Ai dreptate, fallen. Alegerile sunt uneori foarte dificile, nu ştim întotdeauna care cale e mai bună sau cea bună. Şi atunci avem nevoie de sfatul cuiva care a trecut prin ceva asemănător sau măcar cunoaşte cum se trece.

Cred, însă, că nu trebuie să căutăm să ne schimbăm crucea – aleasă sau nu de noi. Sunt destule pilde în legătură cu asta, care arată că cine face asta poate da peste una şi mai grea, pe care n-o poate duce, sau peste una prea mică, care nu-i va fi de folos. Pe de altă parte, însuşi Domnul a spus că nu-i bun pentru împărăţia cerurilor cel care, punând mâna pe plug, priveşte înapoi (e nehotărât).

Şi mai trebuie să învăţăm să facem diferenţa între jertfă şi compromis. Alegerea de a renunţa la Biserică pentru a păstra liniştea familiei, în care din cele două categorii se încadrează, oare? Adesea am trecut prin dileme asemănătoare. Noi nu ştim să distingem clar, însă alegerea e de maximă importanţă, putând fi între viaţă şi moarte (duhovnicească). Şi e cu atât mai greu de făcut cu cât nu te simţi responsabil doar pentru mântuirea ta, ci şi pentru a celui cu care ai ales să fii una.

Dilemele de genul ăsta pot fi uneori chiar sfâşietoare, însă pot fi şi rodnice, totodată, pentru că atunci când ştim că n-avem răspunsuri şi le căutăm cu ardoare, suntem, cel puţin, într-o bună aşezare, cu inima deschisă pentru a le primi. Să ne rugăm şi să sperăm că ele vor veni.

Judecata este individuală. Nu e en-gross: nici cu "neamul", nici cu "trupul duhovnicesc". Prin urmare, este posibil ca unul dintre soţi să fie mântuit, iar celălalt damnat.
Pe de altă parte:
1) Există o mare responsabilitate a soţilor unul faţă de celălalt şi, mai ales, a amândurora faţă de copii în ceea ce priveşte mântuirea.
2) Consecinţele temporale ale păcatelor, dar şi meritele virtuţilor pot apăsa / uşura nu numai pe autorul lor, dar şi pe cei din familia lui, pe descendenţii lui, pe cei din comunitatea ori chiar din seminţia ori ţara lui. Fără multă teologie, ţăranul român ştie asta şi se supără dacă nu el, ci altcineva din casă ori chiar vecinul lui încalcă una din Legile lui Dumnezeu. Dimpotrivă, o sanctificare sau simpla prezenţă a unui om cu faimă de sfinţenie în timpul vieţii, ori a cuiva care doar se consacră Domnului primind tonsura ori hirotonia, este privită ca o binecuvântare de o întreagă comunitate de oameni.

"Cine pune pe tatal sau ori pe mama sa - am putea parafraza, pe sotul ori sotia sa-ma presus de Mine nu este vrednic de Mine".

Ati vazut cate sotii isi blesteama sotul, atat direct cat si fata de terte persoane? Poate una din zece il lauda, restul nu vorbesc de sot decat "fir-ar el al...". Barbatii mai rar, poate doar la betie, vorbesc urat de neveste, insa in fata nu se sfiesc sa le dracuie. Din fericire, ei nu intotdeauna vorbesc serios, din pacate, femeile da. Multe chiar asta isi doresc : sa-l stie inghitit de iad. Urat...
Multi din pacate isi blesteama chiar si copiii sau parintii...
Acuma nu stiu eu ce mare putere are si blestemul asta, am mai vorbit pe tema asta; eu cred ca e doar o vorba in vant: daca eu ii zic cuiva sa-l ia... sau el imi zice mie, cine suntem noi pana la urma sa avem puterea asta, sau sa ne asculte cineva? Noi doar ne exprimam o dorinta. Dracul ia numai pe cine vrea sa se duca le el.
Ce-ar fi asa greu sa spunem cand ne supara cineva "iarta-l Doamne?". Dar asta n-o facem decat cand e vorba de cineva cu adevarat drag care il vedem ca face o mare greseala...

Poate si eu ar trebui sa postez asta la experiente luminoase in casnicie...
Eu am niste vecini care stau la etajul 1. Sut batranei, peste 80 de ani. ea a ramas imobilizata in scaunul cu rotile. Din ce mi-a spus candva, sunt dati cand isi doreste sa moara. Dar el are atata grija de ea, in ciuda varstei si a slabiciunii. O scoate afara, ii impinge caruciorul, isi vorbesc atat de frumos... Se vede ca se iubesc si se alina unul pe altul. Daca ar fi o singuratate in doi, fireste ca nu ar rezista.

Eu cred asa, ca adevarata masura a omului, adevarata credinta si adevarata iubire se cunosc de abia in incercari, in boli si in suferinte.

Recent am citit o carte despre viata Sfantului Grigorie Teologul, daruita de niste forumisti. Stiam povestea, in mare: mama sa, Nonna, era o crestina foarte evlavioasa, dintr-o familie cu traditie, iar tatal era sectant, nici crestin, dar nici mozaic, si ca datorita rugaciunilor indelungate ale sotiei, dupa zeci de ani, a randuit Domnul sa se converteasca si el si chiar sa devia episcop si apoi au fost binecuvantati si cu copii. Ei, dar ce am aflat din acea carte - si doar banuiam * era faptul ca Nona isi iubea foarte mult sotul ala, pagan si sectant! si cred ca asta a contat foarte mult. Pentru ca vad la biserica femei care vin singure si se plang ca au soti necredinciosi si rai si chiar se roaga pentru ei, dar... daca dragoste si perseverenta nu e, nimic nu e!

