Ai subliniat foarte bine , si coincid cele scrise de tine cu cele citite din Sfantul Vasile despre mandrie -invidie si manie . Pana la urma orice pacat neandreptat , nestapanit , se mareste si da nastere la alte pacate , se tot mareste precum un bulgar de zapada care se rostogoleste fara control .
Iti multumesc pentru cuvantul tau !
Un an nou cu bucurii !

dacă îmi place capra vecinului si trag tare muncind, ca să imi cumpar o capra la fel de frumoasă, este invidie?!

exact. motorul acesta poate fi mândria, dar nu invidia.

Parerea mea este ca este invidie..daca nu doreai o capra la fel de frumoasa..si cumparai o capra dupa banii care ii aveai sau capra pe care o gaseai in targ sau care o luai pentru ca ii placea copilului/sotiei/ etc...atunci te lasai putin in voia soartei...nu cautai comparatii cu capra vecinului, sau chiar daca tineai la vecin il cereai o recomandare ce capra sa iei sau te gandeai chiar sa iei una nu chiar asa de frumoasa ca sa nu-i para rau vecinului in fiecare zi ca nu a gasit una mai de soi.
Eu personal luam alt animal...ca daca vecinul avea capra si eu gaini poate ne ajutam reciproc la nevoie. Pe principiul acesta merg cam in general. Daca colegii se duc in excursie intr-un loc in mod sigur nu ma duc acolo pentru ca am impartasi acelasi impresii si discutia ar fi monotona...daca vii cu un element de noutate e mai bine...odata imi merge mie mai prost, alta data la coleg, asta e viata...

Nu. Ar putea fi vorba de o dorinta care nu e spre folos: la altfel de averi ne este spre folos sa tanjim. Dar invidie nu este, fiindca invidia presupune un sentiment negativ si nu o dorinta gresit orientata. Un contra cuiva si nu un pentru ceva.

asta este. sentimentul negativ simţit fata de bunul altuia.
asta este invidia.

Exact asta este invidia!

INVÍDIE, invidii, s. f. Sentiment egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele sau de situația bună a altuia; pizmă.

Iti pare rau ca altul are (si tu nu).
Deci mai intai iti pare rau ca vecinul are capra si tu nu. Ca pe urma gasesti o solutie sa ai si tu este altceva. Dar in prima faza este invidie.

Pentru Yasmine:

1. Orice ai spune, in orice lucru sunt doua persoane (cel putin). Si am dat si exemple mai sus.
Intotdeauna sunt cel putin doi vinovati. Mi-au trebuit ani de zile sa inteleg asta.
Chiar si criminalul ala pe care il dai de exemplu. Vina ai cand nu stii sa fii prudent sa nu dai de el, sau sa nu ajunga sa-ti faca rau.
Vina are si fata violata, chiar fara voia ei.
E greu de acceptat.
Nu spune nimeni ca trebuie acum luati in brate criminalii.
Dar sa-i pui numai pe unii la zid si restul sa zici ca sunt buni...
Intr-un divort sunt tot doi vinovati, ca nu trebuie sa ne inchipuim ca unul este perfect.
A gandi asa simplu ca ala e rau si e vinovat, e usor, dar nu e corect.

Reiau exemplul meu simplu:
Daca un copil are mere si altul n-are si tanjeste si il invidiaza, amandoi sunt vinovati. Cel care are mere trebuie sa-i dea si celuilalt.
Asa ne invata bunul Dumnezeu. Sa fim smeriti, sa impartim ceea ce avem.

2. Invidia este si ceva omenesc.
Exista cazuri cand ea este din pura rautate. Nu-ti trebuie lucrul celuilalt, dar mai bine sa nu-l aibe. Uite asa.
Si chiar din placere: ia sa vad ce are vecinul, sau colegul! Ce mai am de invidiat. Ce grozav!

Dar in majoritatea cazurilor invidia este de nevoie, de dorinta. Ai nevoie si tu de un lucru, sau de iubire, de recunoastere si etc. Iti doresti sa ai si tu.

Cineva chiar adusese la extrem si spunea ca invidia duce la criminalitate. De acord. Dar astea sunt cazuri extreme.

Sunt oameni care fac rau din invidie si distrug si oameni care doar sufera in tacere si nu fac rau. Sa nu-i punem pe toti in aceeasi oala.

Si sa ridice aici mana unul care cu mana pe inima sa spuna ca n-a invidiat niciodata! Si se considera acesta criminal, sau raufacator? Nu cred.

In sfarsit, Pelerinule, ti s-a ascutit privirea :) foarte bine ai cuprins in cateva cuvinte dezastrul din(tre) noi!! sa ai un inceput de an (calendaristic) plin de mangaieri care sa-ti bucure inima!

