Foarte sugestiv mesaj! Multumesc.

Ieri am avut bucuria sa asist la slujba de la misiunea greco-catolica din Paris. Cei 180 de credinciosi veniti la Sfanta Liturghie mi-au lasat impresia unei comunitati inchegate, se salutau si se cunosteau intre ei, unii pastrandu-si inclusiv accentul ardelenesc. O vorbire atat de neaosa, presarata cu cate-un frantuzism acolo unde te asteptai mai putin, dadea ceva foarte amuzant.

Predica, pornind de la pericopa vindecarii copilului lunatec (Marcu 9: 14 sqq) a subliniat cateva lucruri demne de a fi retinute:
-avem aici o aluzie la moarte si la inviere. Copilul cade "ca mort", "incat multi ziceau ca a murit", dar este ridicat de Isus ("Dar Isus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare"). Nu altfel a fost si cazul cu fata lui Iair.
-cel care vindeca este Isus, iar Apostolii nu putusera sa il vindece, desi lor le fusese adus copilul mai intai. Domnul ne spune motivul pentru care nu putusera sa il vindece: acest soi de demoni trece cu rugaciuni si cu post. Or, Apostolii nu se rugau si nu posteau. Nu o facusera pana atunci. Iarasi, Domnul ne explica (in alta parte) de ce: fiindca Mirele era cu ei. Cand Mirele nu va mai fi cu ei si cand Cel Trimis se va cobori asupra lor in ziua Cincizecimii, ei vor practita rugaciunea si postul si vor face numeroase minuni de vindecare si chiar de inviere.
-pericopa mai rezolva o nedumerire a acelor protestanti care sustin ca nu se poate boteza un copil, deoarece nu crede si nu spune, cu gura lui, Crezul. Or, vedem bine aici: copilul este salvat in baza credintei. Isus spune: "De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede". Inclusiv vindecarea de moartea spirituala, a acestui copil care era "ca mort". Intr-adevar, el este vindecat in baza credintei, numai ca nu a lui, ci a tatalui lui care il aduce la Isus. Copilul nu spune nimic in tot acest pasaj biblic. Tatal este cel care spune: "cred, Doamne, ajuta necredintei mele!".

O carte f buna: Talcuiri din Sfanta Scriptura pentru fiecare zi din an - Sf Teofan Zavoratul

Predica de Duminica trecuta a abordat o tema mai rar analizata a credintei nostre, tema subscrisa suferintelor Domnului nostru.

Suferinta Lui pe Cruce a durat trei ore. "Da!" am fi inclinati sa spunem, "moartea pe Cruce e ceva teribil, totusi e vorba numai de trei ore. Nici nu se compara cu suferinta mea, cu durerea mea, cu boala mea, care de ani de zile ma tintuieste in pat!". Chiar si daca adaugam toata Calea Crucii, drumul din Pretoriu pana pe Golgota, nu ne ies mai mult de 6 ore de suferinta. Putem sa mai adaugam biciuirea, maimutarirea regalitatii Lui cu infigerea coroanei de spini, smulgerea hainelor lipite de rani. Daca adaugam si bataia de joc, sudalmele si scuiparile din Sanhedrin, care au avut loc cu ocazia acelei judecati impotriva Legii desfasurate noaptea, ajungem la putin mai mult de 12 ore de suferinta. Chiar si daca adaugam sudoratia hemoragica din timpul rugaciunii din Gradina Ghetsimani, socotita, in general, ca inceputul patimilor, chiar daca a fost vorba atunci nu de suferinta fizica, ci morala, nu ne ies nicicum mai mult de 24 de ore. Fiindca stim ca inceputul Cinei cele de Taina a fost joi la ora 18, iar vineri la ora 18 era deja asezat in Mormant, fiindca incepea Sabatul. Putina suferinta, fata de aceasta paralitica, tinutuita la pat de atatia ani. Putin, fata de suferinta morala a acestui parinte de care copiii isi bat joc de ani de zile si il abandoneaza batran si bolnav. Putin, fata de suferinta fizica si morala a acestui condamnat pe nedrept de crima, care de ani de zile e supus, fara vina, unui regim penitenciar represiv.

Da, toate aceste suferinte sunt mari si vedem ori auzim adesea de asemenea cazuri teribile. Nu avem voie sa minimalizam suferinta nimanui. Cu atat mai mult, nu avem voie sa minimalizam suferinta Domnului nostru. Noi, care pentru o durere de masea alergam la dentist, protestand ca, neintelegandu-ne durerea, nu ne primeste deindata, noi, care fiindca avem somnul tulburat ori ne-a contrariat vecina alergam la doctor sa ne dea o pastila care sa ne rezolve problemele, nu avem voie sa minimalizam suferintele celor care patimesc cu mult mai mult decat noi.

Ce anume face ca o suferinta sa fie mai mica sau mai mare ? Primul lucru la care ne gandim e intensitatea ei. Una este sa ne ardem la varful unui deget, alta este sa suferim o arsura pe o jumatate de corp, caz in care putem lesina de durere. Mai este si durata. Intr-adevar, unele suferinte sunt mai indelungate, altele de mai mica durata. Acesti factori sunt obiectivi. Dar mai sunt factorii subiectivi, pe care adesea ii uitam. Unii oameni sunt mai sensibili la suferinta decat altii, din pricina unei constitutii mai delicate a lor. In cazul altora, pot sa se expuna la raniri sau la temperaturi extreme fara sa simta mare lucru. Domnul noastru a avut un corp perfect. Muschii Sai erau perfecti, nervii Sai erau perfecti. Sensibilitatea Lui era deplina. Pacatul Originar a facut ca trupurile noastre sa fie mai grosiere si toata materia sa devina astfel. Dar Domnul nostru, nascut fara de pacat, avea un trup perfect. Pe cat a devenit de impasibil dupa inviere, pe atat era de sensibil inainte de moarte.

Un alt lucru de ordin subiectiv care amplifica suferinta este caracterul ei injust. Cel condamnat pentru crima in urma unei erori judiciare, sufera din cauza detentiei, cu tot ce inseamna ea. Dar sufera, inca cel putin pe atat, deoarece se stie nevinovat. Cu atat mai mult Domnul nostru, care nu a avut nici pacat ancestral, nici pacate personale trebuie sa fi suferit din cauza nedreptatii. Iar suferinta morala a tatalui care se vede abandonat si batjocorit de copiii lui, in ciuda sacrificiilor pe care le-a facut pentru ei, ar fi si mai mare daca ar intrevedea intreaga nenorocire la care copiii lui vor ajunge peste ani. Asa a intrevazut Domnul nostru in Gradina Ghetsimani. Asa a intrevazut si pe Calvar, cand a fost coplesit de greutatea pacatelor noastre.

Inca mai sunt oameni care nu se dau in laturi in fata pericolului. Unii o fac fiindca sunt inconstienti de pericolele la care se expun. Acestia sunt temerarii. In asemenea cazuri de fals eroism, vorbim mai degraba de inconstienta. Nu asa sunt curajosii. Curajosii realizeaza intregul pericol, si totusi socotesc ca datoria lor, importanta indeplinirii misiunii lor depaseste riscul la care se expun, cu toate consecintele lui. Curaj nu inseamna sa nu te temi, ci sa iti invingi teama. Domnul nostru a intrevazut, in Gradina Ghetsimani, tot ce se va intampla. Domnului nostru i-a fost teama. Ar fi vrut ca Tatal sa indeparteze de la El paharul acesta. Dar Domnul nostru, plin de curaj, si-a invins teama, spunand "nu vointa Mea, ci a Ta sa se faca".

Sa meditam, in aceasta sfanta perioada, la toate aceste lucruri legate de patimile Domnului nostru. Si, in necaz si suferinta daca vom fi, sa ne rugam ca si El: Doamne, la care toate sunt cu putinta, de voiesti, indeparteaza de la mine paharul acesta. Dar nu voia mea, ci voia Ta sa se faca!

Nu măsurăm în ore, minute sau mai ştiu eu ce unitate de măsură.

Execuţia capitală pe cruce era, în antichitatea romană, cea mai dureroasă, cea mai dezumanizantă, cea mai crudă metodă de execuţie.

Condamnatul putea petrece ore, zile în şir, în dureri atroce, ştiind că urmează să moară în curând, dar nu suficient de în curând.....

O fotografie (FOTOGRAFIE !!!!) a unei execuţii prin crucificare: https://en.wikipedia.org/wiki/Crucif...rucifixion.jpg

Dumnezeu, omorât de oameni, astfel. Nu pentru greşeala Lui, ci pentru greşelile celor care L-au legat de Cruce.

Oile Mele asculta vocea Mea
 

Aceasta Duminica a Bunul Pastor este si Duminica Indurarii, dupa cum spune explicit Introitul (rubrica de deschidere a Liturghiei publice in ritul apusean traditional, cand preotul urca la altar, n.m). Exista o logica liturgica aici. Iata ca, dupa ce Dumnezeu isi descopera Trinitatea Sa, schimb etern de iubire in cadrul substantei divine, apoi se incarneaza fiind deliciul Sau sa locuiasca intre oameni si, in sfarsit, Rascumpararea, fiindca a coborat pe pamant pentru a satisface propria sa justitie in locul nostru, lasand astfel mainile libere dumnezeiestii Sale Indurari.

Cu toate acestea, exista inca un obstacol in planul sau de iubire. Daca Mantuitorul ofera salvarea Sa tuturor oamenilor, nu toti profita de ea. Din pacate, nu vom merge toti in Paradis. Vai! O mare multime de oameni nu va merge acolo. In ziua Judecatii, intr-o parte vor fi tapi si capre cum nu vrem sa ajungem, iar in alta parte oile lui Cristos. Cum se face diferenta ? Scrie in Evanghelia de azi. "Oile Mele ma cunosc si Eu cunosc oile Mele. Ele asculta de vocea Mea". Deci, pentru a beneficia de dumnezeiasca Indurare trebuie sa ascultam de vocea Bunului Pastor si sa ne lasam condusi de El. Duminica trecuta, Duminica Tomei, noi am vazut ca primul act al acestui parcurs este actul de credinta: "Domnul meu si Dumnezeul meu!". A fost Duminica credintei. Iar acest act de credinta ne aduce, azi, sa vedem cum Bunul Pastor si-a dat viata Sa pentru oile Sale. A facut-o pe Golgota, dar a facut-o si la Sfanta Cina si la prima comuniune a Apostolilor. Continua sa o faca prin intermediul pastorilor carora le incredinteaza salvarea sufletelor.

Dar, vai! Cine sunt bunii pastori printre preoti ? In aceste vremuri de criza a credintei, acest lucru a devenit marfa rara. Bunul pastor este acela care ia ca model pe Isus Cristos. Viata preoteasca este o viata facuta din renuntarea interioara spre a face voia Tatalui. Iar aceasta renuntare poate merge pana la moarte. Bunul pastor isi da viata pentru oile sale. Asa cum a facut Parintele Voyneau, parohul din Lacul Mic, care a facut pasul inainte cu semnul crucii pentru a proteja turma sa. Iar ochii credintei ne arata ca a facut-o bine, din moment ce toti au luat cununa de martiri (este vorba de un sat din Vandeea exterminat complet de trupele republicane in 1794, n.m.).

Bunul pastor, episcop sau presbiter, este si omul Sfantului Sacrificiu al Liturghiei. In Joia Sfanta, la Cina cea de Taina, Domnul nostru a realizat in mod mistic si fara sangerare Misterul Rascumpararii pe care il va savarsi in suferinta si sange, pe Cruce. Liturghia este acest Mister inefabil in care Cristos vine in mod real, dandu-se ca victima oferita pentru a umple de Gratie pe cei care asista la ceremonie si pe cei pentru care Sacrificul este oferit. Astfel, fiecare Liturghie este o vizita a Bunului Pastor care isi da viata Sa pentru noi. Este Lumina lui Cristos, mort si inviat, care vine sa lumineze viata noastra zilnica.

Bunii pastori, episcopi ori preoti, trebuie sa ofere Sacramentele. Este marea misiune pe care Cristos o traseaza apostolilor : faceti discipoli si botezati ! Bunul pastor boteaza spre salvarea sufletelor, pentru ca ele sa fie spalate de pacatul ancestral si integrate in Corpul Mistic al lui Cristos asa cum mielul nou nascut este integrat turmei. El mirunge (daca a primit aceasta delegatie) pentru a preface mielul in oaie, pentru a face din crestini oameni impliniti, soldati ai lui Cristos. Bunul pastor asculta confesiunile pentru a readuce la viata de har oaia ratacita in pacat. Distribuie Sfanta Impartasanie, fiindca Bunul nostru Pastor nu vrea sa se multumeasca sa traiasca printre oameni, ci vrea sa traiasca in ei. El vrea sa uneasca Carnea Sa cu carnea noastra, Sangele Sau cu sangele nostru, Sufletul Sau cu sufletul nostru deoarece Indurarea Sa doreste sa ne divinizeze. Fata de Eva, ispititorul stie ce spune : "veti fi ca Dumnezeu". E chiar aceasta chemarea noastra comuna, doar ca drumul pe care il arata el este gresit. Dar, pentru a fi divinizat prin Sfanta Euharistie e necesar sa o primim cu demnitate, atat din punct de vedere corporal (post, imbracaminte corecta, comportament de reculegere) cat si din punct de vedere spiritual (stare de gratie, vointa de a cumineca spre a placea lui Dumnezeu, a fi in pace cu aproapele nostru).

Vedem bine, deci, ca, daca Bunul Pastor ne copleseste cu binefacerile Sale, exista mereu aceasta conditie, aceea pe care ingerii o canta de Craciun : sa fim oameni de bine, adica sa vrem binele, sa vrem ceea ce Dumnezeu vrea. Cu cat vointa noastra va fi mai conforma vointei Bunului Pastor, cu atat Indurarea Sa ne va coplesi cu gratiile Sale.

Predica de azi a fost despre democratie.
Ideea fundamentala a democratiei este aceea ca puterea vine de la popor. Dar Domnul a invatat o cu totul alta doctrina. Dezbatand cu Pilat din Pont, care spune ca putere are sa il condamne sau sa il elibereze, Domnul raspunde ca nu ar avea nicio putere daca aceasta nu ar veni de sus. Iata deosebirea, enorma, dintre doctrina democrata si doctrina crestina. Noi credem ca toata darea cea buna de sus este, de la parintele luminilor. Legitimitatea cuiva nu este data de popor, ci de conformitatea cu parintele luminilor.

Vad ca toata lumea este preocupata de vot. Chiar si pe crestinii parohiei acesteia ii vad discutand mai ales despre vot. Dar, intr-o Duminica, alegerile, fie ele si pentru functia suprema in stat, intr-o republica ce nu are niciun fel de legitimitate, sunt mult mai putin importante decat un singur Rozariu spus din inima. "Da, dar sunt mai urgente, parinte!" mi s-a spus. Asa sa fie, oare? Daca in casa cuiva ar fi inundatie, daca apa ar tasni fara oprire, umpland subsolul si amenintand fundatia casei, ati avea o parere modesta despre inteligenta cuiva care s-ar repezi sa evacueze apa inainte de a inchide robinetul uitat deschis sau de a astupa spartura tevii prin care se revarsa apa. Fiindca, oricat de spornic ar fi gospodarul care evacueaza apa revarsata, demersul lui nu ar folosi la nimic daca inundatia continua. Dar daca, de fapt, nimeni nu s-ar repezi nici macar sa evacueze apa, ci cei adunati si-ar pierde timpul in dezbateri despre cum ar fi mai bine sa fie evacuata ? Daca unii ar spune ca trebuie sa o evacuam singuri, in timp ce altii ar spune ca trebuie sa antrenam vecinii in munca aceasta ? Daca unii ar spune ca trebuie sa folosim cratitele existente, in timp ce altii ar spune ca trebuie mai intai sa ne imprumutam ca sa ne cumparam niste galeti noi, care ar fi mai eficiente decat cratitele din bucatarie ? Si toate acestea in timp ce apa, din robinetul deschis, tasneste in continuare, atunci precis ca vi s-ar forma convingerea ca traim intr-o lume nebuna.
Ei bine, iubiti frati si surori, acesta este adevarul. Traim intr-o lume nebuna. O lume in care se dezbate despre cum ar fi mai potrivit sa se evacueze mocirla in timp ce nimeni nu se gandeste sa stopeze cauzele revarsarii. Fiindca un lucru trebuie sa ne fie clar si oricine il poate vedea cu ochiul liber, in afara de cazul in care are solzi pe ochi: mocirla asta are o cauza si nu exista urgenta mai mare decat a-i opri cauza. Nu intensitatea unei inundatii, ci vechimea ei este ceea ce ameninta fundatia casei. Or, mocirla asta are deja cateva decenii, e drept ca nicicand nu am perceput-o ca acum, deoarece mizeria s-a tot acumulat strat peste strat si se va acumula in continuare atata timp cat oamenii gasesc urgente in alta parte si lucreaza, ori se fac ca lucreaza, in alt punct decat ar trebui.

Dar, despre ce cauza vorbim ? Iubiti credinciosi, cauza mocirlei este necredinta. Inca de acum mai bine de doua secole, cand "republica" si "democratia" au inceput cu uciderea preotilor, calugarilor si credinciosilor am avut semnul inundatiei. Cand s-a continuat cu jefuirea bisericilor si profanarea mormintelor, cand prin "declaratia drepturilor omului" s-a inteles evacuarea drepturilor lui Dumnezeu, noi nu am urmarit imparatia lui Dumnezeu, nici dreptatea Lui. Ce vom manca, ce vom bea, cu ce ne vom imbraca ? Iubiti credinciosi, sa cautam mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea ni se vor adauga noua cu asupra de masura. Aceasta este Sfanta Doctrina despre bunastare. Iar aceasta Sfanta Doctrina am nesocotit-o tot mai mult. Nu mai cautam imparatia lui Dumnezeu, de aceea avem nu numai ateism, ci tot mai mult paganism. Oamenii sunt mai preocupati de zodiace decat de Rozarii, iar numarul celor care cauta sa citeasca Horoscopul Zilei il excede cu mult pe al acelora care cauta sa citeasca Evanghelia Zilei. "Da, parinte, dar totusi unul dintre candidati e mai putin rau decat celalalt!" mi se spune. De acord, se prea poate, dar prea putin conteaza. Atata timp cat niciunul nu cauta sa opreasca sursa mocirlei, care este necredinta, nu are niciun rost sa va puneti sperante in vreunul din ei mai mult decat in altul. Dar are rost sa faceti in viata voastra, a familiei voastre, a copiilor vostri ceea ce e, cu adevarat, mai urgent. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si tot ce va trebuie, si mancare, si bautura, si haine si atatea altele pe care Tatal le stie mai bine decat voi vi se vor adauga voua cu asupra de masura.

Predica de azi fost adresata in principal copiilor care au primit prima sfanta impartasanie. Dar, din ea, cu totii am avut de invatat: copii si oameni care ne socotim mari.