Iata citatul:
"Si iata ca acum, Nonna, crestina, primeste sa fie sotia lui Grigorie, un barbat frumos si bogat, dar care traia in ratacire, in afara Bisericii. Acum incepe drama tinerei Nonna. Suferea insa pentru faptul ca acela crede in ideile ciudate ale ipsistarilor. Grigorie nu era aspru cu ea. Nu se purta urat cu ea fiindca era crestina, nu o certa. De altfel, stia foarte bine, inainte de a se casatori cu ea, ca apartine Bisericii. Nu-i raspundea necuviincios nici chiar cand aceasta il indemna, il sfatuia, il ruga, uneori il certa, sa devina crestin. Nonna se folosea de toate mijloacele pentru asta, de la cuvantul frumos pana la cearta. Dar arma sa cea mare era rugaciunea. Zi si noapte Il ruga pe Dumnezeu sa il lumineze pe Grigorie al ei. Lacrimile frumoasei de 20 de ani erau jertfa si ofranda ei de fiecare zi. Si aceasta pentru a-l vedea pe sotul ei in staulul mantuirii, in Biserica.
Tanara Nonna avea sa ajunga femeie in toata firea, aproape batrana, pana cand si-a vazut visul cu ochii. Se apropiase de 50 de ani. Rugaciunile si posturile, o data cu trecerea anilor, au facut sa dispara farmecul frumusetii din tinerete. I-au ramas insa frumusetea iubirii si bucuria de a-l vedea pe Grigorie crestin. Altceva mai mult nu dorea. Fata ei era plina de lumina si de iubire. Dadea slava si multumea lui Dumnezeu pentru ca Grigorie a spus in cele din urma da. Toata casa a luat o infatisare noua. Toate straluceau parca de bucurie. Oriunde isi purta privirea, la lucruri sau la oameni, la case sau la campuri, i se parea ca lumea intreaga si-a schimbat fata..."

M-a impresionat tare mult povestea ei. De abia dupa convertirea sotului, la 50 de ani, vor avea trei copii, care au devenit si ei sfinti. Insa a trait si suferinta de a-si vedea morti de tineri doi copii si a murit in vremea rugaciunii, la cateva luni dupa sotul ei iubit.

Iata ce inseamna "razboi duhovnicesc" in casnicie!

Eu am intalnit un asemenea cuplu.

Pai da, cred ca se dezleaga, din moment ce Biserica ortodoxa accepta recasatoriirea dupa divort. Daca intre cei doi exista o relatie bazata pe tiranie, inselare, ura, si altele de acest gen, ce cununie mai este asta?

Dar fallen, de ce vroiai sa publici asta la experiente luminoase? ;-)

Cam așa vedeam și eu lucrurile, mulțumesc pentru răspuns ! :53:

Intr-adevar!
Seamana oarecum cu povestea sfintilor mucenici Ciprian si Justina - ca tot fuse aniversarea lor.
Atata doar ca e o mica diferenta : ei au fost sfinti. Noi suntem slabi, marea majoritate. La prima ispita, la prima bataie sau amenintare a sotului (sau a "adevaratului " dusman) o sa cedam si o sa luam o pauza, de frica sa nu-l suparam mai rau...

Hai sa dam un exemplu. Daca o femeie in tinerete a fost desfranata (nu neaparat ca asta si-a dorit, dar... s-a lasat pacalita de unul si de altul, pana cand...s-au adunat prea multe "realatii nepotrivite"), si la un moment dat se hotaraste sa se opreasca si sa se aseze la casa ei - acest lucru se va dovedi extrem de dificil; (nu pt toate, unele reuses cu succes) dar unele nu vor reusi sa fie suficient de bune sotii odata pentru ca nu sunt obisnuite cu gospodaria, si apoi pt ca sotul nu le va ierta pentru ce au fost candva. Si acestea vor considera ca barbatul e indreptatit sa le umileasca si sa le persecute, si ca aceasta e crucea lor pe care le-a dat-o Dumnezeu ca sa le ierte pacatele. Doar ca nu toate vor rezista pana la sfarsit in acest razboi, si unele vor renunta, nu pt ca nu mai vor neaparat sa se mantuiasca, dar pt ca nu mai rezista pur si simplu, sau poate considera ca pedeapsa e prea aspra. Si atunci ce sa va intampla cu acestea? Se vor mai mantui sau nu? Nu cumva daca vor insista sa se roage pentru iertare li se va da o cruce si mai grea, ca de exemplu o boala grava, un copil handicapat, saracia lucie, si alte asemenea care le-ar putea aduce si mai aproape de pierzanie? Nu cumva toate aceste incercari s-ar putea dovedi prea grele si le-ar putea face sa renunte la a mai dori mantuirea? A spus un preot de ziua Sfintilor parinti ca daca cineva face un pacat atat de mare cum ar fi sa refuze sa procreeze, Dumnezeu il blesteama si ii intoarce spatele pe viitor daca mai indrazneste sa Ii ceara ceva. Sau poate nu ii refuza definitiv, dar le da niste incercari la limita imposibilului, pe care putini le trec pe cand cei mai multi nu. Ca sa nu mai mentionez ca pe partea cealalta te mai loveste si ala rau pentru ca incerci sa te intorci la Dumnezeu. Nu va prididi nicio secunda sa-ti zica 'las-o balta, nu vezi ca n-ai nici o sansa, ca Dumnezeu nu te mai vrea?" Si apoi daca i te impotrivesti, sa vezi belele ce-ti mai curg, pana si pe cei mai dragi ti-i va intoarce impotriva ta... si te va face sa crezi, pana la urma, ca tot raul asta e "rasplata" ta de la Dumnezeu ...si te va face pana il vei crede pe el, din pacate...

