... e vorba de teologie inalta. Cand putem ca pacatosi sa cunoastem chipul lui Hristos in oricine il vedem? Si acesta ti se reveleaza cand il iubesti pe Hristos. Iar taina sufletului omului tot Dumnezeu o arata omului, dar nu oricarui om, ci mai degraba unui om la un neam - asa de drept trebuie sa fie acela. Ca si eu, de cate ori cad si am cazut in inselare, numai asa, ca am citit carte de teologie inalta si apoi imi imaginez, oare cum ar fi ce am citit, uitand ca imaginatia e podul dracilor.

Frate, Dumnezeu S-a făcut om şi a devenit accesibil oricăruia dintre noi, oricât de păcătoşi am fi. Nu-I place să rămână într-o transcendenţă totală, inaccesibilă. Chipul Lui îl poţi regăsi în orice om, chiar şi în cel mai păcătos, dacă poţi lăsa deoparte zgura păcatelor lui, dacă poţi, adică, să faci distincţia dintre om şi păcatul pe care-l face. Asta înseamnă cuvintele: „Iubeşte-l pe păcătos dar urăşte păcatul lui”.

Şi în momentul în care reuşeşti să faci aceasta, adică să nu-l mai judeci, îi acorzi încredere, îi arăţi poate chiar lui însuşi că nu e aşa de rău cum crede el, scoţi, adică ce e mai bun din el având încredere în faptul că există acea sămânţă bună în fiecare. Şi ce e bun în tine se întâlneşte cu ce e bun în el. Iar ce e bun în fiecare dintre noi nu este altceva decât pecetea chipului lui Hristos în sufletul nostru, cum explica de nenumărate ori Părintele Galeriu, spunând: Tatăl este Protochipul, Fiul (Hristos) este Chipul, iar noi suntem „după chipul”.

In momentul in care.... cineva ar reusi sa vada chipul lui Hristos in tot omul, s-ar face sfant sau ar fi sfant deja. Exact ceea ce spuneam mai sus.

Aduc in fata o postare a userului Alexandru Anastasiu - despre inselare.
Pe mine m-a cutremurat aceasta relatare si cred ca fiecare ar putea avea de invatat din ea:
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...&postcount=923

(continuarea e in mesajele 924 si 926 pe aceeasi pagina)

(mi s-a parut interesant ca personajul inselat credea ca este in comuniune cu ingerii, mergea la biserica, postea, citea rugaciuni, se inchina la icoane, folosea aghiasma etc... el credea ca se sfinteste, dar se indracea pt ca ii lipsea smerenia! Iar mesajele vrasmasului deghizat in inger erau despre iubire si pace. Interesant, nu?)

Alta postare interesanta raspunde la intrebarea:"Pot "mucenicii" ereticilor(papişti,stilişti,monofiziţi,uniaţi,etc. ) să se mântuiască?"
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...&postcount=928
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...&postcount=929
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...&postcount=930

Pana acum cel mai complet raspuns gasit la intrebarea mai sus mentionata. Merita citit, chiar daca este destul de lung.

Domnul Alexandru, are o gramada de posturi frumoase pe acest site. Toata stima.

Am fost haraziti, dintru inceput, sa vedem pe Hristos in semenul nostru, in aproapele.
Si s-ar fi cuvenit sa o facem, copii credinciosi.
Insa din pricina caderii protoparintilor, pe care o purtam in noi ca pe o rana vie,
din neostoita noastra pasiune de a pacatui neincetat, in tot chipul,
din cumplita noastra mandrie care ne copleseste si ne deformeaza stihiile in mare strambatate:

abia ne mai amintim de El, rastignindu-L...

Si nu, nu e posibil sa Il vedem pe Hristos cata vreme ne mentinem asa
nevoind cu nici un chip sa castigam cu adevarat pe Duhul Sau Cel Sfant.

