nici nu ma mira!

e cumva vreun apropos sau ce?

Nu cred. A fost destul de direct.

in ceea ce ma priveste, nu urmaresc asemenea filme in care exista subiecte imorale (eu nu inteleg cum "fallen" isi permite sa comenteze replicile murdare existente in acel film, pe un forum crestin ortodox!)

iar in ceea ce te priveste, trebuia sa scrii:

"mie unuia mi-a placut filmul"; cum este corect gramatical.

mda...toti de dau FETE MARI aici pe forum...

unele sunt convins ca sunt virgine si bine fac! iar voi care radeti de ele, va veti lua pedeapsa, asta in mod negresit !

Din pacate, internetul ofera posibilitatea oricui, sa aiba o dubla identitate. Sincer, ganditi-va, n-aveti de unde stii cu cine stati de vorba. Este foarte posibil ca oameni care par "painea lui Dumnezeu" aici, sa fie de fapt desfranati in lumea reala si de asemenea si invers. Internetul are avantajele si dezavantajele lui.

Asta nu e pronume de intarire? De ce e obligatoriu?

amice, am ras eu de vreodata pe forum de fetele virgine? Arata-mi mesajul meu in care am vorbit de rau virginele!

Este adevarat dar din pacate unii isi dau seama atunci cand e prea tarziu...au tot asteptat pe Fat Frumos sau pe Ileana Cozanzeana avand alte prioritati in viata lor (ex:cariera )si se vad deodata singuri si tristi...Ce mai e de facut cand au deja 40 de ani ?

O spuneti de parca toti cei care au 40 de ani si sunt singuri ar trebui sa-si astepte sfarsitul deoarece"ce mai e de facut cand au deja 40 de ani?"

Ce se intampla cu pozitivismul si cu nadejdea in Dumnezeu,in lumea asta?
Sunt unii care isi repara viata si la 40 de ani...se poate,este posibil de ce nu?
Din nefericire,este mai problematic cu zamislirea pruncilor la doamnele de 40 de ani dar nici aici nu este o regula,depinde de patrimoniul genetic al fiecareia.

Nu ca ar trebui sa fie o regula si sa ne casatorim tarziu,mai aproape de 40 de ani...insa daca viata ne ofera numai lamai facem si noi o limonada,dam acreala pe ceva dulceag;important este sa iesim cu bine din maracini.

Cei care nu mai pot avea copii,pot infia si uite asa toata lumea este multumita!

este pronume de intarire, dar forma de genitiv-dativ era necesara, deoarece raspunde la intrebarea : "cui".

cui i-a placut? atunci faci acord "mie unuia" nu "mie unul" cum ar fi in cazul "eu unul sunt fan al filmelor de acest gen" ---intrebarea fiind: "cine" ? raspuns : eu, unul.

Imi cer scuze daca am deranjat, dar mi se pare ca nu eu am inceput discutia, ci a inceput-o altcineva cu "magazinul de barbati".
Si mie mi-a placut filmul tocmai pt ca la fel ca si alte asemenea prostii de filme (gen "American pie") de fapt incearca sa foloseasca psihologia inversa. Adica sa arate tinerilor ca astfel de comportamente , obiceiuri si conceptii (obsesia pentru sex, malahia, etc) sunt patetice, demne de toata mila fata de indivizii care le cad victime. Din pacate insa nu toata lumea intelege mesajul si unii chiar se gandesc ca aceste proaste obiceiuri ar fi promovate, nicidecum ridiculizate. Sper ca macar m-am exprimat corect gramatical.
In schimb daca faceti greaseala sa deschideti televizorul pe canalele romanesti... Dumnezeu sa va pazeasca... aici chiar am impresia ca desfraul si toate celelalte "virtuti" asemanatoare sunt promovate la maxim.

Bună tare recomandarea cu limonada !! dar ah, de-ar fi și așa usor de făcut pe cât e de spus. :))

ei traiesc si cei singuri, cu credinta in Dumnezeu....credinta iti da tarie....poti razbate si singur....nu neaparat in familie...e o societate care permite acest lucru...nu trebuie sa disperam...ne-am nascut singuri si murim singuri..cine are familie e ok....cine nu la fel....problema e sa nu ne departam de divinitate...El ne iubetse si pe unii si pe altii..

da, pentru ca au preluat moda desfranarii din Occidentul protestant.

este o greseala sa vizionam programe decazute moral.

si occidentul protestant de unde a luat moda desfranarii?

Dar cei din antichitate de unde au luat-o???

evident, de la Diavol.

pentru ca religiile lor sunt lipsite de Hristos !

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...etti_Radem.htm

"Probabil că ţi-e frică de a fi judecat de ceilalţi, de a fi umilit de ei, tocmai pentru că aşa ai fost tratat în copilărie şi în adolescenţă. Poate nu reuşeşti să te eliberezi de Eul tău infantil care a suportat judecăţi severe, critici cinice şi nemiloase, de la tatăl sau de la mama ta. Dar acum ştii că, dacă s-au purtat aşa cu tine, problema era a lor, nu a ta!