As putea sa mai continui pledoaria. Multa lume sustine ca o casnicie dificila este o incercare de la Dumnezeu pentru o anumita persoana. In cazul persoanei de care vorbeam mai sus, probabil cand a cerut si ea un barbat numai al ei, Dumnezeu i-a zis "o sa-l ai doar daca reusesti sa il convertesti tu, daca il convingi tu sa vina la biserica; daca nu, nu". Insa persoana respectiva are de invins mai multe obstacole: primul e ea insasi, propriile slabiciuni care ar pute-o face sa renunte; al doilea e personalitatea barbatului care poate oricand sa zica "gata, nu mai am nevoie de tine, pleaca si lasa-ma, ai adus numai nenorocire in viata mea decand cu dorinta ta de mantuire", iar al treilea e insusi dusmanul care ii lupta neincetat si pana la urma, mai devreme sau mai tarziu, unul din ei sau amandoi ii vor ceda. Inafara de asta, persoana in cauza nici macar nu stie daca ceia ce i se intampla, mizalianta in care se afla, e intr-adevar o incercare divina sau tot o inselatorie a vrajmasului. A incercat de cateva ori sa-l intrebe pe parintele Boca, dar inca nu a primit "raspunsul" mult asteptat; probabil nu-l va primi niciodata si va muri intrebandu-se care a fost cauza pentru care nu a reusit in casnicie, atata timp cat si-a dorit lucrul asta si s-a cait de greselile pe care le-a facut. Poate ca nu va reusi niciodata a fie sotie si mama, dar nu vrea sa mai fie nici desfranata. Si nu vrea nici sa-i fie piatra de poticnire barbatului pe care ar fi trebuit sa il salveze, ca prin purtarile ei necuvenite pentru o sotie sa il sminteasca pe acesta si sa-l faca sa urasca biserica si pe Dumnezeu. Daca specialistii recomanda ca noi mirenii sa nu ne luptam cu necuratul (decat razboiul nostru, personal, nu sa incercam sa-i salvam si pe altii) atunci de ce unei biete muieri pacatoase i s-ar putea cere asa ceva? Inteleg, e un efort pe care trebuie sa-l faca ca sa-si rascumpere greselile, dar daca nu reuseste i se va mai da alta sansa? Ori poate casnicia nu e pentru ea, trebuie sa se mantuiasca pe alta cale, prin munca, prin boala, printr-o moarte martirica, cine stie? Sau trebuie sa-si accepte osanda vesnica?

Fallen, ridici nişte probleme la care nu mai ştiu ce să spun, aşa de grele le găsesc. Însă, deşi am spus mai înainte că trebuie să ne purtăm crucea, că e mântuitoare, nu cred, totuşi, în fatalitate, nici în căsnicie, nici în afara ei.

Nu ne mântuim noi pe noi înşine, nu trebuie să ne răscumpărăm noi păcatele (asta a făcut-o Hristos), nu trebuie ca viaţa să fie un chin dacă am trăit o vreme în păcate, iar Dumnezeu nu vrea să ne chinuiască, urmărindu-ne la tot pasul să ne pună pe umeri o cruce pe care să n-o putem duce.

Cazul pe care l-ai descris m-a dus cu gândul la femeia samarineancă. Gândeşte-te că 5 bărbaţi avusese, iar Domnul stătea de vorbă cu ea (El fiind cel care o provoacă la discuţie, cerându-i apă), pentru că avea mintea deschisă, pentru că vroia cu adevărat să înţeleagă. Cred că nu e nevoie decât de pocăinţă pentru a ne uni cu Hristos şi a ne mântui.

Chinurile care există uneori în viaţa de familie cred eu că sunt din cauză că ne trăim viaţa doar la nivel sufletesc, firesc, lumesc. Însă oricât de dureroasă ar fi neînţelegerea cu soţul (soţia), ratarea căsătoriei sau imposibilitatea de a ne găsi un soţ după sufletul nostru, ne putem mântui şi fără asta, putem găsi, adică, adevărata fericire, netrecătoare. Însă este nevoie de linişte sufletească pentru asta, pe care e greu sau imposibil s-o păstrăm într-o viaţă zbuciumată.

Da, se poate astea sa fie doar propriile noastre ambitii. Sa fiu o buna sotie, o buna mama, sa fiu bine vazuta la mine pe strada, sa-mi fac parintii mandrii, etc... dar...in fata lui Dumenzeu, cam toti suntem la fel. "Celebritatea" sau reusitele noastre din lume nu fac mare lucru in fata Lui daca ceea ce am facut n-am facut-o pentru El. Si El poate nu vrea de la noi celebritate, succese, reusite, astea sunt doar ambitiile noastre desarte. Daca "dam bine" in fata oamenilor nu dam neaparat si in fata Lui. De-asta ne mai da si peste nas, ca putina umilinta nu ne strica. Ce folos ar fi ca sotul sau sotia sa ne "adore' si toata lumea sa ne admire si sa ne invidieze, daca...astea poate sunt doar desertaciuni. Daca as fi sotia perfecta si as avea sotul perfect, probabil as gasi alte motive de nemultumire. Who knows?

De ce sa cada in deznadejde?
Cred ca nimanui nu-i este usor, Fallen.

Dar cel mai greu este sa admiti ca nu ai putere sa schimbi lucrurile. Este greu sa te schimbi pe tine, d'apoi pe altul. Nu poti.

Nici sotul meu nu este credincios, este pornit impotriva bisericii si are si curajul sa faca lucruri care pe mine ma ingrozesc: nu are frica de Dumnezeu.

Dar eu cred ca nu trebuie sa ne uitam ca nu suntem niciodata singuri, Dumnezeu toate le vede si sigur iti vede si durerile, zbaterile, indoielile.
Chiar cand noi Il parasim, Ii intoarcem spatele si rasplatim cu rau dragostea Lui, nici atunci El nu ne paraseste.. Niciodata nu ne paraseste.
De ce atata deznadejde?
Ai incredere in Dumnezeu, roaga-te Lui sa te ajute. Toate cate le-ai spus in postari, El deja le stie.

Nu cred ca exista casnicii usoare. Dar ai intotdeauna un sprijin. Roaga-te lui Dumnezeu, roaga-te Sfintei Maici a Domnului cand ti-e greu si fii convinsa ca nu esti singura in lumea asta. Si nici nu esti prima si nici ultima care trece prin perioade grele.
Cand eu treceam prin perioade dificile, nici nu mai filosofam sa aflu de ce, de unde, pana cand.. Doar ma rugam (in gand) sa ma ajute Dumnezeu sa mai trec o zi, o noapte sau o ora, dupa caz.. Negresit toate trec! Doar tine-ti mintea la Dumnezeu ca nu ai alt spijin.

O femeie care nu mai vrea sa fie desfranata are mai multe cai prin care poate evita asta.

Sa nu ne mintim ca alegand un compromis, din cauza poate a propriilor noastre slabiciuni, ne-am pus pe drumul cel bun.

Intentia buna, singura, nu e suficienta, trebuie si buna chibzuiala.