Parintele a plecat de la cuvantul latinesc ARDOR (ardoare pe romaneste, ardeur pe frantuzeste). ARDOR, care nu e fara legatura cu verbul a arde, se refera la focul ce cuprinde inima si o inflameaza de iubire fata de Dumnezeu, sursa vietii ei. Este, in principal, ceea ce trebuie sa cerem in rugaciune si, mai ales, in sfanta cuminecare. Setea de Dumnezeu corespunde setei lui Dumnezeu pentru noi. Ceea ce luam in Sfanta Impartasanie este Sfantul Sau Trup pe cruce, cand a spus "Mi-e sete!". El vrea nu numai sa il urmam, el vrea ca Trupul Sau se se amestece cu trupul nostru, Sangele Sau sa se amestece cu sangele nostru, setea Sa sa se oglindeasca in setea noastra, in ardoarea noastra pe care El singur, ca aducator al Apei Vii o poate potoli.

Dar acest cuvant, ARDOR, format din cinci litere, ii poate ajuta pe copii, asa cum ne poate ajuta si pe noi, sa tinem minte in ce fel trebuie sa ne impartasim.
-A vine de la adorare. Gradul suprem de cinstire, pe care o acordam lui Dumnezeu si numai Lui.
-R inseamna "remerciement". Adica sa-i multumim lui Dumnezeu pentru ce a facut si face pentru noi, in special pentru acest mare dar care este El Insusi, in jertfa sa euharistica.
-D inseamna "demande". Cand ne cuminecam este un bun moment ca sa cerem, binestiind ca El a promis ca ne va asculta rugaciunile.
-O vine de la "offrir". De la a oferi. De fiecare data cand ne impartasim, sa oferim aceasta cuiva. Cuiva drag, cuiva care are nevoie. Primim un mare dar, sa oferim la randul nostru.
-R vine de la "resolution", adica de la "hotarare". Nu e de ajuns ca impartasania sa fie valida, ea nu opereaza fara hotararea noastra de a schimba viata noastra, de a-L urma pe El. La prima Liturghie, doisprezece Apostoli s-au impartasit, iar ceea ce au luat ei a fost insusi preacinstit Trupul Domnului si Preascump Sangele Lui. Dar unul dintre cei doisprezece nu a luat hotararea de a-L urma pe Dumnezeu, dimpotriva, luase hotararea sa Il vanda si aceluia Sfanta Cuminecare nu i-a adus nimic bun. Asa ne-a creat Dumnezeu, incat atotputernicia Sa nu poate nimic fara hotararea noastra, fara acest "R" final care incoroneaza ardoarea noastra.

Cred, Doamne, ajuta necredintei mele! Fa-ma sa ard de iubire pentru Tine!

Predica la Duminica Tuturor Sfinților
 

Duminica I după Rusalii - a Tuturor Sfinţilor
L a marea trecere a pragului dintre viaţa pământească şi veşnicie, dacă vom fi rânduiţi în ceata drepţilor, sufletele noastre, însoţite de sfinţii îngeri, se vor bucura de marea întâlnire în ceruri cu Dumnezeul Treimic, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cu Sfânta Fecioară Maria, cu toţi sfinţii, cu părinţii şi strămoşii noştri, cu toţi cei dragi care s-au săvârşit mai înainte de noi.
Aceasta este, credem, cea mai mare fericire a Raiului: să te întâlneşti şi să comunici, faţă către faţă, cu vieţuitorii cerului, cunoscuţi sau necunoscuţi înainte. Căci, aşa cum ne învaţă Scriptura şi Părinţii Bisericii, după moartea noastră cu trupul noi nu încetăm să fim persoane, care văd, aud, vorbesc.
Cum va fi dincolo vorbirea, auzul, vederea, este un lucru de taină, a cărui cunoaştere ne va fi dată doar după plecarea de aici. Căci zice Sfântul Apostol Pavel: „Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci, însă, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin” (I Cor. 13, 12).
Crezând, astfel, în această mare întâlnire, nădăjduim să-i vedem, în lumina Preasfintei Treimi, împreună cu Maica Domnului, pe toţi sfinţii rânduiţi de Biserică în calendarele noastre şi pe care noi îi pomenim cu toată cuviinţa: îngeri, prooroci, apostoli, mucenici, cuvioşi, ierarhi ş.a., adeverindu-se în faţa ochilor noştri spusele psalmistului: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!” (Psalm 67, 36).
Timp a-i vedea şi a vorbi cu ei va fi din belşug: veşnicia nu este în nici un fel supusă vreunui ceasornic, nici ameninţată de venirea serii, căci „ziua” ei este fără de sfârşit, fiind „neînserată”, cum frumos se exprimă cărţile noastre de slujbă: „Ziua cea neînserată a Împărăţiei...”.
Această „zi” numită de părintele apostolic Barnaba „a opta” (Epistola XV, 9), este descrisă astfel de părintele Dumitru Stăniloae: „Viaţa viitoare va fi o duminică fără de sfârşit, sau paradisul regăsit şi eshatologia inaugurată, clipa aurorii cu al ei minunat deodată şi lumina fără asfinţit a zilei a opta în care Dumnezeu va fi totul în toate...” (Dogmatica, III, 6).
Mare bucurie, iubiţi fraţi, vom trăi, astfel, întâlnind pe Maica Domnului, pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe Sfinţii Apostoli, dimpreună cu toţi ceilalţi sfinţi despre care citim atâtea lucruri minunate în Sfânta Scriptură şi în Vieţile Sfinţilor.
Bucuria va fi sporită, însă, de întâlnirea cu sfinţi de care n-am mai auzit, dar a căror vedere va constitui pentru noi o surpriză aparte a zilei a 8-a. Căci este pe înţelesul oricui că în calendar nu sunt cuprinşi toţi sfinţii bine plăcuţi lui Dumnezeu, ci doar un număr limitat al lor.
Ei bine, la sfinţii necunoscuţi s-au gândit Părinţii Bisericii când au fixat în calendar şi o duminică „a tuturor sfinţilor”, duminica de astăzi, întâia după Rusalii. Este o sărbătoare comună a tuturor sfinţilor ale căror nume şi urme s-au pierdut, s-au uitat, sau au rămas neînregistrate şi necunoscute.
Aşezarea acestei pomeniri îndată după Rusalii nu s-a făcut, însă, la întâmplare: dumnezeieştii noştri Părinţi au voit să arate că Pogorârea Preasfântului Duh a lucrat prin Apostoli nişte lucruri atât de mari, încât a sfinţit şi a înţelepţit pe cei de un aluat cu noi, aducându-i, prin Iisus Hristos, la Dumnezeu: pe unii prin mucenicie şi sânge, pe alţii prin trăire şi viaţă virtuoasă, Duhul Sfânt săvârşind, astfel, fapte minunate, mai presus de fire.
Pomenirea sfinţilor necunoscuţi în această duminică nu exclude, fireşte, cinstirea celor cunoscuţi. De aceea, calendarul nu zice „duminica tuturor sfinţilor necunoscuţi”, ci, simplu, „a tuturor sfinţilor”, pentru că ei nu pot fi despărţiţi: toţi au vieţuit şi luptat pentru un singur Hristos. Cinstirea lor este mult şi bine plăcută Domnului, noi urmând îndemnul proorocului David Psalmistul: „Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui!” (Psalm 150, 1).
Mărturisim, în consecinţă, cu durere sfâşietoare, că mare greşeală săvârşesc acei fraţi ai noştri, aşa-numiţi „sectari”, care nu cinstesc pe sfinţi pe motiv că prin pomenirea lor s-ar micşora închinarea adusă lui Dumnezeu. Nici vorbă de aşa ceva.
Dumnezeu nu este singur, izolat. El este un Dumnezeu al comuniunii şi dragostei, de-a pururi înconjurat de îngeri şi sfinţi. De aceea psalmistul ne îndeamnă să-L lăudăm întru sfinţii Lui. Şi pentru că Părinţii Bisericii celei nedespărţite au prevăzut rătăcirile sărmanilor sectari de astăzi cu privire la cinstirea sfinţilor, cunoscuţi şi necunoscuţi, au redactat un document bazat pe învăţătura Scripturii, încă din anul 787, la Sinodul al VII-lea ecumenic.
Redăm un fragment din el: „Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostoleşti şi prooroceşti, prin care am învăţat să cinstim şi să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pe sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriţi, pe sfinţii părinţi purtători de Dumnezeu şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea lor. Cine nu mărturiseşte că toţi sfinţii cei care au plăcut lui Dumnezeu, atât cei dinainte de lege, cât şi cei de sub har, sunt vrednici de cinste după trup şi după suflet, ori nu fac rugăciuni către sfinţi, să fie anatema! (Cuvântul „anatema”, amintim, înseamnă „lepădat, blestemat”)”.
Ne îngăduim o întrebare acum: cunosc fraţii sectari această hotărâre a Bisericii celei una, care nu era numită atunci nici ortodoxă, nici catolică, nici protestantă, ci, simplu, BISERICA, mamă a tuturor, inclusiv a „bisericilor” rupte din ea astăzi? Credem că nu. De aceea, ne revine nouă, drept credincioşilor, datoria de a face cunoscută învăţătura cea dreaptă, potrivit Scripturii şi Părinţilor.
O dată cu aceasta, ne vom strădui să trăim în conştiinţa că, atunci când vom părăsi acest pământ, ne vom întâlni la judecată nu numai cu Dumnezeu ci şi cu sfinţii, căci El va ţine seamă de mărturiile lor atunci când va „cântări” faptele noastre. Sfântul Apostol Pavel o spune lămurit: „Nu ştiţi oare că sfinţii vor judeca lumea?” (I Cor. 6, 2).
Iar dacă, în viaţă fiind, i-am cinstit şi le-am imitat virtuţile, ne vom învrednici să fim şi noi în ceata lor, fericiţi să-i cunoaştem pe fiecare în parte, să vorbim cu ei, să ne minunăm de vederea chipului lor de cerească frumuseţe.
Pentru împlinirea acestei doriri, vieţuirea noastră trebuie să se asemene cu a lor. Căci spre sfinţenie suntem chemaţi de Mântuitorul Iisus Hristos: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5, 48).
Spre imitarea virtuţilor ne îndeamnă Sfinţii Apostoli: „Fiţi mie următor, precum şi eu sunt lui Hristos” (II Cor. 11, 1) şi urmaşii Apostolilor, Sfinţii Părinţi: „Dacă-i iubim pe sfinţi, să-i imităm... . În grădina Domnului nu sunt numai trandafirii martirilor, ci şi crinii fecioarelor, iedera soţilor, violetele văduvelor” - zice, de exemplu, Fericitul Augustin.
Şi lucru minunat, această imitare ne creează obişnuinţe evlavioase, în vorbă, gândire, fapte, manifestări. Iar obişnuinţa nu ne va fi doar ca o „a doua natură” cum adesea se spune, cu oarecare omenească dreptate, ci ne va modela propria natură, zidită de Dumnezeu.
Căci sfinţenia nu este ceva impropriu omului, sau adăugat, ci împlinirea umanului, cum atât de inspirat a zis Nichifor Crainic. Iar în clipa morţii, spune, potrivit învăţăturii Bisericii, părintele Seraphim Rose (1934-1982), sufletul nostru „se află pe sine în mijlocul altor spirite, bune şi rele. Iar el înclină spre cele cu care a dobândit mai multă asemănare în duh, iar dacă încă din trup a fost sub influenţa vreunora dintre ele, apoi cu acelea va şi rămâne la ieşirea din trup” (Sufletul după moarte, Apostol X).
Cât de preţios este, iubiţi fraţi, acest avertisment!
A noastră este, aşadar, alegerea şi voinţa, cu ce fel de persoane vrem să ne asemănăm şi să ne întâlnim la trecerea pragului: cu cele luminate, sfinţii, sau, Doamne păzeşte, cu cele întunecate, diavolii!
O dată cu aceasta, să ne întrebăm: voim să ne vedem părinţii, strămoşii, sau să nu-i mai vedem niciodată? Răspunsul se află în totala noastră libertate de alegere! De aceea, în ziua de azi (şi în toate zilele) să zicem cu evlavie: toţi sfinţii (cunoscuţi şi necunoscuţi) rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi, să ne învrednicim a fi asemenea vouă. Amin.

Preot Vasile Gordon

"Cei ce sunteți între apostoli, mai întâi pe scaun șezători și lumii învățători, stăpânului tuturor rugați-vă, pace lumiii să dăruiască și sufletelor noastre mare milă"

Predică la Preznicul Sfintilor Apostoli Petru și Pavel – Mănăstirea Vlădiceni 2017
https://www.youtube.com/watch?v=1kfP...ature=youtu.be

Predica de azi a fost centrata pe pericopa evanghelica, anume aceea a Schimbarii la Fata. Parintele a inceput prin a arata la ce anume a servit Schimbarea la Fata. Acest eveniment minunat s-a petrecut dupa ce Isus, care vindecase deja numerosi bolnavi, le spune ucenicilor sai ca urmeaza sa sufere. Ca mai marii epocii, preotii, doctorii legii il vor uri, il vor chinui si il vor da mortii. Apostolii aud, dar nu inteleg. Isi pun intrebari, le este teama, au dubii. Sa fie acest om Dumnezeu ? In acest context are loc Metamorfoza lui Isus: el le aduce dovada eclatanta a dumnezeirii Sale si, odata cu ea, o mare consolare.
Si la acest lucru ne serveste si noua. Cand vreun evreu, vreun martor al lui Iehova sau vreun musulman ne vor mai intreba ce dovezi biblice avem in sprijinul propozitiei fundamentale a crestinismului: "Isus este Dumnezeu", sa luam Biblia si sa o deschidem la episodul Schimbarii la Fata.

Numai ca exista ceva ce Apostolii continua sa nu inteleaga. Este eroarea lui Petru, care crede ca aceasta consolare adusa de Domnul este permanenta. El, constatand ca "bine ne este noua aici" si cerand Domnului sa puna trei corturi, confunda calatoria cu destinatia ei. El crede ca este posibil ca, in desertul vietii acesteia, sa avem consolari permanente. Nu, nu este posibil, iar Sf Ioan Gura de Aur dezvolta aceasta (intr-o lucrare din care parintele a citat pe larg, dar nu i-a mentionat titlul). Ca si Apostolilor, Dumnezeu ne aduce si noua, aflati in pelerinaj pe acest pamant, multe consolari spirituale, dar Schimbarea la Fata fara sfarsit nu este posibila decat la capatul pelerinajului, in adevarata noastra patrie.

Uneori citirea Cartii ne aduce intrebari. Citim lucruri care aproape ne contrariaza. Nu putem rapsunde la momentul lecturii, ci le pastram undeva, prin hatisurile mintii, fara sa ne ingrijoram, constienti ca odata, poate in viata aceasta ori poate dupa ea, vom afla raspunsul.

Cand aveam catre 20 de ani (dar asta era...in secolul trecut) si m-am apropiat, pentru prima data mai cu atentiune si sistema, de Carte, m-am mirat ca Domnul nostru se adreseaza Panaghiei cu apelativul "femeie!". Ma gandeam ca daca un tanar din vremea aceea, ba chiar si din zilele noastre ar rosti o asemenea forma de adresare mamei sale, ar risca sa se trezeasca chiar si cu o palma. Si pe merit! Cum se face, atunci, ca Domnul nostru, cel "bland si smerit cu inima" vorbeste astfel cu preacurata Sa mama ? Stiam ca trebuie sa fie un schepsis, fiindca in Biblie nimic nu e intamplator, dar explicatia imi scapa.

Ei bine, am gasit-o in cadrul predicii de azi, 15 August, de ziua Adormirii Maicii Domnului. Parintele a inceput prin a ne arata ca Domnul nostru se adreseaza Maicii Sale cu "femeie!" de doua ori: la inceputul si la sfarsitul misiunii Sale publice pe pamant. El face aceasta ca sa ne arate ca Maria este noua Eva. Ceea ce Apostolul dezvolta explicit (si, dupa el, o intreaga teologie patristica), Domnul nostru arata numindu-si mama "Eva", adica "femeie".

Prima data face acest lucru cu ocazia nuntii din Cana Galileii. Atunci, nemaifiind vin la masa, Maica Domnului intervine pe langa El. "Femeie! Ceasul Meu nu a sosit inca!" raspunde El. Si totusi asculta si savarseste primul miracol. Nu inainte ca Eva sa-i indemne pe cei aflati la ospat: "Faceti tot ce va va cere!". Eva nu ascultase de Dumnezeu. Dar, iata, Dumnezeu asculta de Eva. La inceput, Dumnezeu avea alt plan cu primii nostri parinti. Ei ar fi urmat ca, dupa o perioada, sa se mute cu tot cu trup din gradina Edenului in Paradisul ceresc. Dar, in urma neascultarii Evei, Dumnezeu isi schimba planurile si urmeaza izgonirea si pierderea belsugului. Acum, la nunta din Cana, Dumnezeu asculta de Eva si isi schimba planurile din nou. Eva il indemnase pe Adam ("om, barbat") sa faca ceea ce Dumnezeu spusese sa nu faca. Dar acum, Eva ii indeamna pe oameni "Faceti tot ce va va spune" si, abia in urma acestui indemn, Isus incepe misiunea Sa publica, mai devreme decat avusese in vedere.

A doua oara, Domnul o numeste pe Preasfanta "femeie!" cand se afla pe Cruce. Cand toate cate trebuia sa le implineasca le implinise si bause pana la fund "paharul acesta". El ii spune Mariei "femeie! acesta este fiul tau"! Se referea la Ioan. La "ucenicul iubit". Prin el, se refera si la noi. Fiindca adauga, adresandu-se de asta data lui Ioan "aceasta este mama ta!". Sfanta Fecioara este maica noastra, a tuturor care vrem sa fim fiii ei, ai noii Eve.

Regina a Apostolilor si maica a crestinilor, roaga-te pentru noi!

Din predica de azi am retinut un alt aspect de la nunta din Cana Galileii. Acolo vedem ca Sfanta Fecioara intervine pe langa Fiul ei. Dar, in esenta, raspunsul Lui este "Nu". Explica si de ce: "ceasul Meu nu a sosit inca", adica aceasta rugaciune nu concorda cu planul Meu. Momentul in care "Nu"-ul lui Dumnezeu devine "Da" este momentul ulterior celui in care Panaghia intervine iar, adresandu-se, de asta data, nuntasilor prin cuvintele "Faceti tot ce va va spune". Atunci, pe loc, Dumnezeu isi schimba intreg planul misiunii Sale publice, indeplinind ceea ce Mama Sa il rugase si dand imprudentilor de la nunta ceea ce aveau nevoie: vinul cel bun.

Invatatura pe care trebuie sa o tragem de aici: se poate intampla ca Dumnezeu sa raspunda negativ rugaciunilor noastre. Anume, cand ceea ce Il rugam nu concorda cu planul Lui. Cand se intampla chestia asta, reactia noastra trebuie sa fie cea la care ne indeamna Preacurata. Sa ne punem intrebarea: oare am facut tot ce ne-a spus ? Si, daca nu, macar de atunci incolo sa facem tot ceea ce Cristos ne spune. Asa, El isi va modifica planul Lui si ne va da ceea ce avem nevoie. Vinul cel bun. Despre care, cu alta ocazie, am inteles ca este Sangele Lui. Viata Sa, data pentru ca sa participam onorabil la Nunta.

Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Mai este un lucru care scapa neobservat in minunea din cana galileei.

Faptul ca Maica Domnului il roaga cu multa simplitate si convingere pe Fiul ei, ca si cum ar fi un lucru obisnuit pentru El sa faca astfel de minuni, si ca si cum ea stia de puterea Lui si o vazuse de multe ori in actiune.

Iar raspunsul Lui este unul firesc, unul care a mai fost dat de atatea ori inainte, de tipul: "nu, de data asta nu voi face minunea pe care ma rogi sa o fac, pentru ca nu este timpul sa arat tuturor puterea Mea".

Nascatoarea de Dumnezeu a asistat intreaga ei viata la sirul nenumarat de binefaceri si minuni facute inca din copilarie de Hristos.

Chiar daca lucrarea Lui se arata cu putere la maturitatea, cu siguranta ca El a facut mult bine si in copilaria Sa, ascunsa noua, dar neascunsa Maicii Sale.

Predica de azi a fost centrata lectura evanghelica din Matei 22:15-22 "Dati Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu".

Vedem ca cei care se straduiesc sa il atraga pe Domnul in capcana (lucrul se petrece in Martea Mare, cu trei zile inainte de a-L condamna si se cautau de zor motive) provin din doua partide diferite. Chiar diametral diferite. Unii sunt farisei, iar ceilalti erau irodieni. Fariseii militau (sau lasau sa se creada ca militeaza) pentru scuturarea de jugul roman. Irodienii, dimpotriva, considerau ca se poate ajunge la un modus vivendi cu puterea de ocupatie. Oarecum ca suveranistii versus mondialistii de azi.

Cele doua partide atat de salbatic opuse regasesc unitatea in Matei 22:15-16. In jurul a ce gasesc ele unitatea ? In ura lor fata de Dumnezeu, in pornirea lor de a face rau.

Ce intelegem noi din raspunsul lui Isus ? Ce spune, in esenta, Domnul ? Prin acest celebru raspuns, El ne transmite doua lucruri:
1. Puterea temporala (Cezarul) este diferita de puterea spirituala (Dumnezeu)
si
2. Crestinul este chemat sa isi faca datoria fata de amandoua.

Potrivit Sfintei Invataturi exista doua societati perfecte: Statul si Biserica. Prin aceasta nu trebuie inteles "ireprosabile", ci "care au primit tot ce este necesar (toate perfectiunile) pentru a-si atinge scopul lor".
Iar scopul acestor doua societati perfecte este diferit: binele temporal in cazul Statului. Binele spiritual in cazul Bisericii. Intre acestea doua trebuie sa nu existe nici confuzie, nici separare, ci distinctie.
In vremea misiunii publice pe Pamant a Domnului Isus Cristos, eroarea fata de acest principiu era in sensul confuziei. Pe acel dinar roman care i-a fost intins Domnului era gravat chipul imparatului, sub care statea scris "Tiberius. Pontifex Maximus". Dar imparatul nu era perceput (si nu se considera el insusi) doar ca mare preot, detinator asadar al puterii spirituale, ci ca dumnezeu, sursa insasi a acestei puteri. Statuile Cezarului umpleau templele si oamenii ardeau un graunte de tamaie in fata acestor statui, gest eminamente de cult, gest care poate fi facut numai fata de Dumnezeu. Numerosi au fost martirii care si-au castigat cununa luptand contra acestei grave erori.
In zilele nostre, precumpaneste eroarea in celalalt sens: in a considera ca puterea temporala si puterea spirituala sunt separate. Ca asa e normal sa fie si ca asemenea eroare ar fi chiar un ideal de urmat. "Nici confuzie, nici separare, ci distinctie" spune sfanta doctrina crestina. Ce anume sa insemne asta ? Asta inseamna ca Statul si Biserica trebuie sa se sincronizeze. Aceasta sincronizare trebuie sa functioneze mai ales acolo unde exista domenii mixte. Asa cum ar fi domeniul casatoriei. Casatoria este, pe de o parte, un sacrament, adica ceva esential binelui urmarit de puterea spirituala, care este salvarea sufletelor. Pe de alta parte, casatoria este baza unei noi familii, in care statul vede, pe drept cuvant, celula de baza a societatii sale. Or, in tot mai multe parti s-a ajuns la aberatia de a se incheia ceea ce statul numeste "casatorii homosexuale". Desigur, acestea nu sunt casatorii adevarate si nu au cum sa fie nici practicate, nici recunoscute de Biserica. Dar crestinii trebuie nu doar sa nu le practice si sa nu le recunoasca, ci sa nu inceteze sa protesteze contra unei asemenea erori. "Ce mi-e mie daca doi homosexuali atei merg la primar pentru o ceremonie laica si ce mi-e mie daca unei asemnea ceremonii ii zic "casatorie" ? Imi este, fiindca asta e o eroare in raport cu doctrina sociala a Bisericii. Este semnarea faptului ca Statul nu mai are nicio legatura cu Biserica. Nu asta a dorit Domnul nostru.

Predica de azi a avut ca subiect Ultimele Realitati: moartea, judecata, iadul si raiul.

Traim intr-o vreme de scadere a credintei si nu este de mirare ca oamenii refuza sa mediteze la ultimele realitati. Insusi cuvantul "moarte" este evitat. E inlocuit mai des prin "deces" sau prin perifraze. Exista, aici, o cauza subtila: meditatia la singura certitudine pe care toti oamenii sunt obligati de evidenta sa o aiba, aceea ca la sfarsitul vietii vor muri, are un mare potential de convertire si nu putini sfinti au devenit astfel in urma meditarii la moarte, in fata mortii, a lor sau a celor apropiati lor.

Asa a fost Sf Francisc Borgia, bunaoara. Era vicerege in Spania in timpul lui Catrol Quintul. Traieste socul de a-si pierde frumoasa si virtuoasa lui stapana, imparateasa Isabela, moarta la numai 36 de ani, in floarea varstei ei. Mai mult, este nevoit de procedura sa accepte recunoasterea cadavrului, aflat deja in decompozitie, fiindca sicriul urma sa faca un drum lung. Trista vedere a avut urmari: acest grande de Spania, descendent al uneia din cele mai nobile familii europene, decide sa renunte la tot ce e superfluu. Accepta sa intre novice la iezuiti. Iezuitii il trimit la studii teologice, intr-o universitate pe care o fondase chiar el. Va primi preotia si va ajunge al treilea superior general al Societatii lui Isus.

Acelasi lucru se poate spune si despre Judecata. Meditatia la acel moment are si ea un potential de convertire. Precum in cazul lui Boris, primul rege crestin al Bulgariei. El se botezase, dar oscila daca sa faca din crestinism religia poporului sau, dupa cum intelegem dintr-un bogat schimb de scrisori in care ii pune peste 100 de intrebari Papei. Dupa numeroase framantari, se intalneste cu Sf Metodiu, care fusese trimis in misiune de Sf Parinte. Poate ca la acea intalnire, regele si sfantul au vorbit despre chestiunile de dupa moarte. Cert este ca regele comanda unui pictor, pe atunci celebru, sa realizeze o pictura de mari dimensiuni care sa infatiseze Judacata. Regele Boris va petrece ore intregi in fata acelei picturi care l-a tulburat suficient de mult incat, renuntand la domnie dupa ce o obtinuse si o recastigase prin lupta, sa se calugareasca si sa isi petreaca ultima parte a vietii printre frati.

Dar, cand spunem "Judecata", ce spunem, de fapt ? Spunem judecata individuala ori particulara, prin care vom trece dupa moartea nostra SI judecata universala, care va avea loc atunci cand istoria va ajunge la termenul ei de expirare. Mai degraba decat sa vedem in acestea doua judecati diferite, ar fi bine sa le socotim ca doua etape ale aceleiasi unice judecati. Dealtfel, pentru cei care vor avea enorma surpriza ca sfarsitul lumii sa-i surprinda in trup, aceste doua etape se vor suprapune.

Dar cineva ar putea intreba: daca judecata lui Dumnezeu este deja fara eroare, din ce motiv ar fi nevoie de o a doua etapa, careia ii spunem Judecata de Apoi sau Universala ? Ei bine, Catehismul Tridentin da mai multe motive, dintre care sunt principale urmatoarele trei:

1) La judecata particulara va fi judecata viata noastra, precum si roadele ei pana la incheierea ei, care este momentul mortii. Dar lucrarea noastra continua sa aduca roade si dupa moartea noastra, uneori mult timp. Roade bune sau roade rele. Lucrarea titanica a unui om precum Sf Toma din Aquino continua sa ne inspire si pe noi, care traim aproape opt secole mai tarziu. Dimpotriva, lucrarea unui dusman al Bisericii precum Luther, continua sa otraveasca mii si mii de suflete, mult timp dupa ce Luther a murit si a fost judecat. La acel eveniment de mare solemnitate, fiecare va vedea roadele in istorie ale vietii si lucrarii lui in timpul vietii si toti le vor vedea pe ale tuturor.

2) Faima unui om in timpul vietii, ba chiar si dupa moarte, nu este intotdeauna justa. Un om care a dus o viata sfanta poate fi ignorat, ori chiar blamat in timpul vietii si chiar dupa moarte. Poate din malversatiunile si zvonurile fabricate de rai, care cu greu tolereaza ca cineva sa duca o viata sfanta si sa aduca rod bun, poate si din prea marea modestie a celor care, ducand o viata placuta domnului, pleaca in anonimat ori chiar in barfele ori huiduielile generale. Si invers, vedem destui nevrednici care ajung adevarate modele si carora lumea nu inceteaza sa le aduca laude. Aceste lucruri nu pot ramanea asa si nu vor ramanea asa. Fiind vorba de faima, intunecata pe nedrept ori dobandita pe nedrept, restaurarea ei va fi in mod necesar publica: in fata tuturor care au trait in vremea aceea precum si a celor care vor fi urmat.

3) Judecata individuala va fi adresata sufletului. Imediat dupa moartea noastra il vom vedea pe Judecator, dar aceasta vedere va fi cu ochi spirituali. Dar, cand spunem «natura umana», ori, mai simplu, «noi», spunem suflet (spirit) SI trup. Dimpotriva, la Judecata Universala Il vom vedea pe Cristos, in toata maiestatea Sa, sezand pe scaunul de judecata si asistat de sfinti chiar cu ochii nostri, aceia pe care ii avem acum. Imediat inainte de aceasta Judecata ne vom recupera trupurile. Toti, in afara, cum spuneam, de cei care vor trai marea surpriza, fiindca Ziua Aceea va veni ca un fur. Toti, dar cata deosebire! Dreptii vor recupera trupurile lor cu mare bucurie. Acestea nu numai ca vor fi restaurate potrivit varstei lor celei mai frumoase si rodnice, dar vor avea proprietatile noi ale trupurilor glorioase. Il vor vedea pe Judecatorul Cristos chiar cu ochii lor, dar fara sa fie nevoie sa poarte ochelari. Dimpotriva, reprobatii isi vor recupera si ei trupurile lor, dar acestea vor inspira groaza. Si ei vor trai in trup tot o eternitate, dar aceasta regasire de care vor avea scarba, si totusi careia nu i se vor putea opune, va fi spre mai marea lor suferinta si ispasire.

Cuvant la Ajunul Botezului Domnului

Frati crestini,
Au trecut numai cateva zile de la Nasterea lui Iisus in staulul de la Betleem . Iisus Hristos, in marea Lui smerenie, primeste a Se naste acolo ca un rob, intr-un staul. Iata insa ca astazi, in ajunul marii sarbatori a Botezului Domnului, Iisus Hristos, la treizeci de ani impliniti, vine pe malul Iordanului, in mijlocul unei mari multimi. Pe sesurile intinse ale Iordanului, multimi din toata Tara sfanta erau cutremurate de glasul marelui botezator, sfantul Ioan . Ce putere a avut acest mare proroc care nu a facut minuni, n-a vindecat bolnavi, n-a inmultit paini, insa a cutremurat multimile, incat intrebau cu frica ce sa faca pentru ca sa se poata mantui! Si ii indruma sa faca milostenie cat mai multa si dreptate si [sa pazeasca] sfintenia vietii. Si iata, in acest freamat urias si rar intalnit in tara sfanta, in jurul marelui proroc Ioan Botezatorul, apare si Iisus din Galileea.
In varsta de treizeci de ani, Iisus mergea incet, Se apropia de Ioan, printre multimi. Multimile nu-L cunosteau inca, dar Ioan spunea despre El, aratandu-L cu degetul: „Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii” . Iisus Se apropie de el si cere sa fie botezat. Un dialog impresionant are loc acolo, pe malul Iordanului, intre Iisus si Ioan Botezatorul. Sfantul Ioan ii spune: „Doamne, eu am nevoie sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine” ? si Iisus Ii spune: „Lasa acum, Ioane, boteaza-Ma ca sa implinim toata dreptatea”. [2] Si Ioan, cel cu chipul aspru, ca un mare profet din pustiurile Tarii sfinte, insa de o mare blandete si de o mare smerenie , accepta si Il boteaza pe Iisus Hristos.
Cand boteza sfantul Ioan Botezatorul, marea multime intra in apele Iordanului si ramanea acolo pana isi spunea toate pacatele in public, dupa aceea iesea din apa . Iisus Hristos insa a intrat in apa, a fost botezat si indata a iesit din apa — spune evanghelistul Matei care era acolo, era martor. Iisus a iesit din apa, frati crestini, repede, pentru ca nu a avut pacat. O spune El singur in fata dusmanilor Sai: „Cine Ma poate invinui pe Mine de pacat?”
Insa in clipa aceasta s-a deschis cerul — acel cer din Orient, albastru si luminos — si din cer apare Duhul Sfant in chip de porumbel peste Iisus Hristos, si sfantul Ioan il vede, iar un glas din cer se aude strigand: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe El sa-L ascultati” . In clipa aceasta, frati crestini, se arata in lume, in vazul lumii intregi, Sfanta Treime: Tatal rosteste cuvintele: „Acesta este Fiul Meu cel iubit” , Duhul Sfant in chip de porumbel si Mantuitorul Iisus in apele Iordanului. Se mai arata inca o data Duhul Sfant, Treimea intreaga, pe Tabor, cand Duhul Sfant apare in chip de lumina, o lumina neobisnuita, Dumnezeu Tatal, din nori, aceleasi cuvinte spunand: „Acesta este Fiul Meu cel iubit ” si Fiul stralucind in marea lumina taborica, dumnezeiasca lumina.
Aceasta este marea sarbatoare de la Iordan; ca maine, acum aproape doua mii de ani, a avut loc acest eveniment unic in istoria lumii, Botezul Fiului lui Dumnezeu. Intruparea a avut loc la Betleem, iar aici Botezul Domnului. De acum incolo se deschid cerurile, Duhul Sfant se pogoara si oamenii se apropie cu toata increderea de Dumnezeul cel Treimic, Tatal, Fiul si Duhul Sfant.
Frati crestini, sfintii Parinti, si in mod deosebit Sfantul Ioan Damaschinul concentreaza aceste lucruri si ne invata ca de-a lungul istoriei lumii sunt opt botezuri — si am sa le citesc din
Dogmatica su Izvorul de invatatura al sfantului Ioan Damaschinul, acest mare teolog, acest mare Parinte bisericesc al sfintei noastre Ortodoxii. Primul botez, spune sfantul Ioan, a fost botezul potopului . Se stie, cuvantul „botez” vine de la un cuvant grecesc, baptizo, care insemneaza „a scufunda” . Deci aici a fost scufundarea lumii intregi pentru pacatele lor si ale noastre. Al doilea botez, “prin mare si nor ” in pustiul Sinaiului, cand poporul ales venea din Egipt in Tara sfanta (…). Al treilea, botezul legii vechi, caci “tot cei necurat se spala cu apa, ba inca isi spala si hainele, si astfel intra in tabara” , tot prin pustiul Sinaiului. „Al patrulea botez e botezul lui Ioan” , pe care-l intalnim, iata, maine, care a fost introductiv si conducea la pocainta pe cei botezati, ca sa creada in Hristos. «Eu» , spune sfantul Ioan Botezatorul, «va botez pe voi cu apa, dar Cel care vine dupa mine va va boteza pe voi cu Duhul Sfant si cu foc». Asadar, Ioan curateste mai dinainte prin apa, in vederea Duhului. Al cincilea botez este Botezul Domnului, Mantuitorul Hristos, cu care S-a botezat El insusi. Se boteaza, nu pentru ca El a avut nevoie de curatire, ci pentru ca Si-a impropriat curatirea mea” , […], a noastra a tuturora, „ca sa «zdrobeasca capetele balaurilor din apa », ca sa inece pacatul, ca sa inmormanteze pe tot Adamul cel vechi in apa, ca sa sfinteasca pe Botezator”, pe sfantul Ioan, „ca sa implineasca Legea, ca sa descopere taina Treimii, ca sa ne dea noua pilda si exemplu de a ne boteza si noi. Noi ne botezam cu Botezul desavarsit al Domnului, cel prin apa si prin Duh. Se zice ca Hristos boteaza cu foc , pentru ca a revarsat harul Sfantului Duh peste sfintii apostoli in chipul limbilor de foc , dupa cum spune insusi Domnul: «Ioan v-a botezat pe voi cu apa, dar voi veti fi botezati cu Sfantul Duh si cu foc, nu mult dupa aceste zile» ” — le spunea Mantuitorul in ziua intai a invierii, apostolilor Sai.
„Al saselea botez este botezul prin care se dau pocainta si lacrimi, care este cu adevarat greu. Al saptelea botez este botezul prin sange si mucenicie, cu care insusi Hristos S-a botezat in locul nostru . El este foarte cinstit si fericit, pentru ca nu se pangareste a doua oara cu intinaciunea. Al optulea botez si ultimul nu este mantuitor, ci pe de o parte distruge rautatea — caci nu mai guverneaza rautatea si pacatul — iar pe de alta parte pedepseste necontenit. Acesta e botezul focului celui vesnic, dupa Judecata obsteasca”.
„Marturisim un botez spre iertarea pacatelor, spre viata de veci. Botezul arata moartea Domnului. Ne ingropam, deci, prin botez impreuna cu Domnul , dupa cum spune dumnezeiescul Apostol. Dupa cum o data s-a savarsit moartea Domnului, tot astfel o data trebuie sa ne si botezam ”.
Sunt oameni, anumite secte, in care daca intra cineva, il boteaza a doua oara. Savarsesc un foarte mare pacat.
„Ne botezam dupa cuvantul Domnului in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, iar prin aceste cuvinte suntem invatati marturisirea in Tatal, in Fiul si in Duhul Sfant. Asadar toti cei care au fost botezati in Tatal, in Fiul si in Duhul Sfant si au fost invatati prin aceasta o singura fire a Dumnezeirii in trei ipostasuri, si se boteaza din nou, acestia rastignesc inca o data pe Hristos , dupa cum spune dumnezeiescul Apostol: «Caci este cu neputinta ca cei odata luminati prin botez (…), sa se innoiasca iarasi prin pocainta, pentru ca ei rastignesc pentru a doua oara pe Hristos, Il batjocoresc»” .
Asta fac cei ce se boteaza a doua oara, cu obraznicia si cu trufia lor.
„Dar toti cei care nu au fost botezati in Sfanta Treime, trebuie rebotezati (…). Dumnezeu ne-a facut pe noi pentru nestricaciune ”, pentru cer, pentru Rai, pentru lumina, „dar pentru ca noi am calcat porunca Lui mantuitoare, ne-a condamnat la stricaciunea mortii. Totusi, ca sa nu fie raul vesnic, S-a pogorat, in virtutea milostivirii Sale, spre robi, si facandu-Se asemenea noua, ne-a rascumparat prin patima Sa. Ne-a izvorat noua, din sfanta Lui coasta, izvorul iertarii. Asa, apa izvorata din coasta Sa este spre renastere si inundarea pacatului si a stricaciunii, iar sangele este bautura pricinuitoare vietii vesnice
” , adica Sfanta Impartasanie. „Ne-a dat porunca sa renastem prin apa si prin Duh Sfant, deoarece prin rugaciune si invocare”, prin chemarea aceasta a Duhului Sfant, „Sfantul Duh se pogoara asupra apei. Dar, pentru ca omul este suflet si trup, ne-a dat dubla si curatirea, prin apa si prin Duh Sfant. Duhul pe de-o parte reinnoieste in noi starea dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, iar apa, pe de alta parte, curateste, prin harul Duhului Sfant, corpul de pacat si il elibereaza de stricaciune. Apa implineste icoana mortii, iar Duhul da arvuna vietii” .
Frati crestini, aceste lucruri vi le-am spus acum, ca sa ne dam seama cu totii ce inseamna marea taina a sfantului botez. Prin Nasterea Domnului Iisus Hristos, Dumnezeu S-a smerit pana la intruparea Lui in chip de rob. Prin Botezul Domnului, omul s-a indumnezeit. Fara sa ne dam seama destul de bine, botezul, frati crestini, insemneaza renastere, nasterea din nou a fapturii omenesti . Se creeaza o noua faptura sufleteasca, omeneasca, duhovniceasca . Pruncul care se scufunda in apa botezului e luminos ca un inger, fara prihana, fara pacat si fara patimi. Pacatul stramosesc s-a distrus si pacatul pana in clipa aceasta, a botezului, de asemenea a fost desfiintat, incat pruncul apare in lumina dumnezeirii.
De aceea, frati crestini, trecand prin taina botezului, Botezul Domnului, amintim de botezul nostru crestin, de pruncia noastra, de sfintenia vietii noastre; sa ne straduim, frati crestini, sa o inviem, sa ne rebotezam prin pocainta si lacrimi, cum spune la al cincilea botez despre care vorbeste sfantul Ioan Damaschinul. Sa ne pastram in curatia si in sfintenia vietii noastre, stiind foarte bine, cum spune sfantul apostol Pavel, ca in Imparatia lui Dumnezeu nimic necurat nu intra, numai sfintenia, numai curatia, numai lacrimi de pocainta — numai atit intra acolo. Cand intram cu tot bagajul de spurcaciuni ale vietii, suntem aruncati de la intrare. Ingerii pazitori cu sabii de foc ne arunca de la fata lui Dumnezeu. De aceea sa fim cu grija pentru viata noastra, pentru ca vom da seama de orice pacat nemarturisit si neiertat. Sa fim mai atenti la viata noastra, ca s-o savarsim in frica de Dumnezeu, in implinirea poruncilor si in sfintenia pe care Dumnezeu o vrea de la noi. Amin.
( Parintele SOFIAN , Editura Bizantina, 2007, Bucuresti