Sa vedem ce spun unii ceva ma isteti ca noi , adica Sfintii Parinti


Invidiosul in mod obisnuit examineaza viata semenilor lui si urmareste compararea vietii lui cu a lor. Cand se incredinteaza ca fratele lui ii este superior, atunci lasa sa se manifeste groaznica patima a invidiei. Si in mod obisnuit prima manifestare este mohorarea, supararea si mahnirea. "Niciodata tristetile, niciodata mahnirile nu parasesc pe cel gelos". Calitatile trupesti si sufletesti ale celorlalti sunt cauza de tristete si mahnire. Chiar si bunurile materiale sunt cauza supararii. De aceea invidiosul nu se deosebeste de un om gol care este ofensat de toti. "Nimic nu-l deosebeste de omul gol jignit de catre toti". Si aceasta ranire este foarte adanca. Coboara in inima. "Toate aceste lovituri si rani izbind in adancul inimii lui" (Sfantul Vasile cel Mare).
Invidiosul in mod obisnuit are multi ochi. Supravegheaza cu sarguinta sa gaseasca totdeauna motive sa condamne. Observa pe celalalt cum va vorbi, cum se va comporta. Este pregatit sa-i faca observatii si mai ales in fata celorlalti, ca sa-l coboare si paralel sa se inalte pe el insusi. Cand cel invidiat este laudat, atunci cel care invidiaza este gata sa exprime contrariul. Este pregatit sa spuna "da, dar..." si sa prezinte intamplator parti necunoscute ale vietii celuilalt, evident ca sa-l umileasca.
Sfantul Vasile cel Mare infatiseaza foarte sugestiv si manifestarile trupesti ale omului invidios. Fiindca este adevarat ca patimile sufletului de multe ori sunt manifestate si trupeste, de vreme ce exista stransa legatura intre suflet si trup. Spune Sfantul Vasile cel Mare ca invidiosii devin evidenti din expresia fetei lor. "Privirea acestora este seaca si nestralucitoare, obrazul mohorat, spranceana ofilita; sufletul tulburat de patima, nemaiavand criteriul adevarului asupra lucrurilor". Invidiosii nu gasesc ceva bun la ceilalti, gasesc numai urateniile celuilalt.

din “Problemele vietii” Editura Egumenita
 

Sfantul Ioan gura de Aur nu prea e deacord , ori el e depasit si noi suntem prea destepti , ori . . . !
Deci :
Ioan Gura de Aur