Ai dreptate si de data asta, atata doar ca in practica sunt putini/e cei care ar putea promite, chiar si lor insisi ca vor putea parasi definitiv desfraul ( adica mai pe sleau ca vor trai toata viata de acum inainte in castitate), si ca nu vor mai cadea niciodata, dar niciodata in ispita ( cel putin nu si cu fapta, ca cu gandul nici atat); poate doar dupa o anumita varsta la care "ne iarta Dumnezeu" pe toti de astfel de dorinte; sau doar cei care se calugaresc.

Alteceva vreau sa subliniez. Azi am avut o mica "revelatie" si oarecum mi s-a confirmat, si anume ca greutatile si situatiile dificile in care ne aflam, cateodata sta in puterea noastra sa le schimbam; chiar si oamenii care ne fac rau, daca putem sa ne indepartam de ei, sa-i evitam, sa nu le mai permitem sa ne faca rau, nu facem un pacat ca nu-i lasam sa ne batjocoreasca.
"Razboi duhovnicesc in casnicie" am inteles si eu intr-un final ca nu inseamna de fapt batai, injurii, amenintari, blesteme, sa nu te lase sa mergi la biserica, sa imparatasesti copiii, sa te "spurce" chiar inainte sau imediat dupa ce te-ai impartasit, etc. Aceste "nevointe", cred eu, daca refuzi sa le mai accepti, nu te condamna nimeni. Dumnezeu poate nu e chiar asa masochist.

Draga Fallen, acum sa nu crezi ca am ceva personal cu tine, de tot dau reply la mesajele tale. As vrea sa iti dau curaj...
Eu, ca om patimas ce ma aflu (si stii ca patima mare e, de fapt, aia care te stapaneste) si care incerc sa lupt cu diferite paqtimi care ma stapanesc, iti zic din proprie experienta: esential e sa te hotarasti, sa te antrenezi in lupta cu pacatul respectiv. Nu trebuie gandit asa: eu sunt om slab si oricum nu o sa rezist ispitelor care vor veni. Nu, nu! Ci: Doamne, vezi ca eu sunt un om slab, ajuta-ma Tu, ca sa reusesc! Trebuie sa ne rugam sa primim forte sa luptam cu pacatul. Esentiala e angajarea ta in lupta, dorinta de a nu mai pacatui, iar restul face Domnul. Or sa vina ispite si caderi, asta e altceva. Pentru asta avem spovedania, sa ne ridicam din mocirla. Si tot asa, mai ridicandu-ne, mai cazand o data, de doua ori, de o suta de ori, poate va avea Domnul mila de noi si ne va darui izbanda. Stii cum e vorba aceea la spartani: pe scut sau sub scut! Daca nu te intorci sub scut, macar esti adus mort pe scut, semn ca ti-ai facut datoria luptand si nu ai dat bir cu fugitii.

Eu am observat lucrul acesta si in aspectele neduhovnicesti ale vietii: in general, atunci cand doresc sa intreprind ceva care mi se pare important, merg pana in panzele albe, nu ma descurajez usor. Numai ca de multe ori, situatia poate fi asa de imbarligata (si datorita complicatiilor pe care le creez si eu), incat sa ma depasesasca. Totusi, eu nu imi pierd speranta si fac ce depinde de mine, merg pana la capat. Intr-un sfarsit, de regula dupa ce mi-am epuizat toate resursele, cu mai mult sau mai putin folos, se iveste din senin o persoana binevoitoare sau un eveniment fericit care imi aduce reusita. Aparitii episodice pe scena vietii, oameni din acestia pe care ii trimite Domnul!

Asa ca nu iti pierde speranta! Totul e sa iti doresti si sa te angajezi in lupta. Si, in rest, o vorba care mi-a placut: "Cand faci ce poti, mai pune si Dumnezeu mana!"

Doamne ajută!
 

Admirabil discursul, Ana-Maria !
Ai stofă pentru preoția universală, parcă ăsta este termenul, nu-i așa? Dacă nu, să mă corecteze cineva.

Cred ca aveam si eu nevoie de acest mesaj :1:

... ... ... .

"fallen" (in love :) sigur se bucura de mesajele tale, eu Asa zic.

Spartanii au fost o natiune foarte brava, multumesc ca mi-ai adus aminte de cineva ( si ceva), prin ei. Apropo, stiai ca purtau aceeasi imbracaminte atat vara cat si iarna? ;)

Cateodata nu e bine sa "mergi pana-n panzele albe", ci e bine sa stii sa pierzi. Pentru ca, poate, altceva mai bun s-a pregatit pentru tine :)
Nu uita ca ce-i al tau e pus deoparte, restul e un potpourri.

Vezi ca Dumnezeu se scrie intotdeauna cu "D" mare.

Fetelor, va rog insa sa nu uitati un aspect important: aproape orice femeie isi doreste copii. Chiar si cand ai barbat, cateodata acest lucru e greu de realizat; daramite atunci cand nu ai, e aproape imposibil...

PS. Nu sunt tocmai un mare fan al spartanilor. Nu oricine poate orice, era o zicala in latina. Faptul ca stii ca unul se poate abtine de la ceva si tu nu poti poate fi un motiv de mari frustrari si chiar pizma. Nu sunt intocmai de acord cu ce fac unii care cred ca pentru toata lumea un sut in fund, sau o vorba de ocara, o umilinta, are drept urmare incurajarea si ambitionarea persoanei respective, ba din contra, o pot demoraliza definitiv. "Medicamentul amar" nu merge la toti bolnavii. Unii il refuza. pe unii poti sa ii omori cu un tratament prea dur. Spartanilor poate nu le pasa, inadaptatii puteau sa piara, dar se spune ca Dumnezeul nostru nu vrea sa piarda pe nimeni... sau cel putin asa se spune, nu sunt 100% sigura nici eu..

Dar cum a venit vorba de copii?

Nu prea inteleg ce vrei sa spui... Noi la ce lucram aici? Nu la stapanirea patimilor, si accederea la virtuti?

Adica, ce fac unii? ca iar n-am inteles.

Cu asta sunt de acord.

Ai dreptate si aici, in felul tau.