Nu renuntam la ale noastre, asta-i tot.
Cautam o viata tihnita, succesul, ascunsi dupa masti nesfarsite si disimulari felurite... Si-n timpul liber ne indeletnicim cu mantuirea, in imaginatia noastra deformata.
Vai mie, ca am scris gandindu-ma cine sunt, de fapt... Vai mie, fratilor si surorilor... Vai mie cine am ajuns, de fapt...

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...2&postcount=20

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...&postcount=121

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...&postcount=122

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...&postcount=123

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...&postcount=124

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...&postcount=125

să sperăm că cei confuzi nu îi vor mai confuza în continuare pe ceilalți
 

Una din cele mai bune postări citite în ultima vreme pe acest forum:

Cea mai buna postare: N.Priceputul
 

"Fără să mă gândesc prea mult, poate şi sub influenţa unor întâmplări recente, cred că unul dintre cele mai mari păcate este avortul, care este şi o trădare. O trădare îngrozitoare, a unei fiinţe atât de mici şi de neajutorate, care are atâta nevoie de ocrotirea pântecelui în care s-a zămislit şi de care atârnă viaţa sa. E cumplit ca tocmai mama, de care pruncul are disperată nevoie ca să trăiască şi care în perioada embrionară este întregul lui univers, să-l trădeze atât de grav, dându-i moartea în chinuri în locul vieţii şi a dragostei.

Poate că cea mai mare virtute (sau aşa o văd eu, la momentul ăsta) este curajul. Pentru că fără curaj nu poţi fi credincios, nu te poţi încrede cu adevărat în Dumnezeu, nu poţi să te lepezi de toate ale lumii şi de toate ale tale ca să-ţi încredinţezi viaţa lui Hristos.

Trebuie să fii nebun pentru asta, adică să te negi pe tine însuţi, să te lepezi de toate ca să te prinzi de mâna întinsă a Domnului. Iar a avea curaj nu este altceva decât a asculta îndemnul repetat al lui Hristos: „Nu vă temeţi!”. Adică nu din noi vine aceasta, ci de la El. Curajul nu e nebunesc în sensul propriu al cuvântului (care ar însemna să te arunci în prăpastie fără a crede că Dumnezeu te prinde), ci e o desăvârşită încredere în Domnul.

Totuşi, nu prea sunt adeptul clasamentelor. Iată că, gândindu-mă, îmi vine în minte o altă virtute şi nu ştiu dacă pe asta nu o admir şi mai mult. Deşi parcă toate sunt unul şi acelaşi lucru până la urmă, având aceeaşi sursă: dragostea şi credinţa. Mă gândesc la jertfa de sine de care dau dovadă unii, cum ar fi cei care au toată viaţa grijă, cu dumnezeiască îngăduinţă şi milă, de o persoană handicapată. Renunţă, practic, la viaţa lor, ca să-i fie aceluia sprijin, ca şi acela să poată trăi şi să se bucure, atât cât poate, de viaţă.

Smerenia, fără îndoială, este şi ea tot pe primul loc, ca să zic aşa. Ea stârneşte admiraţia cu atât mai mult cu cât sufletul celui la care o constaţi este mai mare. Se întâlneşte la persoanele care fac mult bine, însă socotesc că n-au făcut nimic, cum sunt mamele cu mulţi copii, care au trăit toată viaţa prin şi pentru copiii lor, într-o uitare de sine aproape desăvârşită, ne-mai-având impresia că au jertfit ceva. Fac binele cu atâta naturaleţe, ca pe o datorie intrinsecă, ca pe o chemare lăuntrică, simţind că n-ar putea să facă altfel.

Deci, din nou legătura, căci văd smerenia legată de dragoste. Ea se dobândeşte şi atunci când ai milă de cel sărman, când îţi asumi şi împărtăşeşti cu el starea lui de sărac şi murdar, de bolnav şi, poate, nebun, de dispreţuit."

Multumim,D-le N.Priceputul foarte frumos si de folos!