Dacă universul acesta e finit, s-ar putea să existe sau să nu existe. Cu cât universul e mai mare cu atât probabilitatea e mai mare să existe. Dar aceasta nu înseamnă că e obligatoriu să existe.

Pe de altă parte, dacă universul e infinit, atunci ar fi necesar să existe, ba chiar mai mult, ar trebui să existe și copii identice ale noastre, deoarece într-un univers infinit ar exista părți ale sale care se repetă.

În realitate nu știm nici dacă universul e finit, nici dacă e infinit. Așa că un răspuns cert la această întrebare nu avem. Poate că vom avea sau poate că nu vom avea niciodată.

Tocmai asta e, că nu putem fi convinși de o asemenea variantă. Doar în matematică poți demonstra că un anumit lucru nu există. Ar putea exista extratereștri. Dar nu știm asta până nu-i vedem. Până ce se întâmplă aceasta e la fel de probabil să nu existe.

Eu personal cred că și dacă ar exista și i-am observa, șansele să ne vizităm unii pe alții ar fi infime, deoarece vorbim aici de distanțe, nu glumă. Cel mult ne-am bucura că nu suntem singuri, deși s-ar putea ca în momentul în care i-am observa să fim deja singuri... că viteza luminii e finită și s-ar putea ca respectivii să fi dispărut deja.

Problema ar fi însă foarte serioasă pentru Biserică. Teologii ar trebui să-i caute prin Biblie, că altfel e bai. Și ar mai fi o problemă. Dacă universul e atât de mare și pe deasupra e și populat, înseamnă că noi suntem niște gâze insignifiante, așadar de ce Hristos a înviat la noi și nu în altă parte? Ăia nu meritau și ei o înviere? Deci mai bine să nu existe. Așadar e de preferat ca universul să fie finit și cât mai mic cu putință. Iar când mă refer la finit, mă gândesc inclusiv la faptul că timpul e finit, adică el începe odată cu lumea și înainte de aceasta nu există nimic și se va termina odată cu lumea, adică după aceea nu va mai exista nimic. Așa arată o lume finită. Că altfel ar fi o lume infinită în care ar exista extratereștri și un număr infinit de copii identice ale noastre. Și eventual un Dumnezeu în ea. Am zis în ea, deoarece în afara realității nu există nimic. Am folosit cuvântul realitate în loc de univers? Exact! Pentru că eu prin univers înțeleg tot ceea ce există, inclusiv lucrurile pe care poate nu le vom putem vedea vreodată.

Legat acum de infinit. Infinitul nu e un număr. E o idee, adică ideea că la ceva poți oricând adăuga altceva. De exemplu, în intervalul 0-1, există un număr 1/2. Între 0 și 1/2 există un număr 1/4 și așa mai departe, astfel încât nu se ajunge niciodată la situația de a nu putea adăuga un alt număr între două numere, oricât de apropiate ar fi ele. La fel și atunci când numărăm. Întotdeauna putem adăuga după un anumit număr un alt număr mai mare fără să ajungem vreodată la situația de a nu mai putea face acest lucru. Și mai e un lucru și mai ciudat. El e legat de numerele iraționale, adică cele ce au un număr infinit de zecimale ce nu se repetă, adică după fiecare cifră care apare după virgulă există o altă cifră, fără să existe o ordine. Un asemenea număr este pi. Iar cifrele lui pi după virgulă conțin fiecare număr natural posibil, adică în zecimalele lui pi există toate numerele naturale.


Dacă timpul e infinit, atunci el e atât de lung încât de-a lungul său se poate întâmpla orice din ceea ce se poate întâmpla. Iar dacă el nu are un început, atunci în el s-a întâmplat tot ceea ce s-ar fi putut întâmpla vreodată. Cu matematica nu ne putem juca. Ea se aplică la orice, inclusiv la lucruri infinite. Ați putea spune totuși că atunci când vorbim despre un timp infinit care era înainte ca Dumnezeu să facă lucrurile astea pe care le vedem nu putem aplica teoria numerelor iraționale. În acest caz trebuie să se fi petrecut un număr limitat de evenimente, adică Dumnezeu n-a făcut prea multe lucruri înainte de a ne face pe noi, adică, altfel spus, un univers infinit fără Dumnezeu are infinit mai multe stări față de un univers infinit cu Dumnezeu. Complicat, nu-i așa?