Privit din alt punct de vedere, asta forteaza adaptarea la conditiile de mediu.
Care pana la urma e un castig. Insa oricum, cred ca nu era prea frig pe-acolo :)


Eu sunt 100% sigură că e așa. :25:

Draga Mirela,

Iti multumesc pentru bunavointa, dar in niciun caz nu merit laudele tale. A stiut Dumnezeu de ce nu m-a facut baiat, ca as fi fost un preot catastrofal! :) Dar mai citesc si eu cate ceva, mai reflectez... E minunat sa fii femeie. Am citit de curand ca cea mai inalta menire a femeii nu este atat sa nasca copii, ci sa Il nasca pe Dumnezeu in sufletul unui om. Dar cele doua se pot imbina foarte bine.

Chiar ieri a fost difuzat la TV un film despre celebra batalia de la Termopile, in care o mica armata spartana (na, nu erau chiar 300, cum spune legenda, dar tot erau in crunta inferioritate numerica) a indraznit sa tina piept persanilor cata frunza, cata iarba, preferand sa se sacrifice pe campul de lupta, desi stiau bine ca nu au nicio sansa de victorie sau de supravietuire. Au dat o pilda de verticalitate foarte impresionanta. E un distih celebru inscriptionat pe piatra funerara de la Termopile, care spune ceva de genul: "Straine, vesteste-le spartanilor ca noi zacem aici morti, dupa ce ne-am incredintat legilor ei. " Nu stiam ca se imbracau la fel si vara, si iarna, dar in mod sigur era frig, pentru ca Sparta era situata intr-o regiune muntoasa.
Fireste, luptau pentru gloria lor si a Greciei (iar gloria post mortem era o rasplata suficient de mare pentru a-si da viata pentru ea), dar eu cred ca acestor oameni le va fi mult mai usor la judecata decat altora care L-au cunoscut pe Hristos si s-au lepadat de El :(.

Ei, da, in timp am mai invatat si eu ca nu chiar tot ce zboara se mananca si ca anumite lucruri chiar nu imi folosesc - unele lectii chiar au fost dureroase - dar tot incerc sa fac tot ce tine de mine in anumite situatii, desi devine din ce in ce mai greu. E o liniste si o multumire in sentimentul datoriei indeplinite, nu apar regrete ("cum ar fi fost daca..."). E altfel cand stii ca tu ti-ai facut partea, dar, din motive independente de tine, nu a fost sa fie cum ti-ai dorit tu. Toate se fac dupa cum vrea Domnul, dar si omul trebuie sa dea putin din coate. Plus ca lupta aceasta pentru lucrurile mai putin importante ma motiveaza in plan spiritual. Un om care deznadajduieste in viata de zi cu zi are mai multe sanse sa deznadajduiasca si in viata spirituala. Dar asta cred acum, poate ca in timp voi avea alta parere...

Unii chiar asta fac. Nu zic ca tu ai face asta sau altcineva dintre voi, de aici, (si chiar daca ar face-o cineva, nu m-ar putea atinge, asa cum se intampla cand o fac cei apropiati), dar sunt unii in viata reala care asa isi "ambitioneaza" copiii, nepotii, sotii, sotiile, fratii, surorile, elevii, etc . : "daca nu poti esti un prost, mananci cat o vaca, arati ca o vaca grasa, esti un ratat, esti un betiv, esti o curva, etc". Nu vreau sa mai insir alte posibile injurii, care desigur, daca nu isi ating scopul propus, insemna ca nu sunt eficiente.

Ca o completarea, redau un cuvant al Parintelui Emilian Simonopetritul:

"Sa dai dovada de cuget mucenicesc, acolo unde este arena ta zilnica, in casa ta, fata de sotul si sotia ta! Atunci cand barbatul vine de la munca obosit si iti vorbeste cu grosolanie, tu sa nu te manii. Cand el te ocareste, tu nu-i raspunde; nu te certa cu el. Arata-i iubire, intelegere. Rabda.

Daca sotia ta ti-a ars mancarea, tu nu striga la ea. Mananca ce-a gatit. Pune putina lamaie, ca sa fie mai gustoasa, si spune-i sotiei tale ca-i buna mancarea, incat sa nu-si dea seama ca i s-a ars.
Sa-mparateasca dragostea in casa! Cand vezi ca tovarasul tau de viata te nedreptateste, nu protesta ca ai dreptate.

Nu are importanta daca ai sau nu dreptate. Nu conteaza cine e cel corect, ci ceea ce il odihneste pe celalalt. Leapada-ti egoismul, renunta la sinele tau. Pune-l pe primul plan pe celalalt. Asta-i moarte! Asta-i mucenicie!"

Astazi am aflat o alta poveste de care care habar nu aveam, dar se desfasura chiar sub ochii nostri.
Avem in parohie o famile foarte frumoasa, cu adevarat crestina, bunica cu fiii, nurorile si nepotii. Ai fi zis ca i-a binecuvantat Dumnezeu cu toate acestea. Dar de revelion au lipsit si au banuit ca sunt plecati pe undeva insa azi am aflat vestea care m-a tulburat : "bunicul" - despre a carui existenta habar nu am avut, nici nu m-am intrebat vreodata daca exista, tocmai avusese un accident casnic , care le cauzase si mai multe neajunsuri sau neplaceri decat le creaza in mod normal...si parea ca le creaza destule... Deci, nu a fost dintotdeauna numai lapte si miere, cel putin nu pentru generatia bunicilor...dar probabil ca tocmai credinta si ajutorul lui Dumnezeu care a venit ca urmare a acesteia, a facut ca in ajutorul femeii sa vina toti ceilalti "aliati' de incerdere - baietii, sotiile si copiii lor. Mare este puterea lui Dumnezeu!

continuarea razboiului intre parinti si copii?
 

Acest aspect mi-a atras mai nou atentia. Cu totii ne gandim ca daca vom avea un copil va fi de partea noastra, chiar si in cazul in care casnici ase va destrama, vom avea un sprijinla batrinete. Dar nu ne gandim niciodata c poate va fi invers, ca copilul va ramane cu celalalt parinte si ne va invinovati pe noi de stricarea relatiei. Sau si mai probabil ne va invinovati pe amindoi ca nu ii oferim o viata normala, in armonie si iubire, ca ne certam si ne contrazicem toata ziua, nu ne punem de acord ce e bine si ce e rau si pna la urma ne despartim si il privam astfel de a avea doi parinti normali. De obicei astfel de copii devin rebeli si chiar mai rau. Ce sa mai creada copilul daca ma-sa il invata ca trebuie sa creada in Dumnezeu, pe cind taica-su ca tot ce conteaza si e mai important pe lumea asta e banul (de exemplu)?

Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu! AMIN+

Celalalt este oglinda ta
 

Pe langa multe aspecte foarte bine expuse in acest topic, vreau sa mai aduc si eu unul in discutie.
Celalalt este oglinda ta cea mai fidela. Ceea ce nu iti place la celalalt, ceea ce nu accepti la el, spune mai mult despre tine si despre cum esti tu si ce defecte ai tu decat despre celalalt.

Cred ca si de asta casnicia este cea mai rapida cale spre mantuire - pentru ca ne scoatem unul celuilalt la iveala toate neputintele. Si daca suntem dispusi sa le vedem si sa facem schimbarile necesare in noi, lucrurile se vor imbunatati, urcam mai repede pe scara raiului.

Exemplul personal l-am pus la mine pe blog http://oanamuntean.ro/cand-defectele...t-despre-tine/

Dupa cartile pe care le recomanzi, reiese ca esti adepta spiritualitatii orientale. Daca e asa se cam bate cap in cap cu ortodoxia. Am observat ca in prezent oamenii amesteca lucrurile, cred ca pot fi si ortodocsi si adeptii celorlalte spiritualitati, mai ales cele orientale. (adica, merg si in Biserica si Manastiri si se incarca energetic cu ansele alea sau tin mainile in sus; a fost un caz la manastire cand energeticienii astia masurau monahii de acolo cu ansele, se impartasesc ptr. energie, nu ptr. a-L avea pe Hristos in ei.)

ATENTIE : NU se incarca energetic cu ansele nimeni...Ansa e un biet instrument, cat despre masuratori facute monahilor, da-mi voie sa RAD...Chiar nu stiu cine s-ar preta la asa ceva.Cine nu merge in pelerinaje, in biserici si manastiri pentru Hristos este PIERDUT, in sensul in care n-a reusit sa depaseasca conditia de virgula aiurea in propria existenta.Sa ma iertati!

Eu stiu de masurarea monahilor si a maicilor de la monahi si maici, care au spus in conferinte ca au patit asa ceva la manastirile lor.
Si ce se face cu ansele? Le folosesti si tu ?
Repet, eu am spus ce au povestit monahii despre aceste practici.

Heh...CLAR nu ai citit cu atentie ce am scris in postarea mea! Si iti voi raspunde astfel:daca tu auzi si stii despre atributele cucutei inseamna ca o si folosesti?(desigur pt altii)
Repet...incisivitatea nu denota smerenie niciodata, in schimb clarificarea unor notiuni presupune luminare ! O zi faina sa ai !
Cat despre ce este ansa, iti raspund ca este un instrument cu care se masoara chipurile, nivelul energetic al unei persoane, nimic bun pentru crestinism!

Dupa cum in foc se caleste otelul, tot asa si omul se oteleste in casatorie
 

"Viata nu este benchetuiala, asa cum cred unii care ajung la nunta si apoi cad din cer pe pamant. Nunta este o mare intinsa care nu stii ce-ti scoate in cale. Te casatoresti cu persoana ce-ai ales-o cu frica si cutremur, cu multa luare-aminte si dupa un an, doi ani, cinci ani iti dai seama ca si-a batut joc de tine. Este o conceptie gresita sa credem ca nunta este calea in care trebuie sa cautam fericirea noastra, refuzul Crucii.

Bucurie in casatorie este atunci cand barbatul si femeia pun impreuna umarul si inainteaza spre urcusurile vietii. Nu ati suferit? Nu ati iubit, spune un poet. Numai cel ce sufera poate iubi cu adevarat. De aceea suferinta constituie element de baza in casatorie. Nunta – spune un filosof si poet antic – este o lume infrumusetata de nadejde si calita de necazuri. Dupa cum in foc se caleste otelul, tot asa si omul se oteleste in casatorie, in focul greutatilor vietii. Cand privesti nunta din afara, toate iti par miere si lapte, toate iti surad. Cand te apropii insa, ai sa vezi cate clipe grele ascunde.

Nu este bine sa fie omul singur, zice Dumnezeu. De aceea i-a pus alaturi un tovaras, un ajutor pentru toate imprejurarile vietii, mai cu seama pentru luptele credintei, caci pentru a-ti putea tine credinta, trebuie sa suferi mult. Dumnezeu trimite Harul Sau tuturor, insa numai atunci cand suntem noi dispusi sa rabdam si sa suferim. Unii indata ce dau de greu, dau bir cu fugitii. Uita si de Dumnezeu si de Biserica. Dar credinta, Dumnezeu, Biserica nu sunt camasa pe care o lepadam indata ce ne-au cuprins sudorile.

Prin urmare, nunta este o calatorie intretaiata de necazuri si bucurii. Cand necazurile iti par grele, adu-ti aminte ca Dumnezeu este cu tine. El va ridica crucea ta. El te va incununa." (Arhimandritul Emilian Simonopetritul)

Interesant
 

Foarte interesant. Nu am citit chiar toate posturile asa ca va rog sa ma iertati daca repet ce a zis altcineva insa timpul nu imi permite.
Vad ca majoritatea discutiile despre casatorie sunt vazute prin ohelari religiosi. Ce parere aveti despre interventia statului in favoarea divortului?
Din cate stiu divortul poate fi intentat cu foarte mare usurinta legal. Chiar si fara temei se pot folosi termeni ca "diverse cauze" si "alte situatii".
Chiar se ofera sprijin pentru cei care divorteaza prin pensia alimentara. Si astfel creeand o clasa de persoane care profita dupa despartire pentru multi ani de pe spinarea fostei jumatati.
Exista o intreaga industrie in spatele divortului cu avocati, judecatori, evaluatori etc. care profita de pe urma acestuia. Exista organizatii care din asta isi fac banii.
Factori sociali care actioneaza astupra casatoriei:
Exista tendinta in noile generatii de a pune cariera si alte reusite inaintea casatoriei. De multe ori ducand la schimbarea mentalitatii sexelor. Femeile optand pentru casatorie si copii la o varsta mai tarzie cand le este mai greu sa conceapa si/sau sa aiba copii fara mari probleme. Barbatii insusindu-si un comportament incompatibil cu monogamia etc.

