[SIZE=3]~Daniela Gifu[/SIZE]: „La început a fost IUBIREA…“

De câte ori se apropie noaptea, mă năpădesc regretele… Of, iar m-am iubit doar pe mine însămi!
Trăim într-o societate a iubirii sinelui şi nu a iubirii celorlalţi. Este una dintre piedicile pe care puţini o depăşesc, dăruindu-se de bunăvoie vremelniciei.
Cum să aflăm liniştea în Lumină? Calea este să deschidem ochii şi inima la spusele Mântuitorului: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23).
Configurând simbolic un spaţiu istoric al iubirii - marcat înainte de toate de iubirea lui Dumnezeu faţă de propria Sa creaţie, OMUL, urmată de iubirea dintre om şi om şi dintre om şi oameni – textul biblic este întâiul care aminteşte vrerea lui Dumnezeu de a împlini ceea ce numim azi COMUNIUNE UMANĂ: „Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el.” (Geneza, 2, 18). Comuniunea umană înlesneşte acel transfer de gânduri, posibil uneori şi la indivizi ce aparent nu au nimic în comun, dar mai ales de emoţii, ce pot modela caractere dintre cele mai dure.
Parcurgând şi interpretând textul biblic deducem că starea de armonie deplină defineşte comuniunea umană, bazată - în primul rând - pe iubire. Fiindcă iubirea o regăsim în toate. Tema nu este desigur nouă. Dar inedit, mişcător şi cuceritor este modul în care o interpretăm, tonul obiectiv, neidilic, cu nuanţe moderniste care - pentru mulţi – vor părea amare. Căci dacă lumea ar fi privată de iubire, partea spirituală din noi ar fi moartă. Dacă am fost zămisliţi cu trup şi suflet, a fost doar în numele iubirii.
A vorbi despre iubire înseamnă a nu o fi întâlnit încă…, fiindcă acest prim şi definitoriu sentiment al desăvârşirii nu poate fi povestit. E un curaj sau o nebunie să te avânţi a scrie despre iubire. La început nu a fost CUVÂNTUL, ci a fost IUBIREA sau, altfel spus, a fost CUVÂNTUL pornit din IUBIRE. Valoarea iubirii echivalează pentru Creator cu armonia şi puterea de a te dărui fără a aştepta recunoştinţă. Afirmaţia este susţinută de întreg textul biblic, trebuie doar să ne facem timp în programul nostru - adesea încărcat cu mofturi şi banalităţi - să-l parcurgem şi să-i decodificăm misterioaselor mesaje.
Tocmai o atare raţiune m-a îndemnat – după multe nopţi nedormite – să-mi intitulez eseul „La început a fost IUBIREA…”, un gând problematizat pe cunoaşterea semnelor iubirii, de unde se naşte comuniunea umană. Iubirea este acel sentiment care ne adună şi solidifică relaţiile interumane. Ea gravitează în centrul tuturor sentimentelor omeneşti.
Aflându-mă – oare a câta oară – în mijlocul unei mase impresionante de mireni, ca pelerin în căutarea esenţei spirituale într-unul dintre primitoarele şi tainicele lăcaşuri sfinte româneşti, mă străduiam să le înţeleg aşteptările, să pătrund sensul feţelor lor flămânde şi disperate – la mulţi dintre ei - şi să le insuflu ceva magic din vrerea sufletului meu, în consens cu valorile moral-creştine – exprimate cu fermitate, dar şi multă iubire, de călugărul stareţ. Mă căzneam – atât cât îmi permitea propriul meu nivel spiritual - să vibrez cu auditoriul, solicitându-i tacit, dar răspicatafectiv, să urmeze ADEVĂRUL mântuirii noastre: iubirea. Îi priveam şi dintr-o dată am auzit, şoptindu-mi-se de o boare de vânt, cuvintele lui Iisus: „Că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Înţelesul acestor sacre şi de mult prea puţini desluşite învăţături, în acel înălţător şi încărcat context spiritual, devenea, pentru mine şi ceilalţi, unirea puterilor sufleteşti pe tărâmul iubirii, căci numai ea ne adunase în acel ales şi tainic adăpost. Iar acea iubire cerea cunoaştere şi îndrumare de la cel pus în slujba lui Dumnezeu. Desigur, rugăciunea colectivă era încă pervertită de gândurile materiale, venite năvală atât din interiorul nostru, cât şi cu sprijinul outsiderilor imateriali, de joasă frecvenţă.
Vorbim mult de iubirea necondiţionată faţă de semeni, mai ales în momentele de meditaţie colectivă, când toţi par preocupaţi cu adevărat de vigoarea evlavioasă a comuniunii. Este necinstit însă să aşteptăm semnalele divine pentru ceea ce numim sacrificii în numele credinţei. Vorbim mult, dar împlinim puţin. Poate o facem de frica singurătăţii, deşi prin ea – fără să exagerăm – putem să ne autoradiografiem cel mai bine şi fără părtinire evoluţia spirituală. Singurătatea nu ne-o poate alunga cel de lângă noi, ci tot la Dumnezeu se află speranţa, la Cel care poate pune în golul sufletesc împlinirea iubirii…