Acum, după ce ai citit această carte, nu mai poţi să iei asupra ta vina care nu este a ta. Ai citit deja că trebuie să încetezi să te identifici în răutăţile aruncate asupra ta de către ceilalţi.

Şi astfel stima ta pentru tine însuţi va creşte.

Nu te teme dacă la început gândeşti că ceilalţi îşi dau seama de timiditatea ta, de felul tău de a te comporta stingher, Desigur. Antrenează-te să râzi. Să râzi de tine cu inima, aşa rum te sfătuiesc continuu în această carte.

Nu mai fugi, nu mai evita contactul cu ceilalţi, ieşi, du-te în lume. De exemplu, nu te mai teme de celălalt sex, chiar Bacă te gândeşti că ai avut până acum numai experienţe negative. Nu te gândeşti poate că nu erai pregătit, încă nu depăşiseşi fricile, aşa cum te sfătuiesc eu, râzând cu inima?

Sunt convins că nu trebuie să căutăm un bărbat ideal sau o femeie ideală atunci când vrem să ne ducem viaţa în doi, ci să creştem în bunătate şi conştiinţă de sine."

Doamne ajuta

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...etti_Radem.htm

"Ştii să ai o inimă veselă, orice s-ar întâmpla.

De acum nimic nu te mai poate înfricoşa.

Acum nu te mai poţi ruşina de tine.

Nu vei mai accepta atitudini servile, pasive, docile.

Dar, mai ales, nu vei mai putea fi atât de neliniştit că nu (reuşeşti să râzi cu inima. Nu-ţi vei mai masca fricile, interpretând bine roluri, jucându-ţi propria viaţă.

Viaţa trebuie trăită.

în ea trebuie să intrăm şi tot din ea trebuie să ieşim.

Ea trebuie parcursă.

Trebuie să ne murdărim mâinile.

Să ne întrupăm.

Cine ştie de câte ori, mai ales atunci când ieşi din casă, nu-ţi pui o mască sau nu joci un rol.

Ca şi cum a personifica figura ideală care ai vrea să fii, care îţi pune pe buze vorbele adecvate, care te face să porţi haine la modă, să ai atitudini şi comportamente corporale care urmează coerent liniile imaginii teoretice, create în mintea ta, te-ar putea face să uiţi frica şi neliniştea care te torturează, ca şi cum toate acestea ţi-ar putea da iluzia de uitare de sine! De a uita responsabilitatea de a-ţi trăi pe deplin viaţa, felul tău de a fi, unice şi irepetabile.

Poate, prin acest mecanism psihilogic defensiv, vei simţi mai puţin frica, timp de câteva ore, dar ce risipă!

Ţi-ai aruncat viaţa la coş!

Nu ai trăit totul la persoana întâi, într-un mod autentic.

Aşa cum o cere statutul nostru de fiinţe venite pe acest pământ, şi aşa cum Creatorul nostru ar dori.

Vei pierde plăcerea raporturilor interpersonale, atât de misterioase, imprevizibile, de neprogramat, bogate în nuanţe, complexe, riscante.

Nu vei putea cunoaşte într-adevăr umanitatea ta şi a altuia.

Nu vei putea râde cu inima.

Ţi-ai închis viaţa.

De fapt, vei trăi numai pentru a reduce sau a evita teama care te nelinişteşte: ea va deveni stăpâna ta, nu viaţa, aşa cum ar trebui să se întâmple, îţi vei reduce astfel, în mod sistematic, ocaziile de risc, de suferinţă, vei avea o viaţă tot mai ordonată, previzibilă, îţi vei căuta o prietenă (sau un prieten) de încredere, care să te încurajeze, cu o atitudine maternă sau fraternă, astfel încât prezenţa sa să-ţi reducă îngrijorările, anxietăţile, fricile.

Te vei căsători, în fond, cu un anxiolitic.
Şi toate alegerile tale, de la cele afective la cele profesionale, vor viza mai degrabă reducerea riscurilor, a fricilor, decât trăirea autentică. Vei deveni un mare expert în evitarea problemelor, nu în înfruntarea lor.

Ce greu e să trăieşti aşa!

încerc să-mi imaginez cum se desfăşoară o zi din viaţa ta.

Cât de greu trebuie să fie pentru tine să te trezeşti, să te îmbraci, să mergi la serviciu sau să-ţi desfăşori oricum activitatea, făcând tot ce este posibil pentru a nu băga în seamă semnalele pe care ţi le trimite continuu frica pe care o ai în tine. Cine ştie de câţi ani trăieşti în această situaţie. Forţa resemnării pare a fi enormă la persoanele dominate de frică.

Pot trăi o viaţă întreagă evitând schimbarea de serviciu, transferurile, promovările, noile prietenii, căsătoria, călătoriile, copiii... căutând nenumărate alibiuri credibile, justificări, menţinând o anume pavăză în faţa propriei frici de a trăi.

Cine ştie câte lucruri ai făcut sau, mai bine zis, nu ai făcut, pentru a nu te simţi ratat, pentru a nu te simţi atacat, umilit, luat în derâdere, pentru a nu te demasca.

