Hm!... Din ce in ce mai putine!... Incet-incet, ajungem sa nu fim deloc de acord! Oare o sa trebuiasca sa ma familiarizez cu lucrarile celor doi amintiti de tine (Carl Rogers si Wiliam James)... Ma tem ca ma incapatanez sa raman prost, decat sa risc sa am indoieli atunci cand altii nu au!...
Iarta-ma, pentru tupeu!!!

Un contraargument prin puterea alternativelor vii
 

Poate va capata sens pentru cei nedumeriti (de rezistenta mea indarjita fata de rolul jucat de dl. Plesu si de alti intelectuali "imbisericiti"), in ce parte inclina preferintele mele intr-ale oratoriei si conferintei, cu ajutorul urmatoarelor impartasiri:

http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...i-bisericesti/

http://vlad-mihai.blogspot.ro/2012/0...pre-maica.html

Apropos de psihologismul sireac al domnului Plesu, teologul
 

http://www.razbointrucuvant.ro/categ...-rafail-noica/

Face parte tot din preferintele (inimii) mele.

Cat priveste psihologia, as indrazni sa reamintesc ca inima este strafundul cel mai tainic al mintii...
(de aceea ne si apropiem de ea, drepte facind cararile intortocheate ale mintii, rugindu-ne...)


Iar titlul acestei conferinte, titlu dealtfel si al topicului, oare nu spune, singur, destul de multe?...
"Parabolele lui Iisus" ar fi oare un titlu agreat de duhovnicii pe care i-am "adus" in aceasta discutie a noastra?

Nu de cuvantul "parabolele" e vorba, nu aici e buba... Ci de Mantuitorul sufletelor noastre, Hristos Domnul!
Oare nu merita evidentiat acest Nume al Domnului, mai degraba?

Se pare insa ca nu, nu a meritat. Profitabil a fost gasit de organizatorii evenimentului cultural sa punem ca Iisus a zis niste parabole... Iisus al nostru, baiatul acela destept din popor, fiul teslarului si al Mariei... nu-i asa? NU, NU E DELOC ASA!
Vai noua!

Din pacate sensul pe care vrei tu sa-l dai este un... nonsens. Convinge tu pe cei care catadicsesc sa vina la conferintele celor enumerati anterior, sa citeasca sau sa asculte cuvintele acestor sfinti in viata. Eu aici fac legatura: macar daca, in goana noastra dupa "altceva", nu ajungem la biserica si nici nu avem "acces" (din indaradnicie si prostie) la astfel de predici, cuvantari, interviuri sau invataturi ale sfintilor nostri parinti, macar sa fim multumiti pentru inceput cu un "surogat", care pentru unii ar putea insemna "chemarea celui ce striga in pustiu" si astfel ne va fi de folos un cuvant, acolo, spus din cine stie ce interes meschin, dar pentru care Dumnezeu pune har.
De cate ori nu am dat "cautare" dupa ce "ni s-a parut" (prin har!!!) ceva interesant, si sa descoperim ca fara acel "ceva", am fi ramas mult mai saraci duhovniceste.
Acesti "neica nimeni", din punct de vedere religios, au toate sansele sa devina deschizatori de drumuri si "buni semanatori" fiindca ei deja au exercitiul oratoric, spre deosebire de altii care, chiar daca-l au si chiar daca sunt foarte induhovniciti, nu au ajuns inca in sfera de interes a celor "rupti" de acesta lume. Cineva TREBUIE sa inoade aceasta legatura!!! Cine sa o faca, Cezare? Eu? Tu? Pentru lume, eu sunt un rahat cu perje! Poate la tine sa fie niste fructe mai... exotice!!!

Nimicuri, Moshule, nimicuri dulci, nimicuri...

Multumiri si de la mine.

Am sa risc sa-l iau in serios pe fratele meu mai alb la par, Andrei Plesu, din dorinta de a face o precizare la interpretarea lui fata de parabola adevarului descoperit pruncilor. Treaba se petrece pe la minutele 49-51 in clipul postat de tine.