Când Mântuitorul Iisus Hristos a spus: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei, 5, 43) nu limita semnificaţia aproapelui. Raportarea noastră - din punct de vedere social -, vizavi de aproapele,are drept sens iubirea umană care - în cele din urmă – înseamnă respectarea semenului, indiferent de religie, de opinie, de statut socio-profesional. Poate interveni însă o barieră de comunicare, aceea ca aproapele să nu înţeleagă ce este iubirea. Iubirea nu înseamnă numai starea de bine a sinelui, de confort, adesea ea are ca fundament sacrificiul. Iubirea însemnă curăţie, rânduială, predanie, bunătate, temelia binelui şi a dreptăţii, cărora li se alătură inspiraţia, firescul şi măsura, simplitatea, cuminţenia cugetului, socotinţei. Sunt şi necazuri, înfruntări, poate şi căderi de lungă durată. Dar când fac parte din mersul rectiliniu al lucrurilor - niciodată dincolo de suportabilitate, atunci ele trebuie înţelese doar ca o dojană divină pentru necumpănirea noastră.
Putem iubi în multe feluri. O primă manifestare a iubirii semenului este iubirea socială, întrajutorarea, adică să slujim prin cuvânt, prin faptă, prin gând binele comunităţii. Fiecare o poate face în felul său, important este să se ferească în a face rău. Este primul pas al iubirii ca act filantropic, sau ca act de caritate şi de milostenie. Desigur, aici nu luăm în considerare trândăvia, pentru că atunci am deveni părtaşi la păcatul lenei. Ar fi - în cele din urmă - încurajarea unei forme a hoţiei. Da, facem un act filantropic acolo unde într-adevăr este nevoie de el. Apostolul Pavel spunea clar: „Cine nu lucrează, nici să nu mănânce.”
Un alt mod de a iubi este iubirea duhovnicească, dar este cale lungă, anevoioasă şi plină de încercări până a-i simţi beneficiile. Pentru noi toţi, ordinea firească aceasta este: dovedim iubirea faţă de semeni ca să tindem la iubirea lui Dumnezeu. E un proces natural, simplu, bazat pe trei principii: uman, sufletesc şi dumnezeiesc.
Luând ca punct de plecare principiul că trebuie să fii OM ca să poţi iubi, înseamnă că trebuie să trăim, aşa cum l-a conceput Dumnezeu pe om, întru puritate şi devotament. Creatorul aşteaptă de la noi să ne implicăm cu toată zestrea fiinţei noastre în actul iubirii, nu doar să spunem vorbe frumoase despre ea.
Parafrazându-l pe Marin Preda, „Dacă iubire nu e, nimic nu e…”, prin extrapolare, nici Univers nu e…, nici Dumnezeu nu e…! Cercetându-ne lumea interioară vom afla în timp iubirea adevărată şi – în final – iubirea lui Dumnezeu. Mulţumindu-ne doar cu surogate ale iubirii nu avem dreptul să ne lamentăm cu traiul nostru mizer şi nefericit. Iubirea – deşi pare un clişeu învechit – este o taină care înnobilează firea omenească, gata să se manifeste, gata să rezoneze între sufletele pereche, care devin prin îngemănare UNUL.
Într-o lume în care schimbul faptelor, al trăirilor, al gândurilor, ajutorarea cerşetorilor, promisiunile gratuite şi multe, multe altele devin în mentalul colectiv dovada învederată a iubirii semenilor, Vocea Divină va fi pentru totdeauna stinsă.
DANIELA GIFU
Mi-a placut foarte mult acest eseu dspre Iubire.

