Antidot pentru tulburare
 

sursa: stgabrielashland.org



Tulburarea e vremelnică, doar pacea este veșnică.

A-ți pune viața pentru aproapele tău, asta înseamnă: A-ți purta păcatele și a nu privi la nimeni altcineva fie el bun sau rău. Nu răni pe nimeni, nu gândi pe nimeni de rău în inima ta, nu disprețui pe cel ce face rău, nu-ți pune încrederea în cel ce greșește aproapelui său și nici nu te bucura cu cel ce face rău aproapelui său. Asta înseamnă a-ți pune viața pentru aproapele tău. Nu batjocuri pe nimeni ci mai degrabă zi în sinea ta: „Dumnezeu știe pe fiecare”.
Nu te fă părtaș cu cel ce vorbește de rău pe alții, nu te bucura la vorbele lui și nu-l urî pe acesta ce bârfește pe aproapele său. Asta înseamnă să nu judeci. Nu purta dușmănie pe nimeni și nu lăsa ura să-ți pună frâie inimii tale; nu urî pe cel ce-și urăște aproapele. Asta este pacea. Ține minte cuvintele acestea: „Tulburarea e vremelnică, doar pacea este veșnică.”
Căci Domnul Hristos ne-a spus: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici sa se înfricoșeze” (Ioan 14, 27). (Avva Moise Etiopianul)

„În Sfintele Scripturi se găsesc multe nume şi denumiri care se potrivesc Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus.
E numit cuvântul, e numit înţelepciunea, lumina, puterea, dreapta, braţul, îngerul, e numit omul; se numeşte mielul, oaia, preotul, calea, adevarul, viaţa; e numit viţa, dreptatea, mântuirea; se numeşte pâinea, piatra, tămăduitorul, izvorul apei vii, pacea, judecătorul, poarta.
Se numeşte toate acestea; deşi este unul si acelaşi Dumnezeu al nostru, Fiul lui Dumnezeu, ca să se cunoască rânduiala puterii şi lucrării Sale.
Ai auzit denumirile; acum care sunt sensurile denumirilor?
Se numeşte Cuvântul, fie pentru că S-a născut fără pătimire de la Dumnezeu-Tatal, fie pentru că naşterea Lui s-a petrecut fără micşorarea fiinţei părinteşti. Căci nici omul nu pare a suferi vreo micşorare când rosteşte un cuvânt. Ori e numit Cuvântul, pentru ca prin El a vorbit mereu Dumnezeu-Tatal, atât îngerilor, cât şi oamenilor.
Se numeşte Înţelepciunea, pentru că prin El s-au aşezat toate cu înţelepciune la început.
Lumina e numit, căci El Însuşi a luminat întunericul dintâi al lumii şi, prin venirea Sa, a pus pe fugă nopţile minţilor omeneşti.
Puterea Se numeşte, pentru ca nicio făptură nu-L poate întrece.
Dreapta şi braţul se numeşte, căci prin El s-au făcut toate şi de El Însuşi toate sunt ţinute.
Îngerul (vestitorul) marelui sfat e numit, căci El e vestitorul voinţei părinteşti.
E numit Fiul omului, căci pentru noi, oamenii a binevoit să Se nască om.
E numit Mielul datorita neasemuitei Sale nevinovăţii.
Se numeşte Oaia, pentru a se arăta pătimirea Lui.
Se numeşte Preot, fie că pentru noi Şi-a oferit trupul ofrandă şi jertfă lui Dumnezeu-Tatal, fie că binevoieşte a Se oferi în numele nostru în fiece zi.
Se numeşte Calea, pentru că prin El Însuşi mergem spre mântuire.
Adevărul, căci respinge minciuna.
Viaţa Se numeşte, fiindcă nimiceşte moartea.
Viţa de vie e numit, fiindca întinzând pe cruce corzile braţelor Sale, a oferit lumii bogata roadă a dulceţii.
Dreptatea e numit, fiindcă prin chezaşia numelui Său îi îndreptează pe păcătoşi.
Răscumpărarea (Mântuirea) Se numeşte, pentru că ne-a Răscumpărat cu preţul sângelui Său pe noi, odinioară pierduţi.
Pâinea Se numeşte, căci a potolit foamea neamurilor prin Evanghelia Lui.
Piatra Se numeşte, pentru că nici şarpele n-a lăsat urmă în El şi Însuşi ne-a oferit apărare.
Tămăduitorul Se numeşte, pentru că a vindecat neputinţele şi rănile noastre prin venirea Lui.
Izvorul apei vii e numit, fiindcă prin îmbăierea renaşterii (Tit 3,) îi spală şi îi aduce la viaţa pe păcătoşi.
Pacea Se numeşte, pentru că-i aduna la un loc pe cei înrăjbiţi şi ne-a împăcat cu Dumnezeu-Tatăl.
Învierea e numit, fiindcă El Îsuşi va ridica toate trupurile din morminte.
Judecătorul e numit, căci El Însuşi are să judece viii şi morţi.
Poarta Se numeşte, căci prin El Însuşi se face intrarea credincioşilor în Împărăţia cerurilor.
Aşadar, de vreme ce unul Domn este desemnat cu atâtea nume şi denumiri, ai credinţă, credinciosule, şi pune-ţi cu toată puterea nădejdea în El!
Căci, ca să-L cunoşti pe Tatal, este pentru tine Cuvântul.
De vrei sa cunoşti cu adevarat, caută-l pe El, căci este Înţelepciunea.
Dacă sufletul tău îndură întunericul, caută pe Hristos, căci este Lumina.
Eşti slăbit? Ai scăpare, căci este Tămăduitorul şi Tăria.
Vrei să ştii prin cine s-a făcut lumea şi de cine sunt toate ţinute? Fii încredinţat că este El, căci e numit Braţul şi Dreapta.
Simţi vreo teamă? În toate îţi va fi alături ca un Înger.
De-ţi va fi fost greu să te-ndrepţi cu privirea spre măreţia Unuia-Născut, nu deznadajdui, căci S-a făcut şi Om, pentru ca omenirea să se apropie cu uşurinţă de El.
De ve fi fost neprihănit, îţi va sta alaturi ca un Miel.
Dacă te supără vreo prigonire din partea păgânilor, ai credinţă, căci şi el a fost jertfit ca o Oaie; iar ca Preot al Tatălui, pe tine te va sprijini punându-te înainte.
De nu cunoşti calea mântuirii, caută-L pe Hristos, căci El este Calea sufletelor.
Dacă vrei să cunoşti adevărul, ascultă-L pe El, căci este Adevărul.
De moarte defel sa nu te temi, căci Hristos e Viaţa credincioşilor.
Te încântă plăcerile lumii acesteia? Întoarce-te şi mai mult spre crucea lui Hristos, ca să te înviorezi şi mai mult de dulceaţa Viţei Lui, ce S-a răstignit pe cruce.
Eşti păcătos pierdut? Trebuie să fii înfometat de Dreptate, însetat de Răscumpărătorul, căci Hristos este: satură, căci este Pâinea.
Dacă şovăieşti în vreo privinţă, întăreşte-ţi pasul în El, căci este Piatra şi-ţi va oferi apărare ca un zid.
Eşti slab şi neputincios? Cere-I Lui leac, căci este Tămăduitorul.
Simţi văpaia păcatelor ori eşti unul cu totul subjugat? Aleargă la Izvorul Vieţii, ca văpaia ta să fie stinsă şi sufletul tău să dobândească veşnicia.
Dacă te chinuie mânia şi te hărţuie duşmănia, apropie-te de Hristos, căci este Pacea, ca sa te împaci cu Tatăl şi să iubeşti pe tot omul la fel cum [socoţi că] trebuie să fii iubit tu.
De te temi de pieirea trupului şi te înspăimântă moartea vieţii acesteia, adu-ţi aminte că este Învierea; poate ridica ceea ce a căzut.
Dacă te atrage plăcerea păcatului şi te îmbie ispitele cărnii, gândeşte-te mai inainte că este Judecătorul drept, este Cel ce cântăreşte cu asprime, e Cel ce pregăteşte focul veşnic; şi nu-ţi va mai plăcea ţie, păcătosul, să păcătuieşti.
În sfârşit, frate, dacă te-a cuprins deznădejdea privind împărţirea dreptăţii, aşteptarea slavei cereşti, gândeşte in cugetul tău credincios că El este Poarta; căci prin El, ridicat din morţi, vei pătrunde şi tainele cerurilor, şi te vei alătura cetei îngerilor; şi vei auzi acele cuvinte dorite: Bine, slugă bună şi credincioasă, fiindcă ai fost credincioasă întru cele puţine, intră în bucuria Domnului tău; stăpâneşte împărăţia care ţă-a fost pregătită de la întemeierea lumii (Mt. 25, 33). Amin!”
(Sfantul Niceta de Remesiana)