Întâmpinarea Domnului
 

Dreptul Simeon şi proorocită Ana L-au aşteptat toată viaţa pe Mesia şi nu L-au găsit decât la Templu, iar ca o încununare a râvnei lor, Domnul i-a învrednicit nu numai să-L vadă, ci să-L şi poarte pe braţe în casa lui Dumnezeu. Urmând exemplul lor, să păşim cu credinţă sinceră şi cu smerenie în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, unde avem posibilitatea întâlnirii şi primirii lui Hristos, mai ales în Sfintele Taine. Aici vom fi în măsură nu numai să-L purtăm în braţe, ci şi în sufletul nostru şi în viaţa noastră de zi cu zi, devenind astfel teofori şi hristofori.
Bucuria duhovnicească pe care am trăit-o cu o caldă şi adâncă emoţie cu prilejul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, „Soarele dreptăţii” şi „Răsăritul cel de sus”, o retrăim acum în această zi de praznic cu aceeaşi intensitate şi evlavie.
Nimic nu poate fi mai evocator decât aducerea Pruncului Iisus la Templul din Ierusalim pentru a fi predat Părintelui Său care „atât de mult a iubit lumea, încât pe însuşi Fiul Său, Cel Unul Născut, L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan III, 16).
Potrivit Legii iudaice, orice femeie, la patruzeci de zile după naştere, trebuia să se prezinte la Templu ca să primească curăţirea prin rugăciunea preotului. Pentru aceasta, ea trebuia să aducă ca dar„un miel de un an ca ardere de tot şi un pui de porumbel sau o turturea, ca jertfă pentru păcat, iar dacă mamei pruncului nu-i va da mâna să aducă un miel, să aducă atunci două turturele sau doi pui de porumbel” (Levitic XII, 6-8).
De asemenea, tot cu acel prilej era rânduiala ca fiecare nou-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului în amintirea eliberării evreilor din robia egipteană. Toate jertfele care se aduceau la Templu aveau menirea să menţină în popor conştiinţa trează a vinovăţiei lor înaintea lui Dumnezeu, ele nefiind capabile să resta*bilească pacea deplină între Creator şi creatură. Voind „să plinească toate după Legea lui Moise” (Luca II, 22), Sfânta Fecioară şi bătrânul Iosif, la patruzeci de zile după Naşterea după trup a Domnului, au luat pe Pruncul Iisus şi s-au dus la Templul din Ierusalim pentru a-L închina Domnului, şi apoi a-L răscumpăra şi a plini toate cele rânduite pentru curăţirea Maicii Sale.
Fiind oameni săraci, ei au adus pentru răscumpărare şi curăţire două turturele sau doi pui de porumbel. Din istorisirea Sfintei Evanghelii aflăm că la Templul din Ierusalim trăia un om drept şi temător de Dumnezeu, pe nume Simeon. Vârsta acestuia depăşea cu mult măsura vârstei unui muritor. O veche tradiţie ne spune că Simeon era unul dintre cei şaptezeci de bărbaţi învăţaţi care pe vremea lui Ptolemeu Filadelful a fost însărcinat să traducă Sfânta Scriptură a Vechiului Testament din limba ebraică în limba greacă. Când a ajuns cu traducerea la proorocia lui Isaia, unde acesta vestea Naşterea lui Mesia dintr-o fecioară: „Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi se va chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu" (Isaia VII, 14), Simeon a avut o mare nedumerire şi voia să omită acest pasaj. Atunci, i s-a arătat un înger şi i-a spus să traducă textul integral, înştiinţându-l că nu va muri până ce nu va vedea cu ochii lui pe Pruncul şi pe Fecioara care-L va naşte.
Au trecut anii, oamenii se năşteau, creşteau, îmbătrâneau, mureau, dar dreptul Simeon nu se trecea cu vârsta. Dumnezeu i-a întărit viaţa peste rânduiala firii ca să se poată încredinţa de reali*tatea proorociei lui Isaia. Şi într-adevăr, „la plinirea vremii” acesta a văzut în braţele neprihănitei Fecioare pe Pruncul cel mult aşteptat, pe însuşi Fiul lui Dumnezeu. Atunci, i s-a deschis inima şi cu puterea minţii a cunoscut toată taina mântuirii. A simţit şi a văzut dinainte jertfa sângeroasă de Răscumpărare a neamului omenesc, chemarea neamurilor păgâne la mântuire şi suferinţa grea a Maicii Sale. Inspirat de Duhul Sfânt şi cuprins de un simţământ tainic, acesta s-a apropiat de Maica Domnului şi a luat în braţe pruncul, exclamând: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului tău, Israel” (Luca II, 29-32). În cuvinte simple şi puţine, dar de un sens adânc şi de o frumuseţe negrăită, asemenea marilor profeţi din Vechiului Testament, el vesteşte misiunea Fiului lui Dumnezeu în lume. Acesta va fi lumina prin care neamurile vor putea cunoaşte pe Dumnezeu, „fiind pus spre căderea şi ridicarea multora din Is*rael, ca un semn ce va stârni împotriviri” (Luca II, 34).
Într-adevăr, în aceşti două mii de ani, mulţi L-au hulit, L-au duşmănit şi L-au batjocorit pe Hristos, neînţelegând scopul şi misiunea Lui de salvare, înnoire şi transfigurare a lumii. Tot atunci, Dreptul Simeon i-a vestit Sfintei Fecioare Măria că prin sufletul ei va trece sabie, anticipând astfel durerea pe care o va trăi la ve*derea Fiului ei, bătut, schingiuit şi răstignit pe cruce.
Alături de Dreptul Simeon l-a întâmpinat şi o femeie văduvă proorocită Ana, fata lui Fanuel din neamul lui Aşer, „în vârstă de 84 ani, care nu se depărta de la Templu, slujind noaptea şi ziua în post şi rugăciune”. Venind şi ea în acel moment şi văzând pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe, a recunoscut în El pe Mântuitorul lumii, grăind despre dânsul „celor ce aşteptau mântuirea în Ierusalim”. După ce au plinit toate acestea, losif şi Măria s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret.
Privind acum cu ochii minţii şi ai inimii la acest minunat eveniment din istoria mântuirii, ne întrebăm şi noi astăzi: Oare, putem să-L întâmpinăm şi să-L primim pe Mântuitorul Iisus Hristos aşa cum L-au primit şi întâmpinat Dreptul Simeon şi proorocită Ana?
Desigur, sunt nenumărate căi prin care noi putem ieşi întru întâmpinarea Domnului şi putem găsi şi primi pe Hristos în inima noastră. Fiind Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, El este pretu*tindeni şi întregul univers se face mesager al măreţiei Lui: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmul XVIII, 1).
De asemenea, fiecare avem sădit prin creaţie în sufletul nostru conştiinţa morală, care ne mustră atunci când săvârşim răul şi ne produce alese bucurii când facem binele, dându-ne astfel mărturie despre Dumnezeu. întâlnirea cu Hristos o putem face şi atunci când cercetăm şi mângâiem pe un bolnav, ajutăm pe un sărac, îndreptăm pe un păcătos sau săvârşim o faptă bună faţă de semenii noştri, după cum însuşi Hristos ne mărturiseşte: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie mi-aţi făcut” (Matei XXV, 40).
Dreptul Simeon şi proorocită Ana L-au aşteptat toată viaţa pe Mesia şi nu L-au găsit decât la Templu, iar ca o încununare a râvnei lor, Domnul i-a învrednicit nu numai să-L vadă, ci să-L şi poarte pe braţe în casa lui Dumnezeu.
Urmând exemplul lor, să păşim cu credinţă sinceră şi cu smerenie în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, unde avem posibilitatea întâlnirii şi primirii lui Hristos, mai ales în Sfintele Taine. Aici vom fi în măsură nu numai să-L purtăm în braţe, ci şi în sufletul nostru şi în viaţa noastră de zi cu zi, devenind astfel teofori şi hristofori.
Nu ne rămâne astfel decât să ne supunem şi şă ne predăm lui Dumnezeu, aşa cum ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel: Înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu ca vii, sculaţi din morţi şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu” (Romani VI, 3). Purtându-L pe Hristos în noi, El ne va deveni ocrotitor, mân*gâietor şi sprijinitor în viaţă, oferindu-ne posibilitatea de a dobândi viaţa cea veşnică. Amin!
Sursa: Pr. Dorin Zarioiu, (Glasul Bisericii nr. 1-4, 2005)

Sfinte, mantuitoare si infricosate, numeste Biserica Patimile Domnului. Sfinte, pentru ca Cel ce le-a rabdat este Sfantul Sfintilor, Sfintenia insasi; mantuitoare, pentru ca ele sunt pretul cu care Domnul a rascumparat neamul omenesc din robia pacatului; infricosate, pentru ca nu poate fi ceva mai cutremurator, mai infricosat decat ocara, rusinea si batjocura pe care faptura le-a aruncat asupra Facatorului si Datatorului de bine, Care pe toate le-a rabdat pana la moarte, rugandu-Se pentru calaii Sai. Insasi faptura neinsufletita se cutremura si se revolta in fata acestei nemaipomenite faradelegi.
Cina cea de Taina din foisor este totodata si Cina despartirii: "De acum, sa faceti acestea intru pomenirea Mea”. De acum, Domnul nu va mai gusta decat otet si fiere si cu gustul lor va muri si nu Se va mai odihni decat in sabatul cel mare al mormantului.
Dupa Cina, Mantuitorul va fi coborat cu ucenicii pe drumul roman care se vede si astazi, spre Siluan, si de aici pe Valea Chedronului au ajuns in Gradina Ghetsimani, unde adesea mergea sa Se roage.
In fata Sfantului Altar din Biserica Mare, care se afla in Gradina Maslinilor , se intinde o lespede mare, colturoasa, piatra pe care s-a rugat Domnul in aceasta noapte, cu lacrimi si sudori de sange, si pe care omenirea nu va inceta pana la sfarsitul veacului s-o spele cu lacrimile caintei si ale recunostintei. Iar afara, langa Biserica, mai sunt inca opt maslini uriasi, odrasliti din tulpinile celor ce au fost martori ai agoniei Domnului.
In primele veacuri, crestinii din Ierusalim se adunau la foisorul Cinei, de unde mergeau, pe rand, la toate locurile Sfintelor Patimi. In fiecare loc se citeau cuvintele Evangheliei respective si se retraia infricosatoarea drama. Poporul ascultand, plangea si se tanguia, iar in Vinerea Mare, cand se citea Evanghelia de la Ghetsimani si Golgota, strigatele si suspinul lor erau asa de mari, ca se auzeau pana la zidurile orasului.
Pana astazi, la Ierusalim se urmeaza aceasta sfanta traditie. Ceasurile de vineri dimineata se citesc in biserica de la fostul Pretoriu, unde a fost judecat si condamnat Domnul; dedesubt se afla temnita celor osanditi si lespedea gaurita, unde au stat sfintele picioare ale Domnului, pe care multimea de pelerini o spala cu lacrimi in aceste zile. Apoi, se face o procesiune pe Calea Durerii, pe ulitele pe care a purtat Domnul Crucea osandei. A ramas ca marturie, in piatra zidului, urma mainii Domnului, cu care S-a sprijinit, cazand sub povara pacatelor noastre si pe care m-am invrednicit si eu, nemernicul, a o saruta. Slujba se incheie la Golgota, locul rastignirii.
La noi, slujba Sfintelor Patimi incepe joi seara, cu slujba celor douasprezece Evanghelii, care ne aduce aminte de randuiala primelor veacuri crestine. Evangheliile alese de la cei patru evanghelisti se citesc incadrate de citiri si cantari, care sunt introduceri si comentarii la textele ce se citesc.
In chip firesc ele staruie indelung asupra smereniei negraite si pogorarii (kenozei) cele necuprinse de minte, a Domnului. "Cel ce Se imbraca cu lumina ca si cu o haina, stat-a gol la judecata si a primit palme peste obraz, din mainile pe care le-a zidit” (Antifon 10). "Astazi a fost spanzurat pe lemn, Cel ce a spanzurat pamantul pe ape; cu cununa de spini a fost incununat Imparatul ingerilor, cu porfira mincinoasa este imbracat Cel ce imbraca cerul cu nori...” (Antifon 15). "Fiecare madular al sfantului Trup a rabdat ocara pentru noi; Capul – spini, fata – scuipari, obrazul – loviri cu palme, gura – gustarea otetului cel amestecat cu fiere, urechile – hulele cele paganesti, spatele – biciuiri, si mana – trestie, intinsorile a tot trupul pe cruce si cuie, incheieturile si coasta – sulita” (la Laude).
De aceea "toata faptura s-a schimbat de frica, vazandu-Te pe Tine, Hristoase, pe Cruce rastignit; soarele s-a intunecat si temeliile pamantului s-au cutremurat, toate au patimit impreuna cu Tine, Cel ce ai zidit toate; Cel ce ai rabdat de voie pentru noi, Doamne, slava Tie” (Stihoavna).
Dar mai fara de masura s-a sfaramat inima Maicii Preacurate: "Vazand mieluseaua, Maria, pe Mieluselul sau tras spre junghiere, mergea dupa El zdrobita, impreuna si cu alte femei, strigand asa: Unde mergi, Fiule? Au doar este iarasi alta nunta in Cana, si acolo Te grabesti acum, ca sa le faci lor vin din apa? Spune-mi un cuvant, Cuvinte, si nu ma trecea cu vederea tacand!” (Icos).
Si iarasi: "Vazandu-Te pe Tine, Cuvinte, spanzurand pe Cruce, Fecioara cea fara prihana, tanguindu-se cu mila ca o maica, s-a ranit la inima cu amar, si suspinand cu durere din adancul sufletului, zgariindu-si obrazul, se chinuia... ” (Stihoavna).
Legiuitorii lui Israel si poporul cel necredincios s-au aratat mai impietriti decat pietrele si "au pironit pe Cruce pe Cel ce le-a taiat marea cu toiagul si i-a povatuit in pustie; au adapat cu fie-re pe Cel ce le-a plouat mana in pustie de mancare” (Antifon 6).
Insusi Domnul ii intreaba cu mahnire si nedumerire: "Poporul meu, ce am facut voua? Sau cu ce v-am suparat? Pe orbii vostri i-am luminat, pe cei leprosi i-am curatit, pe cei morti i-am inviat! Poporul meu, ce am facut voua? Si cu ce Mi-ati rasplatit? In loc de mana, cu fiere; in loc de apa, cu otet; in loc sa Ma iubiti, pe Cruce M-ati pironit!” (Antifon, 12). Si incheie: "Doua lucruri rele a facut fiul Meu cel intai-nascut, Israel: pe Mine, Izvorul apei vietii, M-a parasit si si-a sapat luisi put sfaramat; pe Mine M-a rastignit pe lemn, iar pe Varava l-a cerut si slobozit...” (Laude).
De aceea, "de acum nu te voi mai rabda; chema-voi neamurile si acelea Ma vor proslavi” (Antifon 12).
Ascultand cele douaspreze Evanghelii cu intristare si cutremurare, Biserica ne indeamna sa urmam talharului cel drept si sa strigam cu credinta: "Pomeneste-ne Mantuitorule, intru Imparatia Ta” . Si sa aducem curate simtirile noastre inaintea lui Hristos, ca sa nu ne sugrumam cu grijile lumii, ca Iuda: sa nu praznuim Pastile noastre ca iudeii, ci curatindu-ne de toata intinaciunea si curat sa ne rugam Lui...
Contempland inca aceasta negraita smerenie a Mantuitorului, pe care El de buna voie a luat-o pentru noi, intristarea Bisericii nu este deznadajduita, ci plina de nadejde si stapana, coplesita de iubirea lui Dumnezeu pentru noi.
In Sfanta si Marea Vineri, dimineata, Liturghie nu se savarseste, pentru ca Insusi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru ca Mirele S-a luat de la noi (Mt. 9, 15).
Ceasurile Imparatesti din nou ne pun inainte necuprinsa coborare si smerenie a Domnului, spaima si cutremurul intregii fapturi. Crucea cea datatoare de viata, credinta talharului, din care se impun cateva invataturi de mare insemnatate pentru mantuirea noastra.
Nefericitul ucenic si vanzator va uimi de-a pururi lumea. Biserica va osandi fara crutare pe Iuda cel fara de lege, care nu a vrut sa inteleaga nimic din toate minunile Domnului si din toata dumnezeiasca invatatura pe care o auzise de la Invatatorul, pe Care vanzandu-L pe bani si-a agonisit spanzurare si moarte vesnica.
"Din ce pricina, il intreaba ea, te-ai facut vanzator Mantuitorului? Au doara te-a despartit de ceata Apostolilor? Au doara te-a lipsit de darul tamaduirilor? Au doara, nu ti-a spalat si tie picioarele la Cina?” O, cat de absurda si de cat rau este pricinuitoare iubirea de argint, care a dat judecatorilor celor fara de lege pe Judecatorul Cel drept, si care face pe ucenic sa se lepede de Invatatorul si sa se lipeasca de diavolul, sa cada din lumina intru intunericul mortii.
Dimpotriva, ridicarea talharului cel rastignit de-a dreapta Domnului ne umple sufletele de nadejde. La inceputul saptamanii, cand eram in asteptarea Mirelui, ne intristam si ne temeam sa nu ramanem afara din camara, neavand haina de nunta: "Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita si imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa...”. Acum, insa, Mirele a venit si cel dintai care a intrat in camara de nunta a fost talharul: "Astazi vei fi cu Mine in Rai!” Care a fost haina lui de nunta, ce imbracaminte a avut, ca s-a invrednicit de atata dar? Strigatul de incredere si smerenie catre Dumnezeu Cel ascuns, cu Care impreuna patimea chinurile rastignirii, credinta si smerenia care au indreptat pe vamesul, acestea au deschis talharului Raiul!
Dar faptul se cuvine privit si mai cu luare aminte. Vinerea Mare este ziua poticnirilor. Poporul cel ales isi pierde dreptul de intai-nascut prin nelucrare si necredinta fata de Dumnezeu; Iuda, din ucenic si harazit imparatiei, mosteneste iadul pentru iubirea de arginti; Petru, ucenicul, se leapada de Invatatorul dintr-o nesocotita incredere in sine si numai cu amare lacrimi isi va putea spala greseala; pacatoasa cea desfranata devine mironosita si toata lumea va vorbi de umilinta si cainta ei, iar talharul cel ucigas, intra primul in Rai, prin smerenie si credinta.
Toate aceste rasturnari ne umplu de cutremur si de nadejde totodata. Faptele noastre, desi trebuitoare si de mult folos, nu sunt indestulatoare pentru mantuire. Daca ar fi fost, nu mai era nevoie de venirea si patimirea lui Hristos. Dar lumea nu s-a putut mantui fara El. Pacatul este o rana adanca, nevindecabila; numai Dumnezeu putea s-o vindece si numai "prin rana Lui noi toti ne-am vindecat”. Dar omul trebuie sa-si recunoasca masura neputintei sale si cu inima smerita sa se atarne cu credinta tare de Hristos, stiind ca numai de la El vine izbavirea: "Pomeneste-ma Doamne...” si va auzi ca talharul: "Astazi vei fi cu Mine in rai!”.
Parintele Petroniu Tanase

