1. Nu cred ca pelerinajele la locurile sfinte meritau viata unor femei si copii, chiar daca nu erau crestini.
2. Faptul ca ne putem bucura acum de Locurile Sfinte nu o datoram deloc romano-catolicilor ci ... bunavointei evreilor. Ironic, nu?
http://www.scarlakidis.gr/ROMANIA/10...-romanian.html
"La 7 iunie 1099, 12.000 de pedeștri și 1500 de călăreți ajung în afara zidurilor Sfintei Cetăți. După 40 de zile de asediu, la 15 iulie 1099, cruciații cuceresc Cetatea și
se repetă aceeași scenă: măcelul sălbatic al locuitorilor musulmani, precum și a puținilor evrei pe care i-au ars de vii în sinagoga lor. Într-o atmosferă de frenezie și demență, au fost măcelăriți până și copii mici, de cei, care, chipurile, slujeau pe Dumnezeul Dragostei.
(...)
Înfricoșătorul măcel este descris de diferiți cronografi care au fost martori oculari. Unul dintre ei, Fulcherius, spune următoarele:
„În jur de zece mii au fost decapitați în Templu.
Dacă ați fi fost acolo, picioarele voastre ar fi fost vopsite până la glezne de sângele măcelului. Nici unul dintre ei nu a rămas viu. Nu le-au cruțat nici pe femei, nici pe copii”.1
Asemănătoare este și descrierea lui Guillaume de Tyr:
„Nu era numai priveliștea trupurilor decapitate și a mădularelor tăiate, care erau împrăștiate peste tot și care pricinuiau groază tuturor celor ce priveau. Ci mai înfricoșător era să-i privești pe biruitorii înșiși, care erau plini de sângele ce curgea de pe ei, din cap până în picioare. O priveliște amenințătoare ce pricinuia groază tuturor celor pe care îi întâlneau”.2
(...)
Aceleași evenimente sunt descrise și de cronograful și preotul latin Raymont d’Agiles, care șochează prin cruzimea descrierii:
„Potopul de sânge care s-a vărsat în acea zi este de necrezut…Însă acestea erau lucruri neînsemnate în comparație cu cele ce s-au petrecut în Templul lui Solomon și în curtea lui. Ce s-a întâmplat acolo? Dacă aș spune adevărul, cred că va trece de limitele credibilității voastre. De aceea este suficient să spun cel puțin aceasta, că
în Templul lui Solomon și în curtea lui bărbații înaintau călare, iar sângele le ajungea până la genunchi și la hățurile cailor. Cu adevărat, a fost o judecată dreaptă și minu-nată a lui Dumnezeu faptul că acest loc se umpluse de sângele celor necredincioși”.4
Modul în care preotul francez înfruntă nemilostivul măcel este de-a dreptul inuman.
El consideră că spintecarea oamenilor neputincioși și a copiilor, a căror singură vină era că locuiau în această Cetate, a fost o judecată dreaptă și minunată a lui Dumnezeu. Pare de neconceput faptul că o astfel de poziție să aparțină unui preot.
Chiar și numai acest punct de vedere oglindește
ideologia bolnavă care stăpânea în rândurile cruciaților. Reflectă, de asemenea, și ideologia suverană a Bisericii Papale din acea perioadă (și nu numai), potrivit căreia sufletul unui musulman sau al unui alt necredincios era deja condamnat sau pierdut și, prin urmare, viața lui nu are o valoare deosebită. Această ideologie și aceste măceluri l-au îndemnat pe istoricul britanic Sir Steven Runciman să caracterizeze cruciadele drept o hulă împotriva Duhului Sfânt.5"