HRANESTE SUFLETUL.

Cauta-ti linistea
Doar in tine...
Si pacea sufleteasca
Tu o vei gasi
Si vei simti,
Cum bunatatea creste
Si fericirea
Ti-o vei construi....
Cauta-ti linistea,
Adu-o sufletului
In dar...
Ofera-i dragostea
Caci sufletul,
E viu
Si doar prin bucurie
El renaste....
Ofera-i sufletului
Doar caldura
Pe care inima
In dragoste o gaseste...
Si umple-ti sufletul
Doar de iubire,
Caci doar iubirea
Este hrana lui....

Stefan Sitaru- Din Volumul EFEMERIDE....
.

E PRIMĂVARĂ!

Și primăvara a sosit,
Copacii încep să prindă floare
Senin e cerul
Și-n inimă e desfătare

Si primăvara a sosit
E pace-n suflet și-n privire
Senin mi-e sufletul
Și dornic de iubire.

Răsar lalele în grădină
Natura-și schimbă a ei veșminte
În miile ei de culori
Ce nu pot fi redate în cuvinte

Deci, să ne bucurăm prieteni
De al naturii dulce dar
Se simte-n aer cum adie
A liliacului nectar

Și primăvara a sosit
Spre bucuria tuturor
Avem în suflet bucurie
De primăvară ne-a fost dor

Stefan Sitaru- Din Volumul EFEMERIDE...

nu-ți voi spune niciodată iubi

nu am înțeles aminul tatuat pe buzele tale
nu am reușit să citesc poezia copodoperă
scrisă pe vene tale călugărite
într-o mănăstire pe care doar tu o cunoști...
nu înțeleg nici acum dragostea ta aproape carnală
față de un Yeshua pe care nu L-ai privit niciodată
dar pot să închid ochii și să ascult ruga
care mă răstignește și pe mine
pe brațele tale imaginare.
atât pot lua din tine, femeie a văzduhului
femeie a zeilor
apostol necunoscut
profetă anonimă...
atât pot iubi
atât îmi permiți.
iubesc iubirea ta, deși nu o înțeleg,
iubesc aminul și felul în care sună
ca un clopot
ca o catapeteasmă ruptă în tine
în fiecare vineri
femeie nebună,
a nimănui ești!
a nimănui ṣi a tuturor
care mușcă din tine
cum din sfănta cuminecătură
lupii veniṭi în miez de iarnă
să se împărtășească
din sufletul unei căprioare

n-am să-ți spun niciodată iubi,
femeie a mea,
femeie a văzduhurilor din fundul fiecărei gropi
săpate pentru cuvintele mele
nu-ți voi rosti niciunul din teiubescurile mele
pentru că demult
te-am zidit în ele
doar mă voi preface în limba clopotului
care îmi bate aminul

Gabriel Gherbăluță.

Ceaslovul de la parastas
Îl răsfoiesc întâiaş dată.
O foaie-n mijloc i-a rămas
De patru veacuri netăiată.
E carte copiată de diac,
Şi scrisă-n alburi cu vopsele,
Garoafe, păpădii şi flori de mac,
Într-un chenar de muşeţele.
Ghicesc prin rânduri, ca prin
site,
Un nume vechi de cititor,
Semnat cu slove ruginite:
Ieromonahul Nicanor.
Dar colţul paginii mai poartă
Şi-o urmă de-altă semnătură,
Când mâna lui, de mult
fusese moartă;
Trecut pe buze şi uitat în gură
La fostul hram de
sărbătoare:
Buricul degetului mare.
Tudor Arghezi