Predică la Învierea Domnului : PATRIARHUL TEOCTIST ARĂPAȘU
 

„Ziua învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. ”
Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos cel înviat,
În această noapte binecuvântată de Paşte, sfintele locaşuri de rugăciune ale Bisericii noastre dreptmăritoare de aici şi de pretutindeni în lume sunt împodobite prin prezenţa atât de numeroasă a celor ce vor să se împărtăşească de bucuria şi lumina învierii. în nici un moment din timpul anului creştinii nu resimt o mai mare chemare de a fi cu toţii la biserică precum în această noapte. Chiar şi cei care nu participă duminică de duminică la sfintele slujbe, care nu trăiesc în toată adâncimea fiorul credinţei nu pot rămâne indiferenţi faţă de taina acestei nopţi de înviere. Câteva clipe de prezenţă în atmosfera cea sfântă a Paştelui, primirea luminii de către fiecare, salutul de „Hristos a înviat- Adevărat a înviat”, toate acestea picură în sufletul tuturor bucuria negrăită de a fi împreună, de a acorda unul altuia iertare, de a simţi balsamul cântării pascale: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le îndestulându-se din acelaşi nemuritor adevăr al biruinţei morţii de către Mântuitorul Hristos prin propria Sa Moarte şi înviere din iubire pentru noi, Sfântul Ioan Gură de Aur ne mângâie în cuvântul său din noaptea Paştilor: „Bogaţi şi săraci, împreună bucurați-vă! Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua aceasta! Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă! Masa este plină, ospătaţi-vă toţi... Nimeni să nu iasă flămând. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertarea a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului”. Iată de ce, iubiţi fii şi fiice duhovniceşti, vă simt atât de aproape sufleteşte şi atât de scumpi în această noapte sfântă şi atât de uniţi în Hristos Iisus.
Trăim cu toţii puterea unificatoare a învierii lui Hristos şi aceasta în ciuda faptului că suntem deosebiţi unii de alţii, iar scopurile pe care le urmărim de obicei sunt atât de diferite de la om la om. Distanţele de timp şi spaţiu, de stare socială sau de rang parcă dispar în aceste clipe de revelaţie dumnezeiască a Paştilor, în faţa Mormântului gol ne privim, iată, faţă în faţă, cu mai multă bunăvoinţă, cu încredere reciprocă. Lumina împărtăşită de lumânarea ţinută cu sfială de fiecare descoperă chipuri noi, priviri sincere şi blânde, inimi curate. Şi deseori, exemplele nu sunt rare, clipa aceasta de har se prelungeşte de-a lungul întregii vieţi, izvorând în suflete simţăminte de pace şi iubire, fără de care nu pot exista unitatea şi comuniunea.
Învierea lui Hristos, pe care o mărim neîncetat, este taina unităţii şi comuniunii. Nu există ceva mai sfânt în cer şi mai necesar pe pământ ca unitatea şi comuniunea. Sfintele Paşti, sau biruinţa asupra morţii, sunt izvorul comunităţii şi al comuniunii între Dumnezeu şi oameni, între cer şi pământ, între cei vii şi cei morţi, între cei credincioşi şi mai puţin credincioşi, între cei înstăriţi şi săraci, între tineri şi vârstnici, între bărbaţi şi femei, între cler şi credincioşi, între cârmuitori şi poporul dreptcredincios. Sfânta înviere formează această punte de legătură între oameni şi între aceştia şi Dumnezeu, pentru că minunea învierii constituie laina iubirii desăvârşite şi biruinţa deplină asupra morţii şi a păcatului, care prin natura lor sunt pricini de dezbinări.
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,
Taina Sfintelor Paşti este, aşadar, iubirea Sfintei Treimi revărsată pe pământ prin întruparea, Moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu, Hristos Domnul. Această iubire dumnezeiască se cere continuată în inima noastră prin credinţa în Dumnezeu şi în Biserica Sa dreptmăritoare, prin viaţa curată, prin îngăduinţa faţă de aproapele şi de identitatea lui, prin iertarea faţă de greşeala lui, prin iubire şi demnitate în orice împrejurare. Cunoscută şi înfăptuită, starea aceasta de descoperire a semenului, altoită de iubire, nu este o imposibilitate. Desăvârşită, virtutea iubirii nu poate fi, ce-i drept, decât în împărăţia Cerurilor. Ca o pregustare însă, viaţa bazată pe iubire, cu toate consecinţele ei, poate fi realizată încă de pe pământ după pilda Sfinţilor, pentru că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 8).
Fiecare în parte şi întreaga naţiune română avem trebuinţă acum mai mult ca oricând de unitate, de împreună-vieţuire în îngăduinţă şi iertare, de comuniune în adevăr şi dreptate; într-un cuvânt, de ambianţa de iubire sfântă pe care nu se poate să n-o simţim prezentă în această noapte de lumină şi la fiecare Sfântă Liturghie, la fiecare împărtăşanie cu Sfintele Taine. O, de am putea prelungi această stare de iubire din momentele înălţătoare izvorâte din taina învierii lui Hristos şi de am putea-o face lucrătoare în familie, faţă de semeni, în călătorii sau la locul îndeletnicirilor de zi cu zi, acolo unde priceperea, pregătirea sau îndatoririle civice ne cheamă să slujim societatea. Am avea atunci mai puţini duşmani, am întâlni mai puţini semeni agresivi, ar exista mai puţini bătrâni părăsiţi, copii abandonaţi şi familii destrămate.
O, de am şti noi la câtă vrednicie ne cheamă Hristos Cel înviat, ajutând şi slujind pe aceşti foarte mici fraţi ai Săi (Matei XXV, 40): suferinzii, săracii, bolnavii trupeşti şi sufleteşti.
Iubiţi fraţi şi surori,
Este bine cunoscut că adevărul evanghelic a fost tăgăduit şi prigonit timp de aproape o jumătate de secol în numele unei ideologii, care avea drept centru şi punct de sprijin negarea credinţei în Dumnezeu. Acea ideologie atee a lăsat, desigur, urme în cugetele oamenilor, influenţându-le modul de gândire şi comportamentul sau îndepărtându-i de valorile veşnice ale Sfintei Evanghelii, de virtuţile şi modul de viaţă creştin, atât de propriu poporului nostru, primitor al adevărului învierii încă din veacul apostolic. îngrădită şi strâmtorată, dar călăuzită de Duhul Sfânt, Biserica neamului nostru n-a încetat a-L vesti pe Hristos Cel înviat şi a alinat cu balsamul rugăciunilor şi rănile părinţilor şi fraţilor celor din închisorile comuniste, unde mulţi dintre fiii şi slujitorii ei s-au învrednicit de harisma morţii martirice. în lumina învierii, să ne străjuim cu iubirea şi rugăciunile lor. Cu recunoştinţă să-i pomenim şi să mulţumim cu smerenie lui Dumnezeu că ne-a făcut parte de darul sfânt al libertăţii.
Ca orice dar mântuitor, şi acesta, iubiţii mei, cere credinţă statornică, luând aminte că libertatea este acolo unde este Duhul Domnului (II Cor. III, 17). Trecerea de la îndoială la credinţă impune neapărat curajul de a folosi libertatea spre a ne dezbrăca de omul cel vechi al fostului fel de viaţă şi a ne înnoi în duhul minţii şi a ne îmbrăca în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu în dreptate şi sfinţenia adevărului (Efes. IV, 22-24).
Avem nădejdea sfântă că Dumnezeu, în mâinile căruia sufletul românesc s-a încredinţat în vremuri de bucurie sau de restrişte, va călăuzi paşii noştri după voia Sa, aşa cum ne dau exemple credincioşii şi credincioasele împreună cu vlăstarele lor, tineretul şi copiii, precum şi slujitorii sfintelor altare. Înveşmântaţi în haina credinţei în Dumnezeu, fără de care românul n-a fost şi nu poate fi el însuşi în integritatea identităţii sale, să vestim unii altora bucuria învierii şi să împlinim prin credinţă şi iubirea jertfelnică a fiecăruia, lipsurile Sfintei Biserici (Col. I, 24). Noi, cei ce cu danii Duhului Sfânt suntem zidiţi în Biserica noastră pe temelia Apostolilor şi Proorocilor, să răscumpărăm ca pe o şansă binecuvântarea, timpul încercărilor de tot felul; acum, când suntem asaltaţi de criza economică şi morală, de dezbinarea în credinţă prin răstălmăcirea Cuvântului lui Dumnezeu, prin întinderea păcatului lăcomiei, a egoismului, a curselor întinse pentru săvârşirea păcatului contra firii, avem datoria cu toţii să facem din mărturisirea învierii o predică vie, o afirmare şi readucere a acestei învăţături în existenţa noastră şi în viaţa societăţii noastre. Se înţelege că această afirmare trebuie să ne străduim să devină un mod de a fi, de a gândi şi vieţui, pentru a rezidi pe omul virtuţii, al dragostei, al iubirii şi al unităţii în Hristos şi pentru Hristos.
Iubiţii mei fii duhovniceşti,
Praznicul învierii Domnului a fost întotdeauna un prilej de profundă şi mare bucurie pentru întreaga suflare dreptmăritoare românească, dar şi un moment de meditaţie şi de cercetare a vieţii fiecăruia, pentru îmbunătăţirea vieţuirii întru dobândirea din ce în ce mai mult a dimensiunilor iubirii şi unităţii în Hristos şi în Biserica Sa. „Lărgiţi-vă şi voi inimile” (II Cor. VI, 13), scrie dumnezeiescul Apostol Pavel, ca în ele să cuprindem slăbiciunile şi cerinţele nu numai ale acelora ce ne iubesc, ci şi ale acelora ce ne urăsc. Din această inimă izvorăsc şi cresc facerile noastre de bine pentru aproapele nostru aflat în suferinţă „ca în toate să creştem întru El, Care este Capul, Hristos" (Efes. IV, 15).
《urmează 》

Predică la Învierea Domnului : PATRIARHUL TEOCTIST ARĂPAȘU ( continuare)
 

Să ne îngrijim, mai stăruitor, de îndatoririle noastre de fii ai învierii, de plinirea lipsurilor celor aflaţi în sărăcie şi nevoie: copii părăsiţi, tineri aflaţi în derivă morală şi spirituală, bătrâni neajutoraţi, lipsiţi de îngrijirea necesară unei vieţi demne, familii nevoiaşe cu prunci numeroşi. Să folosim prilejul sărbătoririi învierii Domnului pentru a înlătura ceea ce ne separă şi ne îndepărtează pe unii de alţii, de semenii noştri. Să regăsim drumul împăcării cu aceştia, sădind în suflete şi în viaţa noastră de fiecare zi bobul dragostei şi al bunătăţii. Să aducem în relaţiile noastre cu semenii acele virtuţi care să arate tuturor că viaţa trăită în Hristos reprezintă cea mai înaltă treaptă a existenţei omeneşti. [...]
Mântuitorul Hristos Cel înviat a treia zi din morţi să reverse asupra noastră şi a lumii pacea şi bucuria cu care i-a întâmpinat pe Apostoli şi pe mironosiţe în ziua învierii Sale, să vă ocrotească de orice încercare, prin purtarea Sa de grijă, viaţa, familia şi gospodăriile tuturor.
Vă îmbrăţişez, iubiţii mei, cu multă şi părintească dragoste în această sfântă şi dumnezeiască sărbătoare a învierii Domnului, şi vă adresez, încă o dată, tuturor, vestea mântuitoare:
Hristos a înviat!