Așadar, atunci când vorbești despre realitate și introduci în ea un Dumnezeu care se apucă să creeze oameni, îngeri și astre, dacă realitatea e finită, atunci Dumnezeu nu există pentru că nu există nimic în afara realității, iar dacă realitatea e finită, fie se poate întâmpla orice din ceea ce e posibil și orice se întâmplă se poate repeta, deci inclusiv creația, fie se întâmplă un număr limitat de lucruri și însuși Dumnezeu e limitat.

E paradoxal. Asta atestă că nu putem ști precis cum stau lucrurile. Nu știm dacă există extratereștri, nu știm dacă suntem singuri în lumea asta și nici măcar nu știm dacă există cineva care a făcut-o. In realitate știm foarte puțin, iar cei care cred altfel n-au decât să creadă ce vor. Realitatea nu depinde de ceea ce credem noi.

Universul în sine este un mare mister. Putem înțelege acest lucru chiar în Mitologia Grecească si variatele culturi si mitologii ale lumii.

Personal eu merg pe teoria Universului care a fost creat, rămâne în existenta si de ce nu, se extinde intr-un mod perpetuu, intr-un mod aparte si greu de cuprins. Cel mai bun exemplu este teoria care la un moment dat a fost chiar dovedita, cea a universurilor multiple. Nu suntem singuri în aceasta plaja infinita de descoperiri numita universul.

Plus, în Kabbalah, exista si partea Ain-AinSof *neexistenta (ce nu a fost creat, dar o sa fie), si Yesh (existenta, ce este creat si viata curge, Lumina Luminilor).

Practic într-un cuvânt, eu cred ca Universul este la fel ca si Creatorul sau... si anume... fără de moarte

Asta e marele mister ,si marele dar ce ni s-a facut ,ca Dumnezeu a ales sa se intrupeze nu intr-o stea , nu intr-o aura, nu in ingeri ci in om, in bietul ,neputinciosul si rautaciosul om.
Iar intruparea s-a facut nu ca trebuia cumva sa se arate Dumnezeu, ci doar ca omul sa fie eliberat de pacat si.prin jertfa cu care s-a incheiat viata lumeasca, sa capete iertarea

Da, dar in timpul vietii lumesti inainte sa plece la Tatal mai avem urmatoarea afirmatie daramatoare :

frază este cea mai cunoscută din Marcu 1:15, unde Iisus spune: "S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie".

Adica Imparatia este practic la varful degetelor voastre aici pe PAMANT nu pe lumea de Apoi, cealalta, cum ar veni.

Ca urmare, cu conceptul asta cum ramane...

In mod direct ni se spune in fata ca acum s-a incheiat o etapa a dezvotarii umane, cea a cunoasterii lumii materiale. Etapa asta s-a incheiat, si urmam sa intram in alta etapa pregatita de Tatal tot prin actul Creatiei.

Faptul ca lumea a fost Creata, inseamna ca noi care am fost creati cu aceasta lume trecem la o alta etapa din marele Act al Creatiei.

Creatia nefiind un simplu dosar incheiat si pus la Inventar.

Fii atent ca urmeaza sa experimentam alte perceptii, senzatii tari si alte lumi, ghici unde, AICI pe Pamant!

Hristos spune că împărăția este aproape. Și să ne pocăim. Tu deduci: "aici pe pământ". Este adevărat că nu se referă la lumea de apoi, de la sfârșitul vremurilor, la care se va referi în altă parte. Dar despre cum și unde poate fi aflată împărăția lui Dumnezeu ne vorbește în cele șapte parabole de la Matei 13.

Din ce spune Domnul în citatul ales de tine, eu înțeleg că Împărăția este aproape, iar poarta de intrare în ea este pocăința. Nu este vorba despre o altă etapă a Creației (despre care El spunea acum 2000 de ani că este aproape, iar tu o identifici abia în timpul nostru), ci de deschiderea, pentru toți cei ce cred și se pocăiesc, a Cerului pe Pământ. Vestea aceasta s-a împlinit la Pogărârea Duhului Sfânt, momentul întemeierii Bisericii, care nu este altceva decât mediul spațio-temporal al Împărăției vestite de Iisus. Ea este în același timp în lume și în veșnicie, este materie și duh.