Nevrednică sunt, Doamne, milostivirii Tale
Şi Ţi-aş cerşi iertare, dar nu ştiu cum să cer;
Ci Tu pricepi cuvântul din mute osanale
Şi tâlcul rugăciunii de lacrimi şi tăceri.
Îmi ştiu fărădelegea: greşită sunt, Stăpâne,
Prea mult am stat cu ochii plecaţi, cătând în lut,
Prea multe griji avut-am de zilele de mâne
Şi n-am iertat, când rana în suflet m-a durut.
Ţi-am prea iubit făptura, de Te-am uitat pre Tine,
Şi cântecul ţăranei l-am ascultat prea mult,
Am irosit comoara de armonii divine
Şi glasul cel de taină eu n-am vrut să-l ascult.
Mi-am împletit cântare din grele flori de tină,
Am îndrăgit mirosul de verde şi de crud,
Am prea iubit amurgul, cu zarea-i de lumină
Şi turma de capriţe, cu botul mic şi ud.
Mi-am împletit cântarea din flore de mătasă,
Am îndrăgit mirosul de miere şi de tei,
Am prea iubit podoaba şi haina de mireasă,
În zâmbetul câmpiei, mijind sub paşii mei.
Nevrednică sunt, Doamne, milostivirii Tale,
Căci n-am sporit talantul, pe care mi l-ai dat,
Ci ca un rob netrebnic, am irosit în cale
Mulţimea milei Tale şi darul Tău bogat.
Acum, cutremurată de taina Cinei sfinte,
Stau, Doamne, înainte-Ţi, în goliciunea mea,
M-apasă greu pe umeri aducerile-aminte
De patimile firii, de toată pofta rea.
Din gând smerit primeşte, Iisuse, rugăciunea,
Hrăneşte-mă pe mine cu har îmbelşugat,
Adapă-mă cu mila, îmbracă-mi goliciunea
Cu raza de sfinţenie din chipul Tău curat.
Să nu ma laşi, Preabune, să plec nemângâiată,
Căci îmi cunosc păcatul şi taina Ta o ştiu
Strig către Tine, Doamne, din inima plecată,
Să nu mă lepezi astăzi, ci lasă-mă să viu.
Sfinţeşte-mă, Iisuse, şi taina mi-o arată,
Pogoară-n minte harul prin ungerea cu mir,
Şi fă să nu mă ardă văpaie-nfricoşată,
Când buza mea de tină sorbi-va din Potir.
Poezii, Zorica Laţcu (Maica Teodosia)

Inima îmi spune crede numai în EL,
Nu am de ce să ascult păreri fel de fel,
Am trăit şi trăiesc într-o credinţă curată,
Si am ascultat o rugăciune adevărată.
Recunosc şi simt când o privire refuză,
Şi are o atitudine indiferentă şi confuză.
Pentru aceste priviri care nu ştiu nimic,
Cuvintele mele par curioase un pic,
De ce sunt eu bucuroasă în tot ce fac,
Credinţa adevărată nu mă lasă să tac.
Am fost lovită de multe săgeţi otrăvite,
De credinţa în Dumnezeu au fost oprite.
Existăm prin credinţa de suflet cântată,
O lumânare care nu se stinge niciodată,
Într-o zi de primăvară caldă şi frumoasă,
Am primit lumina sfântă, atât de preţioasă,
Nu mi-am învăţat copilul să fie bogat,
L-am învăţat să se roage, să fie cumpătat,
Iubirea care este amestecată cu lacrimi,
Ne face mai înţelegători şi mai buni.
În fiecare lacrimă ne priveşte Dumnezeu,
Candela iubirii o aprind în suflet mereu,
El ne arată calea spre iertare şi bucurie,
Dar să nu uităm în bucurie şi de datorie.
Nicoleta Mija

PUTEREA CUVINTELOR
Cuvintele ne pot uni pe viaţă,
Cuvintele ne pot lua la harţă.
Cuvintele ne pot şi vindeca,
Cuvintele ne pot şi ierta.
O inimă deschisă, plină de iubire,
Iţi lasă multe cuvinte în amintire.
O inimă închisă sau chiar rănită,
Vorbeşte printr-o tăcere chinuită.
Un cuvânt lasă în suflet o amprentă,
Trebuie să fii conştient sau conştientă,
Să taci atunci când eşti nervos,
Şi nu poţi să spui un cuvânt frumos.
Când eu am fosta câteodată certată,
Nu am fost pe nimeni supărată.
Poate cuvintele câteodată m-au rănit,
Ştiu să fiu bună cu ele la nesfârşit.
Cuvintele mi-au adus numai iubire,
Cuvintele pline de nectarul fericirii.
Cuvintele dăruite de Dumnezeu,
Cuvintele sfinte din sufletul meu.
NICOLETA MIJA BENOS