Ca sa il iubim pe aproapele nostru ca pe noi insine,inainte de toate trebuie sa stim sa ne iubim pe noi.

Da si nu ! Iertare. Iubirea de sine , nu miroase bine , in sensul egoist . Ea naste mult individualism si duce spre mandrie. Deci mare prudenta !

Nu e vorba de IUBIREA EGOISTA aici frate Cristian!!! ca spune Sf.Pavel "cine si-a urat vreodata trupul sau? oare nu-l hraneste si il incalzeste?"
Daca noi nu ne iubim pe noi, la nivelul de faptura facuta/creata de Dumnezeu cu RATIUNE, VOINTA SI SENTIMENT, atunci nici pe aproapele nu-l putem iubi!!! Daca noi nu ne respectam pe noi insine, cum sa respectam pe cel de langa noi? Daca nu suntem sinceri cu noi insine cum vom putea spune adevarul ori de cate ori trebui sa il marturisim? atat fata de cineva apropiat, fie si duhovnic, fie si cineva mai putin apropiat!!! Cazi imediat din ochii tuturor daca nu esti sinceri, daca nu ai respect fata de tine insuti... Iubirea de sine/respectul de sine nu aprecierea de sine care este deja mandrie - patima!!! de ce crezi ca spune sa iubim CA PE NOI???pai daca noi nu ne iubim, pretuim ca si fii ai lui Dumnezeu, ca si facerea dupa chipul Sau, ca si creatie din IUbire a Sa, cum vom putea la acest NIVEL pe aproapele nostru???
Sa ne smerim inaintea lui Dumnezeu si sa ii multumim pt toate!!! Doamne ajuta!!! Fii binecuvantat!!!

Parintele Paisie :
 

"Daca omul il iubeste pe Dumnezeu, apoi isi iubeste si casa sa, si pe vecinul sau, si pe vecinul de dincolo de frontiera, si pe vecinul mai indepartat. Daca nu-L iubeste pe Dumnezeu, nu iubeste nici pe vecin, nu iubeste pe nimeni. Apoi omul incepe sa se miste din interes si isi spune : " Voi face legaturi cu acesta pentru ca sa ma ajute la cutare situatie " ; Voi face legaturi cu cutare, pentru a profita in aceasta sau cealalta ". *citat valabil si la topicul despre prietenie .

Asa este.

Am citit aici pe forum, la acest subiect, mi se pare ca daca este citit topicul in intregime, va rezulta, prin metoda sintezei, o definitie complexa a iubirii.

Capitolul 13

1.De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. 2.Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. 3.Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. 4.Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. 5.Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. 6.Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. 7.Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. 8.Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; 9.Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. 10.Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. 11.Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. 12.Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. 13.Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

Cum putem iubi pe cineva care permanent vrea sa ne faca rau ? (Savatie Bastovoi)
 

Tot cu gandul la Hristos. Toate sa se faca cu mintea indreptata spre Hristos. Sa ne intrebam cum il vede Hristos pe acest om rau din fata noastra ? Pentru ca eu il vad asa cum il vad. Si cum il vede Hristos ? Nu stiu cum il vede, dar a murit pentru el.

Cum putem iubi pe cineva care permanent vrea sa ne faca rau ? (Savatie Bastovoi)

POATE SA NE FIE MILA DE EL,SA-L PLANGEM PENTRU CA E RAU SI PENTRU CA NU REALIZEAZA IN CE APE SE SCALDA.IL PUTEM AJUTA RUGANDU-NE PENTRU EL CU LACRIMI,PENTRU CA DACA PENTRU CEI CARE IL CAUTA PE DUMNEZEU SI SE ROAGA LUI NU SUNTEM SIGUR CA SE VOR MANTUI DAR CEI RAI ATUNCI?SE POATE CA E STAPANIT DE UN DUH RAU,SAU POATE CA NU-L CUNOASTE PE DUMNEZEU,DAR NOI IL PUTEM AJUTA RUGANDU-NE PENTRU EL SA-L LUMINEZE DUMNEZEU SI SA-L INTOARCA LA EL CA EL POATE .EU ASA CRED.