Pai in prima faza intri in panica...asa pateam pe vremuri la ai mei, de ex, dupa ce am muncit doar eu si mama cativa ani, s-a angajat si frate-miu la o firma de paza, si dupa cateva luni a zis ca nu vrea sa se mai duca ca a venitiarna si e frig....si normal ca m-am enervat, ca era destul de greu sa platim intretinerea pt 5 pers la bloc pe timp de iarna mai ales, din doar 2 salarii...si afara de asta nu prea e corect sa pui problema asa, ce ptnoi nu era tot iarna si frig ???

Cu sotul se intampka altceva, are momente cand intra in depresie si se teme ca nu mai merge afacerea, pierde clientii, pe vremuri se temea ca va trebui sa se angajeze si el agent de paza ca in tinerete si sa castige pana intr-o mie de lei, acum nici macar nu se mai gandeste la asa ceva, ci ca va sta acasa si voi munci doar eu, ca va trebui sa vindem casa care abia am luat-o si sa ne mutam inapoi unde am stat pana acum, samd. ( si aici inainte sa ne mutam pana sa gaseasca meseriasi pt reparatii s-a speriat ca auzise niste scoruri astronomice, si a zis ca numai renovam nimic si numai luam nici alta mobila, ramanem cu vechiturile care le aveam inainte, mostenite de pe la parintii respectiv bunicii lui,cand si-au luat ei altele noi....).... si acum cand vine cu chestii deastea, normal ca iarasi intru in panica in prima faza si apoi cad in depresie...ce ar mai fidupa ce ca mie destul de greu sa fac fata jobului, sa ramana si singura sursa de venit??? Nu m-ar deranja ca imi mananca ei toti banii, ca asa se intampla si acasa la ai mei, dar daca se intampla ceva cu mine sau cu jobul,firma, se inchide, face restructurari, etc...ce se intampla cu cei de acasa????

Pe de alta parte, ma tem ca aceiasi stare i-o induc si eu atunci cand ma sperii ca ceva nu e in regula la servici - mi se da o sarcina prea grea si nu ma descurc, ma cert cu cineva si nu o scot la capat, pt ca imi cere ceva imposibil de realizat si totodata nedrept ( care presupune o munca, un efort in pkus, neplatit in niciun fel), sau pur si simplu nu merge treaba, nu-s vanzari si nu facem bani sa ne luam salariile, si intru in panica si ii spun, ori ii cer sfatul, ori ma plang, ori amenint ca m-am saturat si nu ma mai duc, sau ca exista riscul sa ma dea afara, sa-mi pierd jobul, etc, atunci si el intra in panica la randul lui si ma ameninta ca nu cumva sa indraznesc, sau intra in depresie si zice ca nu-s in stare de nimic, nu se poate baza pe mine, n-am realizat nimic in viata , etc...
( bine, chestia asta m-am cam lamurit eu ca poate fi si o stratagema, am vazut o scena antologica de " intelepciune populara", in care un personaj masculin le explica altora cum sa nu se lase bagati sub papuc, de neveste, zicea sa li se adreseze mereu " la deruta", chiar si cand le vine sa le spuna vorbe de lauda, sa se abtina si sa le zica tot vreo ocara, ca ele sa devina confuze, sa nu cumva sa capete incredere in ele, ci sa se simta neajutorate, vai mama lor, sa nu cumva sa capete tupeu si sa li se urce in cap sotilor...)

Cand muncesti si castigi bani, si iti intretii familia, te simti bazat si capabil, insa in momentul in care nu mai merge treaba ( scad vanzarile, sefac restructurari) si ramai pe drumuri,'dintr-o data realizezi cat esti de vulnerabil si cum poti pierde totul, si prin totul nu inteleg avere, agoniseala, ci sstrictul necesar, posibilitatea de a-ti intretine familia, si toata truda ta de ani de zile nufac cat o ceapa degerata...mai ales daca candva ai avut o slujba si o pregatire buna, si ajungi sa retrogradezi la ceva mult sub calificarea ta ( vinzi rosii inpiata sau diverse obiecte din usa in usa), si nici acolo nu reusesti sa faci fata si sa te descurci cum trebuie...

Chiar cand citeam primele randuri am vrut sa zic exact ce scrii la sfarsit, strategie, strategie..

Dar daca si tu ai ajuns la o concluzie aseamanatoare, fie ca si banuiala, cred ca orice alt comentariu e de prisos.

Revin cu ce am mai spus, unde nu este dragoste, in relatia respectiva se ajung la tot felul de mizerii, oameni se exploateaza/manipuleaza reciproc ca fiecare sa primeasca cat mai mult si daca se poate sa dea cat mai putin.

Intrebarea e alta, de ce nu profita oamenii care se simt nesiguri vizavi de viitorul lor profesional, de timpul care il au liber ca sa-si construiasca o alternativa, sa caute ceva mai bun, sau chiar sa se roage pentru un viitor mai bun, siguranta, etc?

Sigur, e mult mai usor sa te asezi in fata televizorului, pun pariu ca fiecare pierde 1-2 ore pe zi cel putin cu asa ceva, de ce nu se foloseste timpul asta altfel?

Mai dar numai de impartasirea copiiilor mici nu se mai vb pe topicul asta...

O discutie lunga si chiar nefolositoare pt nimeni.

Esti sigura?