Despre credinta
 

Sfântul Paisie de la Neamţ: Prima virtute este credinţa, căci cu credinţă şi munţii se pot muta din loc şi totul ce vrei poţi dobândi, a spus Dumnezeu. Oricine se întăreşte în toate faptele sale slăvite şi minunate anume prin credinţă. De voinţa noastră depinde slăbirea sau întărirea credinţei. Sfântul Ignatie Brianceaninov: Ca descoperire dumnezeiască, cu mult mai presus de orice raţiune, Evanghelia este de nepătruns pentru raţiunea omului căzut. Necuprinsa raţiune a lui Dumnezeu se cuprinde prin credinţă, fiindcă credinţa poate primi orice, chiar şi ceea ce este de nepătruns pentru raţiune şi protivnic raţiunii. De credinţă este în stare numai sufletul care prin înclinarea hotărâtoare a voii sale a lepădat păcatul, s-a îndreptat din toată voinţa şi puterea sa spre binele dumnezeiesc. Fără lepădare de sine omul nu este în stare de credinţă, raţiunea lui căzută luptă împotriva credinţei, cerând cu obrăznicie socoteală lui Dumnezeu pentru lucrurile Lui şi dovezi pentru adevărurile descoperite de El omului; inima căzută vrea să ducă viaţa căderii, către a cărei omorâre năzuieşte credinţa. Fără această lepădare este imposibil a dobândi credinţa; cine va voi să învie raţiunea sa căzută, acela va cădea de la credinţă. Credinţa este uşă către Dumnezeu. Această uşă se deschide treptat celor ce se curăţă prin pocăinţă necurmată: e larg deschisă înaintea inimii curate, este zăvorâtă pentru iubitorii de păcat. Doar prin credinţă ne putem apropia de Hristos, doar prin credinţă putem urma lui Hristos. Credinţa este o însuşire firească a sufletului omenesc, sădită în el de Milostivul Dumnezeu la zidirea lui. Cu bun temei a fost aleasă de Dumnezeu credinţa ca unealtă a mâtuirii oamenilor: au pierit cei ce au dat crezare amăgitoarelor cuvinte ale vrăjmaţului lui Dumnezeu şi al nostru. Credinţa moartă, adică recunoaşterea lui Hristos decât prin încredinţarea fără voie a minţii o pot avea şi demonii. O astfel de credinţă slujeşte celui ce o are decât spre mai marea lui osândă la judecata lui Hristos.

Fanatismul şi dragostea în credinţă
 

Cuviosul Paisie Aghioritul: Creştinul nu trebuie să fie fanatic; el trebuie să aibă dragoste pentru oameni şi să fie sensibil faţă de toţi. Cel care aruncă vorbe fără să aibă consideraţie pentru celălalt - chiar dacă sunt adevărate - poate face rău.
Să nu aruncăm cu pietre în aproapele nostru în aşa zisa ''manieră creştină''. Cel care - în prezenţa altora - taxează pe cineva că a păcătuit (sau vorbeşte pătimaş despre cutare persoană) nu este mişcat de Duhul lui Dumnezeu, ci de alt duh.
Calea Bisericii este dragostea, e altceva decât modul în care se comportă juriştii.Biserica priveşte totul cu îngăduinţă şi caută să ajute pe fiecare, indiferent de ce a făcut şi de cât de păcătos este.




sursa:http://cuvantdinrasarit.wordpress.com

Cuviosul Paisie Aghioritul - din MICA FILOCALIE
 

MARGARITARE DUHOVNICESTI

Scurt indemn:Fratilor, inaltati-va, dorind din tot sufletul ridicarile, ascultandu - L pe Cel Care zice:"Veniti sa ne urcam in muntele Domnului in casa Dumnezeului nostru"(Isaia 2, 3)

Iubirea

Creatorul este iubire:"Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el"(I Ioan 4, 16)

***

Toate felurile virtutilor sunt cuprinse intr-una singura, care se numeste iubire. Iubirea prin felul ei de a fi, este asemanarea cu Dumnezeu, desigur, pe cat este cu putinta oamenilor. Cat despre lucrarea ei, este o "betie" a sufletului.Dinspre insusirile ei, este izvor al credintei, abis al indelungii rabdari si mare a smereniei. Nimic nu este mai inalt decat iubirea.

***



Cine nu-L iubeste pe Dumnezeu nu tine poruncile Lui.

***

Cine-L iubeste pe Dumnezeu nu stramtoreaza pe niciun om pentru lucruri neinsemnate, nici nu este tulburat de vreun om.Iubirea fata de toti oamenii este datorie, de vreme ce toti suntem copiii lui Dumnezeu.Nu iubiti doar prin cuvinte, ci prin fapte si in mod adevarat.Daca cineva doreste si vrea sa descopere iubirea pe care o are, sa se asigure prin urmatoarele:sa observe daca se intristeaza pentru greselile fratelui sau si daca se bucura pentru sporirea si harismele acestuia.


***

Iubirea este puterea de a-l castiga pe fratele nostru, pentru ca, daca il castigam pe acesta, Il castigam pe Dumnezeu.

***

Cui nu-i pasa de sine, din iubire pentru altii, se bucura de purtarea de grija cea mare a lui Dumnezeu, care este cu el. Si astfel, tuturor oamenilor le pasa de el.

***

Cel ce iubeste inseteaza sa sufere pentru cel iubit.Opusul iubirii este rautatea.Rautatea inseamna chin.

***

Omul care iubeste nu se multumeste sa dea celui care cere milostenie, ci cauta sa afle oamenii care au nevoie, ca sa le vina in ajutor.
***

Un criteriu al iubirii: cand dai milostenie sa te gandesti:"Daca ar fi fost Hristos, ce I-as fi dat? Cu siguranta ceea ce este mai bun!" Dupa aceea, Insusi Hristos zice:"Amin, zic voua, intrucat ati facut unuia dintre acesti frati mai mici ai Mei, Mie Mi-ati facut"(Matei 25, 40)

***

Mama intra in foc ca sa-si salveze copilul, si pentru ca iubirea ei este mai puternica decat vapaia focului, nu simte durerea.Iubirea pentru copilul ei acopera durerea. Cu atat mai mult iubirea pentru Hristos! Atunci mucenicia este sarbatoare!Vapaia se pierde in focul iubirii dumnezeiesti.
***

Sfintii mucenici si-au varsat sangele lor din iubire fata de Dumnezeu si fata de chipul lui Dumnezeu, omul,
***

Iubirea dumnezeiasca cuprinde inima si mintea si omul "innebuneste".Nu sesizeaza nici durerea, nici nimic altceva, pentru ca mintea lui este in Hristos si El umple de bucurie inima lui.
***

Daca omul nu ajunge la starea ca tot ceea ce face sa savarseasca din iubire pentru Dumnezeu si pentru semenul sau, atunci risipeste.Daca posteste si are cugetul trufas ca face ceva, postirea lui este pierduta. Dupa aceea este ca un vas gaurit care nu tine nimic.Arunca apa intr-un vas crapat si, incetul cu incetul, vei vedea ca se scurge toata.
***

Incercati iubirea, ea este medicamentul cel mai eficace pentru sanatatea sufletului.
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...E-b1-p1882.htm

Îţi mulţumesc mult, Cristi, pentru aceste mărgăritare duhovniceşti! Un adevărat cadou ... de 8 martie :-)

Parintele Cleopa Ilie (1912-1998)
 

''-Cînd credeţi că se va împlini cuvîntul Sfintei Evanghelii, ca să fie pe pămînt ,,o turmă şi un păstor''?
-Cînd toate popoarele creştine şi necreştine vor veni la adevărata credinţă ortodoxă în Dumnezeu, Cel în Treime lăudat şi preamărit.Aceasta va fi numai la sfîrşitul veacurilor, în felul în care numai singur Dumnezeu ştie.''


Sursa:Convorbiri Duhovniceşti I-Arhim. Ioanichie Bălan CONVORBIREA A NOUA Diverse cuvinte de folos; despre secte şi ecumenism

Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993)
 

,,-Care sînt principalele fapte bune care pot asigura mîntuirea omului?
-Dreapta credinţă în Hristos, iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele şi ajutorarea celor cunoscuţi de noi că sînt în nevoi.
-Care ar fi motivele principale care au dus la slăbirea credinţei în lume?
-O mulţime de idei contrare credinţei ce s-au răspîndit prin mijlocirea scrisului şi a altor forme, precum şi neaprofundarea de către teologi a minunii evidente a naturii, a fiinţei omului şi a ideii de Dumnezeu.
-Care sînt urmările grave ale slăbirii credinţei în Dumnezeu?
-Le vedem cu toţii. Mîndria, egoismul, superficialitatea. Apoi, neînţelegerile dintre oameni, divorţul, desfrîul, ura, răzbunarea, sectele şi altele. Toate acestea sînt urmări fireşti ale slăbirii credinţei în lume.
-Ce trebuie să facă Biserica lui Hristos pentru întărirea credinţei în Dumnezeu şi armoniei între oameni?
-Biserica trebuie să-şi pregătească mai bine slujitorii pentru a face faţă problemelor ce li se pun în timpul de faţă şi să-i îndemne mai stăruitor la împlinirea conştiincioasă a slujirii lor de preoţi ai lui Dumnezeu şi păstori ai sufletelor încredinţate lor. Cel mai bun sfat în această privinţă este exemplul personal şi rîvna pentru cît mai intensă trăire în Hristos a slujitorilor Bisericii.''




Sursa:CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI I-Arhim. Ioanichie Bălan

Părintele Ioan G. Coman (1902-1987)
 

''Pe teologii şi pe preoţii patristici pşrinţii îi vşd profund credincioşi, harnici, jertfelnici, învăţaţi şi smeriţi. Ei au civilizat pe barbarii Europei, au transmis cultura clasică şi au creat primiţiile culturii continentului nostru. Această cultură a cerut şi multă jertfă din partea lor. Căci preoţia nu este numai ,,arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor'', ci şi semnul dragostei pentru Hristos, o dragoste care arde la nesfîrşit pentru Dumnezeu şi pentru oameni.''