Şi totul pentru că nu eşti în posesia unei corecte stime de sine! Poate te-ai refugiat în alcool, în ţigări, în mâncare, în droguri, în depresie, în izolare, în ideea de suicid, în loc să-ţi înfrunţi fricile, începând să râzi cu inima. Atuci când spun să râzi cu inima, sper că ai înţeles că te sfătuiesc să nu fugi.

Mai ales de frică.

Gândeşte-te.

Fă-ţi-o prietenă!

Şi ea, ca şi suferinţa, îţi poate dezvălui laturile slabe, obscure, mai misterioase ale personalităţii tale, pe care altminteri, în situaţii liniştite, calme, fără şocuri, nu le-ai putea cunoaşte niciodată.

Printre altele, acum ştii că, dacă n-o accepţi, dacă o reprimi, ea îţi va deveni stăpână.

Recunoaşte-o!

Şi stai liniştit."

Doamne ajuta.

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...etti_Radem.htm

"Ştii de ce nu eşti fericit?

De ce nu reuşeşti să râzi cu inima?

Fiindcă trăieşti din dependenţe.

Unde există dependenţă, nu există fericire şi adevărată bucurie. Continui să fixezi totul asupra cui se află lângă tine, persoane şi lucruri, asupra a tot ce se află dincolo de tine. Făcând asta, te-ai aruncat singur în închisoare, ale cărei zăbrele sunt constituite tocmai din legăturile de dependenţă pe care, de frică, din cauza neînsemnatei stime de sine, le-ai construit treptat şi fără de care crezi că nu poţi trăi.

îţi dau iluzia că eşti sigur, protejat.

Dar acum ştii că adevărata siguranţă trebuie să vină dinlăuntrul tău. Ştii că te vei simţi protejat doar atunci când vei şti să te protejezi singur.

De fapt, eşti convins că nu meriţi o viaţă fericită. Acum însă ştii că, datorită educaţiei greşite, negative, din cauza neînsemnatei tale stime de sine, ai învăţat să gândeşti aşa. Deoarece această carte ţi-a spus de nenumărate ori că nu există nici o clipă în care tu să nu ai înăuntrul tău toate elementele pentru a fi fericit!

Dacă încă nu ştii să râzi cu inima este fiindcă nu vrei să părăseşti lumea ta nefericită, dar care ţie îţi pare că dă certitudine, siguranţă.

Şi încă mulţi, dacă nu aproape toţi, fac aşa.

Ţi se va părea incredibil, dar este exact pe dos! Dacă ai reuşi să te debarasezi de dependenţele care îţi dau atâta siguranţă, dar care sunt iluzorii, adică vin şi pleacă şi este suficient un neprevăzut pentru a le face să dispară, ai putea deveni într-adevăr fericit.

Şi ai putea onora într-adevăr faptul de a fi persoană. Şi asta pentru o lungă perioadă de timp.

Adevărul este că te simţi nefericit de fiecare dată când nu reuşeşti să-ţi satisfaci dependenţele, nevoile. Iată, dependenţele, nevoile au devenit adevăraţii stăpâni ai vieţii tale. Te simţi viu, fericit numai atunci când sunt prezente. Iar când lumea, oamenii, lucrurile nu merg aşa cum spui tu, când îţi scapă de sub control, nu-ţi satisfac nevoile, dependenţele, cazi în depresie sau devii paranoic. Şi totuşi, în sufletul tău, intuieşti că lucrurile, bune sau rele, oamenii, buni sau răi, îşi continuă propriul drum.

în această carte, ca şi în altele, te-am pus în gardă despre cum se schimbă lucrurile sau persoanele, după cum te-am şi sfătuit să nu investeşti energie împotriva a ceva sau a cuiva, ci să-ţi schimbi felul de a gândi, de a-ţi folosi energia pe care o ai pentru a te dezvolta. Deci, încetează să mai fii sclavul nevoilor şi dependenţelor tale! Şi, pentru a o face, nu folosi represiunea sau pedeapsa împotriva ta. Poate ar ajuta la liniştirea nevoilor şi dependenţelor tale, dar pe tine nu te-ar schimba.

Important este să te schimbi ca persoană.

în realitate, tu eşti cel care alegi să fii, fericit sau nefericit.

Şi, pentru a o face, trebuie să fii conştient de propriile tale emoţii.

De gândurile tale.

Râzând cu inima.

O dată făcută această treabă, vei înţelege că, prin definiţie, nu poţi aştepta fericire din gânduri de nefericire, libertate din gânduri de dependentã, curaj din gânduri stãpânite de fricã."

Doamne ajuta.

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...etti_Traim.htm

"...şi m-am pierdut

Atunci când ne pierdem punctul de referinţă, ne punem într-o situaţie foarte periculoasă, deoarece avem tendinţa să ne legăm, să ne ataşăm de prima persoană pe care o întâlnim, de prima persoană care ne zâmbeşte, ne îmbrăţişează, ne ascultă.

Şi aproape niciodată această persoană nu este cea potrivită.

Asta şi pentru că, în momentele de teamă, când ne pierdem propriul eu, nu mai dispunem de prudenţă, de discernământ, de capacitatea de a-1 simţi profund pe celălalt, de a capta adevărata lui esenţă.

E de ajuns o singură mângâiere, un sărut... şi deja ni se pare mult.