Da am observat ca din pacate iar am deviat de la subiect, momentan nu am ce zice despre treaba respectiva, mi-e frica sa redeschid subiectul, acum ca totul merge bine, sa risc iarasi sa declansez o disputa. Desi in sinea mea sunt mahnita si imi fac griji cu privire la ce se va intampla e viitor.... as mai vrut sa mai merg si eu la biserica macar acum cat mai pot, spre sfarsit ar putea deveni mult prea greu ( si prea cald), caci apoi dupace nasc nu voi mai putea merge cel putin 40 de zile, si nici dupa, pana nu bbotezam copilul. Si apoi o savina iarna, iar nu o sa mai putem iesi, cel putin pana in primavara viitoare, si atunci, sa vedem....daca nu o obisnuim de la inceput cu biserica, s-ar putea maitarziu sa nu vrea, sa ii fie frica, sa planga, etc.... dar important ar fi sa nu existetensiuni intre noi in privinta asta, cum a spus si sefa, sa ne " punem de acord"....( initial mi-a zis ca e bine ca o sa am o fata, ca " poate imi face o pomana-doua", dar cand i-am zis ca s-ar putea ca taica-su sa nu fie de acord, sa nu o lase, sau sa o invete ca nu trebuie, nu e necesar sa faca asa ceva, a zis atunci sa renunt la aceasta dorinta ca sa nu punem copilul in dificultate...).

Asa ca uneori trebuie sa te gandesti ce e mai bine sa faci, atunci cand sti ca la un moment dat nu vei mai putea face un lucru: sa profiti cat se mai poate, sau sa renunti din timp ca sa te obisnuiesti cu ideea ?

Referitor la ce disctuam inainte, cu " strategiile", am observat ca le fac si persoanele care iubesc, tocmai de frica ca nu cumva iubirea sa nu le fie impartasita...persoane care au iubit candva, au daruit tt ce au avut, si au pierdut totul, atata material cat si sentimental, iar acum " sufla si-n iaurt"; adica nu isi permit sa lase " persoana iubita" sa faca ce vrea cu sentimentele lor, trebuie sa " le stie de frica", sa nu fie niciodata sigura de dragostea lr neconditionata, sa stie ca daca " calca stramb", o pierd...
Chiar am auzit o atare discutie ntre doi oameni batrani, trecuti de 60, casatoriti d peste 40, etc, ii spune sotul femeii ca " toata viata ei nu a fost in stare de nimic", "de-aia nmeni nu da doi bani pe tine"etc...si biata femeie chiar s-a pus pe ganduri si nu intelegea: zicea ca toata viata a avut un serviciu bun, in minister, a fost apreciata si de sefi, si de colegi, inca mai intreaba de dansa, si apoi toata lumea din cartier si chiar si cei are vin in piata o cunoaste si o place, e prietena si ajuta pe toata lumea, etc...mai degraba s-ar putea spune ca ajuta pe toata lumea si unii chiar profita de ea, si chestia asta iarasi il deranjeaza pe domnul sot...deci, se pare, unele lucruri nu se schimba niciodata, si unii indivizi au niste metode de-a dreptul diabolice, tiranice ( dar eficiente totodata) de a-si tine aproape si " credincioase" familia si persoanele dragi...

Iar cu ganditul la cariera, la viitor, etc...cam greu cand esti singur,pt ca risti sa-ti devieze gandurile intr-o directie nu tocmai optimista, iar cand discuti cu altii,'nu intotdeauna au idei bune, cu care sa rezonezi si sate incurajeze...adica dac pentru unii poate parea slujba ideala " pt tine", acolo " te vad ei", tu poate nu " te vezi" la fel de bine in acea ipostaza...

Fallen, mie mi-a plăcut acest articol "Salvează sufletul copilului tău!" Virgiliu Gheorghe, Articol publicat în numărul 65 (Iunie 2014) al revistei Familia Ortodoxă. http://www.marturieathonita.ro/salve...copilului-tau/

Vă redau un fragment, poate vă este de folos.
"Sub presiunea concepţiilor darwiniste, conştiinţa, mintea şi inima, ca şi puteri principale ale sufletului, şi-au pierdut relevanţa spirituală, pur şi simplu devenind „conştient”, „intelect” sau doar inimă de carne, apelată cel mult în retorica discursului amoros. Această uriaşă pierdere, această copleșitoare înfrângere suferită de omul zilelor noastre pe teritoriul vieţii sale lăuntrice se află, poate, la originea răului pe care nu mai reuşim să-l biruim și să-l îndepărtăm din viaţa noastră. Cel mai mult acest lucru devine vizibil în eşecul din ce în ce mai răspândit în creşterea şi educarea copiilor. „Am pierdut exerciţiul raportării noastre lăuntrice la proprii copii” Amăgiţi de gândul că, pentru a-i „asigura copilului tău viitorul”, este suficient să-i pui la dispoziţie confortul, lucrurile, smartphone-ul, calculatorul, banii, casa sau maşina de care va avea nevoie în viaţă, nu mai putem preîntâmpina tristeţea şi însingurarea, vulnerabilitatea şi nefericirea acestui copil. Îmi mărturisea cu ceva ani în urmă o tânără internată la un centru de dezintoxicare din Bucureşti, fată ai căror părinţi erau multimilionari, că a făcut tot posibilul pentru a-i convinge că are nevoie de prezenţa lor, de apropierea lor măcar cu gândul, dacă nu şi prin prezenţa fizică – dar nu a reuşit. Pentru aceasta consumase alcool şi droguri, se implicase în acte de violenţă şi erotism, doar-doar îi va conştientiza pe părinţi că are nevoie de cu totul altceva decât ce i-au oferit ei. Desigur, această fată ajunsese cumva la limita disperării – însă, într-o măsură mai mare sau mai mică, majoritatea copiilor suferă astăzi din cauza raportării noastre greşite la lume şi la propriul suflet, la propria conştiinţă şi la Dumnezeu. Copiii noştri cresc singuri nu numai pentru că lipsim prea mult din viaţa lor, absorbiţi de muncă şi de drumurile pe care le avem de făcut, dar şi pentru că am pierdut exerciţiul raportării noastre lăuntrice la ei.

