Oricum, sunt binevenite şi astfel de exemple, măcar pentru a înţelege care e diferenţa. E vorba, până la urmă, de iubire şi de felurile ei, sau de lipsa ei.
„A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt” - zicea de multe ori Părintele Galeriu, şi se referea la orice iubire. Însă din perspectiva asta ne arăta ce înseamnă a-L iubi pe Hristos: să trăieşti viaţa Lui.
Iubirea omenească se poate situa la niveluri diferite, şi s-a vorbit pe un alt topic despre felurile sau numele iubirii. De multe ori, când o căsnicie eşuează, e din cauză că acea iubire nu s-a transfigurat, rămânând la un nivel trupesc-sufletesc (erotic). S-a spus, de atâtea ori în utlima vreme că asta nu durează decât câţiva ani. Dar asta e forma cea mai inferioară a iubirii, care ţine de natură, şi e sădită în om, zic eu, pentru scopurile fireşti, adică naşterea de prunci. Când aceasta se consumă, cuplurile pot intra în criză. Dar cine intră în căsătorie cu credinţa că „această taină mare este; în Hristos şi în Biserică” are o altă perspectivă şi este pregătit pentru o iubire veşnică, care creşte, prin oricâte încercări ar trece. Ştie de la început că va avea cruce de dus, uneori comună cu soţul, alteori propria cruce, sau pe a celuilalt. Dar tocmai această cruce asumată de amândoi le sudează, în cele din urmă, inimile.

Nici nu se pune problema sa spui cuiva sa renunte sau altfel pleci, sa dai ultimatumuri, asta e dovada de infantilism, imaturitate, egoism. Este bine sa se discute, sa se analizeze, sa existe comunicare.

Ba ar mai fi inca cateva: daca te bate sau te ameninta cu moartea, daca te sileste sa faci avort sau avorteaza fara voia ta sau comite alt pacat de moarte, daca trece la alta religie parca....
da-mi voie sa caut un citat

http://turnu.ro/invataturi_catehetice.htm.

.......................
?...!

Tot al cu coarne, bata-l vina!
Dar mie mi s-a parut ca deja iti faceai mea culpa. Glykys nu e rea, asa e stilul ei.
Dar o parte importanta in lupta cu ispitele e sa nu te uiti inapoi. Probabil e o faza de tranzitie, o sa treaca pana la urma. (scuzati pleonasmul).

Ps: crezi ca ma poti ajuta cu o parere intr-o alta discutie? As aprecia f. mult sa am si opinia ta. (si nu numai)
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...743#post427743

Ana-Maria draga mea eu de multe ori am dat peste replici de-ale tale care m-au intrigat dar m-am abţinut să spun ceva.
De data asta nu spun că nu ai dreptate, dar cum poţi vorbi despre lucruri pe care le cunoşti doar de la alţii sau din lecturi?
Nu poţi vorbi despre traiul în familie şi despre complexitatea acestuia decât atunci când este parte din viaţa ta. Din câte ştiu nu eşti căsătorită. Dacă între timp te-ai căsătorit... te rog să mă ierţi

Poate toate astea se intampla pentru ca ai fost bolnav si inca esti in recuperare si toate eforturile pe care le faci sunt pentru a te recupera si pentru ca boala sa nu recidiveze. Cum ai spus si alta data, ai fost in iad si inapoi. Iadul poate nu te lasa sa pleci si sa uiti, dar faptul ca ai iesit e o victorie de nestramutat pe care nu trebuie sa o umbreasca amintirile neplacute (flash-back-uri, cum le spuneti voi). Asa ca mergi acasa, ia-ti copiii si nevasta in brate si multumeste-i lui Dumnezeu ca te-a ajutat sa te intorci la ei. Daca sunt furiosi, asteapta sa le treaca. Daca "pleaca la maica-sa" (metaforic vorbind), las-o cateva zile sa se linisteasca si du-te dupa ea, sunt sanse mari sa vina inapoi cu tine. Daca faci toate astea or sa vada ca "terapia" (rugaciuni, spovedanii) da (dau) rezultate, si merita sa te scuteasca de la unele indatoriri lumesti, care pot fi amanate. Dar eu totusi cred ca te auto-invinovatesti peste masura. Daca te-ai spovedit si ai fost iertat, poate n-ar trebui sa te mai marturisesti odata si-n fata intregii lumi. Stiu ca poate simti ca aici se face un fel de terapie de grup, dar nu toata lumea simte la fel.