Sursa:CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI I-Arhim. Ioanichie Bălan

- Părinte, astăzi se întelege din ce în ce mai putin rostul bărbatului si al femeii în căsnicie. Puteti să ne spuneti care este rostul lor în viata de familie?
- Adevărul este că nu sunt de părere cu cuvântul acesta "astăzi". Bărbatul si femeia sunt aceeasi cu cei pe care i-a creat Dumnezeu la început, cu un scop bine definit.
S-a făcut o constatare: întrucât femeia a fost roabă mii de ani, si cu ocazia Edictului de la Milan, Sfântul Constantin cel Mare a dat libertate si femeii, ca să nu mai fie omorâtă fără judecată - s-a transmis atavic, adică a trecut peste veacuri teama femeii de bărbat, si a rămas femeia cu spaimele acestea atavic transmise. Nu este permis acest lucru.
Femeia înseamnă "împărăteasă dăruitoare". Femeia, dacă zici că-i slabă, totusi, din momentul în care te-ai angajat să te numesti sot, nu te poti numi sot, decât lângă o sotie. Trebuie să o pui pe tron, cu orice chip! Să nu se mai vadă în femeie numai un scop meschin sau un lucru de caznă.
Femeia este extraordinară în creatia lui Dumnezeu! Dati-vă seama că destinul întregii omeniri depinde de cuvântul Fecioarei Maria, libere: Fie mie după cuvântul Tău (Luca 1, 15). Si s-a schimbat destinul întregii omeniri, si chiar al lui Dumnezeu în lume.
Maica Domnului este o femeie care a deschis portile fericirii, libertătii si vesniciei în lume.
Femeia trebuie cu orice chip respectată, pentru că dacă Dumnezeirea ar întreba omenirea: "Ce este în omenire?", n-ar întreba paternitatea, ci maternitatea! Deci, femeia joacă un rol primordial în ceea ce priveste creatia lui Dumnezeu, bărbat si femeie.
Putem noi, oare, să desprindem o Taină atât de importantă de cuvintele Mântuitorului: Fără de Mine nu puteti face nimic! Acestea sunt cuvinte dumnezeiesti, si tot ce a spus Hristos este adevărat.
Lumea crestină, dacă ar fi atentă numai la aceste cuvinte, ar fi mult mai controlată si s-ar descoperi mai repede ori valorile, ori defectele. Pentru că El este Vita si noi suntem mlăditele. Poate mlădita să rodească ceva fără vită?
Maica Domnului reprezintă neamul omenesc. Femeia nu trebuie văzută ca o roabă. Pentru că, desi spunem în rugăciunile Tainei Cununiei, că femeia trebuie să se supună bărbatului, acesta din urmă trebuie să fie atent că i se spune, tot în aceeasi rugăciune, că trebuie să o iubească. Dacă nu o iubeste, nu o să-l asculte. Bărbatul, dacă nu ascultă de acest cuvânt, se face răspunzător de îndărătnicia femeii. Deci, trebuie să o iubească cu orice chip.
În căsnicie se intră prin foarte multe transformări si lucruri neprevăzute, datorită marilor intimităti: nastere de copii, care nu se face numai citind cum se face, ci se naste în modul cel mai normal de către toate femeile, fie împărăteasă, fie femeie de rând.
Cuvântul femeie trebuie, cu orice chip, mult mai respectat, pentru că, vă repet, cuvântul femeie înseamnă "împărăteasă dăruitoare", si dăruirea este toată Scriptura.


(pr. Arsenie Papacioc) http://www.sfaturiortodoxe.ro/prarse...nteletaine.htm - mai multe aici.

Cuviosul Paisie Aghioritul - POCAINTA
 

Inceputul mantuirii sufletului se realizeaza prin izbavirea de pacate.Omul nesabuit moare in pacatele lui, fara sa se pocaiasca.

***

Unicul mod ca cineva sa-si indrepte pacatele este sa accepte ca a gresit si sa se pocaiasca.

***

Trebuie sa spunem ca am pierdut fiecare zi in care nu ne-am pocait si nu ne-am intristat pentru pacatele noastre, chiar daca s-a intamplat sa facem alte lucruri bune in decursul acesteia.

***

Pocainta inseamna sa te lipsesti de orice mangaiere trupeasca, fara sa te intristezi deloc.

***

Pocainta nu se realizeaza doar indepartandu-ne de pacatele de dinainte, ci si savarsind fapte bune.

***

Ca sa stergem o greseala de-a noastra din amintirea oamenilor ne trebuie multi ani.Lui Dumnezeu Ii este suficient doar o lacrima.Deci sa stingem parjolul pe care l-au aprins pacatele noastre , nu cu multa apa, ci cu putine lacrimi.

***

Atmosfera curatita de nori este luminata de soare.Sufletul care si-a curatit prin pocainta pacatele este luminat de lumina dumnezeiasca.

***

"Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau",Imparate ceresc, primeste-ne in pocainta si marturisire, ca un bun si iubitor de oameni."

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...A-b1-p1894.htm

Și ne iartă nouă…precum și noi iertăm
 

Cel care iartă, îi cere lui Dumnezeu, Celui care nu poate fi imitat, să-l imite pe el, zicând: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.
„Acela se înfăţişează pe sine lui Dumnezeu pildă de virtute - dacă e îngăduit să spunem aşa - cerând Celui ce nu poate fi imitat, să-l imite pe el, zicând: «şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri».
El roagă adică pe Dumnezeu ca, precum a fost el oamenilor, aşa să-i fie şi lui, Dumnezeu. Deci dacă, precum a iertat el greşelile celor ce i-au păcătuit lui, vrea să i se ierte şi lui din partea lui Dumnezeu, e vădit că, precum Dumnezeu iartă fără patimă pe cei ce-i iartă, la fel şi el iartă celor ce i-au greşit, arătându-se fără patimă faţă de cele ce i s-au întâmplat.
El nu îngăduie nici unei amintiri supărătoare să se întipărească în minte, ca să nu fie dovedit că sfâşie firea prin înclinarea voii, dezbinându-se de vreun om, om fiind şi el. Unindu-se astfel înclinarea voii cu raţiunea firii, se înfăptuieşte împăcarea lui Dumnezeu cu firea. Căci altfel nu e cu putinţă firii dezbinate în ea însăşi, prin înclinarea voii, să primească pogorârea dumnezeiască şi negrăită.
Poate de aceea vrea Dumnezeu să se înfăptuiască mai întâi împăcările între noi; nu ca să înveţe de la noi să se împace cu cei ce I-au greşit şi să ierte pedeapsa multelor şi înfricoşatelor fărădelegi, ci ca să ne cureţe pe noi de patimi şi să se arate că dispoziţia celor iertaţi conlucră bucuros cu harul”.
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, pp. 330-331)

„Tristeţea vine din îngâmfare şi de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste puterile noastre.“

„Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului. Înţelepciunea duhovnicească se câştigă prin smerenie, frica de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri. Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia. Când în casă nu se găseşte hrană, atunci sufletul iese afară, adică din răbdare. Pe vechii creştini, vrăjmaşul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi, prin boli şi gânduri.“

„Cuvântul nu e ca vrabia: zboară, dar nu poţi să-l prinzi. Foarte des, din cauza cuvintelor nesocotite, se întâmplă mai multe necazuri decât din cauza faptelor. De aceea este numit omul cuvântător, ca să pronunţe numai cuvintele gândite şi chibzuite.“ „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii (Matei 10, 16). şarpele când trebuie să-şi schimbe vechea piele cu cea nouă, caută un loc îngust şi ferit de ochii lumii, care i se pare potrivit şi astfel îşi lasă pielea dinainte. Aşa şi omul care doreşte să-şi scoată şubrezeala (omul vechi) trebuie să meargă pe calea îngustă a împlinirii poruncilor Evangheliei.“

Sfântul Ambrozie de la Optina
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...t-b1-p1900.htm

Părintele Constantin Galeriu (1918-2003)
 

''-Cum înţelegeţi sensul creştin al vieţii, părinte Constantin?
-Sensul vieţii creştine, părinte Ioanichie, este împlinirea noastră după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, revelat prin Iisus Hristos în Duhul Sfînt. Iar această împlinire sau îndumnezeire, o dovedimvizibil prin credinţă, nădejde şi dragoste şi prin sensul creator şi binevoitor care trebuie să călăuzească orice gînd, cuvînt şi faptă a noastră. Mai precizez că omul credincioseste chemat să se realizeze pe aceste trei planuri: prin propria lui zidire după chipul lui Hristos, în Duhul Sfînt; prin faptele lui - credinţă lucrătoare prin iubire; şi prin urmaşii - fii sau ucenici.''



susra: CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

Părintele Teodor Bodogae (1911-1994)
 

''Pentru ortodocşii români monahismul nu a fost nici ,,nebunie pentru Hristos'', nici retragere pe stîlp sau închidere în peşteră, aşa cum s-a întîlnit la unii asceţi sau chiar la ruşi. Ci el a fost întotdeauna o şcoală a vituţilor, a bunătăţii, a jertfei. De aceea poporenilor noştri le-a fost şi le este drag întotdeauna să poposească un timp într-o mînăstire, chiar şi pentru un timp mai scurt. Aceasta însemnează tot rugăciune, liniştire, uşurare, mîngîiere, întărire în credinţă. Monahul pentru ortodocşii români este un părinte sau un frate mai cu har, mai senin, mai înălţat sufleteşte. Un suflet închinat lui Dumnezeu!''



sursa: CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

Părintele Hrisostom Postolache (1884-1982)
 

''Iaca ce-mi dă Domnul în gănd să vă spun celor ce sînteţi mai tineri:
Daţi-vă toată silinţa să ajutaţi Biserica, că are mare nevoie de sfinţiile voastre. Să faceţi ascultare, orice vi s-ar porunci, că ascultarea este viaţă, iar neascultarea moarte lucrează. Mai ales cînd este nevoie şi poruncă. Auzi ce zice proorocul David: ,,Iar pe cei ce lucrează îndărătnicii, adică pe neascultători, duce-i-va Domnul cu cei ce lucrează fărădelege'' (Ps. 124,5)''''


sursa: CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

RĂSPUNSURI LA TOATE NENOROCIRILE NOASTRE!…SF.NICOLAE VELIMIROVICI

DE CE SE ÎNCHID NORII CÂND CÂMPIILE SÂNT ÎNSETATE DE PLOAIE, ŞI SE DESCHID ATUNCI CÂND CÂMPIILE NU VOR PLOAIE?
Din pricina răutăţii oamenilor, firea s’a turburat şi şi-a lepădat rânduiala.