Din păcate, obișnuim adesea să luăm din Biblie anumite versete care printr-o interpretare forțată par a ne susține propriile teorii, în loc să facem procesul invers, al pocăinței (metanoia) de a ne despărți de mintea noastră plină de prejudecăți, deschizându-ne atât mintea, cât și inima, către ce are Dumnezeu de spus.

În esență pocăința asta înseamnă: Să renunțăm (deci jertfă) la a fi centrul – mort – al propriei noastre vieți și să începem să gravităm în jurul lui Hristos cel Viu, ca să ne "molipsim" și noi de viața Lui. Să ajungem să avem "mintea lui Hristos", cum spunea Sf. Pavel.

Serios, oare de ce ar fi asta deducerea mea cand asa este scris?

Cand i-a poruncit lui Petru sa arunce navodul langa barca, cand mana uscata a fost reinviata, cand apa s-a transformat in vin, cand au inviat mortii la Porunca Lui, si mai ales cand a inmultit cele 5 paini si doi pesti in mii de paini si pesti pentru a hrani 5000 de oameni, tot parerea mea este?...cand de fapt asa cum afirmi tu noi trebuie sa ne "molipsim si sa gravitam" toata viata si sa meditam la "mediul spațio-temporal al Împărăției vestite de Iisus"

Acesti termeni sunt fara substanta reala, clara, ( care aduc a termeni legislativi special creati sa nu inteleaga nimeni nimic decat ei intre ei, avocatii), in timp ce pestii si painile consumate, celulele moarte devenite vii sunt palpabile, reale de aici de pe pamant.

Cand Petru cu fratele lui au scos plasa plina de pesti, nu au "gravitat" si nu s-au "molipsit" ci au scos pesti reali mancabili, vandabili, cu care si-au platit datoriile catre Cezar.

Ca urmare da, Imparatia lui Dumnezeu este accesibila aici pe Pamant, si se afla la varful degetelor noastre.

Desigur insa ai si tu dreptul la parerea ta, asigurat de sistemul democratic.


Dasemenea sfarsitul etapei cunoasterii lumii materiale prin intermediul Imparatului acestei lumi, a Mamonei se putea intrerupe si atunci daca exista vointa necesara si oamenii auzeau si vedeau. Cei 2000 de ani nu inseamna nimic la nivelul divin al poruncilor lui Hristos.

In schimb oamenii de atunci au refuzat sa auda si sa vada, asa cum continuam cu indarjire si razboaie sa o o facem Si noi acum.

Diferenta insa este ca acum cunosterea materialismului chiar a luat sfarsit, descoperirea a noilor fatete din lumea materiala s-a terminat, si asta face parte din Creatie ca doar totul este Creatia lui Dumnezeu. Asta sper ca aici ne este clar tuturor. Nu exista dusuri si intoarceri.

Am ajuns in acest punct fara sa ne dorim vre-o schimbare ci intr-o frenezie si isterie continua dupa comfort si distractii am tot dat inainte in speranta perpetua a ceva nou, a unei culmi noi a divertismentului si a dorintei de a avea tot mai mult.

Dar acum s-a terminat, si intram intr-o etapa noua, nu de voie, ci de nevoie, in primul rand din cauza deficitului energetic care v-a deranja puternic ierarhiile si elitismul tarilor si a oamenilor-elite, pus acolo ca piatra de poticnire tot de Creator.

Vin vremuri interesante!

Unde este scris că împărăția cerurilor este "aici, pe pământ"? Hristos vorbește mai ales în parabole, după cum singur afirmă.

Însă mulți din vremea aceea au înțeles la fel ca tine, văzând în Iisus un făcător de minuni care putea să le rezolve toate problemele materiale – foamea, sănătatea, sărăcia. N-au înțeles că prin minunile Sale Își manifesta dragostea dumnezeiască pentru omenire, restaurând-o. N-au înțeles că pentru a o restaura complet avea să le ofere mult mai mult decât acele minuni, și anume moartea și învierea Sa. N-au înțeles că se se cerea ceva și din partea lor – a noastră –, și anume pocăința.

Împărăția Lui ne este acum tuturor la îndemână, ca și celor dinaintea noastră, indiferent în ce secol trăim și cât de departe suntem de Eshaton – restaurarea cea din urmă a lumii pe care înțeleg că tu o prevestești. Aceea nu știm când va fi, de-a lungul istoriei mulți au identificat semne că ar fi aproape, însă mai important pentru fiecare dintre noi este să nu trecem orbi pe lângă ușa pe care Hristos ne-o deschide în Biserica Sa, prin pocăință și toate celelalte taine.