Dansul afirma acolo ca termenul folosit in textul grecesc se refera la om necopt, neterminat intelectual, care e dispus sa accepte invatatura, in timp ce fariseii si carturarii sunt stiutorii, cei care sunt inchisi, ca o sticla plina in care nu mai poti turna fara sa versi, fara sa risipesti. Pana aici total de acord. Numai ca urmeaza afirmatia ce m-a starnit la dezacord.
Nu de virtutea inocentei e vorba, e vorba de o virtute a plasticitatii.
Aici se vede o scapare a lui Andrei Plesu, care probabil nu a realizat ca plasticitatea este inocenta cea mai mare, intrucat este opusul mandriei. Cel ce le stie pe toate, ori e Dumnezeu Tatal intrupat, ori a inebunit de mandrie. Incremenirea carturarilor, a stiutorilor, este tocmai reflectia mandriei lor, lipsa oricarui sambure de smerenie, de discernamant. Astfel de oameni nu-si vor pune niciodata intrebarea : "Dar daca gresim noi?" Si mai ales in fata cui sa-si puna intrebarea : "Nu e acesta fiul teslarului? Nu sunt surorile lui nevestele fiilor nostri?" Cu alte cuvinte : cine e terchea-berchea Asta, ca noi sa gresim, iar El sa stie?

Cam asa vad eu relatia dintre inocenta si plasticitate.

Ca sa ne intoarcem la ideea topicului, este prea interesant ca sa trecem peste el, va propun doua parabole in interpretarea Sfantului Nicolae Velimirovici: Cele zece drahme si Trei masuri de faina. In aceste pilde, Sfantul Nicolae Velimirovici vorbeste in mod special despre Femeia ca un simbol al lui Hristos.

Cele zece drahme: Domnul in chipul unei femei
 

"Puteti crede ca Mantuitorul Hristos s-a infatisat pe Sine in chipul unei femei, in doua din parabolele Sale? Una este cea a femeii ce a luat trei masuri de faina si a facut aluat. Dar mai intai sa vorbim despre cealalta, in care Domnul ne spune despre femeia care a avut zece drahme si a pierdut una. Acestea sunt cele mai tainice dintre toate parabolele Mantuitorului. Deoarece parabola drahmei pierdute este scurta, o vom cita in intregime.

Sau care femeie, avand zece drahme, daca pierde o drahma, nu aprinde lumina si nu matura casa si nu cauta cu grija pana ce o gaseste? Si gasind-o, cheama prietenele si vecinele sale, spunandu-le: Bucurati-va cu mine, caci am gasit drahma pe care o pierdusem (Luca 15:8-9)

La prima privire, aceasta parabola pare atat de simpla, sau chiar naiva, incat nu il impresioneaza pe cititorul Evangheliei. De fapt, in aceasta parabola simpla ni se dezvaluie taina universului.

Daca o luam in mod literal, starneste nedumerirea. Femeia a pierdut doar o drahma. Chiar si zece drahme nu reprezinta o suma mare; de fapt, o femeie care are doar zece drahme trebuie sa fie foarte saraca. Sa presupunem, inainte de toate, ca gasirea drahmei pierdute a insemnat un mare castig pentru ea. Si totusi se prezinta ca un paradox, caci cum se face ca, desi fiind atat de saraca, ea aprinde lampile, matura casa si isi cheama toate prietenele si vecinele pentru a-i impartasi bucuria? Si totul pentru o singura drahma! O asemenea pierdere de timp – aprinderea unei lumanari si punerea casei in ordine, inainte de toate! Mai apoi, daca isi invita vecinele, este silita, potrivit obiceiului oriental, sa le ofere ceva de mancat si de baut, o cheltuiala deloc mica pentru o femeie saraca. Sa nu faca astfel ar insemna ignorarea unui obicei neschimbator.

Alta observatie importanta este ca ea nu invita doar o singura femeie careia i-ar putea oferi dulciuri, fapt ce nu ar fi implicat cheltuieli mari. Ci a invitat multe prietene si vecine, si chiar de le-ar fi intretinut modest, cheltuiala ar fi depasit cu mult valoarea drahmei pe care a gasit-o. De ce ar trebui ea sa caute drahma cu atata sarguinta si sa se bucure la aflarea ei, doar pentru a o pierde in alt fel? Daca incercam sa intelegem aceasta parabola in mod literal, nu se potriveste in cadrul vietii cotidiene, ci lasa senzatia a ceva exagerat si de neinteles. Deci sa incercam sa aflam sensul ei mistic sau ascuns. Cine este femeia? Si de ce este o femeie si nu un barbat, cand un barbat este mai predispus la a pierde bani, in cadrul obisnuit al vietii? A cui casa este cea pe care o curata si umple de lumina? Cine sunt prietenele si vecinele ei? Daca umblam dupa intelesul duhovnicesc al parabolei, in locul celui literal, vom gasi raspunsurile la aceste intrebari. Domnul spune: Cauta si vei gasi.