Nu-i singur Iuda vinovat
de sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă prin păcat!
Şi eu, şi tu…
Nu drumul greu spre Golgota,
nici biciul, când Iisus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu…
Nu patru cuie L-au pătruns,
când El pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu…
Nu doar bătrânii cărturari,
nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs cu ochii murdari,
şi noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu…
Şi nu ostaşilor prin sorţi
cămaşa albă Şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu…
Nu doar în stânci, sub lilieci,
nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am ascuns ca pentru veci
sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu…
Şi-acum Iisus cel condamnat
azi El te-ntreabă: "Da sau nu?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?"
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu? Dar tu?…
Costache Ioanid

Candela credintei
Inima îmi spune crede numai în EL,
Nu am de ce să ascult păreri fel de fel,
Am trăit şi trăiesc într-o credinţă curată,
Si am ascultat o rugăciune adevărată.
Recunosc şi simt când o privire refuză,
Şi are o atitudine indiferentă şi confuză.
Pentru aceste priviri care nu ştiu nimic,
Cuvintele mele par curioase un pic,
De ce sunt eu bucuroasă în tot ce fac,
Credinţa adevărată nu mă lasă să tac.
Am fost lovită de multe săgeţi otrăvite,
De credinţa în Dumnezeu au fost oprite.
Existăm prin credinţa de suflet cântată,
O lumânare care nu se stinge niciodată,
Într-o zi de primăvară caldă şi frumoasă,
Am primit lumina sfântă, atât de preţioasă,
Nu mi-am învăţat copilul să fie bogat,
L-am învăţat să se roage, să fie cumpătat,
Iubirea care este amestecată cu lacrimi,
Ne face mai înţelegători şi mai buni.
În fiecare lacrimă ne priveşte Dumnezeu,
Candela iubirii o aprind în suflet mereu,
El ne arată calea spre iertare şi bucurie,
Dar să nu uităm în bucurie şi de datorie.
Nicoleta Mija

Doamne!
Privesc şi lucrez mereu multe icoane,
Ascult tăcerea din ochii tăi Doamne,
Doar Tu ştii când pe mine mă doare,
Primesc numai de la tine milă mare,
Nimic în viaţa asta nu este la întâmplare.
Au fost zile când am urlat de durere,
Dispare totul sub a ta caldă mângâiere.
Am trăit-o fără să mă revolt pe cineva,
M-am rugat şi am înţeles vrearea Ta.
Din toate am învăţat mereu ceva.
Nu am acuzat, pe alţii nu am învinovăţit,
Cu nimeni nu am avut ceva de împărţit.
Nu am căutat soluţii care sporesc suferinţa
Am ales drumul milei şi al credinţei,
Dar şi calea iubirii creştine şi a umilinţei.
Porunca Ta este puterea pe care o primesc,
Aşa am reuşit în viaţa asta să mai trăiesc.
Din ce primesc dau şi altora care suferă,
Dar şi celor care câteodată rău mă supără,
Sunt mulţi care mai rău ca mine îndură.
Eu vreau să-i arăt cum în mine iubirea creşte
Doamne eu nu judec pe cel care mă răneşte,
De frică, de durere, din ură sau bună ştiinţă,
Poate din cea mai grea şi dureroasă neputinţă
Sau din cea mai gravă lipsă de conştiinţă.
Tu eşti judecătorul, te rog să-l binecuvântezi,
Pe mine şi pe el cu iubire să ne îmbrăţişezi.
Să mergem cu toţii la Biserică ca să ne mângâie,
Păcatele să le cureţe prin sfânta Spovedanie
Să ne întărească în har prin Împărtășanie.
Nicoleta Mija Benos