Nu sunt chestiuni abstracte ori greu de înțeles decât dacă ținem neapărat să le înțelegem, în loc să le practicăm pur și simplu, pentru că nu pot fi înțelese decât prin experiență, prin făptuire. Pocăința înseamnă să privești către Hristos, apoi către tine și să constați cât de prost stai față de Modelul după al cărui chip ai fost creat. Și totuși să nu deznădăjduiești, ci să vezi că și ție îți întinde aceeași mână pe care i-a întins-o lui Petru ca să nu se scufunde.

E un mare adevăr ceea ce ziceți! Știm foarte puține lucruri despre univers.

Nu înțeleg ce relevanță are faptul că luăm în considerare aceste mitologii. Vechile culturi știau mult mai puține lucruri despre univers decât știm noi. Vechile mitologii sunt interesante, ba chiar fascinante, însă ar trebui să separăm ceea ce e interesant de ceea ce e adevărat.

Nici măcar de acest lucru nu suntem siguri, mai ales că nu prea avem dovezi. Poate eventual dovezi despre extinderea sa la nesfârșit. Dar s-ar putea să ne lipsească și aici unele detalii. Cât de multe și cât de importante, nu știm.

E posibil. Mă îndoiesc însă de partea cu Creatorul pentru care chiar n-avem nicio dovadă. Poate că universul există pur și simplu. Poate că n-a existat întotdeauna în forma actuală, lucru care e foarte probabil, altfel n-am mai vorbi despre Big Bang, univers inflaționar, multivers etc. De ce mai introducem și creatorul în această ecuație? Pentru că neștiind prea bine cum au apărut lucrurile acestea, privim în jurul nostru și vedem că principala activitate umană e producerea de lucruri. Și atunci considerăm că tot ceea ce există trebuie să fi fost produs de cineva, neapărat de o persoană înzestrată cu conștiință, afecte, voință și putere. Dumnezeul Bibliei e construit exact după acest tipar și în plus are aceste trăsături umane duse până la maximum: e atotștiutor, e atotmilostiv și atotrăzbunător, conduce istoria după un plan magnific și are o putere totală. Are aceste calități la maximum, pentru că altfel n-ar mai putea satisface definiția cuvântului "Dumnezeu", cuvânt care, în fond, e inventat tot de noi, că doar nu ne-a căzut din cer cu limbaj cu tot. Oamenii sunt plini de imaginație, iar să ne imaginăm un zeu nu presupune un efort cu mult mai mare decât să ne imaginăm orice altceva. Să vă dau un exemplu? Pot să-mi imaginez o linie infinită. Oamenilor le-a trebuit ceva vreme să facă un asemenea lucru, dar până la urmă au reușit și astfel au inventat geometria. Ideea de Dumnezeu e mai veche decât geometria, deci presupun că a fost mai ușor să ni-l imaginăm pe Dumnezeu, decât să inventăm geometria care e mult mai abstractă și presupune, ca o condiție necesară, să ne ridicăm deasupra concretului existent în noi.

Păi nu prea pare a fi mister lucrul despre care ne vorbiți. Prin mister înțeleg ceva ce nu cunoaștem. Însă dumneavoastră văd că oferiți acestei istorii cu întruparea o explicație foarte clară. Așa că nu văd unde e misterul. Pentru dumneavoastră lucrurile sunt cunoscute, deoarece spuneți că întruparea s-a făcut pentru a-i elibera de păcat pe oameni. Clar ca bună ziua! Eu însă vorbeam mai sus despre un mister real, adică despre ceva ce nu cunoaștem. Ar trebui în prealabil să vedem ce înțelege fiecare dintre noi prin cuvintele: taină, mister, necunoscut, ca să știm dacă folosim aceste cuvinte în cunoștință de cauză sau doar ne jucăm de-a limbajul.

Ideile creștinilor sunt cât se poate de clare. Ce înseamnă să ai mintea lui Hristos? Probabil să înțelegi cum gândește Hristos, adică să înțelegi care e sensul Evangheliei, să ai, mai bine zis, interpretarea corectă (eu aș zice discursul corect). Și pentru că presupun că dumneavoastră aveți discursul corect, presupun de asemenea că ați ajuns la ceea ce numiți pocăință. E bine!