Mintea ne este tot mai risipită în cele din afară, în ştiri, telenovele sau tot felul de alte televizionări, în interminabile convorbiri telefonice, în navigarea în spaţiul virtual sau în multe alte evenimente şi griji – care se aşază, ca un zid de nepătruns, între noi şi proprii noştri copii. Ne doare că nu ne ascultă, că nu-i interesează cartea, că nu-i mai interesează nimic serios în viaţă, însă nu înţelegem că aceasta este, în cele mai multe cazuri, reacţia firească sau efectul previzibil al faptului că ne percep și ne tratează exact aşa cum noi înşine, mai mult sau mai puţin conştient, ne valorizăm interior. Căci dacă noi înşine nu ne respectăm, pentru scăzuta stimă de sine la care ne-a adus o viaţă lipsită de un sens mai înalt şi de o demnitate a propriilor acte, cu atât mai mult copilul nostru nu va putea să ne recunoască autoritatea, să o respecte şi să o urmeze. E absurd să cerem de la ei ceea ce nici măcar noi înşine nu ne oferim. Acestea şi multe altele contribuie la uriaşa dramă interioară prin care trec copii şi tinerii noii generaţii. Să nu aşteptăm, aşadar, de la psihologi şi politicieni, de la lume sau de la tot felul de circumstanţe şi evenimente exterioare salvarea copiilor noştri. Aceasta depinde în primul rând de noi – dar nu atât de agitaţia noastră în cele exterioare, cât mai ales de adunarea înlăuntrul nostru, de reconsiderarea vieţii noastre dintr-o altă perspectivă: aceea a relaţiilor interioare mult mai profunde, a privirii în ochii celor de lângă noi, reflectându-i în atenţia pe care le-o acordăm, în dragostea noastră pentru ei şi pentru Dumnezeu."

E clar ca ai o relatie ratata, iar "partenerul" o sa te stranga cu usa cat poate.
Fiind prea tarziu sa iesi din ea, va trebui sa te descurci cum poti.

Adica sa eviti discutiile in contradictoriu - ceea ce cu siguranta nu faci acum, discutii carora oricum nu le poti face fatza, pana la urma tot el este cel care te "convinge" ca are dreptate, chiar daca tu ramai cu frustrarile si subcosntient cel putin nu ii dai dreptate.

Tu taci si vezi de viata ta, ai grija de copil cum stii, invata-l ce stii, etc.
Parintele care petrece cel mai mult timp cu copilul, ala castiga.

Petrece la modul ca ii este sufleteste alaturi, nu doar fizic, in casa.

Ori, cei care si-au construit un mod de viata din a minti si strange cu usa alte persoane, sufera de handicapuri severe pe partea asta.

Chiar daca au contacte cu alti oameni, intr-un anumit grad interactioneaza, sunt superficiali in tot ceea ce fac vizavi de ceilalti, chiar bune intentii avand, teoretic, nu si le pot materializa si duce pana la capat.

Asa ca daca el este asa cum il descii tu, copilul il va respinge si implicit mentalitatea care o are.

Problema este daca tu esti diferita, daca actul credintei a produs in tine schimbari reale, peste ideea de "a merge la biserica" care e un mijloc, nu un scop in sine.

De asta nici nu are sens sa incerci sa-l convingi pe el sa mearga la biserica, lui lipsindu-i in totalitate scopul si in urma presiunilor pe care le faci pe partea asta, se intoarce si mai tare impotriva ta, chiar daca nu imediat ca sa-ti dai seama de asta.

Si cu copiii e la fel, daca n-au bazele credintei, n-au treba cu Biserica.

Sa-ti intre bine in cap, ca nu sunt catzelusi care sa-i dresezi de mici cu actele exterioare ale credintei sperand ca atunci cand vor fi mari le vor face la modul inconstient/involuntar.

Credinta se invata si se asuma, ceea ce este superficial, repede trece.

Un copil mic, cel putin pana la 3 ani e dificil sa-l tii in biserica 1-2 ore, poate doar pana la 2 si doar daca doarme dar chiar si asa exista riscul sa se trezeasca si sa planga, sa i se faca foame, etc.
Altfel, in general e neastamparat, nu vei fi nici tu atenta la slujba si cu siguranta se vor gasi destui care sa se planga.

De mers insa trebuie neaparat sa mergi si foarte on-topic, daca poti sa-l impartasesti in fiecare saptamana.
Stai cat poti si cat poate si copilul, daca da semne de agitatie, pleci, asta este.