Nu ne interesează să-1 cunoaştem mai mult pe celălalt.

Sau îl cunoaştem chiar prea bine?

CÂND EŞTI TÂNĂR

Aş vrea să vă spun, pe această temă, câteva lucruri simple, dar esenţiale. Pe când eram tânăr, mi se părea totul uşor în dragoste... Credeam că era de ajuns să întâlneşti persoana potrivită şi totul o să meargă de la sine.

Apoi, pe parcursul îndelungatei perioade de practică a psihanalizei, în confruntarea cu greutăţile personale, prin îndeletnicirea de a scrie cărţi, mi-am dat seama, încetul cu încetul, că iubirea nu este o entitate statică, de neschimbat, absolută. Nu se află în paradis. Şi nici în infern.

Ci este un mod de a stabili relaţii.

Nu este un mod de a-ţi uşura viaţa, ci mai degrabă, de a face să iasă la iveală şi de a-ţi depăşi propriile probleme, propriile slăbiciuni.

De ce, de exemplu, când cineva iubeşte mult, deseori celălalt fuge?

De ce unii oameni promit fidelitate, apoi trădează?

Am înţeles că, în plan afectiv, nimeni nu este scutit de greşeli, de lipsuri, de nepotriviri.

Am mai înţeles că mulţi dintre noi încep o viaţă în doi pentru a umple un gol pe care îl simt înlăuntrul lor. Deseori ne oferim şi ne pierdem inima deoarece suntem îndrăgostiţi de iubire.

De multe ori se întâmplă să pierdem contactul cu propriul eu şi să căutăm o femeie care să aibă grijă de noi, întrucât nu mai ştim să ne îngrijim singuri. Sau chiar suportăm o prezenţă negativă, doar ca să nu rămânem singuri cu noi înşine.

Relaţia de iubire, în schimb, ar trebui să fie locul în care putem şi trebuie să lucrăm cu noi înşine, în care este stimulată posibilitatea de a creşte în plan psihologic şi spiritual, în care putem şi trebuie să stabilim o relaţie de profundă intimitate cu celălalt, simţind şi receptând totul: suferinţa, bucuria, apropierea, depărtarea, dorinţa, refuzul, deschiderea, închistarea...

La capătul acestui drum, inima s-a cizelat, şi-a descoperit esenţa şi a devenit mai primitoare, mai umilă.

S-a căsătorit.

IUBIREA BOLNAVĂ

O greşeală de evaluare

Atunci când, deşi suferim mult, nu reuşim să-1 părăsim pe celălalt, credem că iubim, dar, de fapt, nu iubim: ne încearcă teama.

Teama de a nu-1 pierde pe celălalt, invidia faţă de libertatea, de independenţa, de autonomia lui, gelozia faţă de prieteniile şi cunoştinţele lui.

Teama de a nu rămâne singuri, părăsiţi, respinşi.

Teama că nu vom fi doriţi, plăcuţi, frumoşi, încântători...

Atunci ne legăm de celălalt, de cineva în jurul căruia viaţa noastră să se rotească. Ne simţim vii doar în prezenţa acestei persoane.

Dar acest tip de iubire nu este sănătos.

Atunci când dăm totul, când suportăm, când justificăm gesturile egoiste ale celuilalt, răutăţile lui, trădările, minciunile, indiferenţa lui cu o pasivitate resemnată, de fapt, nu iubim, ci ne facem rău.

Deoarece nu ne respectăm, deoarece ne-am pierdut încrederea în noi înşine.

Înainte de toate, să ne simţim bine cu noi înşine

Ar putea părea banal, dar trebuie să ne simţim bine în Primul rând cu noi înşine şi apoi cu ceilalţi. Asta şi pentru că, tocmai atunci când nu ne simţim bine cu noi înşine, avem tendinţa să devenim dependenţi de partener. Stăm cu el (sau cu ea) ca să ne simţim în siguranţă, protejaţi, tocmai pentru că nu suntem în stare să ne încurajăm singuri, pentru că nu reuşim să ne protejăm singuri.

Ne-a lipsit ceva important în copilărie, în adolescenţă... Doar prezenţa permanentă, constantă a celuilalt ne va putea linişti, ne va putea face să ne simţim demni de respect, de încredere, în caz contrar, dacă celălalt nu ne ia în seamă, nu ne ascultă, simţim că murim, ne gândim cu durere că nu existăm.

Şi totuşi, nimeni nu ne poate face fericiţi, dacă noi nu i-o permitem.

Golul pe care îl simţim nu va putea fi umplut cu iubire dacă, înainte de toate, nu ne acceptăm, dacă nu încetăm să ne temem şi ne lăsăm în voia firii noastre, dacă nu încetăm să-1 ţinem pe celălalt sub control, dacă nu încetăm să ne prefacem că avem probleme...

Fericirea vine din seninătatea pe care am reuşit s-o creăm, înlăuntrul nostru. [A se vedea V. Albisetti, Pentru a fi fericiţi. Note de psihoterapie pentru toţi, Editura Pauline, Bucureşti 2003]

Suferinţa din dragoste...