Femeia il reprezinta pe Insusi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cele zece drahme sunt ale Lui. El este Cel care a pierdut una dintre ele si s-a apucat sa o caute. Drahmele nu sunt monezi de aur sau argint. Potrivit teologilor ortodocsi, numarul zece inseamna deplinatatea. Cele noua drahme nepierdute sunt cele noua cete ingeresti. Numarul ingerilor este dincolo de intelegerea muritorilor, caci depaseste puterea noastra de calcul. Drahma pierduta reprezinta omenirea in intregul ei. Prin urmare Hristos Mantuitorul S-a coborat din cer pe pamant, la casa Sa, si a aprins o lumanare, lumina cunoasterii Lui. A curatat casa – adica a curatit lumea necuratiei diavolesti – si a gasit drahma pierduta, omenirea pierduta aflata in greseala. Apoi Si-a chemat prietenii si vecinii (dupa slavita Sa Inviere si Inaltare), si anume, nenumaratii heruvimi si serafimi, ingeri si arhangheli, si le-a descoperit marea Sa bucurie. Bucurati-va cu Mine. Am gasit drahma pe care o pierdusem! Aceasta inseamna: Am gasit oameni pentru a umple golul din Imparatia Cerurilor, provocat de caderea ingerilor cei mandri care au apostaziat de la Dumnezeu. La sfarsitul vremilor, numarul acestor suflete gasite si mantuite va trebui sa fie de bilioane, sau, in limbajul Scripturii, va fi la fel de nenumarat precum stelele de pe cer si precum nisipul de pe malul marii.

Domnul nostru S-a infatisat ca o femeie, deoarece femeile sunt mai grijulii decat barbatii la ingrijirea averii, la pastrarea casei in randuiala si la primirea oaspetilor. Daca aceasta scurta parabola, care consta in numai doua fraze, este explicata astfel, care inima nu se va cutremura? Caci cuprinde intreaga drama a lumii vazute si nevazute. Explica de ce Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant. Aduce o raza stralucitoare de lumina asupra istoriei omenirii si asupra dramei existentei fiecarui individ. Ne pune fata in fata cu o decizie rapida, deoarece viata noastra trece cu repeziciune – o hotarare daca dorim sa fim drahma pierduta gasita de Hristos sau nu. Hristos ne cauta. Ne vom ascunde de El, sau ne vom lasa gasiti de catre El inainte ca moartea sa ne ascunda de El, din lume si din viata?

Este o problema vitala si sta in vrerea noastra sa Il acceptam sau sa Il respingem. Dupa moarte va inceta sa fie o problema deschisa, si atunci nimeni nu va mai astepta un raspuns de la noi." (Sfantul Nicolae Velimirovici)

Trei masuri de faina
 

Si iarasi Iisus a zis: Cu ce voi asemana imparaţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luandu-l, femeia l-a ascuns in trei masuri de faina, pana ce s-a dospit totul. (Luca 13:20-21).

"Aceasta e alta parabola tainica a lui Hristos, pe care multi o gasesc greu de inteles. Tema actuala, luata din viata de zi cu zi, este simpla si clara. Din cele mai vechi timpuri sotiile s-au ocupat cu brutaria; ele iau faina, o pun in vase, fac dospitura, framanta aluatul si il coc. Aceasta a fost indeletnicirea zilnica a femeii casnice in Orient si in Apus, timp de mii de ani. Dar nu i-a trecut nimanui prin minte sa ia aceasta indeletnicire simpla ca pe o infatisare sau un simbol al Imparatiei lui Dumnezeu. Doar Domnul Iisus Hristos, pentru Care nimic nu era prea simplu sau neimportant, a luat aceasta indeletnicire gospodareasca obisnuita si a folosit-o pentru a explica ceva uluitor si extraordinar. Putea sa isi infatiseze Siesi pe propria mama la lucru.

Voi pune urmatoarele intrebari cititorului Evangheliei. De ce Hristos a luat drept pilda femeia, in locul barbatului, de vreme ce barbatii au fost brutari de-a lungul secolelor? Si de ce drojdia, de vreme ce azima (painea nedospita) era folosita in mod obisnuit? Si de ce femeia a luat trei masuri, si nu una sau doua sau patru? In sfarsit, ce legatura sau asemanare se gaseste intre stapanirea lui Dumnezeu si lucrul in bucatarie al unei gospodine?

Daca acestor intrebari nu le poate fi dat un raspuns, cum putem intelege parabola? Si inca a le raspune fara o cheie duhovniceasca ar duce doar la alte dificultati. Toate parabolele trateaza cu superficialul, dar intelesul lor adevarat zace in profunzime. Ele plac ochiului si par indeajuns de evidente, dar privesc duhul si duhovnicescul.