Romania, care se mandreste cu o populatie de 90+ % de ortodocsi este fruntasa in ceea ce proveste divortul in UE.

Multumesc.

Am mai scris si la alta rubrica, imi pare rau ca am aparut mai tarziu pe forum, dar chinul exista doar acolo unde nu este comunicare si acolo unde nu exista iertare. Mai exista china acolo unde unul dintre partereri are probleme cu ochii si se uita in dunga dupa altii, asta e curvie cu mintea, sau intelege prin libertate o serie de fapte care ii pune in pericol fidelitatea! Adica doarme pe la altii ca un bun crestin, se indragosteste prea repede cand se intalneste cu cineva si uita de cel pe care il iubeste, sigur toate sunt din pricina curviei in care a trait de-a lungul vietii si din pricina ca ii place asa si nu vrea sa se opreasca. Se spovedeste si iese usurat sau usurata ca este iertat, dar incepe iar sa faca si e mai rau, asta nu este pocainta, sau spovedanie, asta este curvie fata de Dumnezeu! Infidelitate fata de Cuvantul Lui Dumnezeu, neascultare si pacat Adamic! Cu toate astea nu pot sa fiu deacord cu divortul, Ceea ce a legat Dumnezeu omul sa nu desparta!
Casatoria este chiar un leac pentru astfel de oameni cazuti, important este daca vor sa faca acest sacrificiu sau nu
Indiferent daca ai un copil sau il infiezi, acesta trebuie sa simta dragostea in familie! Nu poti sa fii in familie si sa ramana unul dintre soti acasa sa ii spuna la copil, micata e la cafea sau micata sau ticuto e la manastire in perelinaj! O familie unuita e unita, nu despartita, adica unde merge unul sa fie si celalalt! Se inteleg relatiile la distanta, dar in mintea unuia trebuie sa ramana celalalt si pe oricine ar intalni in drumul lor sa isi aminteasca de propria jumatate! Altefl isi tot impart sufletul prin indragosteli, adica prin curvie pe unde merg si il faramiteaza! Iubirea nu e un sentiment transferabil! Si pentru ca sa nu fie faramitat sufletul, trebuie sa te legi sa iubesti in viata Pe Dumnezeu mai intai de toate, dar pentru asta fie te dedici total unei vieti monahale si atunci nu stai in celibat ca sa te tot legi de unul si de altul, pentru ca nimeni nu e perfect sau te legi de un sot si prin sot sa iti amintesti de Dumnezeu, iar oriunde mergi iti vei aminti de sot si nu te vei uita cu jint la alt handralau sau la alta pitzy! Atunci vei putea spune ca ii iubesti pe toti la fel, pentru ca mintea ta e stabila, nu duci lipsa de nimic si trebuie doar sa nu cazi in desfrau, adica sa nu exagerezi cu binecuvantarea pe care ai primito de la Dumnezeu! Ai ajutorul acasa sau la manastire si altceva ce ai putea sa gasesti in lume e doar desfrau si curvie, asa ca tot ce poti da celor pe care ii intalnesti de acum e iubire de aproapele, de data asta adevarata fara a te atasa de el cu un gand de desfrau sau de pacat, sau ca ce bun era asta de sot, gata astea s-au terminat in mintea noastra!
Daca nu respecti astea, nu stii ce e iubirea, si mandria si fatarnicia aceasta, ca ii iubim pe toti la fel, este o arma a celui necurat! Ii iubim pe toti la fel, dar nu ne indragostim si inrosim si ne bate inima si ne gandim ce bunoc sau bunoaca e asta, ci aceste lucruri le lasam pentru sot, iar daca suntem monahi le lasam detot! Scuza ca sunt om, nu mai merge, Dumnezeu ne-a ingaduit sa traim in familie, refuzam acest dar, daca vrem sa ramanem cu Dumnezeu mergem la manastire, dar cale de mijloc nu este decat curvia si desfraul, chiar fara savarsirea pacatului! Deci nu se merge la agatat inocent si nici nu se vorbeste cu o suta de oameni (de sex opus) odata si te indragostesti cate putin de fiecare data si il schimbi in fiecare sapatamana pentru ca nu stii care e potrivit pentru tine, asta e curvie in buna regula!
Nu are nimic cu posesivitatea sau cu gelozia ce spun, dar cei care fac asa, nu au inteles nimic din iubirea de frati si nici de aproapele! Scrie sa ii iubesti pe frati, dar nu sa ai sentimente ca si pentur un sot pentru ei, adica nu te saruti, nici nu te gandesti ca te-ai saruta, nici nu te rosesti, nici nu te incalzesti, nici nu te gandesti ca iti place barbatul sau fata aia, pentru ca ai ales sa traiesti cu Dumnezeu la manastire sau pentru ca ai ales sa traiesti in familie alaturi de Dumnezeu!
Sunt foarte iresponsabili cei care fac aceste lucruri si spun cu tarie ca majoritatea neaintelegerilor pornesc de aici, pentru ca omul incepe sa ascunda aceste desfranari ale mintii si se sperie si sentimental devine instabil, pentru ca sufletul lui se cioparteste si confunda iubirea de aproapele cu cea de sot sau de Dumnezeu!
Oricum am folosit un limbaj nu tocmai potrivit si prefer sa nu descriu toate reactiile trupului pe care le poate avea un frate sau o sora care se aproprie de altcineva in afara de cel iubit! Te abtii, dar daca te aproprii esti ca aruncat de pe stanca, si nu te vei orpi la un metru inainte sa cazi! Nu uitati ca Iisus nu s-a lasat ispitit de Satana cand a fost pus sa se arunce de pe templu!
Te apara Dumnezeu de ce ti se intampla involundar dar unde te arunci singur e decizia ta impotriva Vointei Lui!
Iar cei care au nevoie de o pauza ca sa ia o decizie si se inconjoara de posibili prenendeti, pentru ca sa vada, nush ce, din nou sunt in curvie cu mintea lor si sunt furati de cel necurat, care ii incurajaza prin a se izola de familie sau de cel iubit sau de ultimul de care s-a indragostit si ii indeamna sa ii faca rau celuilalt! Acestia nu au inteles nimic din iubire, ei iau decizii logice, dar astea se iau inainte de astfel de gesturi! Daca vrei sa rezolvi o problema il chemi si pe celalat cu tine si vorbiti cu toti, impartasesti experiente, dar nu incerci sa il uiti, legandu-te de altceva.
Un citat destul de sugestiv pentru asta il avem in Sfanta Scriptura:
Suflete preacurvare!* Nu ştiţi că prietenia** lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine† vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.
Deci atentie la iubire de aproapele ce intelegeti prin ea si sub ce masca vreti sa va ascundeti, ca sa nu cadeti in curvie si sa credeti sau sa va laudati ca sunteti credinciosi Lui Dumnzeu!