Deseori, când nu ne respectăm, când ne pierdem încrederea în noi înşine, confundăm sexul cu dragostea, obsesia cu dorinţa.

Doar ca să ne simţim iubiţi, oferim tot ceea ce avem, trup, personalitate, timp, bani... Şi, fiindcă nu ni se răspunde

aşa cum am vrea noi, încercăm iar şi iar, tot mai mult. Alergăm de la un partener la altul în căutarea a ceea ce nu vrem să găsim în noi. Până în momentul în care murim din punct de vedere psihologic.

Totuşi, aceste persoane, dacă nu suferă, cred că nu iubesc.

îşi măsoară dragostea în funcţie de gradul de suferinţă pe care o suportă.

...pentru partener

Deşi în exterior apărem puternici, hotărâţi, motivaţi, înlăuntrul nostru ne respectăm atât de puţin încât rămânem legaţi de persoane pe care le simţim nedemne de încredere, incapabile de afecţiune.

Se pare că tocmai atunci când o persoană este slabă sau bolnavă psihic, ea atrage, inevitabil, fără să-şi dea seama, persoane la fel de slabe şi bolnave, doar mascate în oameni puternici, travestiţi în salvatori...

Deseori aceste personalităţi disonante sunt bine mascate de succesul profesional la care au ajuns, de prestigiul social ostentativ. De multe ori, bărbaţii îşi proiectează problemele nerezolvate în exterior, în muncă, în sport; femeile sunt poate mai înclinate să facă acest lucru în plan personal, în sentimente, dar problema rămâne: relaţiile pe care le leagă cu celălalt, deşi par să ajute, sunt distructive.

Oare preferă compania unui partener dezechilibrat pentru a recrea, inconştient, o situaţie din copilărie sau adolescenţă bine cunoscută lor?"

Doamne ajuta.

Recomand lectura intregului articol:
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...etti_Traim.htm

Foarte interesant.

Valerio Albisetti
 

1.Să fim prieteni sau să avem prieteni?
O modalitate de a ne cunoaşte pe noi înşine şi pe ceilalţi
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...i_Prieteni.htm

2. Să râdem cu inima
O metodã simplã pentru a trãi senin
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...etti_Radem.htm

3. Sã trãim bine împreunã
Despre dinamica vietii în doi
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...etti_Traim.htm

4. Iubire
Cum sã rãmînem împreunã pentru întreaaga viatã.
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...tti_Iubire.htm

5. Devino ceea ce esti
Un parcurs de psihospiritualitate crestinã
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...tti_Devino.htm

Buna dimineata si Doamne Ajuta!
 

asa este barbatii nu prea sufera din punctul asta de vedere,cred ca le convine sa fie liberi,in
schimb ptr o femeie e mai dificil ...asta e!!

Nu sunt de acord cu afrimatiile dvs. intrucat incercati sa sugerati o discriminare ontologica antropologica in functie de sex (cu implicatii teologice profunde).

Mai exact consider ca Dumnezeu nu a facut viata femeii "mai dificila" decat a barbatului sau "inferioara" barbatului ci doar diferite. Spre exemplu, statistic vorbind, pentru o femeie este dificil sa taie lemne, pentru un barbat nu; pentru un barbat este dificil sa aiba grija de un copil cu delicatete si tandrete, insa pentru o femeie nu. Desi doar femeia naste princi, de acestia se bucura atat femeia cat si barbatul; desi doar barbatul poate fi preot, de harul tainei preotiei se bucura si femeia...
Iata deci cum Dumnezeu nu este partinitor in ceea ce priveste existenta barbatului si a femeii, chiar daca sunt diferite aceste moduri de existenta. Desigur diferentele vizeaza nevoia reciproca a barbatului si femeii, completarea in iubire si harul Duhului Sfant spre a face voia LUI Dumnezeu, spre mantuire spre hristificare.

Omul (barbat si femeie) "este facut din iubire pentru iubire". "Dumnezeu este iubire" (I Ioan)
Intr-adevar exista diferente intre modul de iubire al barbatului si al femeii, manifestate in dorinte si oferte, insa Dumnezeu asa ne-a facut pe noi oamenii incat barbatul si femeia au nevoie reciproca unul de celalat (duhovniceste, afectiv, trupeste) pentru a ne mantui impreuna. (Precizez ca prin trupeste nu ma refer exclusiv la activitatea sexuala fireasca ci la toate manifestarile trupesti de la o mangaiere, un zambet, o imbratisare... pana activitati specifice barbatului si femeii caci barbatul are forta fizica mai mare iar femeia are delicatete, gigasie...)

Cu totii barbati si femei suferim de pe urma patimilor, pacatelor si atacurilor duhurilor necurate... desigur in mod diferit, insa tot suferinta este.
(Da sunt de acord cu dvs ca un mod de manifestare al suferintei barbatului este incapacitatea de a dori o casatorie... iar la femei...)

Desigur calea monahismului este o cale diferinta spre mantuire, nu doresc sa intru in amanunte, insa doresc sa subliniez ca mantuirea si sfintenia se adreseaza tuturor oamenilor, deci toti suntem chemati la hristificare prin dobandirea harului Duhului Sfant.

Doamne ajuta.