Dar daca tu ca mama nu-ti schimbi felul de a fi, nu implinesti lipsurile din viata ta cu rugaciunea, nu va vedea la tine o alta purtare decat la tatal lui, nu te atepta ca sa poti transmite cine stie ce copilului tau.

Da, am observat si eu ca nu poti sta cu copilul in biserica propriu-zis,'cand e bebelus il impartasesti si apoi pleci acasa, sau il culci in carucior, afara, daac e cald, iar cu cei mai mari, cel putin unul din parinti sta cu ei pe afara si alearga dupa ei, ii supravegheaza, sau cel mai frecvent se antreneaza in discutii cu alti parinti in timp cei cei mici isi fac de cap, se joaca, ca in parc sau in orice alta parte...
Iar casa vii doar tu ca parinte, singur, sa stai la slujba si copilul sa-l lasi acasa, la desene, cu celalalt...fara ca macar sa-l impartasesti-chiar nu e corect...( cum probabil s-ar intampla daac as insista , m-ar trimite doar pe mine si pe ea ar opri-o acasa. Probabil el nu stie ca copiii care vin duminica cu parintii se joaca pe acolo si se simt bine, crede ca ii chinuim si ii obligam sa stea in biserica si sa asculte slujba...

Pana una alta, nu stiu cate si daca are drepturi are asupra copilului, dat fiind ca nu a vrut sa fie tata cu acte in regula..

Sigur, nu asa trebuie sa-i pui problema dar cumva trebuie sa inteleaga sa nu se incapataneze sa dicteze chestii din astea.

Îmi place că tu încă insiști...

Am mers acasa la sot, in conditiile in care inca stateam in chirie, cu vestea ca nu mai lucrez, pentru ca nu se mai poate asa (inca nu imi facuse sefa angajarea); culmea, m-a felicitat barbatul. Apoi, am cautat frmusel alt job. si m gasit in mai putin de 2 saptamani. Traim, nu avem lipsuri, suntem ok; nu amurit nimeni ca eu am demisionat si a chimbat jobul, chiar daca pt un salar mai mic. Acum imi zicea noua sefa ca, se asteapta de la mine, dupa ce nasc, sa ma intoc la lucru. Ei bine, aia nu se va intampla, pentru ca nu imi las copilul pe mana altora, sa il creasca; e copilul nostru, noi suntem parintii lui, noi il vom creste, nu bunicii, nu matusile. Asa ca urmeaza a ii zic sefei sa isi ia gandul, chiar daca oricum nu voi beneficia de indemnizatia de crestere copil; dar va beneficia sotul de suplimentul de insertie, iar dac m-as intoarce eu lalucru, l-am pierde si pt 200 lei, siner, prefer sa fiu cu aia 200 lei in minus si cu copilul in brate, crescandu-l eu, macar aia 2 ani sa fiu alaturi de el non-stop.

Mie mi se pare chiar folositoare.

Sincer, mie, fara ironie sa ceva e genul, chiar mi se pare ca Alin are dreptate si are argumente ff bune. Nu vad de ce nu ar insista; insistentele lui poate ajuta pe altcineva la un moment dat; doar n-om crede ca fallen e singura femeie in situatie e genul; poate mai e cineva in asemenea situatie si poate cineva baga la creieras e tot debiteaza Alin. Si bine face.

Cum sa nu aibe??? Are chiar mai multe decat mine...chiar vrea sa ii deschida cont pe numele ei cand se naste si sa-i puna vreo 5000 de euro, sau cat va lua de pe urma mostenirii de la taica-su...in conditiile astea chiar cred ca ar obtine si custodia copilului, in caz ca s-ar ajunge la proces...( bine, as putea sa fac si eu acelasi lucru in cazul in care reuseste bunica-mea sa vanda ce are la tara, si ne da doua direct, la nepoti, partea ei, chiar daca nu vor fi chiar atat), dar tot ar avea mai multe atuuri, mai ales daca dovedeste si ca eu nu stau asa bine cu nervii...

Iar actele le va avea in regula, nu se duce el sa inregistreze copilul la starea civila, pe numele lui? Astfel isi recunoaste si ii este totodata recunoscuta paternitatea...

In conditiile astea, te-a mai pacalit inca o data.

Gestul ala nu impresioneaza nici un judecator, bebelusul nu are ce face cu banii aia, el ramane titularul contului si ii poate retrage cand doreste, pana la 14 ani cel putin (cand are buletin) sau mai sigur, majorat, copilul nu are acces la ei.
Azi poate sa fluture hartia cu depunerea, maine banii nu mai sunt acolo.

In schimb conteaza de ex. cine are spatiul locativ si daca tu nu esti trecuta acolo desi contribui cu bani luna de luna, cam aiurea.

Adevarul este ca nu stai bine cu nervii dar pana la dovedit e o cale lunga, trebuie sa te duca undeva sa-ti faca o evaluare, cu acordul tau, ai sa mergi?

Iar copilul nu-l poate inregistra pe numele lui fara semnatura ta:

http://www.mamica.ro/certificatul-de-nastere/

Parintii nu sunt casatoriti:
(...)
"declaratie de recunoastere a paternitatii semnata in fata ofiterului de stare civila de ambii parinti"

Deci aici poti sa-l faultezi si atat timp cat nu te ia de nevasta si nu aveti drepturi egale (in acte!!) asupra locuintei, nu il treci acolo.