Ţi-ai schimbat cumva, între timp, opinia, Mirela?
Eu încă mai vârtos o afirm!

Cum vezi, aşadar, acum chestiunea?
(te întreb nu din curiozitate, nici din duh de iscodire, ci pentru că problema mă frământă, mi se pare extrem de serioasă pentru viaţa creştină, inclusiv pentru viaţa mea şi a familiei mele, în particular)

Chiar aşa, slavă lui Dumnezeu!
(dar unii ascund pastila pe sub limbă...:))

Nu mi-am schimbat opinia. Dar am realizat între timp, că s-ar putea să fie o părere îngustă. :)

Două sunt căile acestei lupte între viaţă şi moarte care se poartă în sufletul omenesc: monahismul şi căsnicia.
Atunci când căsnicia e văzută ca loc al lăfăielilor şi al obţinerii satisfacţiilor prin celălalt, s-a terminat cu despătimirea şi iubirea jertfelnică.

Doar ni se pare nouă că nu ne înţelegem cu soţul ori cu soţia. În realitate nu ne înţelegem înlăuntrul nostru. Fie nu ducem războiul duhovnicesc personal, fie îl ducem însă îl pierdem prea ades şi dureros şi, în loc să ne ocupăm de acest război lăuntric ni se pare că e mai bine să ne ocupăm de războiul cu aproapele. De aici toată confuzia şi toate necazurile, dintre care cel mai mare e pierderea harului sau nelucrarea lui în noi, de către noi înşine.

Pe de altă parte, cred că mentalitatea legalistă a unirii soţilor pentru a căpăta permisiunea să facă sex "la liber", e cu totul păguboasă. Interdicţia asupra unirii sexuale înainte de căsătorie îmbolnăveşte puternic sufletul tinerilor, încurajînd rebeliunea/răzvrătirea cu toate consecinţele ei catastrofale. Îi face să vadă în Dumnezeu un Părinte normativ, pedepsitor, tiranic.
Problema nu e că nu ai voie să faci sex înainte de Nuntă, ci mai degrabă că acest lucru e fără folos duhovnicesc, e o capcană, o rătăcire, o complicaţie nedorită, un lucru deloc folositor în năzuinţa ta către izbânda duhovnicească, către deplinătatea curăţiei, a despătimirii. Ai voie, că nu-ţi taie nimeni capul, însă nu te ajută să te apropii de Dumnezeu ci dimpotrivă, îţi complică/întârzie drumul şi sporirea în Duhul. Îţi rătăceşti gloanţele în vânt, risipeşti bogăţia sufletească, pierzi odată cu fiecare gând, poftă, dorire şi faptă tensiunea lucrătoare a despătimirii şi a practicării virtuţilor.
Or, departe de a dori aşa, duhul Iubirii arată că Dumnezeu ne povăţuieşte pe noi cum să facem ca să nu devenim robii cărnii. Nu ne ameninţă cu pedeapsa, ci ne atrage la Calea dreaptă, povăţuind pe tânăr să se abţină de la plăcerea carnală, să nu-i dea curs doar de dragul ei, întrucât astfel îi va deveni rob. Rob al cărnii, al morţii, al zădărniciei. În acest sens, al purtării de grijă, al îndemnului părintesc vine şi aducerea celor care se iubesc la Taina Nunţii: spre rodirea deplină a iubirii, iar nu spre interzicerea castratoare a sexualităţii.

Am cunoscut deja prea multe cupluri cu "paşaportul" iubirii sexuale în buzunar dar cu nefericirea conjugală cât casa. Această situaţie anormală şi tristă se datorează, cred eu, neînţelegerii rostului Tainei Nunţii: deschiderea porţii către Împărăţia lui Dumnezeu împreună cu soţul, apoi cu copiii. Adică formarea unei mici obşti unde să se lucreze mântuirea fiecăruia şi a tuturor. De la această obşte la obştea monahală nu e decât un pas, şi, încă, unul neesenţial. Doar forma şi rânduiala diferă, miezul e acelaşi: dobândirea curăţiei, despătimirea, lepădarea de sine, mântuirea. Nu importă deloc dacă facem sau nu sex atunci când vrea soţul ori soţia etc. Acest amestec al sexualităţii ca mare problemă în Taina Nunţii mi se pare trivial. Reducţionismul sexologizant aplicat Tainei ciunteşte măreţia unirii soţilor şi pune pietre de moară în spinarea călătorului spre Răsărit. Accentul trebuie să cadă în altă parte, aşa cum ne învaţă Biserica, atât în căsnicie, cât şi înainte de căsătorie precum şi în văduvie şi mereu cât trăim sub soare.

Pastilele sunt pentru cei bolnavi, problema e ca le iau fara prescriprie sau le iau la sfatul vecinului de palier, fara ca Duhul Adevarului sa fie prezent! Cuvantul Lui Dumnezeu e langa noi si la indemana noastra, daca ar citi oamenii Sfanta Scriptura, cu luare aminte si cu putina dedicatie si putina credinta si rugaciune, nu ar mai fi nevoie de aceste pastile!
Eu am inteles din pastile sub limba, desfranare din pricina placerii, daca e altceva ce mi-a scapat mie cand am scris mesajul, te rog sa imi spui, eu sunt acum in dorinta de a ma corecta acolo unde gresesc!

Multumesc pentur comment!

Dumnezeu sa ne lumineze cu Adevarul Lui!