Nimic nu-i dezbină mai mult pe oameni decât invidia, care e o boală neînchipuit de grea şi mult mai primejdioasă decât iubirea de argint, căci ea este rădăcina tuturor relelor. Iubitorul de argint este mulţumit atunci când el dobândeşte ceva, pe când cel care invidiază nu se mulţumeşte decât atunci când semenul său nu dobândeşte nimic. Fericirea sa este nefericirea celuilalt. Există o nebunie mai mare ca aceasta? Omul invidios se topeşte ca o lumânare văzând că vecinului său îi merge bine. Astfel, el nu numai că se lipseşte de bunătăţile cereşti, dar nici în această viaţă nu are linişte. Molia nu roade lâna şi nici viermele carnea aşa cum invidia roade şi distruge inima şi măruntaiele omului invidios.
Nu este nici o greşeală dacă îi numim pe invidioşi fiare şi demoni. Aşa sunt invidioşii sau chiar mai răi, pentru că fiarele se năpustesc asupra noastră numai când sunt flămânde sau când noi le stârnim, însă invidioşii, de multe ori chiar şi atunci când le facem bine, se poartă ca şi cum i-am fi nedreptăţit. Demonii simt duşmănie faţă de noi, dar nu şi faţă de ceilalţi demoni, în vreme ce oamenii invidioşi nu ţin cont de nimic. Aceştia nu se îngrijesc de mântuire şi îşi dau sufletul la iad, umplându-şi inimile cu tristeţe şi tulburare fără nici un motiv.
Rău mare este invidia. Există ceva mai rău decât ea? Poate preacurvia. Dar cel care săvârşeşte preacurvie măcar, pe de o parte, simte o anumită plăcere, iar pe de altă parte, păcătuieşte doar câteva minute, pe când cel care invidiază nu se odihneşte zi şi noapte, căci invidia este un vierme care îi roade inima fără încetare.
Aşa cum porcul este mulţumit când se tăvăleşte prin noroi, şi diavolul, când ne face rău, la fel se bucură omul invidios de răul semenului său. Se simte foarte bine când cineva din jurul său păţeşte o nenorocire. Nefericirea celuilalt este fericirea sa şi fericirea celuilalt este nefericirea sa. Aşa cum scarabeul se hrăneşte cu murdărie, la fel se hrăneşte şi omul invidios cu suferinţele altora.
Oamenii văd cum este înjunghiat un animal şi le pare rău de el. Însă cel invidios vede că semenul său are parte de binefaceri, şi suferă, se face fiară sălbatică şi se îngălbeneşte de ciudă. Ce nebunie mai e şi asta? Spu- ne-mi: de ce faci astfel? Ce te-a apucat? Te necăjeşte faptul că fratele tău este fericit, important şi faimos? Dimpotrivă, pentru acestea ar trebui să te bucuri şi să-I mulţumeşti lui Dumnezeu. Toţi creştinii suntem un trup, iar capul nostru este Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora (Rom. 12, 5). De aceea, atunci când se întristează şi suferă un mădular, şi celelalte suferă cu el, iar când unul dintre mădulare se bucură şi este fericit, atunci şi celelalte sunt bucuroase (1 Cor. 12, 26), căci printr-un mădular se slăveşte întreg trupul, dar şi capul, adică Hristos. Cu toate acestea, tu, în loc să te bucuri, suferi. Suferi pentru că este slăvit Dumnezeu. Iată până unde te duce patima ta!
Îmi vei spune: „Am vrut doar ca Dumnezeu să Se slăvească prin mine”. Însă atunci când te bucuri pentru fericirea aproapelui tău, Dumnezeu Se slăveşte prin tine. Iar dacă Dumnezeu Se slăveşte prin aproapele tău, iar acesta îţi este duşman, este un motiv în plus să ţi-l faci prieten. Dar tu, dimpotrivă, faci din prieten duşman, pentru că Dumnezeu Se slăveşte prin acela. În ce fel ţi-ai mai putea arăta duşmănia faţă de Dumnezeu?
Iată de ce, chiar dacă ai face minuni sau ai fi curat cu trupul, dacă ai posti şi te-ai nevoi şi dacă ai ajunge la virtuţile îngerilor, nu eşti decât un păcătos, pentru că a pus stăpânire pe tine patima invidiei. Nu te deosebeşti cu nimic de închinătorii la idoli, dacă îi iubeşti pe cei care te iubesc. Gândeşte-te atunci care este starea ta dacă îi urăşti pe cei care te iubesc. Este mai rău să invidiezi decât să duşmăneşti, pentru că cel care duşmăneşte se potoleşte dacă dispare pricina duşmăniei lui şi chiar şi-l face prieten pe duşmanul său, pe când cu cel care invidiază aşa ceva nu se întâmplă niciodată. Cel care duşmăneşte îşi arată pe faţă patima, pe când invidiosul o ţine ascunsă. Cel care duşmăneşte are un anumit motiv pentru care se comportă astfel, pe când invidiosul nu are nici un motiv, în afară de patima sa şi de îndemnul satanei.
Află că cine doreşte rău semenului său sau îl nedreptăţeşte, sie însuşi îşi face rău. Pe când cine doreşte binele pentru semenul său sau îi face bine, sie îşi face bine. Cel care este vorbit de rău, nu numai că nu va fi nedreptăţit, dar va primi şi o mare răsplată. Nu acesta este vrednic de pedeapsă – bineînţeles, dacă nu a prici-nuit el însuşi vorbele rele care s-au iscat despre el –, ci acela care îl vorbeşte de rău.
Poate că îmi vei spune acum: „Nu îl vorbesc de rău degeaba. Mi-a făcut nedreptate”. Ţi-a făcut nedreptate? Atunci de ce te nedreptăţeşti şi tu acum, judecându-l pe omul care ţi-a făcut nedreptate? Astfel, semeni cu cel care, încercând să se apere, întoarce cuţitul înspre sine. Dacă vrei şi ţie să-ţi faci bine şi pe acela să-l cuminţeşti, spune despre el cuvinte bune. Dacă spui cuvinte rele, nu vei fi crezut de ceilalţi, care se vor gândi că vorbele tale izvorăsc din duşmănia pe care o ai faţă de el.
Nu-ţi murdări, dar, sufletul cu răutate, ci împodobeşte-l cu virtuţi. Nu arunca în semenul tău cu noroi, ci împleteşte-i cununi prin cuvinte de laudă. Nu scoate din gura ta necurăţii, căci tu vei fi primul care le va simţi duhoarea, ci oferă bunătate şi dragoste, ca să fii tu primul care le simte mirosul plăcut. Nimeni nu-l iubeşte pe omul invidios, pe când pe omul bun, care ştie să spună cuvinte frumoase despre orice, cu toţii îl iubesc ca pe un frate adevărat.
Şi pentru că ţi-am spus mai înainte că cel care invidiază şi vorbeşte de rău îşi face rău sieşi, nu celui căruia îi doreşte răul, trebuie să-ţi explic acum ce am vrut să spun. Îţi voi da mai multe exemple.
Cu ce l-a vătămat Cain pe Abel atunci când l-a omorât din invidie? Fără să vrea, l-a trimis mai devreme în Împărăţia cerurilor. Pe când el, dimpotrivă, a fost aspru pedepsit pentru păcatul său.
La fel Isav: cu ce l-a vătămat el pe Iacov? Iacov s-a îmbogăţit, dobândind nenumărate bunătăţi materiale, pe când el a ajuns să rătăcească prin locuri străine.
Preabunului Iosif, ce rău au reuşit să-i facă fraţii săi, care puţin a lipsit să nu-l omoare din pricina invidiei? Aceştia au ajuns să sufere de foame şi să fie în primejdie de a-şi pierde vieţile, pe când Iacov a ajuns stăpânitorul Egiptului, al doilea după Faraon.