Dacă ideile creștinilor ar fi atât de clare precum spuneți, nu ne-am fi divizat în atâtea mii de denominațiuni. Iar asta cred că are legătură tocmai cu "mintea lui Hristos", care este Modelul nostru, Arhetipul pe care-L căutăm în străfundurile ființei noastre, dorind să sporim în asemănarea cu El. Spre deosebire de El, noi suntem posesorii unor minți pline de prejudecăți, de subiectivisme, de simpatii și antipatii, de partizanate, de egoism, etichetări – ori, cum spune literatura duhovnicească, de patimi: invidie, ură, răutate, concupiscență, lăcomie, mândrie ș.a. Fiind centrați pe noi înșine, toate acestea ne deformează gândirea, raționamentul, pe care încercăm să le folosim în favoarea preconcepțiilor noastre. Nici chiar savanții – poate în afară de matematicieni – nu sunt liberi de prejudecăți, deseori nereușind să se pună în slujba adevărului obiectiv dacă acesta nu le este pe plac.

În ce mă privește, poate că spuneți bine că "am ajuns la pocăință", în sensul că m-am apropiat de ea, dar sunt abia la început de drum, unul care nu are sfârșit. Este ca și cum începi să urci un munte al cărui vârf nu-l vezi, fiind ascuns de nori și care, cu cât înaintezi, cu atât pare mai înalt și mai îndepărtat.

Metanoia înseamnă, într-adevăr, înlocuirea treptată a gândirii proprii – defecte, bolnave, cum am spus mai sus – cu cea curată, desăvârșită, a Chipului nostru, Hristos. Procesul constă în renunțarea treptată la propria voie și chiar viață, pentru a pune în loc voia și viața Lui, centrarea noastră în El culminând, de altfel, cu hrănirea noastră cu Trupul și Sângele Său.

Este scris in multe pasaje.
Uite, de exemplu unul din ele:

Luca 11:13
'Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!”

Acest indemn impreuna cu Porunca: "Indrazniti, eu am invins" a lui Hristos(om fiind), hai sa fim seriosi, ...nu aduce a nici o parabola/metafora ci este fix o posibilitate reala aici pe Pamant!

Din nefericire insa, omul de 2000 de ani nu reuseste sub nici o forma sa se rupa de Imparatia mamonei, direct sau indirect, desi incercari au fost.

Acum insa in vremurile de apoi, in caz ca astea sunt, Dumnezeu ne-a spus ca " va revarsa Duhul Sfant peste toti oamenii"
Trebuie doar sa facem un efort colectiv, masivul nostru intelectual sa-l canalizam nu spre ticktoace ci spre a DESCIFRA din Puzzel-ul absolut monumental lasat de Hristos concluzionat prin acel misterios "Urmeaza-ma!" modul in care sa lucram cu Irationalul care se va revarsa peste noi, da, evident, cu rugaciune, umilinte, smerenie si toate cele.

Insa trebuie sa nu uitam sa folosim MASIVUL de intelect, care in prezent este SUB OCUPATIE de catre CORPORATIILE Mamonei pentru a ne distrage total de la a ne construi un scut formidabil impotriva lui.

Chiar si Apostolul Petru mentioneaza asta la Cincizecime:

"14 Dar Petru s-a sculat în picioare împreună cu cei unsprezece, şi-a ridicat glasul şi le-a vorbit astfel:

– Bărbaţi iudei şi voi, toţi locuitorii Ierusalimului, să vă fie cunoscut lucrul acesta şi să ascultaţi cuvintele mele! 15 Oamenii aceştia nu sunt beţi, aşa cum presupuneţi voi, pentru că nu este decât ceasul al treilea din zi[a], 16 ci aceasta este ceea ce a fost spus prin profetul Ioel:

17 „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu,
voi turna din Duhul Meu peste orice făptură.
Fiii şi fiicele voastre vor profeţi,
tinerii voştri vor vedea viziuni,
iar bătrânii voştri vor visa visuri!
18 Chiar şi peste slujitorii Mei şi slujitoarele Mele
voi turna din Duhul Meu în acele zile
şi vor profeţi.
19 Voi face minuni sus în cer
şi semne jos pe pământ,
sânge, foc şi coloane de fum.
20 Soarele se va preface în întuneric,
iar luna în sânge,
înainte să vină ziua cea mare şi glorioasă a Domnului.
21 Atunci oricine va chema Numele Domnului
va fi mântuit!“[b]"