:7: nu înțeleg de unde atâta răutate și plăcere de dat cu parul în ioan cezar...
hey, creștinilor de cauciuc, chiar aveți impresia că le știți pe toate, și despre ceilalți?!

Doamna Dorina, in primul rand ca eu nu tin sa fiu pe placul nimanui. Am cochetat odata cu aceasta idee, dar acum nu. Spun ce am de spus, chiar daca nu e comod, daca interlocutorul gaseste ceva bun si folositor in vorbele mele, sa se foloseasca, daca nu, sa treaca mai departe si sa gandeasca ce vrea, eu sunt impacata ca am spus ce am avut de spus.

In al doilea rand, remarc un lucru, si din experienta mea din viata reala, si din cea de pe forum si chiar din vorbele dvs. din acest citat: ai batrani, ai cu experienta multa, care ar avea ce sa ii invete pe aia tineri, mici si prosti, unde sunt?! De ce nu ii invata, de ce se abtin, de ce nu impartasesc din experienta lor cand trebuie? Le e teama sa primeasca critici, sa fie mai prost vazuti? Uitati, un user care spune ca nu sunt rea - nu stiu la cate mesaje i-am replicat, spunandu-i ca nu e bine ce face, ca e pacat in fata Domnului sa traiasca necununati ani la randul - mi-a facut observatie, ca dvs., cum indraznesc eu sa vorbesc, din postura mea de om mai tanar si necasatorit, despre asemenea lucruri?

Va intreb, oare trebuie sa fiu casatorita ca sa stiu ca desfranarea e un pacat?! Pai am indraznit, pentru ca am vazut ca aproape nimeni nu a luat atitudine. Persoanele in varsta, cu copii si experienta de viata duhovniceasca, nu au zis nimic. Oare de ce?! Ca daca vad si tac, inseamna ca nu ma bag si ca iau si eu parte la pacat.

Osandim pacatul, si nu pacatosul; problema este ca adeseori pacatul devine o parte esentiala din om si de aceea poate unii nu mai reusesc sa faca distinctia.

Oare trebuie sa fiu casatorita ca sa stiu ca neglijarea familiei nu e in duhul lui Dumnezeu?! Oare trebuie sa fiu casatorita ca sa cunosc care sunt scopurile casatoriei? Cele mai multe scrieri despre casatorie tot de la monahi le avem, oare si lor ar trebui sa le reprosam ca au scris ce au scris in necunostinta de cauza, numai pentru ca nu ne convin noua?


De aia am ajuns unde am ajuns, ca nu mai avem invatatori, ca nu mai suportam sa primim critici, ne credem toti vamesi si ii vedem pe toti farisei... Si daca cei tineri vad ca cei batrani, care ar fi indreptatiti sa faca si sa zica, tac, o fac ei, fireste, cu toate riscurile care decurg de aici: cu mai putin tact, cu mai putina credinta, cu mai putina dragoste, fiecare la masura lui....


Si ca sa fiu in sfarsit on topic, mi-am permis sa scriu ce am scris, in virtutea faptului ca ii cunosc toata familia lui Ioan Cezar, ca am observat anumite lucruri, ca mi-a cerut candva ajutorul intr-un anumit aspect spiritual, deci in virtutea legaturilor care s-au creat, mi-am permis sa fac o mustrare, care sa ii fie spre luare aminte si nu spre ispitire. Ca am considerat ca acest ajutor trebuie sa fie de mustrare si nu de indreptatire este alegerea mea personala, pe care mi-o asum, cu tot devotamentul pentru un om in nevoie si in cautare si cu toate riscurile pe care le presupune. La fel cum dvs. ati gasit de cuviinta, din grija duhovniceasca, fireste, sa ma corectati, tot astfel am procedat si eu.

Imi cer iertare daca am suparat pe cineva cu tonul postarilor mele. Nu putem vorbi mereu cu dulceata, ca altfel riscam sa facem diabet! :)