabil, păi bineînțeles că nimănui nu-i face plăcere să stea în preajma ta. Era și o poveste "cu tâlc" pe undeva, despre un călător prin Orientul Mijlociu (arab cred) care ajunge la porțile unei cetăți și acolo găsește un bătrân pe care-l întreabă cum sunt oamenii acelei cetăți... în fine, dacă nu știți povestea am să v-o spun. :1:

Mai incape vorba?
Spune povestea,ne-ai facut curiosi :)

Stiu povestea, se potriveste f. bine.
Cam asa functioneaza lucrurile si in realitate.

lumea din inimă
 

Da, Alin, și eu pot să spun că povestea este adevărată. :)

Am să o scriu totuși aici pentru Yasmina :57: și pentru cei care nu o știu încă :


Era odată un bărbat care ședea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăți din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi și îl întrebă:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
- Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
- Egoiști și răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.
- Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Puțin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru și îi puse aceeași întrebare:
- Abia am sosit în acest ținut. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Omul nostru răspunse cu aceeași întrebare:
- Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
- Erau buni, mărinimoși, primitori, cinstiți. Aveam mulți prieteni acolo și cu greu i-am părăsit.
- Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Un neguțător care își aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri și pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân și îi zise cu reproș:
- Cum poți să dai două răspunsuri cu totul diferite la una și aceeași întrebare pe care ți-o adresează două persoane?
- Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut și în alt oraș prieteni va găsi și aici tovarăși credincioși și de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce știm noi să găsim în ei.

Multumesc Mirela pt poveste!

Problema mea nu este cuprinsa in aceasta poveste,eu am gasit ceva bun in trecut(in Romania),insa nu gasesc ceva bun acum(in America)...
Sau poate este doar amareala zilei de azi,cand tocmai am fost tratata cam cu indiferenta de o...prietena(ziceam eu"buna").