ŞTII TU OARE, FIULE, DE CE ŢARINILE RODESC SLAB PRIMĂVARA, IAR VARA DAU RECOLTĂ PROASTĂ?
Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere!

ŞTII TU OARE, FIULE, DE CE IZVOARELE SEACĂ ŞI ROADELE PĂMÂNTULUI NU MAI AU GUSTUL DE ODINIOARĂ?
Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.

ŞTII TU OARE, FIULE, DE CE NEAMUL BIRUITOR RABDĂ ÎNFRÂNGERI DIN PRICINA NEÎNŢELEGERII DIN LĂUNTRU ŞI DIN PRICINA VRAJBEI, ŞI MĂNÂNCĂ PÂINEA AMĂRITĂ DE LACRIMI ŞI URÂCIUNE?
Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei dinlăuntru.

ŞTII TU OARE, FIULE, DE CE MAICA NU ÎŞI POATE ÎNDESTULA FIII?
Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.

ŞTII TU OARE, FIULE, DE CE OAMENII S’AU URÂŢIT ŞI AU PIERDUT FRUMUSEŢEA STRĂBUNILOR?
Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământeşti.

ŞTII TU OARE, FIULE, DE CE S’AU ÎNMULŢIT BOLILE ŞI ÎNFRICOŞATELE MOLIME?
Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.

ŞTII TU OARE, FIULE, DE CE OAMENII SE LUPTĂ PENTRU PĂMÂNT ŞI NU SE RUŞINEAZĂ DE ASEMĂNAREA LOR CU CÂRTIŢELE?
Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi slăbeşte în lupta pentru ceruri.

NU PLÂNGE, FIULE, ÎN CURÂND DOMNUL VA VENI ŞI VA ÎNDREPTA TOATE.

Părintele Iachint Unciuleac (1924-1998)
 

''-Părinte Iachint, în încheiere, ce sfaturi duhovniceşti daţi credincioşilor care vin la mînăstirea Putna şi tuturor fiilor sufleteşti pe care îi aveţi?
Să iubească pe Dumnezeu şi să-şi păstreze dreapta credinţă ortodoxă, chiar cu preţul vieţii lor. Să iubească pe oameni ajutîndu-i după nevoi. Să iubească Biserica şi sfintele mînăstiri, să asculte de păstorii lor sufleteşti şi să ducă o viaţă morală în familie şi societate, de adevăraţi fii ai lui Dumnezeu şi urmaşi ai marilor noştri înaintaşi şi ctitori de ţară.''



sursa: CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

Maica Agafia Moisa (1886-1982)
 

''Totuşi îmi pare rău că n-am făcut mai mult pentru suflet. Omul niciodată nu face cît trebuie, cît făgăduieşte. Ar fi tare bine dacă ar face cît poate.''



sursa: CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

Părintele Ioachim Spătaru (1896-1976)
 

''-Ce sfat să vă dau eu?! Sfinţiile voastre ştiţi mai bine ca mine cum trebuie să vă mîntuiţi. Numai că trebuie să şi facem ce-am făgăduit la călugărie, ce-am învăţat şi auzit. Că altfel, degeaba am plecat de acasă. Mai grea osîndă ne aşteaptă pe noi ca pe mireni. Aceia se trudesc din greu, au copii, se chinuiesc pentru creşterea lor, dar noi ce osteneală facem?Măcar să ne îmblînzim patimile noastre. Călugărul greşeşte mult cu limba, cu ochiul, cu auzul şi cu gîndul. De aceea, deşi vezi multe, să vorbeşti puţine! Deşi auzi multe, să nu le bagi în seamă. Cel mai bine este să fii tăcut, să rosteşti mereu sfînta rugăciune, să faci orice ascultare cu bucurie şi dragoste şi să aştepţi în pace pe Hristos!''



sursa: CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

Iertarea aproapelui, cea mai grea porunca?
 

Ultimul ragaz duhovnicesc dinaintea inceperii Sfantului si Marelui Post il constituie duminica izgonirii lui Adam din Rai. Numele ei ne presara in suflet tristete, caci, odata cu Adam cel izgonit, ne tanguim si noi insine pentru multele scaderi ori inselari vrajmase ce ne-au alungat din iubirea si milostivirea lui Dumnezeu. Nevointele ascezei se transforma, asadar, intr-o incercare de a redobandi partasia la mila si binecuvantarea Sfintei Treimi.Evanghelia citita ne indeamna sa fim smeriti, milostivi, caci, potrivit Sfantului Ioan Gura de Aur, fara smerenie, plasmuitoare de adevarata pocainta, si fara milostenie, nascatoare de fapte bune, postul nu va reusi sa ajunga la cer. In mod deosebit ni se atrage atentia asupra unei virtuti speciale:"de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta voua greselile voastre"(Matei 6, 14-15).Pare complicat! Din ce cauza ne reaminteste cu atata staruinta sa iertam, indeosebi acum, la inceput de post? Mergem la biserica, dam milostenie, deschidem adeseori cartea de rugaciuni, nu e suficient?"De ce ar trebuii sa ma umilesc cerand iertare?" s-ar intreba unii. Oare a cere iertare este chiar umilinta? Se pare ca, pentru cei care gandesc astfel, este o piatra de poticneala. Se pune intrebarea:din ce pricina uneori ne vine atat de greu sa iertam? Si atunci cand o facem, mai mult de gura duhovnicului, nu izbutim sa indepartam toate urmele rautatii din suflet. Iertam, dar nu uitam! Or, daca nu uitam, inseamna ca nu am iertat din inima, ca nu am extirpat radacina raului din interiorul nostru, care in scurt timp va zamisli iarasi in noi resentimente, ura ori dispret.Cu totii rostim rugaciunea "Tatal nostru"zicand:"si ne iarta noua greselile noastre precum iertam si noi gresitilor nostri."(Matei 6, 12).Adesea ne spunem mecanic rugaciunile, fara atentie la continutul lor. Imi amintesc de o memorabila intamplare petrecuta la Sihastria.Parintele Cleopa, iesit in fata smeritei sale chilii, a inceput sa ne vorbeasca. Dintre pelerini, o credincioasa isi ridica glasul, rugandu-l pe luminatul calugar sa o invete cum sa procedeze, caci, avand un litigiu din pricina unui petic de pamant, nu reusea sa se impace cu megiesii sai, iertandu-i. Cu vorba ca de tunet, inteleptul duhovnic ii raspunse:"sa nu indraznesti sa mai spui Tatal nostru pana nu te impaci!""De ce?"intreba nedumerita pelerina."Atunci cand glasuiesti si ne iarta noua greselile noastre precum iertam si noi gresitilor nostri, de fapt Ii ceri lui Dumnezeu sa te ierte numai cand si tu poti ierta. Iar daca tu nu poti ierta iti ceri singura osanda. "Spasita, femeia puse capul in pamant, gandindu-se, probabil, ca de cate ori rostise "Tatal nostru" isi ceruse, de fapt, pedeapsa pentru neputinta de a se fi impacat cu hotarnicii.

Cutremurator!Nu primim iertare daca ne dovedim incapabili s-o dam.In masura in care ne place sa avem vrajmasi, Ii cerem lui Dumnezeu sa ni Se arate dusman. Sunt cuvinte grele, dar veridice caci Mantuitorul Hristos nu glumea, nici nu arunca vorbe in vant. De am reflecta in fiecare zi la posibilitatea ca Dumnezeu sa ne devina adversar, prin propria noastra ruga, cred ca am ezita sa mai rostim Rugaciunea Domneasca, iar daca am face-o, am sari cu siguranta cererea a cincea. Oare din ce pricina Domnul a conditionat iertarea Lui de cea acordata de noi celor care ne-au facut vreun rau voit sau inconstient? Raspunsul ni-l ofera Sfantul Maxim Marturisitorul:"Mila lui Dumnezeu se ascunde in milostivirea noastra fata de aproapele".Asa stand lucrurile, vom fi tentati sa rostim mai usor:"Iarta-ma!"