"iubirea adevărată este o muncă de autoconştientizare, de autoanaliză, de acceptare a propriei nevroze, de a şti să îi spunem pe nume, numele ei corect, şi de a încerca apoi să o reducem, deşi ştim că nu putem să o înlăturăm niciodată în întregime. Un om care încearcă să-şi reducă nevroza la gradul cât mai de jos posibil este un om cu adevărat curajos, un erou, un luptător, un fiu al lui Dumnezeu.

Doar de-a lungul unui asemenea drum va întâlni adevărata iubire. La acest nivel nu mai e nevoie să o cauţi. Căci este înlăuntrul propriei fiinţe. Şi acel om, de unul singur, ca şi cum ar fi vrăjit, se va uni cu celălalt.

Relaţia va primi atunci numele de botez adecvat: căsătorie. O unire a spiritelor, a minţilor şi a trupurilor. Căsătoria adevărată: o relaţie care presupune un drum comun care trebuie parcurs spre existenţă, spre punctul de plecare şi spre cel final, spre reducerea la maxim a propriei nevroze, şi, prin urmare, a celei a copiilor, a propriei familii, a grupului, a societăţii."
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...tti_Iubire.htm

"Nimeni nu a găsit vreodată bărbatul potrivit/femeia potrivită. E foarte ciudat, nu ţi se pare? Milioane de persoane să fi găsit mereu bărbatul greşit/femeia greşită? Nu. Evident, nu este vina bărbatului sau a femeii.

Nu există bărbaţi greşiţi sau femei greşite.

Nivelul la care se face alegerea, se acţionează, se trăieşte este greşit. Aţi pus la treabă doar mintea, doar trupul.

Intraţi în lumea conştiinţei, a sensului, a procesului de evoluţie, recitiţi frazele pe care le-am scris mai sus şi veţi găsi imediat bărbatul potrivit/femeia potrivită, iar dacă vă veţi căsători, atunci, da, vă urez, în cadrul unei asemenea căsătorii, să aveţi mulţi copii.

Datoria care ne-a fost transmisă nu este de a căuta iubirea, ci de a găsi sensul, discernământul, existenţa."... viata intru harul lui Dumnezeu, pentru iubirea reciproc impartasita (cu Dumnezeu si cu semenii).
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...tti_Iubire.htm

"Mai întâi de toate, relaţia de iubire adevărată durează o viaţă întreagă.

Nu căutaţi alibiuri sau justificări asupra acestui punct.

Deja aţi înţeles din paginile precedente că greutăţile, energia care trebuie pusă la dispoziţie, modul de a pune problema sunt de asemenea anvergură încât e nevoie de o viaţă întreagă. Şi aţi remarcat, de asemenea, că nereuşita unei relaţii nu depinde niciodată de alegerea partenerului, ci de lipsa de pregătire a unuia sau a ambilor parteneri, de lipsa unui drum care trebuie parcurs spre propriul suflet.

Fiţi siguri că într-o relaţie de iubire adevărată nu există despărţiri.

Prin definiţie, nu pot apărea.

Crizele, dificultăţile de care se vorbeşte în mod continuu, sunt deja întipărite în noi, astfel încât, în relaţia de iubire adevărată, e nevoie de o confruntare continuă cu „alter ego-ul", cu lipsa de comunicare, cu suferinţa.

într-o relaţie adevărată de iubire nu există despărţiri, întrucât ea e plină de separări. Separări căutate ca să fie recunoscute, chemate pe nume, acceptate şi metabolizate.

Relaţia despre care vorbesc nu este o legătură între doi indivizi care se identifică sau se proiectează unul asupra celuilalt sau au intrat în competiţie sau îşi pun piedici sau se joacă de-a iubirea. Eu vorbesc de relaţia în care cei doi se alătură pentru a parcurge împreună drumul spre adevăr, pentru a demasca ceea ce este fals în fiinţa umană, pentru a-şi regăsi propria unicitate. Ei trăiesc înlăuntrul lor, şi-au atins starea de divinitate lăuntrică. " hristificarea, sfintenia, indumnezeirea prin har in iubire reciproca atat in ceea ce priveste familia si semenii cat mai ales pe Dumnezeu.
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...tti_Iubire.htm

"o persoană trebuie să înceapă de una singură drumul spre propria identitate reală. Doar după ce a ajuns la un anumit grad de conştientizare poate să formeze un cuplu. Trebuie să găsim singuri pacea lăuntrică. Căsătoria, adică viaţa cu celălalt, trebuie să îmbunătăţească, să mărească această pace lăuntrică personală, în plus, căsătoria, în viziunea mea, are doar funcţia de atelier, de laborator în care creşte gradul de conştientizare a soţilor.

în relaţiile „normale" de iubire, în schimb, nevrozelor şi problemelor personale li se adaugă şi cele ale celuilalt. Şi nu numai. Se adună şi cele create de convieţuirea propriu-zisă. în relaţiile „normale", de fapt, energia celor doi este absorbită aproape în întregime de înfruntarea cu dificultăţile, problemele provocate de faptul de a sta împreună. Este evident că, în aceste condiţii, nu este timp, nu este loc, nu este energie pentru a înainta spre starea de conştiinţă.