Fraţi creştini,
Ne aflăm încă în săptămâna luminată şi în această saptamână ne întâlnim cu o sărbătoare deosebită, în cinstea Maicii Domnului — Maica Domnului care ne aduce un mare dar în viaţa noastră pământească, născând pe Mântuitorul Hristos, Dumnezeul întrupat; Maica Domnului, Mamă bună si preasfântă, care L-a ajutat cu multă dragoste pe Mântuitorul in viata Lui pământească şi a suferit foarte mult, ca o mamă langa Pruncul—Dumnezeu…
Iisus a suferit foarte mult şi ca prunc, de la naşterea Lui în Betleem, până la fuga în Egipt. Iar ea s-a apropiat cu foarte multă dragoste de El şi în copilărie, dar şi mai târziu, cand Iisus a ieşit să vestească Evanghelia Sa în mijlocul mulţimilor şi îi învăţa pe oameni ca nimeni altul. Şi, odată, fariseii şi cărturarii, foarte invidioşi şi geloşi pe El, L-au scos din cetate şi L-au urcat pe sprânceana muntelui, cu gândul să-L arunce în prăpastie. Dar Iisus a trecut foarte liniştit prin mijlocul acelei mulţimi tulburate de ură şi a mers în pace, pe drumul Lui. Maica Domnului însă a leşinat de durere şi de spaimă. Ea era de faţă şi a înţeles că duşmanii voiau să-L distrugă pe Fiul ei iubit. Mai târziu, pe locul acela unde a leşinat sfânta Fecioară s-a ridicat o mănăstire numita mănăstirea Groazei , în amintirea acestui moment de groază adâncă din viaţa Maicii Domnului. Această durere, această groază a urmărit-o toată viaţa, căci a suferit cu amar, alături de Iisus, până la sfârşitul vieţii Lui pământeşti.
In ziua Răstignirii toţi ucenicii L-au părăsit pe Iisus. Au fugit de frică să nu fie arestaţi şi ei, şi asta a fost o mare durere şi pentru Mântuitorul Hristos, şi pentru Maica Domnului. Ea a rămas lângă El şi L-a însoţit pe drumul Crucii, împreună cu alte femei credincioase Lui. Ea a fost martoră şi atunci când Iisus a fost ţintuit pe Cruce. Şi a rămas acolo, lângă Cruce, ea şi sfântul Ioan evanghelistul, ucenicul iubit al lui Iisus.
In biserica de pe Golgota, în Ţara sfântă, sunt două icoane mari, în mozaic. Una Il arată pe Iisus jos la pământ, pe Cruce, şi un călău care loveşte cu ciocanul în cuiele din mâini. Cealaltă icoană o reprezintă pe Maica Domnului cu o sabie înfiptă în inimă. Această sabie este simbolul tuturor durerilor pe care ea le-a suferit pentru Iisus, aşa cum îi spusese bătrânul Simeon în prorocie:
„ Prin sufletul tău va trece sabia“ [3] .
Sabia durerii – pentru că Maica Domnului a suferit din adânc toate durerile şi toate insultele aduse Fiului ei.
De sus de pe cruce, Iisus privea la mama Sa şi la ucenicul iubit şi le-a spus acele cuvinte: „Femeie, iată Fiul tău” , iar ucenicului: „Iată mama ta” [4] . Adică, fraţi creştini, Iisus o lasă pe Mama Sa ca Mamă lumii întregi. Intâi pentru apostoli, pe care ea i-a mângâiat şi i-a ajutat mult, şi apoi pentru toţi creştinii, cu care este întotdeauna bună şi miloasă, ca o mamă adevărată.
Maica Domnului a dobândit foarte mult har de la Fiul ei şi a fost înzestrată cu o mare putere de a face minuni. Despre o asemenea minune este vorba şi în sărbătoarea de astăzi, numită Izvorul Tămăduirii.
Era pe la anul 450, în Constantinopol. Un prinţ se plimba seara, în pădurea de lângă palatul său şi întâlneşte un orb însetat care voia să iasă din pădure, dar era cu totul slăbit din cauza setei. Nu era nici o fântână în apropiere şi orbul, ars de mare sete, îl roagă pe prinţ să-l ajute. Prinţul, pe nume Leon, caută apă, dar caută în zadar. Nu reuşeşte să găsească nici un izvor în pădure, şi ar fi vrut să-l ajute pe orb. Şi cum era el în această frământare, aude un glas dulce care-i spune aşa:
„Caută, Leon, pentru că izvorul nu este departe de tine”!
Uimit şi surprins, prinţul continuă să caute, dar fără nici un succes. Şi iarăşi aude glasul acela dulce care-i spune:
„Impărate Leon, izvorul este foarte aproape de tine, caută în dumbravă, adapă-l pe orb şi unge ochii orbului, spală ochii lui cu această apă, ca să vezi puterea lui Dumnezeu”!
Prinţul mai face câţiva paşi şi găseşte, într-adevăr, izvorul cu apă . Ia apă în pumni şi potoleşte setea orbului, apoi cu aceeaşi apă îi spală ochii şi orbul se vindecă îndată.
Desigur că lumea a aflat foarte repede de această minune şi toţi cei care aveau trebuinţă de vindecare au alergat la acest izvor care s-a dovedit a fi foarte bogat în minuni. Mai târziu, prinţul Leon a ajuns într-adevăr împărat al Bizanţului, asa cum îi spusese acolo, în pădure, glasul dulce al Maicii Domnului: „împărate Leon”
– aşa îi strigase ea, vestindu-i că va fi împărat al Bizanţului.
Impăratul Leon a făcut în acel loc o biserică pentru creştini, pentru cei care veneau să se vindece la acest izvor făcător de minuni. Chiar împăratul Iustinian cel Mare care a urcat pe tronul Bizanţului după mulţi ani, s-a vindecat de o boală foarte grea, spălându-se şi bând din acea apă minunată. Iustinian a refăcut biserica de lângă acest izvor care a devenit foarte popular, tămăduind bolile trupeşti şi sufleteşti.
Fraţi creştini, noi totdeauna suntem bolnavi trupeşte, dar mai ales sufleteşte. Pentru bolile trupeşti ne sunt la îndemână medicii, care şi ei au darul lor de la Dumnezeu. Pentru bolile sufleteşti însă, noi umblăm ca şi când am fi deplin sănătoşi şi nu vrem să ne gândim cât de bolnavi suntem pe dinăuntru. Pentru bolile acestea sufleteşti, pentru vindecarea lor, în sfânta Biserică avem trei sfinte taine, lăsate de Mântuitorul Hristos: taina sfântului maslu, mai ales pentru bolile sufleteşti; taina sfintei spovedanii şi taina sfintei Impărtăşanii, pentru sfinţirea vieţii noastre. De aceea, când ne simţim bolnavi, este foarte bine să mergem la doctor, dar mai înainte de asta e foarte bine să venim aici, la biserica, fraţi creştini. Mai ales Maica Domnului are un rol foarte important în aceste vindecări — aşa cum auzim noi cântându-sa la strană: „Maica Domnului, grabnic ajutătoare”.
S-au alcătuit în cinstea ei şapte acatiste foarte frumoase şi trei paraclise. Este foarte bine să citim acesta rugăciuni, atât cât putem. Dar când citiţi, de pildă, Acatistul Maicii Domnului, aveţi grijă să fiţi foarte atenţi la fiecare cuvânt de acolo, să nu vă fie mintea în altă parte. Rugăciunea aceasta să fie făcută cu luare-aminte, cu lacrimi şi cu toata încrederea, pentru că Maica Domnului este cu adevărat foarte aproape de noi şi foarte grabnică în a ne ajuta. Ea este Mama noastră cea bună, Mama bătrânilor şi a tuturor celor neputinciosi, „ajutorul celor fără de ajutor” — aşa cum se spune în acatistul ei. Să nu uitati că ea este Mama lui Iisus — şi are foarte multa putere de a ne ajuta.
Rugaţi-vă ei cu atenţie şi cu părere de rău pentru păcatele dumneavoastră şi veţi afla răspuns, fără îndoială, pentru că ea este cu adevărat Mama noastră a tuturor.
[1] Matei 25, 31-45
[2] Ioan 14, 6; dupa Ioan 14, 27.
[3] Luca 2, 35.
[4] Ioan 19, 26-27.
(din: Parintele SOFIAN , Editura Bizantina, 2007, Bucuresti
)

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !

Evanghelia de astăzi ne înfăţişează pe un tată care avea un fiu bolnav, chinuit cumplit de un duh necurat. Aducându-l mai târziu la Apostoli, aceştia n-au putut să-i facă nimic băiatului. Adresându-se către Învăţătorul dumnezeiesc să-l vindece, Iisus a certat demonul să iasă din acel bolnav şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela.

La întrebarea directă a Apostolilor de ce ei n-au putut izgoni demonul, Mântuitorul le reproşează lipsa de credinţă. Deşi le dăduse putere asupra duhurilor necurate (Lc. 9, 1), se pare că erau stăpâniţi de îndoială. De aceea, le spune: „Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acesta: Mută-te de aici acolo! şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Mt. 17, 20).

Iubiţi credincioşi,

Fiindcă Îl auzim pe Hristos Domnul făcând elogiul credinţei şi arătând puterea ei, socotim că este de cea mai mare trebuinţă să vorbim astăzi de virtutea credinţei creştine şi importanţa ei în viaţa omenească.

A crede, din punct de vedere creştin, înseamnă a te rezema pe cuvântul lui Dumnezeu şi a trăi din adevărul Lui. Sau, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor nevăzute” (Evr. 11, 1).

Credinţa este un har dumnezeiesc prin care noi, ajutaţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt, ne încredem în cele ce ni le-a descoperit Dumnezeu şi ne orientăm viaţa potrivit acestor lumini mai presus de lume.

Sfânta Scriptură ne prezintă nenumărate cazuri de astfel de încredinţări în spusele Stăpânului ceresc. Patriarhul Avraam, la porunca lui Dumnezeu de a ieşi din Mesopotamia, n-a şovăit o clipă, ci, lăsând toate, s-a dus în Canaan. Când i s-a cerut să-l jertfească pe unicul său fiu, era gata să-l junghie, căci „se gândea că Dumnezeu poate să-l învieze şi din morţi” (Evr. 11, 19). Tocmai pentru această credinţă, el a fost binecuvântat să fie părintele tuturor celor ce aveau să se mântuiască.

Tot astfel, Moise prin credinţă a ieşit cu poporul biblic din Egipt, fără a se teme de oştirile lui Faraon. În perioada petrecerii în pustiu, el a biruit „în nădejde, ca şi cum ar fi văzut pe Cel nevăzut” (Evr. 11, 27). La aceste mărturii despre puterea credinţei, amintite de Sfântul Apostol Pavel din Vechiul Testament, putem adăuga altele mult mai mari, luate din istoria creştinismului.

Când arhanghelul Gavriil a spus Fecioarei Maria că va naşte pe Mesia, ea a crezut cele spuse ei de la Domnul şi a zis: „Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38). În acelaşi chip, pescarii Galileei au urmat cu credinţă pe Iisus, devenind Apostoli şi mărturisind până la sânge credinţa lor.

Aşa au crezut şi Mucenicii care au suferit prigoană şi moarte pentru Evanghelie şi apoi atâţia creştini din toate timpurile şi părţile lumii care, lăsându-se călăuziţi de farul luminos al credinţei, au ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi s-au jertfit pentru cauza Bisericii creştine.

Din aceste exemple, se vede clar că adevărata credinţă înseamnă convingere, nădejde, smerenie, ascultare, angajare totală a omului, acceptarea adevărului mântuitor şi mărturisirea lui cu gura, dar şi cu viaţa de fiecare zi.

Pentru creştin, credinţa este o legătură personală, vie şi fierbinte cu Mântuitorul, o predare plină de încredere, întocmai cum se lasă un copil în grija iubitoare a tatălui său.

Domnul a spus că omul prin credinţă ar putea să mute munţii. Aceasta pare o exagerare, dar din punct de vedere duhovnicesc este întocmai. Mulţi dintre noi au în suflet munţi de îngrijorare, munţi de teamă şi munţi de suferinţă. Acei munţi pot să ne copleşească şi să ne paralizeze când ne lipseşte credinţa.

Însă, acolo unde există încredere în Duhul lui Dumnezeu, prezent pretutindeni, noi putem spulbera munţii răutăţilor şi putem simţi că Dumnezeu ne iubeşte şi este alături de noi. „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?”, întreabă psalmistul David. Şi tot el răspunde: „Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!” (Ps. 76, 13).

Credinţa dă o culoare minunată vieţii noastre, pentru că cel ce crede va avea pace, bucurie şi acea putere care biruieşte lumea (Efes. 6, 16; I In. 5, 4-5).

Sunt unii care privesc la creştinătate ca la o religie imposibilă. Ei cred că Hristos stă pe vârful muntelui Everest, chemându-ne să luptăm cu stâncile ca să ajungem la El. Aceşti oameni trebuie să-şi schimbe complet imaginea falsă despre Hristos. El nu stă pe culme, aşteptându-ne să urcăm la El, ci coboară să-l întâlnească pe fiecare pe munte, să caute oaia pierdută. Ne întinde mâna ca lui Petru, ne ajută să ajungem la culme.

Fără El, noi nu am putea-o atinge niciodată, pentru că a zis: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5). Cine are credinţă, rămâne în Hristos precum mlădiţa în viţă. Prin credinţă, ne apropiem de Dumnezeu, primim harul Sfântului Duh, iertarea păcatelor, mântuirea şi viaţa veşnică (Mc. 16, 16).

Aşa atingem piscul însorit al desăvârşirii, unde am urcat împreună cu Hristos, „începătorul şi plinitorul credinţei” (Evr. 12, 2).

O femeie, cunoscută pentru încrederea sa profundă şi pentru calmul sufletului, a fost întrebată de cineva care dorea să-i afle secretul: „Eşti tu o femeie cu credinţă mare?”. Ea a răspuns: „Nu. Eu sunt o femeie cu o credinţă mică într-un Dumnezeu mare”.

Aceasta este adevărata credinţă care mută munţii, căci „celui ce crede, toate îi sunt cu putinţă” (Mc. 9, 23). Când un creştin crede cu tărie şi îşi ancorează speranţa sa în puterea şi bunătatea de sus, nu este problemă pe care el să n-o poată rezolva, nici povară pe care să n-o poată purta.

Credinţa eliberează sufletul de teama păcatului şi a morţii, ajutându-l să intre în stăpânirea harului divin (Mt. 10, 28; Lc. 12, 5). Din credinţă începe şi se sfârşeşte mântuirea, căci „fără de credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evr. 11, 6).

Credinţa menţine în noi certitudinea fericirii veşnice, pe care o vom primi după trecerea din această lume. Prin credinţă, înaintăm cu speranţă spre ţinta finală.

Pe bună dreptate spune poetul George Coşbuc: „Credinţa-n zilele de-apoi/E singura tărie-n noi,/Că multe-s tari, cum credem noi,/Şi mâine nu-s!”.

Iubiţii mei,

Bietul om al vremii noastre! Sufletul său cel veşnic este copleşit de păcat, flămând de fericire, însetat după dreptate, adevăr şi lumină. Numai întâlnindu-L pe Hristos prin credinţă şi trăind întru El prin fapte de iubire, vom fi mulţumiţi şi împliniţi, cum glăsuieşte Fericitul Augustin: „Ne-ai creat după Tine, Doamne şi neliniştită este inima noastră până nu se va odihni întru Tine!”.

În acest veac în care trăim, am învăţat să explorăm puterea vântului, a mării, a soarelui şi a atomului. Dar foarte puţini dintre noi am învăţat cum să dezvoltăm deplin puterea credinţei.

Noi trebuie să descoperim tăria ei formidabilă, spre a depăşi deşertăciunea ideologică şi tumultul lumii, ca astfel să ne bucurăm de darul cerului aducător de fericire.

Credinţa ajută pretutindeni unde genunchii se pleacă şi gura se roagă Bunului Dumnezeu, precum a fost ajutat Iisus în timpul agoniei Sale din Ghetsimani (Mt. 26, 39). Credinţa este necesară ca aerul şi ca hrana, pentru că dă scop vieţii, biruinţă idealurilor şi împlinire rugăciunilor noastre (Mt. 21, 22).

Datoria noastră este să fim tari în credinţă, să o mărturisim ca Sfinţii şi să o dovedim prin fapte bune (Ic. 2, 26). Aşa vom primi, ca răsplată pentru credinţa noastră, cununa vieţii nemuritoare de la Hristos, Care zice: „Cine crede în Mine, chiar de va muri, viu va fi” (In. 11, 25). Amin.
Arhiepiscop Irineu Pop de Alba Iulia

Te intreb si eu.

Deosebit de frumoase predici. Frumoase la maxim.

Si totusi omul le aude, le simte si pleaca GOL. Iese fara nimic, se intoarce la ale lui si ... face in continuare ce a facut.


TE INTREB: CE LIPSESTE DIN PREDICI?

Cum trebuie sa fie o predica HRISTICA, una care sa mute multimile, sa disloce mii de oameni din inertia lor si sa-i aduca langa Hristos?

Cum poti sa fii apostol dupa Apostoli si apostol dupa Hristos ca sa muti muntii cu cuvintele? Este neputinta sau este nepricepere? Sau lene crunta si neasumare corecta a lui Hristos? Sau a muta muntii este un dar al lui Dumnezeu? Sau dupa ce te-ai mutat pe tine din loc pot sa-i muti pe altii.

Caut de mult timp raspuns la intrebarea asta: unde este decuplajul intre text, intelegere si actiune in toata retorica ortodoxa. Hristos a mutat muntii, noi nu mutam nici o scandura din loc.

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !

Sfanta si dumnezeiasca Evanghelie de azi ne arata datoria de a ierta pe cei ce ne gresesc. Domnul nostru Iisus Hristos, ne invata ca toata Legea si proorocii, se reazema pe doua porunci, adica sa iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru (Matei 22, 37-40).

Dragostea lui Dumnezeu catre noi se aseamana cu dragostea parintilor pentru fiii lor (Deuteronom 1, 37-45; Isaia 49, 15; 66, 13). Precum un tata si o mama buna isi iubesc pe fiii lor si, ori de cate ori ar gresi ei, daca se intorc si cer iertare, ii iarta si ii mangaie, asa este si dragostea lui Dumnezeu spre noi, care suntem fiii Sai (Ioan 1, 12) si asa ni se cuvine sa fim cu dragostea si cu mila fata de cei ce ne gresesc noua. Mantuitorul nostru Iisus Hristos, fiind pironit pe cruce, S-a rugat pentru cei ce L-au rastignit spunand: “Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac“ (Luca 23, 34).

Fiul lui Dumnezeu venind in lume, din nemarginita Sa bunatate, cu dragoste si mila pentru noi (Efeseni 3, 18-19), a desfiintat deosebirea intre vrajmasi si prieteni si ne-a dat porunca sa iubim pe vrajmasii nostri, sa binecuvantam pe cei ce ne blestema, sa ne rugam pentru binele celor ce ne vatama si ne prigonesc si sa facem bine celor ce ne urasc (Matei 5, 44). Dupa marturia acestei invataturi nu avem voie sa uram pe nimeni, ci pe toti cei ce ne gresesc sa-i iubim si sa le iertam greselile, chiar daca ne-ar face cel mai mare rau.

Sa ne aducem aminte ca Dumnezeu din a Sa nemarginita bunatate “ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti, si rasare soarele Sau peste cei buni si peste cei rai“ (Matei 5, 45). De aceea suntem si noi datori a face bine tuturor si a ierta greselile celor ce ne gresesc (Matei 6, 12;

Asadar, fratii mei, aducandu-ne aminte de iubirea lui Dumnezeu fata de noi, care pururea gresim inaintea Lui, sa ne silim si noi dupa a noastra putere sa iertam intotdeauna pe cei ce ne gresesc noua (Ioan 13, 34). Dragostea de Dumnezeu nu se poate arata intre noi fara de iubirea dintre noi si fara iertarea celor ce ne gresesc noua (I Ioan 3, 17; 4, 20-21).

Iubiti credinciosi,
Sa ascultam acum pe Sfantul Efrem Sirul, care, vorbind despre iertarea celor ce ne gresesc, de care atarna si iertarea pacatelor noastre, zice asa: " Tu iarta fratelui tau greselile lui si Eu iti iert pe ale tale! Si darul tau atunci il primesc cand te impaci cu cel ce iti vrajmaseste tie, cand nu ai vrajba asupra cuiva intru mania ta. Cand ai pace si dragoste catre toti, atunci rugaciunea ta este bine primita si prinosul tau bine placut si casa ta este blagoslovita si tu esti fericit. Daca tu cu fratele tau nu te impaci, cum ceri iertare de la Mine?

Cuvintele Mele le calci si ceri iertare de la Mine? Eu, Stapanul tau iti poruncesc si tu nu iei aminte? Apoi cum indraznesti sa aduci catre Mine rugaciune si jertfa? Caci precum tu iti intorci fata de catre fratele tau, asa si Eu despre rugaciunea ta si de la darul tau voi intoarce ochii Mei" (Cuvant pentru dragoste, tom III, pag. 31-33, M-rea Neamt, 1823).

Asadar, frati crestini, sa luam aminte cu toata frica de Dumnezeu la cuvintele acestor sfinti parinti, care se reazema pe cuvintele Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis in Sfanta Sa Evanghelie: “De veti ierta oamenilor greselile lor, va ierta si voua Tatal vostru Cel ceresc, iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru Cel ceresc nu va ierta voua greselile voastre“ (Matei 6, 14-15).

Fratii mei, daca credem ca acestea sunt cuvintele si poruncile Mantuitorului nostru Iisus Hristos, si ca niciodata gura Lui nu poate sa spuna neadevar, El fiind fiinta adevarului, apoi sa ne dam seama ca niciodata nu vom primi iertarea de la Dumnezeu, atata vreme cat vom fi invrajbiti cu oamenii si "nu vom ierta din toata inima pacatele si greselile fratilor nostri" (Marcu 11, 25). Nimeni sa nu creada ca, cu darurile sale sau cu slujbele ce le da la sfanta biserica, se va putea impaca cu Dumnezeu si va lua iertare de pacatele sale, mai inainte de a se impaca si a se ierta cu cei ce au fost invrajbiti.

Acest adevar ni-l arata Insusi Hristos Domnul cand zice in Sfanta Evanghelie: “De-ti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva asupra ta, lasa darul tau inaintea altarului si du-te de te impaca cu fratele tau, apoi vina si adu darul tau“ (Matei 5, 23-24).

Cand stati de va rugati, iertati tot ce aveti asupra cuiva, ca si Tatal vostru Cel din ceruri sa va ierte voua greselile voastre“ (Marcu 11, 25). Iertarea sta la temelia pacii din inima si a cunostintei fiecaruia dintre noi. Iertarea salveaza familia de divort si distrugere, salveaza rudele de cearta si judecati, salveaza lumea de razboaie, de ura si de moarte.