Ce simplu ar fi sa spui:"Iarta-ma!"Insa Domnul cunoaste superficialitatea omului, tendinta de a insela.Cati nu marturisesc duhovnicului:"Parinte, nu am dusmani.I-am iertat", dar in realitate continua razboiul cu semenii deveniti inamici, alimentand rautatea, invidia, razbunarea. Omeneste vorbind, ne vin multe necazuri, suparari, jicniri din partea apropiatilor.In deplina sinceritate cu noi insine, fiecare trebuie s-o recunoastem raspicat:"suntem oameni, iar nimic din ce este omenesc nu ne este strain", caci si noi, la randul nostru, poate am zavistuit, am osandit sau am urat. Cu toate acestea, la Taina Pocaintei, unii marturisesc, cu o inconstienta vecina cu sinuciderea duhovniceasca, faptul ca nu dusmanesc pe nimeni. Tagaduind adevarul la spovedanie, aparenta se vadeste favorabila celui ce a incercat sa-L insele pe Tatal Ceresc: duhovnicul ii da deslegare pentru impartasanie.Cu orgoliu, va pasi tantos catre dumnezeiescul potir, iar slujitorul altarului ii va da cereasca hrana, Sfantul Trup si Sange al Domnului. Cunoscutii il vor aprecia:"Uite un bun crestin! S-a spovedit, s-a impartasit!"Amara inselare!Hristos nu Se lasa "rapit", nici pacalit.De aceea a rostit:"de nu veti ierta din inima fratelui, nu veti fi iertati!"(Matei 18, 35).Ce presupune iertarea din inima?Parintii duhovnicesti ne invata ca ea nu trebuie sa fie o simpla declaratie, formala sau conjuncturala. "Iarta-ma si Dumnezeu sa te ierte!" implica o participare totala a fiintei omenesti in a sterge raul sau supararea din toata fiinta.Iertarea adevarata trebuie sa coboare in suflet iubirea si puterea de a ne ruga pentru cei ce ne-au savarsit sau ne-au dorit raul. Ca sa putem uita definitiv vatamatoarele fapte sau vorbe ce ne-au lezat, trebuie sa ne asumam o lupta launtrica, o rastignire a poftei filistine de razbunare, a ispitei de a riposta la rautate cu rautate.Ce-i drept, nu-ti vine usor sa-i ierti pe cei care, poate, ti-au distrus viata. Dar, daca Domnul a cerut aceasta, cu siguranta ca se poate implini, caci El nu a impovarat fiinta umana cu imperative utopice.Iar daca, la inceput, nu reusim sa indeplinim porunca, sa-L rugam pe Hristos sa ne ajute. La ceea ce noi nu izbutim, sa-L chemam pe El sa puna umarul, ca sa trecem peste piatra de poticneala,Numai asa vom simti cum sufletul nostru inviaza din legaturile pacatelor, ale egoismului si mandriei, caci, iertarea sincera a greselilor altora intrezareste o slefuire a sufletului nostru dupa iubirea milostiva a Domnului nostru Iisus Hristos.Sa-I cerem Lui sa ne daruiasca puterea sau virtutea de a ierta pe altii asa cum Dumnezeu ne iarta pe noi.

Asadar, cand ne simtim tentati sa nu iertam, sa tinem manie, sa ne razbunam, bine ar fi sa ne amintim de cuvintele Mantuitorului Hristos:"Sluga vicleana, toata datoria ti-am iertat-o pentru ca M-ai rugat.Nu se cadea, oare, ca tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si Eu am avut mila de tine?"(Matei 18, 32-33).Sa ne cutremuram de sentinta rostita in aceeasi pilda evanghelica, gandindu-ne ca ar putea fi pronuntata pentru noi:"Si maniindu-se stapanul lui, l-a dat pe mana chinuitorilor, pana ce-i
va plati toata datoria.Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua, daca nu veti ierta - fiecare fratelui sau - din inimile voastre"(Matei 18, 34-35).
Arhim.Mihail Daniliuc


Link catre articolul complet:
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p1902.htm

Hristos moare pentru toți cei pe care îi iubim și pe care nu îi iubim
 

Mitropolitul Antonie de Suroj: Hristos moare pentru toți cei pe care îi iubim și pe care nu îi iubim !


sursa: pravmir.ru



Iar dacă cineva v-a greșit, luați aminte la faptul că noi mergem cu toții la Golgota să vedem cum Hristos moare pentru fiecare dintre noi. Să vedem cum El moare pentru cei iubiți ai noștri și pentru cei pe care nu îi iubim.
Vreau doar să spun că astăzi începe pentru noi toți o împreună călătorie. Mergem împreună cu Mântuitorul Hristos către răstignirea Sa. Mergem și noi așa cum au mers ucenicii Săi, alături de El. Ei nu știau că Se îndreaptă către Cruce. Noi știm. De aceea, trebuie să cugetăm: cum ar fi să mergem împreună, lângă Hristos, la răstignirea Sa, la moartea pe care a primit-o pentru fiecare dintre noi? Cum să mergem dacă nu ne împăcăm unul cu altul? Cum putem să mergem cu Acela Care Își dă viața pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu dacă nu găsim bărbăția, curăția și smerenia să ne iertăm unul pe altul?
De aceea, când veți merge să luați binecuvântarea de la începutul acestei căi, duceți prinos iertarea voastră unul către altul. Aduceți-vă aminte de toți cei pe care poate i-ați rănit prin purtarea, prin cuvântul vostru și cereți-le iertare, măcar în cugetul vostru. Iar dacă cineva v-a greșit, luați aminte la faptul că noi mergem cu toții la Golgota să vedem cum Hristos moare pentru fiecare dintre noi. Să vedem cum El moare pentru cei iubiți ai noștri și pentru cei pe care nu îi iubim. Mai putem după aceasta să ne uităm în jurul nostru și să ne gândim: pe omul acesta nu vreau să-l cunosc, pe acesta nu îl iubesc, pe acesta îl resping? Nu se poate. Astfel, nu se poate săvârși calea Crucii împreună cu Hristos!
De aceea, cugetăm câteva minute și iertăm totul unul altuia și cerem unul altuia iertare celor care sunt aici. Și să cerem iertare în gând celor care nu sunt aici. Celor care au murit fără să le cerem iertare. Celor care sunt departe - la care nu ajunge cuvântul nostru. Să ne rugăm pentru aceasta.
Nu voi putea veni astăzi la vecernia iertării pentru că nu mă mai țin puterile. Și vă rog, vă rog și vă implor: iertați-mă. În fața fiecăruia dintre voi sunt vinovat pentru nevrednicia mea. V-am spus multe cuvinte: cuvinte bune, adevărate, despre Dumnezeu și viața duhovnicească. Dar eu însumi sunt atât de nevrednic de ceea ce știu despre aceasta, de ceea ce predic. Iertați dacă puteți. Iar dacă nu puteți ierta, rugați-L pe Dumnezeu să-mi dea vreme de pocăință pentru ca și voi să puteți să mă iertați. (Mitropolitul Antonie de Suroj)
pravmir.ru

Sfantul Ierarh Nectarie de la Eghina -- Despre marturisire
 

Sursa :http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...e-b1-p1911.htm