Sigur ca o sa faca urat, o sa ameninte, o sa promita marea cu sarea ca sa te duca de nas, dar daca ai sa te tii tare, obtii ce vrei.

Mai ales ca exista riscul sa ramai si cu copilul si el sa plateasca pensie alimentara.

Insa dupa cum stim, ai sa semnezi ca primarul ca deh, daca face nu's ce ..etc.

Atenţie la declaraţia respectivă! Din oficiu, alocaţia copchilului vine pe numele tatălui. Să nu rămâi fără ea!

Nu neaparat, depinde cine merge cu hartiile sa faca cererea si isi ofera contul pentru ea.
Dar la fel, s-ar pute sa treabuiasca contrasemnata de ambii parinti.

Daca copilul are mama si tata oficial recunoscuti da, trebuie si o declaratie din partea tatalui ca nu a facut si el cerere sa primeasca alocatia. Asta daca se duce mama sa depuna cererea de alocatie.
Nu vine nimic din oficiu, alocatia vine dupa ce te duci tu la primarie si faci cerere pentru ea si furnizezi un cont bancar sau adresa ca sa-ti vina banii prin posta.

Da, cam nasol cu alocatia si cu indemnizatia...n-as vrea nici sa vina la ai mei unde am eu adresa in buletin, si eu sa fiu aici la el, nici invers...( sa vina la adresa lui si eu sa nu mai fiu aici...). Cred ca o solutie ar fi in primul caz sa maia in spatiu ( si parintii a trebuit sa ma ia in spatiu, de doua ori cand a trebuit sa-mi schimb buletinul a tb samearga cu mine la politie...)... sau ar mai fi varianta cu contul, sa-mi intre banii intr-un cont la care sa am acces facil, totusi ( eventual cu card), care sa-l pot accesa de oriunde ( orice cartier, oras, etc).
Tatal cred ca iti poate lua alocatia, daca cererea e pe numele lui si adresa/contul lui, nsa indemnizatia de cresterea copilului ( daca o obtii), cred ca e clar a unuia sau a altuia, care a facut cerere si a indeplinit conditiile ( in cazul meu ar tb sa fie a mea, desigur dc nu se intampla nimic neprevazut..). Iar daca eu ma mut de acolo zic eu ca nu ar fi legal ca postasul sa-i lase lui banii...( asta numai stiu daca se livreaza prin posta, ca alocatia/pensia, sau o ridici personal de undeva)...insa la noi, desigur, se poate orice...
( soacra-mea zicea ca a avut probleme cu raposatul, cand erau ei mici, ea a pkecat cu copiii de la el, i-a dus o vreme la parinti, iar ea a stat cu chirie, in gazda, la camin, etc, si neavand mutatie pe buletin, alocatia venea tot la taica-su, si trebuia sa se duca sa se targuiasca cu el sa-i dea banii pt copii...se pare ca s-a rezolvat abia cand i-a dat si ei casa de la serviciu, de s-au adunat de pe drumuri..)

Dar in fine, nu asta e problema, ci daca va fi sau nu de acord s-o impartasesc ( chiar mi-a zis ca de unde stiu ca ea vrea lucrul asta, de ce nu astept sa isi exprime singura opinia, sau sa o duca cu scoala), daca o vom boteza si cand, ( si unde, si cine, samd), parintele zicea ca inca nu e cazul sa ma gandesc la asta acum, vom vedea la momentul respectiv; asa ca inca nu stiu ce va fi si daca va fi cum vreau eu, cum mi-am dorit...

Avand in vedere ca nu sunteti casatoriti si ai statutul de intretinuta in casa lui, nu cred ca trebuie sa-i faci hatarul sa-l treci in acte ca si tata.

Punct.

Daca o sa-l treci ca si tata, o sa vrea si indemnizatia si alocatia, ca stie el mai bine cum trebuie cheltuita si etc.

Si da, solutia nu e cu "postasul" ci cu contul in banca, asa se practica acum, probabil o sa-ti zica si la asta ca de fapt nu se poate.

Iar cu restul sugestiilor poti sa-i zici sa se duca la plimbare.

Asta nu e ateu, e anti-teu cu acte in regula.

Sa stii ca inca nu e prea tarziu sa cauti variante de intretinere cu un centru pentru mame singure. ceva de genul asta.

Pana una-alta, ma tem sa nu ajungem precum cele doua femei din vremea lui Solomon, care isi revendicau acelasi copil...
Care din noi l-a facut? Amandoi; care a facut mai multe pentru el ? E discutabil ; tatal a adus bani, a facut o casa, mama a facut si ea ce a putut si cat a putut, le-a dat sa manance, la amandoi, a strans dupa ei, etc..
Cine-l iubeste mai mult? Si asta e discutabil si cred ca cel mai greu de cuantificat...poate numai Dumnezeu stie...
( ps: imi pare ilogica prima afirmatie: intai spui ca sunt intretinuta, apoi ca n-ar trebui sa-l trec in acte...poate mai degraba in situatia asta n-aar trebui sa ma treaca el pe mine...bine ca nu vreti sa-i spun ca nici nu-i copilu lui...cred ca asta ar fi maxim de lovitura si de lipsa de recunostinta la adresa lui, mai rau de.atat ar fi sa-mi spuna el mie una ca asta, daca ar putea fi posibil dpdv fizic :D)

Nu stiu cand s-a produs transformarea asta brusca in el, ca vrea copil.
Acum un an sau doi zicea sa-i faca camera in bucatarie.