Insa nimic nu-i mai greu pentru noi oamenii decat sa iertam pe cei ce ne-au jignit, ne-au defaimat sau ne-au pagubit. De aceea nu putini mor certati intre ei, spre vesnica lor osanda. Ca dupa moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru mantuirea lui.



Iubiti credinciosi,
Cea mai mare virtute crestina este iubirea. Ea este viata noastra si avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfantul Evanghelist Ioan: Dumnezeu este iubire. Iar iertarea, impacarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea strainilor si altele asemenea sunt fiicele cele mai mari ale iubirii crestine.

Iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproapele, sunt poruncile cele mai mari din Sfanta Evanghelie care stau la temelia mantuirii noastre.

Daca aproapele nu vrea sa ne ierte, sa urmam sfatul duhovnicului, sa cerem iertare de trei ori si asa, daca nu ne mustra constiinta, ne putem impartasi cu Sfintele Taine. Iar daca inca suntem tulburati si ne chinuie gandurile de razbunare, sa amanam Sfanta Impartasanie, ca sa nu ne fie spre osanda. Smerenia si rugaciunea curata ne ajuta cel mai mult la impacare. Cine urmeaza calea aceasta, acela nu este departe de mantuire!

Sa rugam pe Dumnezeul dragostei si pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a rastignit pe cruce din dragoste pentru noi, sa ne impace pe toti in numele Sau, stiind ca dragostea nu moare niciodata! Amin.

Parintele Cleopa Ilie

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !

Dreptmăritori creştini,

Sfânta Evanghelie citită astăzi ne aminteşte de acea preînchipuire a Crucii şi a Jertfei Mântuitorului: Şarpele de aramă, înălţat de Moise pe un stâlp, în pustie, care izbăvea de moarte pe cei muşcaţi de şerpi veninoşi (Num. 21, 8-9).

Minunea aceasta se repetă sub ochii noştri, a celor care, în pustia amară a acestei vieţi, suntem mereu muşcaţi de ispitele şi asupririle diavolului.

Sfânta Biserică ridică în mijlocul poporului dreptcredincios, Crucea lui Hristos, pentru ca tot omul care priveşte cu credinţă acest semn minunat să se vindece şi să trăiască (In. 3, 14-15). Într-adevăr, dacă privim cu evlavie la Sfânta Cruce şi o cinstim după cuviinţă, vom fi izbăviţi de otrava patimilor şi de rănile păcatelor, împodobindu-ne cu virtuţile creştine ale credinţei, nădejdii şi dragostei, prin care putem obţine biruinţa mântuirii.

Iubiţi credincioşi,

Prin Jertfa de pe cruce, vina păcatului a fost ştearsă, iar prin Înviere, moartea a fost nimicită, deschizându-ni-se, astfel, porţile vieţii veşnice. Împreună cu Hristos, omul cel vechi din noi s-a răstignit şi s-a îngropat şi tot prin El a înviat în noi omul cel nou, eliberat din lanţurile păcatului şi de tirania morţii.

Prin răscumpărarea făcută de Hristos, noi am devenit fii ai lui Dumnezeu, având dreptul şi putinţa ca, sub umbrirea harului divin, prin faptele noastre izvorâte din credinţă, să dobândim Împărăţia cerurilor.

Meditând la durerile răstignirii şi la moartea pe cruce a Mântuitorului nostru, ne vom umple sufletele de credinţă, nădejde şi dragoste şi prin aceasta ne vom dăltui fiinţa noastră după chipul prea frumos şi prea iubitor al lui Hristos.

Fericitul Augustin era inspirat de Duhul Sfânt atunci când vorbea despre folosul mare al amintirii Patimilor Domnului pentru viaţa creştină. Nici un fapt, nici una din predicile Mântuitorului n-au darul să cuprindă atâta bogăţie duhovnicească precum îl are graiul Crucii.

Priveliştea Patimilor Domnului ne întăreşte, în primul rând, credinţa. Acum ştim în Cine credem, cunoaştem pe Cel Ce-L adorăm. Este Domnul şi Stăpânul lumii, Fiul cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul dumnezeiesc. Este Biruitorul iadului şi al morţii, Care pentru noi şi pentru a noastră mântuire S-a răstignit, în vremea lui Ponţiu Pilat şi a murit şi S-a îngropat, dar Care, cu puterea ce sălăşluia în fiinţa Sa, Şi-a reluat viaţa şi S-a înălţat întru slavă, de unde va veni iarăşi să judece toate seminţiile pământului.

Nu e de mirare că Mormântul gol din Ierusalim este locul cel mai sfânt din lume pentru pelerinaj şi închinare. Nu e de mirare că în fiecare an, de sărbătoarea Paştilor, coboară lumina din cer asupra Sfântului Mormânt spre a ne încredinţa că suntem fiii Învierii. Dacă pe celelalte morminte de pe toată faţa globului pământesc stă scris: „Aici zace cutare”, pe lespedea Mormântului de la poalele Golgotei poate fi săpată în granit inscripţia: „Aici zace moartea!”.

Prin Cruce, păcatul, ca o îngroşare a trupului, ca închidere a lui în groapa fără orizont a vieţii trecătoare, este slăbit, subţiat, oprit. Prin Cruce, trupul şi viaţa pământească se fac transparente pentru Dumnezeu. Prin Cruce, se dă lovitura de moarte morţii, egoismului. Prin Cruce, se arată victoria generozităţii, a iubirii, a vieţii superioare. Prin Cruce, omul adevărat din noi învie întru viaţa fără de moarte, în Dumnezeu.

Gândul la durerea Domnului ne întăreşte, în al doilea rând, nădejdea că Dumnezeu nu îi părăseşte pe cei ce suferă pentru Evanghelie. După întunericul încercării, răsare soarele bucuriei şi al dreptăţii. A răsărit pentru Omul durerii, Iisus; se va arăta la fel pentru toţi cei ce primesc necazurile cu încrederea că ele vin cu ştiinţa Tatălui ceresc şi le poartă până la sfârşit cu răbdare şi cu bărbăţie.

Izvor de mare încredere şi de îmbărbătare este pentru noi Jertfa de pe cruce şi Învierea lui Hristos. Aceste daruri ale lui Dumnezeu ne dau puteri şi curaj pentru a lupta contra păcatului şi pentru înfăptuirea binelui.

Forţă înnoitoare se naşte în sufletele noastre, ştiind că virtutea lucrată cu credinţă şi în duhul dragostei creştine duce la o viaţă binecuvântată pe pământ şi ne ajută să dobândim viaţa veşnică.

Deci, Golgota este o mare şcoală de înţelepciune şi izvor viu de virtute. Ascultaţi ce zice Fericitul Augustin: „Nu-ţi pierde nădejdea! Nu te teme! Căci de aceea a băut Însuşi Doctorul din el, ca să nu te mai temi. Iisus a luat tot paharul suferinţei”.

Iar în cartea „Urmarea lui Hristos”, citim: „Hristos a primit să pătimească. Cum cutezi tu să te plângi de ceva? El a avut duşmani şi bârfitori, iar tu vrei ca toţi oamenii să te iubească? Cum putea-vei fi încununat, când nimic supărător nu ţi s-a întâmplat? Deci rabdă cu Hristos, dacă vrei să împărăţeşti cu El”.

În sfârşit, priveliştea suferinţei şi a morţii Mântuitorului nostru are darul de a spori în inimile noastre dragostea noastră pentru El. Dacă am lua aminte mai bine la pricina care L-a pus pe Împăratul lumii pe lemnul crucii, vom cunoaşte că adevăraţii vinovaţi n-au fost nici fariseii invidioşi, nici Iuda vânzătorul de sânge nevinovat, nici laşitatea guvernatorului roman care, de frică, L-a dat pe Iisus mai-marilor sinagogii să fie răstignit, ci am fost noi, păcătoşii, cu răutăţile noastre (cf. Is. 53, 2-5).

În Hristos, păcatul se mistuie în flacăra, în oceanul iubirii Sale dumnezeieşti. „Acolo unde este jertfă, acolo este nimicirea păcatelor, acolo este împăcarea cu Stăpânul, acolo este sărbătoare şi bucurie”, învaţă părintele nostru Ioan Gură de Aur.

Iar după Sfântul Chiril al Alexandriei, „la Tatăl nu se poate intra decât în stare de sacrificiu”. Starea de sacrificiu e şi calea noastră, unii către alţii. „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi; şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi” (I In. 3, 16).

Patimile sunt o chemare la înnoirea vieţii noastre creştineşti prin pocăinţă şi prin fapte bune, prin vieţuire în comuniune cu Hristos, în Biserica Sa. Crucea Mântuitorului a arătat lumii marea alternativă: crucea morţii, căreia îi urmează viaţa, sau egoismul, căruia îi urmează moartea sufletească.

Credinţa în Cruce se verifică prin fapte de iubire faţă de semenii noştri aflaţi în necazuri, lipsuri şi strâmtorări

Iubiţii mei,

La Naşterea lui Hristos, îngerii cântau că El va aduce pe pământ pace şi între oameni bunăvoire (Lc. 2, 14). Pe cei ce au luat cunoştinţă că Hristos este Fiul lui Dumnezeu făcut Om şi înviat, ca pârgă a învierii noastre, nimic nu-i mai tulbură.

Mărturisind credinţa în Hristos, vom rămâne tari şi liniştiţi în necazurile ce ni le va produce lumea, biruindu-le, iar siguranţa că le vom birui ne-o dă pilda şi puterea Lui: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea!” (In. 16, 33).

Eroul de pe Golgota, Hristos Domnul, a biruit lumea, nu înlăturând necazurile din ea sau făcând să nu apară ispite, ci arătându-Se mai tare decât ele, întrucât nu a fost doborât de ele. Iisus a lăsat firea Lui să sufere toate cele ce le suferă omul, pentru ca să o întărească chiar prin folosirea maximă a puterii ei de a nu se lăsa biruită de răutăţile lumii. Această putere izvorăşte din Crucea Sa pentru noi toţi, precum arată Sfântul Efrem Sirul când spune: „Crucea este speranţa celor disperaţi, Crucea este limanul celor înviforaţi, Crucea este mângâierea celor întristaţi”.

În Ortodoxie, Crucea este scăldată în raze şi de sărbătorile ei, ea este împodobită cu flori. Astfel, suntem încurajaţi să privim spre Cruce şi dincolo de Cruce, spre a vedea slava strălucitoare a Învierii şi frumuseţea înmiresmată a vieţii veşnice.

De aceea, plini de recunoştinţă, dimpreună cu imnograful bisericesc, se cade să strigăm: „Bucură-te, Cruce, purtătoare de viaţă, semnul cel nebiruit al creştinătăţii, prin care a încetat blestemul, s-a înghiţit puterea morţii şi ne-am înălţat de pe pământ la cele cereşti”. Amin.
Irineu Pop Bistriteanul

Duminica a 19-a după Rusalii
 

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !
Evanghelia de astăzi vorbeşte despre cel mai înalt fel de milă: iubirea faţă de vrăjmaşi. Hristos a dat porunca — nu sfatul, ci porunca — de a ne iubi vrăjmaşii. Iar porunca aceasta nu e de împlinit ici şi colo, în oarecare clipe rare de iluminare a legii, aşa cum era, mai mult sfat decât poruncă, înainte de venirea Lui. Porunca iubirii faţă de vrăjmaşi este culmea Evangheliei lui Hristos.
Domnul a spus: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.” Cu aceste cuvinte începe Evanghelia iubirii vrăjmaşilor. La urma urmelor, dacă vrem ca oamenii să nu ne fie duşmani, să nu le fim nici noi lor. Dacă e adevărat faptul că oricine pe lumea asta are duşmani, atunci de bună seamă că şi noi suntem duşmanul cuiva! Dar cum să-ţi fie omul prieten dacă tu îi eşti duşman? Smulge aşadar rădăcina duşmăniei din inima ta, şi abia după aceea numără-ţi duşmanii. Cu cât mai desăvârşit ai să-ţi smulgi din inimă rădăcina cea rea şi toate vlăstarele care puiesc dintrînsa, cu atât mai puţini duşmani au să-ţi iasă la socoteală. Dacă vrei, deci, ca oamenii să-ţi fie prieteni, încetează mai întâi tu a le fi lor duşman, fă-te tu mai întâi prietenul lor. De îndată ce le vei fi semenilor tăi prieten, numărul duşmanilor tăi va scădea şi chiar va dispărea cu totul.
Porunca lui Hristos de a face noi oamenilor ceea ce voim să ne facă şi ei nouă este atât de firească, atât de neîndoielnic bună, încât e de mirare şi e o ruşine că ea nu este obişnuinţă de zi cu zi între oameni. Nimeni pe lume nu vrea să i se facă rău; să nu facă deci nici el rău altora! Oricine vrea să i se facă bine; să facă şi el bine altora! Orice om vrea să fie iertat când greşeşte; să ierte şi el pe alţii! Fiecare vrea să-şi împărtăşească durerile şi bucuriile cu alţii; să se întristeze şi el de durerile altora, să se bucure şi el de bucuriile altora! Omul vrea ca alţii să vorbească bine despre el, să-l cinstească, să-l hrănească dacă e flămând, să-l cerceteze dacă e bolnav şi să-l apere dacă e prigonit; să facă şi el altora toate acestea.
Lucrul acesta e valabil pentru persoane şi pentru grupuri de oameni, pentru neamuri, naţiuni şi ţări. Dacă toţi ar face din aceasta o lege, toată răutatea şi lupta între stări, între neamuri şi ţări ar înceta, ar înceta şi luptele, şi războaiele. Iată leacul tuturor bolilor, şi altul nu este.
Şi mai departe spune Domnul: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.” Adică: să aşteptaţi ca alţii să vă facă vouă bine, ca să le puteţi întoarce binele făcut, nu-i mare lucru. Oare Dumnezeu aşteaptă ca oamenii să merite soarele de pe cer, ca să poruncească soarelui să strălucească? Nu lucrează Dumnezeu din dragoste? Dragostea e o virtute lucrătoare. Dumnezeu a arătat acest lucru de la întemeierea lumii.
De când e lumea, zi de zi, Domnul a revărsat, cu milostiva-I mână, daruri bogate peste toate făpturile Sale. Să fi aşteptat să primească mai întâi ceva de la ele, ca să le dea? Dacă ar fi fost aşa, nimic din câte sunt n-ar fi. Dacă iubim numai pe cei ce ne iubesc, nu suntem altceva decât nişte neguţători care-şi vând marfa. Dacă facem bine numai celor ce ne fac bine, nu suntem altceva decât nişte datornici care-şi plătesc datoriile. Mila nu e o virtute care acoperă datoriile, ci una care dă de la sine mereu. Şi dragostea e o virtute care dă fără să aştepte să primească înapoi. Dacă dăm cui ne va da înapoi, ce-i cu asta? Mutăm doar banii dintr-o pungă în alta, pentru că ceea ce împrumutăm socotim că este încă al nostru, tot atât de al nostru ca şi când s-ar afla în mâinile noastre.
《urmează 》