Marturisirea este necesara din urmatoarele motive:
1) fiindca este o porunca a lui Dumnezeu;
2) fiindca atrage dupa sine si face pace intre Dumnezeu si oameni si
3) fiindca omul se foloseste moral si duhovniceste.
Ca marturisirea este porunca dumnezeiasca se arata din Sfintele Scripturi, Noul si Vechiul Testament.In numele lui Dumnezeu, Moise zice catre fiii lui Israel:Daca vreun barbat sau o femeie va face vreun pacat fata de vreun om si prin aceasta va pacatui impotriva Domnului si va fi vinovat sufletul acela, sa-si marturiseasca pacatul ce a facut...(Num.5:6-7) Iar in Pildele lui Solomon se zice:Cel ce isi ascunde pacatele lui nu propaseste, iar cel ce le marturiseste si se lasa de ele va fi miluit.(Pilde 28:13)Toti profetii si insusi David propovaduiesc marturisirea.Prin intoarcerea la Dumnezeu este desemnata marturisirea.De aici cei ce veneau la Iordan, la propovaduitorul pocaintei, la Ioan Botezatorul, isi marturiseau mai intai pacatele.Iata cuvintele evanghelistului:Atunci a iesit la el tot Ierusalimul si toata Iudeea si toata imprejurimea Iordanului.Si erau botezati de catre el in raul Iordan, marturisindu-si pacatele.(Mt.3:5-6)Marturisirea, asadar, este porunca dumnezeiasca si, ca atare, trebuie sa fie pazita riguros pentru mantuirea celor ce se pocaiesc.Porunca aceasta noua a primit mare importanta in Noul Testament. Marturisirea este usa de intrare in crestinism.Si aceasta se arata potrivit din marturisirea celor botezati in Iordan de catre Ioan, al carui botez era o introducere in crestinism, fiindca zicea:Eu va botez cu apa spre pocainta.Dar Cel ce vine dupa mine este mai puternic decat mine, Caruia eu nu sunt vrednic sa Ii dezleg cureaua incaltamintei.Acesta va va boteza pe voi cu Duhul Sfant si cu foc.(Mt.3:11)
Aceasta de asemenea se marturiseste si in Faptele Apostolilor:fiindca, istorisind Apostolul Luca convertirea efesenilor la crestinism, zice ca au inceput sa isi marturiseasca, si cu multa indraznire inca, faptele lor.Iata cuvintele Apostolului:Multi dintre cei ce au crezut au inceput sa marturisesca si sa isi vesteasca faptele lor(Fapte 19:18) Rugaciunea Tatal nostru este o marturisire neincetata si de fiecare zi.Cererea pentru iertarea pacatelor este o marturisire a pacatelor.
Marturisirea o statorniceste si Apostolul Iacov, fratele Domnului, zicand:Marturisiti-va unii altora caderile si rugati-va unii pentru altii, ca sa va vindecati.Caci mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului(Iacov 5:16)Iar Sfantul Evanghelist Ioan sfatuieste zicand:Daca ne vom marturisi pacatele noastre, El este credincios si drept ca sa ne ierte noua gresalele noastre si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea.(I In 1:9).Marturisirea, ca obicei vechi al Bisericii, este mentionata la Irineu, Tertulian, la Clement al Alexandriei, la Origen, in Omilia la Levitic, si la Ciprian.
Pana si vechii greci vedeau marturisrea ca necesara si folositoare, fiindca cei care erau initiati in misterele eleusine si dionisiace marturiseau mai intai pacatele lor, iar Socrate sfatuia marturisirea ca izbavitoare."Daca va face o nedreptate, el insusi ajungand la aceasta din propria lui voie , si daca dupa aceea de indata va restabili dreptatea alergand la doctor, ca nu cumva boala nedreptatii sa dureze si sa faca sufletul orb si de nevindecat."(Platon, Gorgias).
Si Phitagora a zis:"Voi incerca sa acopar pacatele tale nu prin cuvinte, ci prin mustrari sa le vindec"(Ioan Stobaios,Anthologion) Si Aristotel: "Nu departe de conditia celui fara de pacat este cel care isi marturiseste de bunavoie pacatul savarsit".
Marturisirea este cu adevarat porunca dumnezeiasca si fiindca este o pornire a inimii.Cel ce pacatuieste isi simte inima ingreuiata si nu afla usurare decat daca isi marturiseste pacatul, decat daca il marturiseste pe acesta inaintea lui Dumnezeu.Sfanta Scriptura ne da cel mai vechi exemplu, marturisirea lui Lameh, care a marturisit cu multa intristare despre femeile lui, fiindca pentru ele a ucis un barbat si un tanar.(Fac.4:23-24)
Cele mai vechi eamuri care au pacatuit au adus inainte jertfe de impacare lui Dumnezeu, si in aceasta aducere inainte ele marturiseau pacatele lor.Aceste rugaciuni trimise catre Dumnezeu din toate partile de pe pamant sunt asemenea cu o oarecare marturisire a neamului omenesc fata de Dumnezeu.Jertfele de impacare erau practic o marturisire a pacatului si a vinovatiei celui ce le aducea pe ele.Cel ce nu isi marturisea pacatul nu afla niciodata odihna, fiindca niciodata nu avea apropierea lui Dumnezeu.Cel ce nu-si marturisea pacatul se afla pururi apasat sub povara vinovatiei si departe de Dumnezeu, fiindca si sufletul lui se intrista si se indurera.
Fiindca in cel pacatos prevaleaza o stare de neoranduiala morala, o mustrare neincetata se naste din simtirea sufletului , care cauta despovararea prin marturisirea pacatului.Sufletul cauta marturisirea, fiindca stie dumnezeiasca porunca, fiindca recunoaste ca aceasta este singurul mijloc al imprietenirii si impacarii cu Dumnezeu, pe Care, daca a pacatuit, simte ca L-a maniat si cauta ca Il induplece sa nu Se intoarca la dansul, ci sa devina milostiv si sa ii dezlege datoriile.
Fiindca marturisirea este un imbold innascut, la fel si induplecarea divinitatii este o intoarcere naturala miscata spre aceasta, fiindca sufletul simte ca a pacatuit fata de Dumnezeu si ca tebuie sa satisfaca dumnezeiasca dreptate pentru a dobandi vindecare.Numai Biserica a primit puterea de a impaca pe om cu Dumnezeu si dea aduce tamaduirea, de aceea se cade ca acela ce a pacatuit sa alerge la Biserica.Caci numai ea poate sa-l imprieteneasca din nou cu Dumnezeu.

Părintele Gamaliil Păvăloiu (1899-1998)
 

''...eu am făcut în viaţa mea tot ce am putut şi am crezut că este mai bun, spre slava lui Dumnezeu şi folosul credincioşilor. Acum este rîndul sfinşiilor voastre. Deci, fă şi sfinţia ta tot ce crezi că este bun, tot ce poţi, spre lauda lui Dumnezeu şi zidirea aufletească a credincioşilor. Fă acum cînd poţi, că mîine vei fi ca mine şi nu vei mai putea face nimic!...''



sursa:CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanchie Bălan

Părintele Vasian Iosub (1907-1987)
 

''-Ce sfat de folos daţi ucenicilor sfinţiei voastre?
-Să păzească tăcerea, dragostea şi rugăciunea, că prin aceste trei scapă de multe ispite şi păcate. Dacă păzim acestea, celelalte ni se adaugă.''

sursa:CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

Părintele Valerie Diaconu (1903-1987)
 

''Avem un popor credincios şi blînd. Să fim alături de el! Să apărăm credinţa ortodoxă străbună de prozelitismul sectar. Să fim lumini aprinse în sfeşnic printre oameni! Aceasta este misiunea noastră, a călugărilor, pentru viitor.''


sursa:CONVORBIRI DUHOVNIEŞTI+Arhim. Ioanichie Bălan

Lacrimile aduc împlinirea oricărei cereri
 

Foloseşte-te de lacrimi pentru a dobândi împlinirea oricărei cereri. Căci foarte mult se bucură Stăpânul, când te rogi cu lacrimi.

Mai întâi, roagă-te pentru dobândirea lacrimilor, ca prin plâns să înmoi sălbătăcia ce se află în sufletul tău; şi după ce vei fi mărturisit astfel împotriva ta fărădelegile tale înaintea Domnului, să primești iertare de la El.
Foloseşte-te de lacrimi pentru a dobândi împlinirea oricărei cereri. Căci foarte mult se bucură Stăpânul, când te rogi cu lacrimi.
Dacă verşi izvoare de lacrimi în rugăciunea ta, să nu te înalţi întru tine, ca şi cum ai fi mai presus de mulţi. Căci rugăciunea ta a primit ajutor, ca să poţi răscumpăra cu dragă inimă păcatele tale şi să îmblânzeşti pe Stăpânul prin lacrimi. Deci să nu întorci spre patimă înlăturarea patimilor, ca să nu mânii şi mai mult pe Cel ce ţi-a dăruit harul.


(Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, traducere de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. I, Sibiu, 1947, pp. 75-76)

Părintele Paisie Olaru (1896-1990)
 

''-Dacă pentru un pahar de apă dat în numele Domnului nu ne vom pierde plata, cu atît mai mult pentru rugăciune, sfătuire, şi milostenie făcută cu credinţă şi dragoste. Numai să nu ne biruim de iubirea de argint şi de slava deşartă, că mîndria şi lăcomia ne jefuiesc toată plata ostenelilor noastre şi ne aduc încă şi osîndă. Să învăţăm din pilda fariseului. Gîndul şi părerea că el este mai bun decît vameşul, acelea l-au osîndit înaintea lui Dumnezeu.''





sursa: CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

Părintele Ioil Gheorghiu (1908-1986)
 

''-De ispitele trupeşti scăpăm numai prin deasă spovedanie, prin post şi rugăciune. Nu este altă cale. Apoi, să ocolim locul şi persoanele care ne smintesc, să fugim de vin şi odihnă şi să nu osîndim pe nimeni; aşa să facem în toate necazurile vieţii. Să ne rugăm mai mult, mai ales noaptea, cu post şi metanii, să cerem sfatul duhovnicului, să citim cărţi sfinte şi ne uşurăm. Numai să nu întreţinem în noi războiul prin gînduri şi imaginaţii necurate.''


sursa: CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

Părintele Onufrie Frunză (1911-2001)
 

''-Dacă lumea ne caută, apoi Dumnezeu o trimite pe la mînăstiri. Că de unde să se ducă bieţii oameni? Este mai mare slujirea, misiunea duhovnicească, decît liniştea duhovnicească. Oare Hristos a fugit la linişteîn pustie? Nu stătea permanent între oameni? Noaptea se ruga singur pe munte, iar ziua îi învăţa şi îi vindeca de boli. Apoi, nu ştii că sînt călugări la linişte care sînt mai luptaţi de gînduri rele ca cei din mijlocul lumii? Noi să facem. A Domnului este mîntuirea, că noi nu ştim cum să ne mîntuim!''



sursa:CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

Dialog despre post cu un călugăr din Sfântul Munte
 

sursa: johnsanidopoulos.com



Să nu uităm că postul este mai întâi de toate să flămânzim după Dumnezeu.
Muntele Athos... un pământ cu bună-mireasmă umblat de sfinți și semănat de la un capăt la altul cu moaștele lor. Un loc de întâlnire a urmașilor lui Adam cu Creatorul pe care L-au uitat. Aici omul se luptă, se nevoiește iar Dumnezeu se oferă în mod constant. La fel și omul. Athos este un Sfânt Altar, un loc al sacrificiului. Urci și sufletul respiră. Fiecare întâlnire este o învățătură spirituală. Îți arunci plasele și pescuiești hrană spirituală din mările paradisului.

Binecuvintează părinte!
„Dumnezeu să te binecuvânteze, bucuria mea!”
Sunteți de mult timp în Sfântul Munte?
„Viețuiesc aici de șaizeci de ani, dar ce sunt șaizeci de ani în fața lui Dumnezeu; o respirație.”
Părinte, aș vrea să-mi spuneți câteva cuvinte despre post.
„Pentru a da un sfat trebuie ca mai întâi să-l experimentezi, trebuie să-l trăiești. Doar cineva care s-a născut lângă mare sau este un om al mării poate vorbi despre mare. Dar mă voi supune dorinței tale și îți voi împărtăși din învățăturile Părinților care erau prieteni ai postului.”
Părinte, este postul un scop în sine?
„Postul nu este un scop în sine, ci un mijloc spre scop. Spre exemplu, să vii la Muntele Athos a fost scopul tău, destinația ta. Ambarcațiunea care te-a adus aici a fost doar mijlocul prin care ți-ai îndeplinit scopul. La fel este și cu postul: este unul dintre mijloacele oferite nouă de dragostea lui Dumnezeu, mijloc care să ne facă să râvnim pe Dumnezeu. Dumnezeu este scopul și destinația noastră.”
Când a apărut postul?
„Postul este îngemănat cu umanitatea. Potrivit Sfântului Vasile cel Mare, postul a fost dat omului de către Dumnezeu în rai.”
Dar de ce a dat Dumnezeu porunca postului? Pentru a-l distruge pe om?
„Nu, ci pentru a-l mântui! Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că atunci când Dumnezeu l-a creat pe om El l-a luat și l-a așezat în mâinile postului, care este o mamă afectuoasă și un învățător excelent. L-a încredințat postului pentru mântuirea lui. Deși postul este un învățător, acesta nu îl limitează ci îl zidește pe om.”
Părinte, este postul o necesitate?
„Sfântul Ioan vă va răspunde iarăși: «Dacă postul era necesar în Eden, este cu atât mai necesar în afara lui. Dacă înainte de a ne lovi aveam nevoie de medicament, cu atât mai mult vom avea nevoie după ce ne-am rănit. Înțelegi?»”
Ce?
„Porunca postului a fost dată în rai ca o precauție împotriva căderii. De la căderea omului este dat în scop terapeutic, de refacere.”
Atunci care este scopul postului?
„Postul ofilește dorințele păcătoase, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul; și Sfântul Simeon Noul Teolog spune că postul ne înmoaie inimile. Sfântul Grigorie Palama spune că prin post se împlinește și desăvârșește orice faptă bună. Acestea sunt motivele pentru care Sfântul Ioan Gură de Aur își mărturisește dragostea pentru post: «Iubesc postul pentru că este mama înțelepciunii și fântâna actelor filozofice.»”
Cum ar trebui să postim?
„Postul este un mijloc, o unealtă spirituală care nu este limitată la mâncare, ci omul ca întreg trebuie să participe la el în chip psihosomatic, adică trup și suflet. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Postești? Dovedește-mi asta prin lucrările tale. Dacă vezi un om sărman, miluiește-l. Dacă vezi că un prieten este lăudat, nu-l invidia. Nu posti doar cu gura, ci și cu ochii și urechile și picioarele și mâinile și cu toate mădularele trupului tău. Postește cu mâinile, lepădându-te de lăcomie. Postește cu picioarele, încetând să mai alergi după păcate. Postește cu ochii, disciplinându-i pe aceștia să nu mai privească la ceea ce este păcătos. Postește cu urechea, ne mai ascultând vorbele deșarte și bârfele. Postește cu gura ne mai vorbind cuvinte netrebnice și critici nedrepte. Pentru că ce vom folosi dacă ne abținem de la păsări și pește, dar ne mușcăm și devorăm semenii?»”
Cum ne mușcăm și devorăm frații?
„Prin defăimări și critici, care vin din lipsa de dragoste pentru fratele nostru.”
Mulțumesc Părinte. Învățătura ta mi-este de mult folos duhovnicesc.
„Să mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a luminat sfinții. Mergi cu bine și Harul lui Dumnezeu să se pogoare peste tine, fie ca Maica Domnului să te ocrotească, și sfinții să te călăuzească. Și nu uita ca postul este mai întâi de toate să flămânzim după Dumnezeu!”

Cuminţenia minţii
 

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...ii-b1-p147.htm

Vedem printre semenii noştri oameni cuminţi, liniştiţi, care nu supără pe nimeni. Care salută pe tot omul si vorbeşte frumos, care nu creează probleme. Şi totuşi sunt pline canalele de ştiri cu întâmplări triste, chiar dramatice cu astfel de oameni cuminţi. Unul s-a omorât, altul si-a ucis nevasta..., iar vecinii se miră şi spun: cum se poate aşa ceva era un om atât de cuminte, niciodată nu l-am văzut să facă probleme. Deci care este explicaţia? cum aşa? se întreabă toti. Răspunsul ni-l dă Parintele Ştefan de la Schitul Lacu din Muntele Athos.


"O minte cuminte înseamnă a te păstra şi a nu ieşi din cadrele normalului etic. Se referă îndeosebi la relaţiile sociale între oameni. În viaţa duhovnicească este cu totul altceva.
Altceva este un om drept, un om corect în viaţa sociala faţă de un om duhovnicesc. E o mare diferenţă. Poate fii omul şi drept şi duhovnicesc însă poate fi şi cuminte si ateu. Această cuminţenie este prima fază, o temelie pe care se poate clădi uşor viaţa duhovnicească. Într-un om obraznic , un om care este certat cu normele sociale, în primul rând trebuie să pui rânduială, trebuie să se pună el însuşi la punct ca să poţi clădi în el casa aceasta sufletească, casa duhovnicească. Cu un om obraznic nu poţi clădi o casă duhovnicească. Nu se poate. Cuminţenia aceasta se referă la legăturile dintre oameni şi ea poate ajuta pe cineva să înainteze foarte repede dacă se angajează în viaţa duhovnicească. După părerea mea cuminţenia este temelia unei vieţi duhovniceşti adevărate, bineînţeles dacă după angajarea in viaţa duhovnicească se păstrează in această cuminţenie. Cuminţenia se înduhovniceşte , se spiritualizează, luând diferite forme. Ea ajută la isihie, la rugăciune, la concentrare, la ascultare. Se ajută pe sine dar şi pe ceilalţi. Zicea cineva: acest om îmi odihneşte sufletul. Omul duhovnicesc cuminte aduce linişte nu numai în relaţiile exterioare, ci şi în cele interioare. Deci cuminţenia este şi temelie şi culme în viaţa duhovnicească, dar e şi timona care ajută să ţii calea dreaptă întreaga viaţă.
La omul neduhovnicesc cuminţenia rămâne în anumite limite comportându-se cuminte până la sfârşit: nu jigneşte pe nimeni, se poartă frumos cu fiecare..."


La unii oameni neduhovniceşti, tocmai pentru că această cuminţenie este limitată, la clipe de mari încercări, nefiind duhovniceşti, se pierd cu firea şi reacţionează foarte antagonic. Cel cuminte si blând poate ieşi din tipare şi devine violent sau poate cădea brusc într-o deznădejde ucigătoare.
De aceea dacă nu se împleteşte cuminţenia cu credinţa şi aspiraţia la înduhovnicire este ca şi cum ai avea fundaţia casei dar casa nu e făcută deşi tu zici că ai casă, iar la primele ploi fundaţia se umple cu apă. Nu eşti apărat nici de viscol nici de ploaie.

Părintele Ghenadie Honciuc (1890-1972)
 

''Dragul meu, să ai frica lui Dumnezeu în toate, roagă-te mult şi te sileşte să faci acum cît mai multe fapte bune.Că să ştii, la batrîneţe nu mai poţi face aproape nimic, dacă nu te deprinzi din tinereţe.Acesta-i sfatul batrînului!''



sursa:CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

Părintele Teodul Varzare (1899-1981)
 

''Aşa, părinţilor, aici găsim toată înţelepciunea Duhului Sfînt. Că sfinţii au pus în practică Evanghelia lui Hristos. Eu de atunci citesc permanent în Vieţile Sfinţilor şi mult mă folosesc. Iaca le ţin colea la căpătîi şi cînd mai am puţin timp, mai citesc oleacă din ele. Apoi iar mă duc unde este nevoie.''



sursa:CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI+Arhim. Ioanichie Bălan

Părintele Ghervasie Hulubariu (1888-1973)
 

''-Mai mare este zgomotul minţii decît zgomotul satului. De acela mai mult să te temi. Că mare război dă satana călugărului prin imaginaţie şi gînduri. Satana întotdeauna caută să-şi pună tronul în mintea şi inima omului. Iar noi trebuie să-l alungăm prin post şi rugăciune şi să aşezăm în noi tronul Etimasiei, al Mielului lui Dumnezeu şi al Sfîntului Duh.''



sursa:CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

Sfantul Nicodim Aghioritul - Razboiul nevazut -
 

Socoteste adesea ca o singura inaltare a mintii la Dumnezeu si o umilita metanie cu plecare de genunchi la pamant spre cinstirea lui Dumnezeu sunt mai scumpe decat toate comorile lumii.Si ca, totdeauna, cand vom lasa lenea si ne vom sili la lucruri sarguitoare, ingerii duc la Imparatia lui Dumnezeu o cununa de glorioasa biruinta.


Nu intarzia a-ti tese haina de mire cand trebuie sa mergi acolo impodobit ca sa intampini pe Mirele Hristos.

Adu-ti aminte in fiecare zi ca cea de azi este a ta, cea de maine este in mana lui Dumnezeu si ca Cel ce ti-a dat dimineata nu ti-a fagaduit ca-ti va da si seara.De aceea nu asculta de diavol care-ti cere sa dai lui ziua de azi, iar pe cea de maine s-o dai lui Dumnezeu.

Considera ticaloasa acea zi (desi ai facut multe lucruri), in care n-ai castigat multe biruinte impotriva placerilor si voilor tale rele si in care n-ai multumit lui Dumnezeu nu numai pentru binefacerile primite, ci pentru patima lui cea nemuritoare suferita pentru tine.