Vezi ca erau 2 femei, nu un barbat si o femeie.
Deocamdata doar pentru tine a facut una alta, si a avut avantajele lui, pai unde gasea femeie care sa-i faca curat gratis in casa, mancare si sex?
Chiar si doar sexul costa, si chiar multisor plus ca la "profesioniste" e riscant, daca se alege cu o boala?

Indoielnic ca un ati-teu stie ce este iubirea.
Sunt oameni care isi "iubesc" copiii dar ca un soi de ambitie personala, asa cum isi "iubesc" diverse alte proprietati de care cred ca dispun dupa bunul plac.

Daca vrea sa fie tata in acte cred ca ar trebui sa treaca macar pe la Starea Civila mai intai cu mama, daca pe la biserica nu.

Dar oricum e decizia ta, tu faci, tu tragi, s-a mai vazut si cu alte ocazii, nasol e ca n-ai invatat mare lucru din ce s-a intamplat pana acum, in schimb te-ai intors cu frustrarile tot impotriva celor care te-au sfatuit de bine.

Sîngele Lui Hristos curge pe mochetă!
 

La ortodocși oricine vrea să-și împărtășească bebelușul botezat poate să vină s-o facă oricînd. Preoții nu-i cunosc pe părinți în general.

Cînd se face 11:20 dintr-o dată apar mulți copii la împărtășit. Pînă atunci foarte puțini participă cu părinții lor la Liturghie. De îndată de momentul așteptat se consumă, pe la 11:40, copiii și părinții lor pleacă mulțumiți că și-au atins scopul. Adică stau în biserică cam un sfert de ceas.

La noi treaba asta se petrece în demisolul clădirii și vin de regulă 3 preoți să le facă față tuturor copiilor. Liturghia se transmite în direct de sus, audio și video. Și se suprapune cu predica preotului, cu împărtășirea celor maturi și uneori cu sfîrșitul slujbei, timp în care sunetul e redus la minim sau oprit.

Deci vin destui părinți, dar stau puțin și pleacă rapid. Majoritatea nu sînt atenți cu ce face copilul cu Sfînta Împărtășanie după ce se întorc în sală. Nu sînt atenți nici în timpul împărtășirii. Iar la unii preoți... nici nu mă duc, sînt pur și simplu neglijenți. Bine că vin mai mulți și am de unde să aleg.

Am văzut de prea multe ori accidente cu copiii altora. Bebeluși, copii cu deficiențe sau chiar copii măruți și sănătoși care au dat pe jos sau pe haine scumpul Sînge. Preoții parcă s-au resemnat, parcă s-au obișnuit cu asemenea întîmplări... Nu e normal, deloc. Mai ales că sînt părinți care vin dintr-un fel de superstiție să facă asta, pentru sănătate și atît; lor nu le pasă dacă ce pică pe jos e anaforă sau ce primesc din Potir. Știu cazuri concrete care nu cred că acolo e Hristos, dar totuși vin cu copiii adeseori.

Și atunci ce e de făcut? Să fie împărtășiți numai copiii celor pe care preotul îi cunoaște bine? Să nu fie împărtășiți copiii de pînă la 4 ani să zicem? Să nu fie primiți decît însoțiți de tata sau de mama? Cei cu handicap să fie acceptați doar în condiții de maximă siguranță, în prezența mai multor persoane adulte care să prevină accidentele? Spuneți și voi...

Ce se intampla la Sf. Potir este neglijenta/indiferenta preotilor, nu tine de copii.

Ce se intampla dupa, depinde de parinti, dar tot asa, daca nu sunt catehizati..

E adevarat, bebelusii varsa sau isi pateaza hainutele, situatii in care trebuie avuta grija ca servetelele sa fie duse la Sf. Altar iar hainutele sa fie arse iar cenusa aruncata la loc curat.

Dar poate fi si o ispita sa crezi ca Sfintele Taine sunt date pe jos si calcate in picioare din nestiinta sau neglijenta. Ce ai scris aici ar trebui sa spovedesti, Florin-Ionut, si Dumnezeu te va ajuta sa afli daca e chiar asa.

Nu noi administram Sf. Taine. Aceasta este grija preotilor iar preotii nu sunt neglijenti. S-ar putea ca diavolul sa vrea sa credem asta. Datoria noastra, atunci cand ne apropiem de Sf. Taine, este sa ne rugam. Altfel, diavolul vine si ne arata ceva ce nu se intampla si in realitate. Sfarsim prin a ne sminti, a judeca si ne pune intrebari nepotrivite.
Copiii, oricat ar fi ei de mici, daca sunt botezati, trebuie sa fie impartasiti!

Unde parintii sunt neinformati, putem ajuta si noi cu sfaturi.

Imi vine in minte un pasaj pe care nu-l pot reproduce cu fidelitate si care ne poate aduce liniste acolo unde diavolul seamana tulburare. Undeva, in cartea Viata mea in Hristos, Sf. Ioan de Kronstadt spunea ca Dumnezeu, in marea Sa iubire de oameni, paraseste uneori Sfintele Taine, daca cineva se apropie cu nevrednicie - tocmai pentru a-l scapa pe osanda. As extinde informatia aceasta si pentru cazurile in care Sfintele Taine chiar ajung pe jos..., dar poate gresesc.