Pentru a reduce la minim povara convieţuirii şi pentru a face, în schimb, astfel încât convieţuirea să exalte energia îndreptată spre ea însăşi pentru a mări gradul de conştien*tizare, comunicarea între cei doi - adică relaţia lor - trebuie să aibă rolul principal."
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...tti_Iubire.htm

"Iubirea adevărată nu este niciodată o nevoie.

Şi nu numai. Am văzut că, pentru a porni pe drumul unei iubiri adevărate, e nevoie să renunţăm mai întâi la propriile nevoi.

Mulţi consideră relaţia de cuplu un loc în care să-şi satisfacă propriile nevoi neîmplinite, mai ales nevoia de dragoste. Ei sunt îndrăgostiţi de ideea de iubire! Câţi bărbaţi, câte femei nu cred că iubesc pentru că sunt buni, înţelegători, afectuoşi, dar ei se poartă aşa pentru că sunt îndrăgostiţi de imaginea de bunătate sau de plăcere pe care şi-o creează. Sunt îndrăgostiţi de ei înşişi, de imaginea de afecţiune, de iubire.

Dar iubirea nu este nimic din toate acestea.

O iubire adevărată, deseori, presupune un comportament sever şi o muncă dură. Munca adevăratei iubiri nu se opreşte la imaginile de bunătate, nici la cele de răutate, de egoism. Se încadrează, pur şi simplu, într-o altă dimensiune, se situează la un alt nivel: acela al conştiinţei. Conştiinţa nu este bună, nici plăcută, nici rea: este conştiinţă. Conştiinţa nu are atribute, nu are adjective. Dacă ar fi duioşie, atunci ar fi de ajuns cuvintele pe care le cunosc cu toţii de-acum - te iubesc, comoara mea, dragă, frumoasa mea - pentru a menţine o relaţie, o căsătorie.

Dar realitatea spune că nu e aşa.

Câte cupluri de tineri şi mai puţin tineri nu am văzut sărutându-se pe străzile lumii. Dacă ar fi să mă opresc la aceste imagini, despărţirile nu ar trebui să fie atât de numeroase. Ce înseamnă aşadar toate acestea? înseamnă un singur lucru: chiar şi scena cea mai frumoasă, cea mai măreaţă nu înseamnă nimic dacă e lipsită de conştientizare."
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...tti_Iubire.htm

Stau si ma intreb ce rost are acest lung sir de copy-paste....

Cateodata stau si ma intreb daca chiar exista sau ar trebui sa existe aceasta suferinta, atat la fete cat si la baieti. De multe ori am impresia ca cu cat stai mai mult singur, devii mai increzator in tine insuti. In atare situatie, cand apare cineva care crezi ca te-ar putea face sa devii dependent emotional, sa nu mai te simti bine singur, fara acea persoana, multi au tendinta sa bata in retragere. Mai ales barbatii. Ba chiar am auzit situatii cand barbatii au preferat o relatie de ordin fizic cu o persoana pe care nu o iubeau asa mult (sau chiar mai deloc) decat cu una care ar fi putut face ce vroia din ei. Cred ca tuturor ne e frica de faptul ca cineva ar putea sa ne anihileze personalitatea, daca ar vrea. Dar am impresia totusi ca asa ceva nu incearca sa faca decat tot o persoana careia, la randul ei, ii este frica sa nu fie dominata si de aceea incearca ea sa domine. In fine, sa nu pierd ideea de baza. Ideea de baza e ca oamenii vin si pleaca din viata noastra, cei pe care ii iubim mai mult sunt si cei care ne fac cel mai rau sa suferim, si in final, suntem numai noi singuri si doar Dumnezeu e cu noi pana la capat. Pe oameni, pe toti ceilalti trebuie sa ii iubim, fie ei prieteni sau dusmani, in egala masura, ca pe noi insine. Pai si atunci, ma intreb, nu intervine o problema atunci cand iubim pe cineva, o anume persoana, mai mult ca pe oricine atcineva, mai mult poate ca pe noi insine, poate la fel de mult ca pe Insusi Dumnezeu??? In fine, poate ca nu se ajunge chiar pana acolo, dar atata timp cat noi trebuie sa ne iubim aproapele la fel de mult ca pe noi insine, atunci ce "diferenta" mai e intre persoana iubita si restul lumii????

Imi suna un pic a depresie toata introspectiva asta.

Dedicându-te total unei iubiri pentru o persoană concretă înveţi să-ţi iubeşti de fapt "aproapele", fiindcă putinţa de a iubi aproapele spaţial iradiază din puterea iubirii faţă de cel mai aproape afectiv. Starea de "îndrăgostire" împărtăşită, este suficient să răscolim puţin prin amintiri ca să ne dăm seama, ne deschide sufletul în mod spontan şi natural pentru persoanele din jurul nostru, cunoscuţi sau necunoscuţi, practic ne modifică substanţial atitudinea faţă de toţi oamenii care se găsesc în raza noastră de acţiune. Dacă vreţi să găsiţi o aplicaţie a cuvântului "transfigurare", urmăriţi cu atenţie felul cum se manifestă îndrăgostiţii, mai ales la început până când ego-urile protagoniştilor iubirii născânde intră în coliziune şi lucrurile încep să se replieze în ordinarul lumii căzute.