"Nevoieste-te totdeauna cu nevointa cea buna".(1 Tim.6, 12)

Cea mai mare trebuinta este a sti sa-ti carmuiesti limba cum se cuvine si s-o infranezi.Foarte adeseori multa vorbire vine din mandrie.

Iar despre altele cand vorbesc, glasul lor numai sa atinga auzul tau,dar mintea sa stea ridicata la Dumnezeu.

Se cuvine a-ti pazi cu mare bagare de seama ochii si nu-i lasa sa se intinda la fetele oamenilor, frumoase sau urate, ale barbatilor ori ale tinerilor si fara barba sau la goliciunea trupurilor straine ori a trupului tau.Pe langa acestea fereste-te a nu iscodi cu privirea la mancarurile si bauturile alese.Nu cauta cu dulceata la hainele frumoase, la bani, la argint ori la gloriile marete ale lumii.(Ps.119, 37).Pazeste-ti privirea de dansuri, jocuri, mese, banchete, discutii, lupte, alergari si tot felul de lucruri dezordonate si necuviincioase iubite de lumea nebuna si oprite de Legea lui Dumnezeu.

Se cuvine a-ti pazi auzul intai, sa n-auzi cuvinte urate si exotice, cantece si instrumente muzicale, de care se indulceste sufletul si inima se apropie de pofta trupeasca (Prov.17,, 1).Al doilea, evita sa auzi glumele si cuvintele de ras, cum sunt indeosebi basmele, fabulele si diferitele inchipuiri ale lumii, veselindu-te si delectandu-te intr-ansele (2 Tim.4, 3-4).Al treilea, sa nu asculti cu placere osardiile si clevetirile facute de unii aproapelui lor, ci, daca poti opreste-le, iar de nu, sa nu stai sa le auzi. Al patrulea, fereste-te a auzi cuvinte banale,desarte si barfiri, cu care se ocupa multa lume, fiindca e scris:"Nu primi marturie desarta"(Ies.23, 1), (Matei, 12, 36).Pazeste-te a auzi toate acele cuvinte care-ti pot vatama sufletul; mai ales momirile amagitorilor si laudele.(Isaia 3, 11).Sa-ti placa mai ales sa auzi necinstirile si insultele ce ti le fac altii.

Pazeste-ti mirosul de mirodenii si de orice aromate mirositoare.Sa nu le porti cu tine, sa nu te ungi cu ele si sa nu le mirosi cu pofta. Ele slabesc barbatia sufletului, pravalindu-l in patimi si pofte desfranate.(Isaia 3, 24), (Amos 6, 6).

Pazeste-ti gustul si pantecele sa nu cada rob bucatelor grase, delicioase si variate, nici bauturilor dulci aromate."Vai celor ce mananca iezi din turme si vitei sugatori din mijlocul cirezilor"(Amos 6.4).

Sa te feresti a pune mana nu numai pe trup strain, de barbat ori de femeie, batran sau tanar, dar nici pe trupul tau.Mai ales pe partile ascunse sa nu te atingi decat in caz de trebuinta. Caci pe cat de groasa este aceasta simtire a pipaitului, pe atat mai simtitoare si vie se aprind pasiunile carnii si-l duc pe om pana la savarsirea pacatului. La pipait duce impodobitul capului, trupului si picioarelor. De aceea pazeste-te a-ti impodobi trupul cu haine moi, multicolore. Poarta numai cele cuvioase, modeste si smerite dupa cum cere frigul iernii, caldura verii, pentru apararea corpului.

Imaginatia si memoria sunt o comuna perceptie interna care inchipuie si aminteste tot ceea ce cele cinci simturi ale noastre din afara au ajuns a le percepe.Intrucatva simtirea, adica si cele simtite se aseamana cu pecetea, iar imaginatia cu impregnarea pecetii.
Sursa :
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...t-b1-p1930.htm

Maica Haritina Gavril (1897-1978)
 

''-Da unde mai sînt asemenea părinţi! Erau odată. Am apucat aici pe părintele Vichentie. Adevărat duhovnic. Plin de dragoste, milostiv şi nevoitor ca un sfînt. I-am fost ucenică. Îi duceam mîncare la chilie, iar sfinţia lui ne dădea sfaturi, ne învăţa din Sfînta Scriptură şi ne binecuvînta.''


sursa: CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

Maica Leonida Barbu (1889-1985)
 

''-Biserica mi-a fost în toată viaţa cea mai mare mîngîiere, cuvioase părinte. Dau slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de viaţa călugărească. Aici am avut o singură ocupaţie:grija pentru suflet. Şi sînt mulţumită părinte, că sînt aici aproape de biserică.''



sursa:CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

Maica Pelaghia Amilcar (1885-1981)
 

''Dacă avem dragoste pe toate le-am dobîndit. Să nu ţinem mînie, să nu ne răzbunăm şi să nu apună soarele întru mînia noastră. Dumnezeu să ne ajute să facem aceste lucruri şi cred că ne vom mîntui.''


sursa:CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

Sfantul Ioan Gura de Aur : Temeiul postului
 

Nu-i nici o vinovatie sa mananci, Domnul fie slavit!...Ceea ce strica este pofta nesatioasa, imbuibarea peste ceea ce trebuie, umflarea stomacului pana la refuz. Tot asa cu vinul. A-l folosi cu masura, nu-i nici o greseala. Greseala e a te da betiei si a fi necumpatat, a-ti perverti folosirea mintii. Daca slabiciunea voastra trupeasca nu va ingaduie sa treceti ziua fara sa mancati, nici un ins intelept nu v-ar putea tine de rau. Stapanul nostru e bland si cu omenie, nu ne cere de nimic peste puterile noastre. Daca ne cere sa ne infranam de la mancare si sa postim, aceasta nu-i fara temei si nu asa, numai ca sa stam fara sa mancam, ci pentru ca dezlipindu-ne de lucrurile acestei lumi, sa ne incredintam celor ale sufletului in toata vremea care ne sta la indemana. Daca am duce viata intr-un duh cumpatat, daca toata vremea noastra sloboda ar fi harazita lucrurilor duhovnicesti, daca ne-om atinge de hrana numai pentru a ne indestula nevoile si vom folosi intreaga noastra viata in lucrari bune, n-am avea ce face cu ajutorul pe care ni l-ar da postul. Dar firea omeneasca trandava fiind, atrasa mai ales spre moleseala si bucurie, stapanul nostru, cel plin de bunatate, ca un duios parinte, a inchipuit pentru noi leacul postului, ca sa smulga moliciunea din inimile noastre si sa ne faca sa ne stramutam grija de la lucrurile lumii acesteia la cele duhovnicesti...

Postiti?Aratati-mi-o prin fapte. Prin care? Veti zice. De vedeti un sarac, aveti mila de el, un dusman, impacati-va cu el, un prieten inconjurat de bun nume , nu-l invidiati, o femeie frumoasa, intoarceti capul. Nu numai gura voastra sa posteasca, ci si ochiul, urechea, si picioarele, si mainile, si toate madularele trupului vostru. Mainile voastre sa posteasca, ramanand curate de hranire si de lacomie. Picioarele, nealergand la teatrul cu spectacole proaste. Ochii, neprivind cu ispitire frumusetile straine. Hrana ochilor este ceea ce ei vad. Daca-i o priveliste neingaduita si potrivnica Legii, postul sufera din pricina aceasta si mantuirea sufletului este vatamata intru totul; daca-i o priveliste ingaduita de Lege si fara greseala, postul se impodobeste cu ea. Ar fi peste fire de ciudat ca in vremea postului sa te tii chiar si de la hrana ingaduita, si sa te duci sa gusti privelistile oprite. Nu mancati carne ? Atunci opriti si ochii de a privi nerusinarea. Asemenea, urechea voastra se cade sa posteasca. A posti pentru ureche inseamna a o astupa pentru vorbirile de rau si pentru zavistii. "Nu aplecati urechea voastra la vorbirile desarte" - este scris. Gura, pe de alta parte, trebuie sa posteasca de sudalme sau alte vorbiri rusinoase. La ce bun sa te tii de la carne de pasare si de la peste, de-ti vei sfasia si ucide fratele tau?
Apoi, ceea ce trebuie sa cercetam, cu privire la post, este daca am capatat mai multa ravna, daca ne-am indreptat unele din nedesavarsirile noastre, daca ne-am spalat de greseli. E un obicei raspandit in vremea postului mare, de a ne intreba unii pe altii cate saptamani am postit.Si auzim pe unii: o saptamana, pe altii doua, pe unii toate. Dar unde-i prisosirea, daca savarsim postul cu mainile goale de fapte bune? Cand cineva iti va zice:"Eu aveam un dusman si m-am impacat cu el, obisnuiam sa barfesc si m-am oprit, suduiam, si m-am lasat". Ceea ce foloseste negustorilor nu este atat sa strabata o mare departare de mare, ci de a aduce o buna incarcatura de marfuri din belsug. Nu prisosim nimic cu postul, daca numai il savarsim, fara sa gandim la nimic si cum o fi. Daca postul ne este abtinerea de la mancare, odata ce au trecut cele patruzeci de zile, a trecut si postul. Dar de ne vom abtine de la pacat, postul acesta nu va inceta dupa ce celalalt a trecut. Ne va fi de folos necontenit - si inainte de imparatia cerurilor, ne va aduce aici, pe pamant, buna rasplatire.
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p1792.htm