Accidente se pot intampla si celor mari, dar am constatat din experienta proprie ca acolo unde nu este rea-vointa, Dumnezeu intervine. Mi s-a intamplat ca din partea solida, o bucatica sa-mi ajunga pe obraz, pentru ca nu am deschis larg gura. Nu am fost foarte constienta de asta, stiu doar ca am luat-o cumva cu limba si am inghitit-o.
Parintele a vazut doar secventa cand era inca pe obraz, s-a oprit si nu va spun cat mi-a examinat hainele si cu cata grija, teama si atentie s-a uitat pe jos. Negresit ca se ruga, eu fiind doar o spectatoare stanjenita, dar am realizat ce se intamplase si l-am asigurat pe parinte ca am inghitit-o si pe aceea, desi participarea mea a fost minima. Ingerul pazitor m-a ocrotit de un asa mare pacat. Cu atat mai mult, in cazul celor mici sau a celor cu totul nestiutori, Dumnezeu vegheaza.

Ispite in care suntem siguri ca am vazut si auzit cum cad Sf. Taine pe jos sunt de la diavol si trebuie spovedite.

Aş completa că exemplul părinţilor este foarte important. Nu este suficient să fie împărtăşit doar copilul, iar părinţii să fie mereu spectatori.

Multe completari devin inutile dacă sunt făcute atât de Simplu . . .

Văd că nu ai de gând să te potoleşti.

Excelentă afirmaţie!
M-am gândit frecvent că e cumva anormal ca toţi din casă să se împărtăşească iar eu să aştept, să tot aştept... Până am renunţat.
E o bucurie aparte, totuşi, că îi văd pe ai mei cum se împărtăşesc...:) Aşa cum un părinte se satură privindu-şi copilul când mănâncă, aşa şi eu m-am împărtăşit adesea de minunea familiei mele care se împărtăşea cu Sfintele Taine.
Totuşi lucrul îmi pare nefiresc.
Da, excelentă afirmaţia ta, sărumâna că m-ai ajutat să reflectez încă o dată la chestiunea asta.

Poate ţi-a scăpat conferinţa: https://www.youtube.com/watch?v=j4c3FfP2SWM

La cei cu handicap fizic si schilozi in carucioare nu se poate deplasa preotul acasa la ei ,aducand si Sf.Taine???

Ce atata scandal ca nu sunt rampe si alte alea? Parca rampele au existat din totdeauna ,nu ne-am descurcat si fara...dar e timpul si moda frustarilor ,ca nu este aia,ca nu este ailalta...
Avem si noi bolnavi in biserica care nu pot umbla si la momentul Euharistiei, preotul paseste spre scaunul lor si le da Tainele.
Chiar nu vad unde este problema!

Ca nimeni nu-i urca pe cei cu carucioare in biserica
Yasmina esti tare.Ce ne m ai trebuie noua lifturi ca oricum omul nu s-a nascut la bloc si Dumnezeu nu l-a facut cu lift.:67:

Am omis un aspect se pare...
La noi la biserica ,nu avem trepte...poti intra cu caruciorul cu rotile,pana in fata(unde sunt scari spre altar).

Nu-i bai,cei care il insotesc pe bolnav il ajuta sa urce 2-3 trepte,urca si carutul si gata, ca doar nu vine neinsotit la biserica.

:36: Esti tare. Tu ai incercat vreodata sa urci o greutate de peste 60 kg , pe roti ,pe niste scari, impotriva gravitatiei ? :71:
Inginerii au ajuns la solutia ca trebuie o rampa.:71:

La noi s-a instalat o platformă de ridicare lîngă scări. Am văzut cînd afost folosită pentru a ajuta o mamă singură cu gemeni, avea cărucior dublu.

Ori esti mai tanar si netrecutut prin viata ori nu prea te duce mintea...
Oricum ar fi, precizez ca intai se ajuta bolnavul sa urce(fara carut) apoi se urca si carutul singur!
Cine poate sa faca rampe nu are decat, insa la parohiile mai sarace care nu dispun de rampa,sa se ajute si oamenii cum pot ei mai bine. Eu asta subliniez aici.
Plus ca la bisericile din occident sunt desemnati zilnic enoriasi care sa deschida usa pt ceilalti,sa ajute daca sunt bolnavi,oameni batrani,copii etc.

Vreau sa va marturisesc si eu ceva. Aici la noi in parohie, avem un baiat care in urma unui vaccin a ramas imobilizat in carut.
Intamplator sau nu, este chiar vecinul meu. Ei bine, vreau sa va spun ca nu exista bucurie mai mare pentru Lucian decat momentul cand vine cineva sa il duca la Biserica. Mama lui este batrana si foarte bolnava si nu are cum sa il mai care. Unde mai pui ca sta la et 2..
Ei bine dragilor, cum nu avem nici lift nici rampa, ne-am gandit sa folosim bratele enoriasilor. Astfel, parintele a randuit cativa oameni care prin rotatie merg la Lucian si il coboara, pe brate!!
Il aseaza in carut si merg pana la usa Bisericii. Nici acolo nu avem rampa. Deci, foosim iar ceea ce avem. Bratele fratilor din Biserica. Credeti-ma, e foarte multa bucurie cand vine Lucian. Unii deschid usa, altii ii aseaza pantalonii, altii ii pregatesc scaunul..si asa..
ne bucuram impreuna!

Ps- iertare ptr divagatia de la topic.. Desi, Lucian este un om mare cu inima curata de copil..(promit ca voi mai povesti despre el)

1. Da, preotul se deplaseaza si la domiciliu pentru cazuri speciale.
2. De obicei bisericile au scari, dar se pot folosi rampe (un plan inclinat, pur si simplu, peste care pot urca oameni cu caruciore cu copii, rolatoare, sau carut de invalizi).

Jenny, dar in afara de biserica oare cum iese din casa omul acela?
Cine il cara?
Ar trebui sa capete o locuinta potrivita, la parter si cu posibilitate de circulatie a carutului.
Trebuie vorbit la primarie, sau cine se ocupa de asa ceva.
Sa faca un schimb de locuinta eventual.
Poate in curand va avea nevoie si mama lui de ajutor. Mie mi se pare chiar serioasa problema acolo. Trebuie facut ceva pentru ei.

Adevarul este ca Lucian nu vrea sa iasa din casa decat la Biserica. Foarte rar il ducem la doctor, sau la cate o manastire. De carat il ajuta oamenii din parohie. Da! Ai gandit foarte bine. Avem deja ceva timp de cand am inceput sa cautam sa facem schimb de locuinta. Este foarte greu de gasit ceva la parter ptr ca majoritatea blocurilor au spatii comerciale.Inca suntem in cautari..
Multumim frumos!

Si ca sa ramanem pe subiect totusi, marturisesc ca am o foarte mare bucurie cand vad atat de multi copii la impartasit. Observ cu bucurie, parintii tineri, care, chiar daca sunt mai stangaci (unii)..merg cu pruncii la impartasit!

Ăsta cam așa este...
Noi mergem și împărtășim. Copilul, din superstiție poate pentru sănătate etc dar dacă noi ducem o viață păcătoasă și junii dam o educație creștinească și un exemplu bun, nu se va alege nimic de el...cel mult Dumnezeu îl va proteja cât de cât de neplăceri majore ( boli accidente) dar nu va deveni un copil mai bun sau ascultător.
O spun din proprie experiență. Împărtășesc cât pot de des copilul dar nu sunt în stare sa îl educ Cum trebuie pentru ca și eu la rândul meu sunt o păcătoasă (,și nici nu mai ajungla sa ma spovedesc sau mavar sa fîi atenta la slujba). Copilul neastâmpărat aleargă prin toată biserica și toată curtea. În curând nici nu au sa ne mai primească . Nu știu cât o sa îi mai tolereze apucăturile ( se baga în fata sa o dea prima, striga papa sau mai nou te rog). Ia câte un pumn de anafura și mai nou dacă o se oferă altceva ( cred ca încep sa am o problema și cu ăsta, ca sunt câteva doamne care stau acolo si oferă copiilor imediat după împărtășanie nenumărate dulciuri) a inceput sa scuipe sau sa arunce anafura. Iar eu nu sunt în stare sa îi dau o educație nici creștinească nici lumeasca pentru ca nici eu nu sunt educata în nici unul din aceste sensuri. Instinctul pe care îl are e sa ia cu japca și sa nu dea nimic înapoi. Sa facă numai ce vrea. Nu da înapoi orice i-ai zice nici cu frumosul nici cu uratul. O singura data s-a dat înapoi când alt copil a trosnit-o cu o lopatica în cap. Atunci a înțeles mesajul. Inițial am crezut ca face așa pentru ca îl moștenește sau ia exemplu de la tatal ei. Însă nici chiar el nu aproba astfel de comportamente și cu el de fata nici nu face așa, așadar tot eu am picat de vina ca învăț copilul rău. Adevărul e ca și eu sunt o persoana rea. Inițial am crezut ca sunt o persoana Bună și ca atunci când am păcătuit a fost din greșeală. Dar acum constat ca nu mai e nimic bun în mine. Continui sa împărtășesc copilul de frica. Pentru ca la cât sunt de incapabila eu nu pot sa îi port de grija și atunci trebuie sa îl rog pe Dumnezeu sa o facă. Plus ca i-am și promis ca o voi face însă la partea cu educația crestineasca mă îndoiesc ca voi reuși sau ca mai o consider oportuna. Uneori cred ca Dumnezeu e prea bun cu unii dintre noi dar totuși avem mare nevoie de toată mila Lui...nu știu Cum as putea rezista dacă mi-ar da o "palma "( o încercare mai grea) sau ne-ar întoarce spatele...

Cam așa ceva...
Încercăm și noi păcătoșii sa tragem nădejde măcar pentru copiii noștri. Poate ne va fi osândă mai ușoară în iad dacă îi vom ști pe ei mântuiți sau din contra mai grea dacă i-am tras după noi.
Inițial m-a încercat și ispita de a crede ca dacă noi părinții vom fi în iad nici copilul nu va fi pe deplin fericit sa ne știe pe noi acolo, însă nu e chiar așa. Copilul e dator sa lase pe tatal lui și pe mama sa. El se va preocupa de copiii lui. Invers cred ca nu se poate ( părintele sa ajunga în rai dacă copilul doamne fereste cade )