Cum se manifesta indragostitii????
Daca "rascolesc prin amintiri" nu-mi aminetsc decat ca de fiecare data cadn am fost "indragostita' a trebuit sa renunt la ceva, la o pasiune, un hobby sau chiar la unele principii pe care le consideram importante. Chiar daca am incercat la inceput sa-mi duc si partenerul in locurile unde mergeam eu, am vazut ca nu se integreaza si pana la urma am renuntat. In schimb m-am dus eu dupa el in locurile unde mergea, si o vreme mai lunga sau mai scurta am avut impresia ca imi place, dar cu timpul am inceput sa ma codesc si a renuntat si el sa-mi mai solicite prezenta. Pana la urma am ajuns la concluzia ca de faptnici nu impartasim aceleasi valori. Daca ma intreb ce ne-a legat in the first place, nu stiu ce-as putea spune, (in realtiile din trecut, din tinerete, ar fi putut fi pe primul loc atractia fizica, ma gandesc), sau poate faptul ca eram amandoi singuri si aveam nevoie de companie, dorinta de a ne intemeia o familie, asta in cazul ultimei, actualei relatii. Daca s-ar intampla sa se termine si aceasta, si s-ar mai intampla apoi sa mai cunosc alt barbat, ma gandesc cu groaza ca i s-a putea parea cel putin ciudat faptul ca eu merg duminica la biserica. Al meu de bine de rau s-a mai obisnuit cu ideea, cat de cat, o accepta, sau poate cine stie, spera "sa-mi treaca" in cele din urma, dar un altul cred ca ar ramane socat... Asta doar daca nu se intampla, cum imi spunea o vecina, sa-l intalnesc tot la biserica...ceea ce e putin probabil (un barbat care merge la biserica e putin probabil sa nu fie deja insurat pana la varsta asta, sau daca nu e , cu siguranta cauta o femeie mai "curata" decat mine....).
In fine, poate ca nu sunt o persoana chiar asa romantica, dupa atata timp am inceput sa gandesc putin mai pragmatic...Intr-adevar, pe la douazeci si ceva de ani am inceput sa simt nevoia sa am un barbat alaturi (ca si sot), apoi sa imi intemeiez propria mea familie, pentru ca probabil asa e datul firii. Si acum inca imi mai doresc asta si regret ca inca nu s-a intamplat si poate nu se va mai intampla niciodata. Insa constat cu dezamagire ca insotirea cu alta persoana (casnicia) demulte ori nu e altceva decat un sir lung de compromisuri pe care la facem nu neaparat din dragoste, ci doar pt a trai o viata mai buna; ne inhamam cate doi la o caruta si pe parcursul timpului renuntam la multe dintre aspiratiile proprii. Dupa niste ani, 5- 10, daca va uitati, putine cupluri mai au preocupari comune, cel mult se limiteaza la treburile casnice - cumparaturi, curatenie, etc, dar in rest, in timpul liber care mai ramane, daca mai ramane, fiecare face altceva - sotul sta la calculator, sotia merge la sala - asta in cazurile fericite, in cuplurile moderne; alminteri sotul sta la calculator, sau chiar la vreun bar cu baietii, si sotia sta la bucatarie si cu copiii. Eu una ma gandesc ca poate asa trebuie sa fie si ca eventualul romantism de la inceput e ceva trecator. Ca pana la urma fiecare suntem tot singuri chiar si in cadrul unei relatii / casnicii, in majoritatea cazurilor.
Poate ca in perioadele cand suntem singuri cu adevarat, ar trebui sa ne imbarbatam, sa ne intarim. Dar atunci exista riscul sa ni se faca frica sa mai ne impartisim sentimentele altcuiva, sa nu pierdem ceea ce cu greu am dobandit : siguranta de sine, increderea in Dumnezeu si in noi insine.
Poate doar daca suntem cu adevarat credinciosi, sa ajungem la un asa nivel de incredere incat sa fim convinsi ca nimeni nu ne va mai putea lua nimic, ca Dumnezeu nu va ingadui asa ceva, si ca vom intalni si ne vom insoti cu persoane care sa impartaseasca aceleasi valori ca noi. Adica vom sti sa le recunoastem si nu ne vor mai insela aparentele; vom putea "iubi" si ajuta pe toata lumea, dar nu ne vom lepada pe noi insine si credinta noastra "de dragul" nimanui. Noi ca suflete si chiar si trupurile noastre, apartinem lui Dumnezeu si e pacat sa ne daruim cu trupul si sa ne lepadam sufletul in fata oricui altcuiva pe lumea asta.

nu vorbi de funie în casa spanzuratului ;)

Eu una va asigur ca nu sunt deprimata si nici n-am sa ma spanzur (asa curand) - so help me God- chiar ma simt foarte bine. M-am obisnuit si cu "relele" (rau cu raul dar mai rau fara rau). Chiar daca mai am unele mici nemultumiri pe ici pe colo, chiar si momente de depresie, pana la urma trebuie sa-I multumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat.