Am gasit chiar ub sfat al Sfantului Siluan despre lupta impotriva vrajmasului cu arma smereniei.
"Cel ce, ca si mine, a pierdut harul, sa lupte cu curaj cu demonii. Cunoaste ca greseala e in tine insuti; ai cazut in mandrie si slava desarta, dar Domnul te face sa cunosti ce e viata in Duhul Sfant si ce e lupta cu demonii. Astfel, sufletul invata prin experienta ravagiile cauzate de mandrie si fuge de laudele oamenilor si gandurile de ingamfare. Atunci doar incepe sa se vindece si sa stie sa pastreze harul. Cum putem intelege daca sufletul e sanatos sau bolnav? Sufletul bolnav e plin de mandrie, dar sufletul sanatos iubeste smerenia, invatata de Duhul Sfant si, daca nu cunoaste inca aceasta smerenie, se socoteste pe sine mai rau decat toti oamenii".

In marea majoritate a situatiilor, din pacate, mania, se revarsa , imi acapareaza mintea, dar , culmea stiu, realizez gresala, caderea si ma opresc, am remuscari, ma intristez, simt ca am naruit mult din munca si rugile mele. Este o senzatie groaznica, realizand ca puteam evita caderea respectiva. Chiar in timpul nestapanirii exista o stare de eliberare, de manifestare si una de ponderare, de infranare. Caut in ultima vreme , ca in situatiil sa le zic conflictuale sa ma detasez de situatie punandu-mi gandul mai presus de cele ce se-ntampla. Imi vin in minte, fragmente de rugaciuni si din invataturile Sf.Parinti. E greu, dar nu imposibil. Oricum drumul e lung si anevoios.

Eu stind si incercind de nenumarate ori(si Slava Domnului am ocazia, lucrind cu publicul) la un moment dat am realizat ca totul consta in a-ti aduce aminte de ce trebuie sa faci in acele momente de uitare, cind te ia apa... vezi tu, eu nu-mi aduc aminte rugaciuni, ci am observat pe mine, asta dupa fff mult timp, ca rugaciunile imi intaresc memoria si amintirea binelui, intr-un fel deosebit nebanuit de mine, acela de a nu actiona ca un robot, ci a incerca sa imit sfintii, iar acest impuls, din pacate, nu vine de la sine ci trebuie educat, dar oricum rar se intimpla sa-mi reuseasca...

Interesant ce simti tu cand vezi pompieri dezbracati. Mai aflam si noi cate ceva despre forumisti! :D

Legat de smerenie, l-am vazut pe Pr. Iustin si mi-a spus ca la smerenie se ajunge cu rabdare. Iar din asta am inteles ca e drum de o viata intreaga si nici la sfarsit nu poti spune ca ai ajuns la starea aceasta.

Da, George, Sf. Siluan este un exemplu excelent, iar Mantuitorul Insusi e Exemplul suprem. Doamne, de am deveni si noi mai asemanatori cu Tine!

Elena

Nu exista o metoda de a dobândi smerenia. ca si în alte lucruri, omul încearca tot felul de stratageme pentru a o dobândi, dar ele doar încurca lucrurile.

Smerenia este un abis fara fund, adica posibilitatea avansarii în smerenie este fara sfârsit, fiindca fara sfârsit este Dumnezeu.


Constientizarea acestei nelimitari a progresului în smerenie e suficienta, cu timpul sufletul nostru se va preschimba tot mai mult, fara sa facem nimic.

Vorbim despre noi, cei de rand, cei care zi de zi, ispitele sunt la tot pasul. Suntem intr o lume ce o putem compara cu o mare mlastina a pacatelor, unde ici colo, dar foarte rar, apare cate o insulita mai linistita si incercam sa ajungem la ea. Dar din mlastina cu greu si aproape imposibil poti iesi sau inainta spre acele insulite. De obicei te afunzi din ce in ce mai tare, mai ales ca din spate, de peste tot vin altii si altii care mai rau te incurca. Ar mai fi poate si temperamentele noastre (flegmatic, coleric, melancolic, etc) cu care ne nastem de fapt. Smerenia nu are o reteta unica in atata si atata diversitate. A da un exemplu sau altul , nu ajuta mare lucru, problema find de la individ la individ.

"Este important sa intelegem clar ca smerenia nu se afla in firea cu care ne nastem, ci in modul in care dezvoltam aceasta fire. Hotararile pe care le luam in viata hotarasc in cele din urma ceea ce suntem. Nu suntem responsabili pt. talentele pe care le avem, dupa cum nu suntem responsabili pt. ceea ce ni se intampla in zbuciumul lumii. Insa suntem responsabili pt. ceea ce avem si ceea ce facem sa ni se intample. Astfel cei care sunt chemati sa aiba functii inalte in viata pot fi smeriti in inima, in timp ce un maturator de strada poate simti invidie si mandrie. Mandria poate salaslui in mod egal atat in inima celui puternic cat si in cea a cersetorului. Dobandirea smereniei se afla dincolo de rangul si situatia in care ne nastem; ea tine de ceea ce facem cu ceea ce suntem. In ochii lui dumnezeu, toti oamenii sunt egali si suntem judecati ca atare, nu dupa rangul nostru, ci dupa implinirile noastre.
Astfel ca ceea ce trebuie sa facem este sa ne dezvoltam capacitatea naturala de smerenie cu care ne nastem, fie ea mare sau mica. Trebuie sa o hranim, poate chiar fortandu-ne sa actionam cu smerenie, oricat de greu ni s-ar parea ceea ce facem. Cu timpul ceea ce facem poate deveni realitate. :) ("Smerenia..." - Arhiepiscop Chrysostomos de Etna.)
Doamne ajuta !

Iubirea si smerenia nu sunt ceva cu care ne nastem, trebuie sa ne straduim sa le agonisim toata viata.

Este contrar invataturii unor sfinti parinti. Iubirea omului este deci iubire raspuns, care "presupune - dupa Sfantul Vasile cel Mare - o dispozitie proprie naturii create, o samanta sau o putere de iubire in fiinta omului, chemat sa ajunga la desavarsire prin iubire".

Nu mi-e clar ce vrei sa zici. Eu am gasit la parintele Sofronie aceasta idee: nu ne nastem cu iubirea, trebuie sa ne straduim toata viata s-o dobândim (prin lupta cu poftele), dobândirea iubirii e lucrul cel mai greu.