Aceasta parabola are o dubla interpretare duhovniceasca. Prima are de a face cu cele trei rase principale ale omenirii, a doua cu cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc. Pe scurt, ceea ce este remarcabil si neobisnuit in parabola aceasta este procesul istoric si personal al mantuirii omului.

Dupa Potopul cel Mare, au rasarit din fii lui Noe – Sem, Ham si Iafet – trei rase de oameni, semitii, hemitii si iafetitii. Acestea sunt cele trei masuri de faina in care Hristos pune drojdia Sa cereasca – Sfantul Duh Care insemneaza ca El a venit ca Mesia si Mantuitor al tuturor noroadelor si neamurilor omenirii, fara exceptie. Precum, cu drojdia, o femeie poate preschimba faina obisnuita in paine, si Hristos, prin Duhul Sfant, preschimba oamenii obisnuiti in copii ai lui Dumnezeu, in vietuitori nemuritori ai Imparatiei Ceresti. Din aceasta pricina, potrivit invataturii ortodoxe, sfintii sunt numiti ingeri pamantesti sau oameni ceresti, deoarece, fiind „dospiti” de Duhul Sfant, nu mai sunt faina obisnuita sau azimi nedospite ce zac pe pamant, ci sunt paine dospita care s-a inaltat. Potrivit Bibliei, azima era painea sclavilor, in timp ce painea era pentru cei liberi, copiii lui Dumnezeu. Deci, din acest motiv Biserica Ortodoxa foloseste paine dospita la Sfanta Impartasanie. Procesul dospirii a inceput in acea prima Duminica a Treimii sau Rusaliile, cand Duhul Sfant s-a pogorat din cer asupra apostolilor. Din acea zi, acest proces a continuat pana in ziua de astazi si va continua pana la sfarsitul vremii, cand totul va fi dospit. Aceasta este, deci, interpretarea istorica a parabolei tainice despre brutareasa. Cea de-a doua interpretare este psihologica si personala, si priveste cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc: intelectul, inima si vointa, sau, cu alte cuvinte, puterea de a gandi, puterea de a simti si puterea de a actiona. Acestea sunt cele trei masuri nevazute ale sufletului omului launtric. Aceste trei puteri fie raman pe de-a-ntregul nedospite, precum painea robilor, sau dospesc cu drojdia tinerii de minte a raului si a fatarniciei. Prin urmare, Hristos le-a spus ucenicilor sai sa se pazeasca de aluatul fariseilor care este fatarnicia, deoarece este plamada lumeasca si omeneasca, care vlaguieste toate puterile sufletului si il lasa infirm si bolnav. Dar Hristos Mantuitorul a adus pe pamant un aluat nou pentru a inalta puterile sufletului. Cei ce primesc aceasta noua plamada cereasca prin Botezul in numele Sfintei Treimi sunt numiti fii si fiice ai lui Dumnezeu, mostenitorii Imparatiei vesnice. Ei nu vor muri, caci chiar atunci cand vor parasi trupul, vor fi vii si vor trai vesnic. Aceast aluat ceresc ii umple cu lumina cugetarii, cu caldura iubirii dumnezeiesti si slava faptelor bune. Toate cele trei puteri ale sufletului sporesc impreuna in intelegere, si se inalta catre cer, catre desavarsire. Precum Domnul a zis: Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.

Femeia a fost luata drept pilda de desavarsire si nu barbatul, si Hristos s-a comparat Insusi cu o brutareasa, deoarece femeia ca sotie si mama pregateste painea pentru familie intr-o maniera iubitoare, pe cand brutarul coace painea spre a o vinde pentru castig. Tot ceea ce Hristos a facut pentru omenire a fost facut din dragoste curata, si prin urmare El se compara cu o brutareasa. Aceasta e cea de-a doua interpretare, dar ambele interpretari ale parabolei sunt corecte. Intelesul istoric si psihologic al parabolei este precum un copac ramuros ce creste dintr-o ghinda, pentru ca este cu adevarat maret in amploarea sa istorica si profund in adancimea sa psihologica." (Sfantul Nicolae Velimirovici)

Mulţumesc, Ekaterina, pentru postare. Nu mă ducea capul că drahma pierdută ar fi întreaga omenire, eu mă gândeam că draham pierdută, ca şi oaia cea pierdută, ar fi omul păcătos... dar de fapt, cum toţi suntem păcătoşi, tâlcuirea Sf Nicolae Velimirovici are mare sens.