《continuare 》
 

Ar fi o nebunie să credem că, prin cuvântul de mai sus, Dumnezeu ne învaţă să nu iubim pe cei ce ne iubesc, să nu facem bine celor ce ne fac bine. Doamne fereşte! Vrea numai să spună că aceea e o treaptă foarte de jos a virtuţii, care le e la îndemână şi păcătoşilor. E cea din urmă măsură a binelui, care de fapt sărăceşte lumea, îi constrânge pe oameni şi-i împuţinează la suflet. Dumnezeu vrea să-i înalţe pe oameni pe înălţimile virtuţii, acolo de unde se pot vedea toate bogăţiile lui Dumnezeu şi ale lumilor Sale, acolo unde inima îngrădită şi fricoasă a sclavului se deschide, se eliberează şi se face inimă de fiu şi moştenitor. Dragostea faţă de cei ce ne iubesc este numai prima literă din împărăţia fără hotar a iubirii; facerea de bine către binefăcători este prima zi de şcoală în lungul şir al învăţării faptelor bune; iar a împrumuta celor de la care ştim că vom lua înapoi nu este nici bine, nici rău, ci doar un pas, cel dintâi, mic de tot, către binele cel mare, care dă fără să aştepte să primească înapoi.
Pe cine are în vedere Dumnezeu aici când zice: păcătoşii? Mai întâi pe păgâni, pe cei cărora nu li s-a dezvăluit plinătatea tainei adevărului şi iubirii lui Dumnezeu. Aceştia simt păcătoşi pentru că s-au întors de la adevărul şi iubirea lui Dumnezeu şi în locul lui Dumnezeu şi-au luat drept legiuitor lumea, de la care au învăţat să iubească numai pe cei care îi iubesc şi ei, şi să facă bine numai celor ce le fac şi lor bine. Taina cea mare a adevărului şi a iubirii lui Dumnezeu s-a descoperit din nou prin Mântuitorul Iisus Hristos, şi s-a descoperit mai strălucitoare ca la începuturile creaţiei. Întâi s-a arătat prin poporul israelit; prin ei, deşi nu doar pentru ei, ci pentru toate popoarele pământului.
Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.” Acestea sunt înălţimile la care vrea Hristos să-i ridice pe oameni! Iată învăţătura nemaiauzită înainte de venirea Lui. Iată slava vredniciei omeneşti, la care nici n-au visat înţelepţii lumii! Şi iată iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, care topeşte inima într-o revărsare de lacrimi!
Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Nu zice: „Să nu întoarceţi rău pentru rău", pentru că este prea puţin; înseamnă doar răbdare. Nici nu zice: „Să iubiţi pe cine vă iubeşte", pentru că aceasta este iubire pasivă; ci zice: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri; nu doar să-i răbdaţi, ci să-i iubiţi. Iubirea este o virtute lucrătoare.
„Iubirea pentru vrăjmaşi”, zic alţi obiectatori, „e atât de rară încât trebuie să o numim nefirească”. Atunci, şi o perlă e nefirească, şi diamantul, şi aurul! Sunt lucruri rare, dar cine spune că sunt nefireşti? După cum sunt plante care cresc numai într-un singur ţinut, tot astfel şi planta cea rară, iubirea cea rară, creşte şi înfloreşte numai în Biserica lui Hristos. Dacă ar vrea cineva să se încredinţeze, nu are decât să citească Vieţile apostolilor lui Hristos, ale părinţilor şi mărturisitorilor credinţei creştine, ale mucenicilor întru adevărul şi iubirea lui Dumnezeu.
Făcând aceasta, mare va fi răsplata ta. Cine te va răsplăti? Poate şi oamenii, într-o măsură, dar mai presus de toţi, Dumnezeu. Şi ce fel de răsplată vei primi? „Veţi fi fii ai Celui Preaînalt”; îl vei putea numi pe Dumnezeu: „Tată; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). Dacă nu azi, atunci mâine; şi dacă nu mâine, atunci la sfârşitul a toate, înaintea tuturor îngerilor şi oamenilor. Este răsplată mai mare la care putem nădăjdui, decât să ne chemăm fii ai Celui Preaînalt, şi să-L chemăm pe Dumnezeu Tatăl nostru? Cel Unul Fiu, şi Singurul, al Celui Preaînalt este Iisus Domnul, şi numai El până acum L-a chemat pe Dumnezeu Tată al Său.
Acum ni se promite şi nouă aceeaşi cinste, aşa rătăciţi şi păcătoşi cum suntem. Ce este cinstea aceasta? Înseamnă că vom fi în veşnicie acolo unde este El (Ioan 14, 3), în slava în care este El, în bucuria fără sfârşit. Înseamnă că dragostea lui Dumnezeu ne însoţeşte mereu, în toate necazurile şi durerile acestei vieţi, înseamnă că totul e întors şi îndreptat spre binele nostru din urmă. Nu vom rămânea în mormânt, vom învia. Vom învia aşa cum a înviat Hristos. Pentru puţină vreme suntem aici pe pământ, în insula morţii. În casa Cerescului nostru Tată ne aşteaptă slavă şi cinste. Cum e când un biet orfan e înfiat de un rege? Trebuie oare să mai pomeneşti ce bunuri îl aşteaptă? „Orfanul acesta a fost înfiat de rege"; atât să spui, şi toată lumea ştie ce înseamnă. Noi însă nu suntem înfiaţi de oameni, ci de Dumnezeu, pentru că vom fi fii ai Celui Preaînalt, al Căruia Fiu este Domnul nostru Iisus Hristos: fii ai Regelui Celui fără de moarte, ai Regelui Regilor. Dumnezeu nu ne înfiază pentru vreun merit al nostru, ci pentru Unul-Născut Fiul Lui, cum spune apostolul: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus” (Galateni 3, 26; cf. Ioan 1,12). Hristos ne primeşte ca fraţi ai Săi, de aceea şi Dumnezeu Tatăl ne primeşte ca fii.
Cu adevărat nu este nici un chip de a ne câştiga prin vreun merit numele de fiu al lui Dumnezeu. Este de râs a crede că am putea, prin vreo faptă, fie ea şi cea mai arzătoare iubire faţă de vrăjmaşi, să merităm şi să plătim ceea ce Hristos a făgăduit celor ce-L urmează pe El cu credinţă. De-am da tot ce avem la săraci, de-am posti în fiecare zi, de-am sta noapte de noapte în rugăciune ca o candelă până la sfârşitul veacurilor, de ne-am despărţi de trup în duhul nostru ca de o piatră rece iar cu sufletul de-am ajunge cu totul nepătimitori şi nesimţitori faţă de lume, de ne-am da să fim călcaţi în picioare de lumea întreagă şi mâncaţi de fiarele cele mai crude — toate acestea n-ar fi decât o prea neînsemnată câtime a preţului pentru toate bunătăţile, slava şi bucuria pe care le aduce cu sine înfierea noastră de Dumnezeu. Nici o iubire de pe pământ şi nici o milostivire a omului muritor nu-l poate face fiu al lui Dumnezeu şi locuitor al Cereştii împărăţii. Iar dragostea lui Hristos săvârşeşte ceea ce omului îi este cu neputinţă. Nimeni să nu se laude că s-a mântuit prin multa lui iubire, că şi-a deschis singur porţile raiului!
În Zidirea cea Nouă, Domnul cere de la noi acelaşi lucru pe care l-a cerut de la Adam şi de la Eva în rai: credinţă şi ascultare. Credinţa că fiecare poruncă a Sa este spre mântuire, şi ascultare desăvârşită de fiecare poruncă a Sa. Ne-a dat toate poruncile, în care se cuprinde şi porunca iubirii vrăjmaşilor, ca să avem încredere în cuvântul Lui şi să-l ascultăm. De n-ar fi fost vreo poruncă a Sa bună şi mântuitoare, oare ne-ar mai fi dat-o? El singur a ştiut dacă porunca a fost firească sau nefirească, posibilă sau imposibilă; pentru noi contează că ne-a dat această poruncă şi trebuie să o împlinim, dacă vrem să ne fie bine. Aşa cum bolnavul primeşte din mâna doctorului leacul — fie el amar sau dulce - cu credinţă şi ascultare, aşa şi noi, cei slăbiţi de păcat şi întunecaţi la minte, suntem îndatoraţi a împlini cu credinţă şi ascultare cele poruncite cu dragoste de Doctorul sufletelor şi Mântuitorul vieţii noastre, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. A Lui fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Nicolae Velimirovici

Duminica a 20-a după Rusalii
 

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !

Sfânta Evanghelie de astăzi ne istoriseşte că, pe când Iisus intra în cetatea galileeană Nain, a întâlnit un convoi mortuar care ducea la mormânt pe un tânăr, unicul fiu al unei văduve. Apropiindu-se de ea, i-a spus cu duioşie să nu mai plângă, după care, întorcându-se spre fiul ei, a grăit: „Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!” (Lc. 7, 14). Şi acesta a înviat.

Din această istorisire se vede clar că Hristos, „Începătorul vieţii” (Fapte 3, 15), Care are „cuvintele vieţii veşnice” (In. 6, 68), poate da viaţă celor morţi. Domnul nostru, Care a înviat din mormânt, ne va învia şi pe noi la sfârşitul veacurilor.

De aceea, cântăm în noaptea de Paşti: „Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne- a trecut pe noi”.

Iubiţi credincioşi,
Creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, noi, oamenii, tânjim după o fericire mai înaltă decât satisfacţiile pe care ni le pot oferi stomacul sătul sau punga cu bani. Noi nu suntem animale, nici fire de iarbă, nici maşini vii, ci suntem copii ai Tatălui ceresc, zidiţi pentru mărire şi pentru întâlnirea de sus.

Cu astfel de convingeri zicem: „Aştept învierea morţilor”. Noi, care credem în Hristos şi suntem mădulare ale Trupului Său tainic, mărturisim că, deşi omul a murit, va reveni la viaţă şi va exista dincolo de barierele mormântului.

Chipul de trecere din moarte la viaţă este învierea trupurilor, care va avea loc „în ziua de apoi” (In. 6, 54), la sfârşitul lumii.

Pentru cei ce nu cred că morţii vor învia, relatez experienţa lui Isaac Newton (†1727), marele fizician şi astronom englez. Deşi era un om foarte învăţat, Newton, descoperitorul legii gravitaţiei, era şi un bun credincios. Odată, un grup de studenţi l-au întrebat cum el, un om aşa distins, poate crede că morţii vor învia. Lor li se părea cu totul imposibil.

Atunci, Newton a luat un pumn de nisip, l-a pus pe masa laboratorului său, a adus nişte pilitură de fier, a amestecat-o cu nisipul; apoi, i-a întrebat dacă mai pot alege pilitura de fier din nisip şi toţi au fost de părere că aşa ceva e imposibil. Dar el a luat un magnet, l-a purtat pe deasupra nisipului şi ceea ce lor li se părea imposibil, el a realizat, a extras pilitura de fier din nisip. Apoi, le-a spus că, dacă el a putut face asta, trebuie să credem că şi Dumnezeu poate avea un magnet cu care să poată aduna toate particulele corpului nostru şi să-l facă să învieze.

Cel Ce a adus omul din nimic la fiinţă, Cel Ce învie în fiecare primăvară bobul de grâu semănat în glie, bob care a murit, ne va ridica şi pe noi, în primăvara învierii de obşte, la starea în care am fost (cf. I Tes. 4, 14).

Minune a fost creaţia universului, minune va fi reunirea trupurilor cu duhurile fiilor lui Adam, la a doua venire a lui Hristos. Atunci, la sunetul trâmbiţelor îngereşti, toţi vor ieşi din morminte, din crăpăturile pietrelor, din mare şi din toate locurile unde au putrezit miriade, toţi cei ce au trăit cândva pe suprafaţa acestui glob. „Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui; şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea judecăţii” (In. 5, 28-29).

Noi credem în înviere, pentru că „Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii” (Mc. 12, 27) şi fiindcă Hristos Cel mort şi îngropat a părăsit mormântul Său, a înviat, făcându-Se „începătură a învierii celor adormiţi” (I Cor. 15, 20).

Domnul spune: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac!” (In. 11, 25-26).

De ce trebuie să fie învierea morţilor? Fiindcă Dumnezeu a rânduit o zi de judecată, când binele va fi răsplătit, iar răul va fi pedepsit. Atât binele, cât şi răul au fost săvârşite în trup. Deci, şi sufletul şi trupul trebuie să primească răsplata sau pedeapsa. „Noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Cor. 5, 10).

Vedem că aici, pe pământ, nu este o potrivire între faptă şi răsplată, că ordinea dreptăţii nu e respectată.

Nelegiuitul Nero petrece la jocurile de circ, pe când ucenicii lui Hristos sunt sfâşiaţi de fiarele arenelor. De aceea, ideea dreptăţii absolute, pe mulţi gânditori ai lumii i-a adus la credinţa în nemurirea fiinţelor omeneşti, în învierea morţilor.

Trupurile înviate ale drepţilor se vor asemăna trupului înviat şi preamărit al lui Hristos (Filip. 3, 21), vor străluci ca soarele (Mt. 13, 43), vor fi nestricăcioase, fără nici un defect, şi nemuritoare, vor avea şi forma şi substanţa din viaţa aceasta (I Cor. 15, 42-52). „Trupurile transfigurate constau numai din manifestări luminoase, sonore, calorice, care nu se exclud una pe alta, nu se disting în mod egoist, ci sunt capabile de o reciprocă penetraţie” (Vladimir Lossky).

Trupurile înviate ale păcătoşilor vor fi nestricăcioase, dar capabile să simtă chinurile. Vor avea o neputrezire în sens rău, ca o carne veşnic vie, trăind cu demonii într-o lume de umbre şi halucinaţii.

Iubiţii mei,

Astazi gandul meu se indreapta catre toti romanii din intreaga lume,catre tinerii care i.am vazut stand la coada de la mii de kilometrii pentru a vota...! Ne rugam pentru ei ,ii purtam in sufletul nostru si asteptam ziua cand Dumnezeu ii va intoarce acasa !!
Domnul Hristos le-a spus apostolilor: „Voi sunteţi sarea pământului… Voi sunteţi lumina lumii”. Matcei 5:13-14 Asta trebuie să fim. Tinerii credincioşi trebuie să fie exemplu pentru ceilalţi, cum spunea Domnul Hristos: “Aşa să lumineze lu*mina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din Ceruri.” Matei 5:16

Trebuie să fim exemplu, trebuie să fim model pentru ceilalţi, nu si fim nişte izolaţi, nişte complexaţi şi nişte neînţeleşi în socie*tate. Nu aşa. Trebuie să fim modele vii pen*tru cei din jur, încât ei, văzându-ne, să-şi do*rească şi ei si fie aşa. Trebuie să ajungem să fim creştini cu adevărat.

Să fim convinşi că dincolo de groapă nu vor merge cu noi decât faptele noastre. Rudele şi prietenii, după câteva lacrimi, elogii sau critici se vor gândi mai repede la ce-i aşteaptă pe ei, decât la ce se întâmplă cu cel dispărut.

În faţa morţii, toate sunt zadarnice afară de Hristos, Care ne rămâne credincios şi vine să ne întindă mâna Sa, dacă şi noi am avut mâna noastră întinsă spre El, în cursul acestei vieţi.

Aşadar, să ne pregătim cu seriozitate pentru întâlnirea cu Domnul, ca să fim vrednici a rosti cuvintele pline de speranţă: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Amin.
Dupa predica IPS Irineu Pop

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !

In Evanghelia de astăzi, Îl vedem pe Semănătorul dumnezeiesc semănând sămânţa cuvântului Său în ogorul inimilor omeneşti. Din nefericire, unii creştini sunt nepăsători faţă de învăţătura sfântă, alţii au inimi de piatră, încât sămânţa se usucă, iar alţii sunt copleşiţi de bălăriile grijilor lumeşti care înăbuşă cuvântul.

Numai unele inimi evlavioase sunt pământul bun care păstrează cuvântul şi-l fac să rodească.

Din această pildă evanghelică, se vede cât de necesar este ca inimile noastre să fie curate pentru ca în ele să Se sălăşluiască Hristos, Cuvântul Tatălui ceresc. El singur are învăţătura desăvârşită şi puterea deplină prin care poate mântui „pe tot omul, care vine în lume” (In. 1, 9). Inima care nu-L primeşte rămâne un ogor pustiu, pârjolit şi fără rod.

Iubiţi credincioşi,

Cea mai mare răsplată pentru cei neprihăniţi este vederea lui Dumnezeu. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8), spune Domnul. Pentru ca să câştigăm Împărăţia cerurilor ne trebuie o hotărâre sfântă să ne călcăm pe inimă, să uităm răul şi să facem pace cu aproapele, să răspândim în jurul nostru puritate şi iubire.

Trebuie să părăsim orice ambiţie, toată răutatea şi întinarea, ca să nu rămânem departe de inima lui Dumnezeu şi să ne pierdem sufletul. Şi aşa, prin pocăinţă, trebuie să devenim o făptură nouă, care păzeşte Legea Domnului cu sfinţenie.

Asta înseamnă că suntem pământul cel bun din Evanghelie, că ne onorăm numele de creştin şi astfel, Îl preamărim pe Mântuitorul Hristos, Care ne-a dat acest nume.

Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă: „Iată cele ce sunt bune pentru mântuirea noastră: curăţie sufletească, nepătimire trupească, purtare blândă, vorbă cumpănită şi cu bună rânduială, cumpătare la hrană şi băutură. Înaintea celor mai mari să aveţi tăcere, înaintea celor mai înţelepţi luare aminte, supunere celor bătrâni, dragoste nefăţarnică pentru cei de-o măsură şi pentru cei mici. De cei răi, pătimaşi şi iubitori de trup să vă depărtaţi, cu ruşinea să vă împodobiţi, căutând cu privirea în jos şi cu sufletul în sus. Iar cinstea acestei lumi drept nimic să o socotiţi şi, binele de-l faceţi, plata s-o aşteptaţi de la Iisus Hristos, Domnul nostru”.

Răsplata constă în aceea că, fiind pământul cel bun, Cuvântul lui Dumnezeu vieţuieşte şi rodeşte în noi.

La începutul secolului trecut au fost descoperite razele X, care pot să privească prin trupurile noastre. Ele spun medicului ce este în interiorul nostru. Dacă cineva înghite o monedă, aceste raze arată doctorilor exact unde este, aşa încât ei să o poată scoate afară.

S-au întâmplat lucruri amuzante cu razele X. De pildă, un bogat din Siria s-a îmbrăcat sărăcăcios când a plecat la doctor, aşa încât să nu i se ceară prea mare taxă. Razele X au arătat că buzunarele sale erau pline de monezi de aur. Acestea puteau să spună medicului exact câţi bani avea pacientul. În zadar se ascundea, căci razele X au demascat viclenia bolnavului şi au scos la iveală adevărul.

Însă Dumnezeu poate vedea mult mai departe decât razele X. Ochii Lui atotvăzători pătrund chiar gândurile noastre şi El ştie păcatele noastre ascunse. Dumnezeu cunoaşte ce este în om (cf. In. 2, 25), cunoaşte inimile fiilor oamenilor (cf. Pilde 15, 11). Dumnezeu este Cel Care „ştie ascunzişurile inimii” (Ps. 43, 23), Cel Care „cercetează inimile şi rărunchii” (Ps. 7, 9; Ier. 11, 20; Apoc. 2, 23).

Când fiii lui Israel au avut trebuinţă de un rege nou spre a-l înlocui pe Saul, Dumnezeu a trimis pe profetul Samuel la Betleem să-l ungă pe unul din fiii lui Iesei. Samuel a privit la fiul cel mare al lui Iesei şi a crezut că acest tânăr înalt şi frumos trebuie să fie, în mod sigur, viitorul rege.

Dar Dumnezeu a zis lui Samuel: „Nu te uita la înfăţişarea lui şi la înălţimea staturii lui; Eu nu Mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul Se uită la inimă” (I Regi 16, 7). Dumnezeu l-a ales pe David să fie rege, deşi acesta era un cioban tânăr care păştea oile. Lui Dumnezeu Îi plăcea inima curată a acestui israelit.

Într-adevăr, chiar în spatele unor aparenţe urâte, se pot descoperi importante calităţi interioare şi, tocmai ceea ce este în interior, aceea contează înaintea lui Dumnezeu, precum ne arată Mântuitorul nostru când spune: „Din inimă ies: gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om” (Mt. 15, 19-20).

Domnul a avut cuvinte aspre pentru farisei: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie. Fariseule orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului ca să fie curată şi cea din afară” (Mt. 23, 25-26).

De multe ori, în noi se dă o luptă. Din lupta aceasta care se dă ca pe un câmp de bătălie înăuntrul meu, între Dumnezeu şi diavol şi persoana mea, încep a mă cunoaşte.

În primul rând, constat că sunt o fiinţă tainică, greu de pătruns. Observ o continuă alternanţă între Dumnezeu şi diavol în mine. Constat o înclinare spre comoditate şi spre păcat şi, în acelaşi timp, o nestatornicie în lupta cu păcatul. Îmi dau perfect de bine seama că se cer în această luptă eforturi pline de eroism şi perseverenţă; de aceea, nu mă pot încrede numai în puterile mele omeneşti. Constat că, din toată această luptă, umilinţa este rodul miresmatic al mântuirii. Însă, eu pot să mă sensibilizez cu Sfântul Apostol Pavel în această baie binefăcătoare a umilinţei şi să simt că „Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim. 1, 15).

Hristos singur este Cel Ce ne poate da o inimă nouă, Cel Ce poate face din pietre fii ai lui Avraam şi din păgâni mucenici.

Dacă ne-am pierdut frumuseţea lăuntrică, să o redobândim prin căinţă şi mărturisirea păcatelor, fără de care nu există iertare, nici înnoirea inimii.

Iisus n-a venit pentru păcătoşi, pentru ca să le aprobe păcatul. El a venit pentru păcătoşi, pentru ca ei să se îndrepte. Şi numai aceia s-au bucurat de atenţia Lui, care s-au îndreptat. Fără mărturisirea greşelilor nu este nici dezlegare eliberatoare şi nici mântuire veşnică, căci Dumnezeu

Se uită la inimă. În clipa în care aceasta devine curată, ea rodeşte alese virtuţi morale care dinamizează viaţa creştină şi o conduc spre ţinta ei supremă, spre sfinţenie sau desăvârşire.

Sfinţenia constă în a fi locuiţi de Hristos. Suntem sfinţi în măsura în care viaţa Sa ia locul vieţii noastre. Aceasta se întâmplă când inima noastră e vindecată de păcat şi îmbrăcată în mantia purităţii îngereşti.

Iubiţii mei,

Noi, adeseori, îi judecăm pe oameni după aparenţa exterioară, dar nu ca Dumnezeu, ai Cărui ochi privesc în inimă. Şi când El priveşte în sufletul nostru vrea să-l vadă curat, pentru ca să-Şi facă locaş întru el şi să ne dăruiască fericirea cerească.

Bine spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Unde este Hristos, acolo este paradisul”. Dacă păcatele fac interiorul paharului nostru murdar, să le mărturisim lui Hristos, Care poate să ne curăţească de toată întinarea şi să împărăţească pe altarul inimii noastre înnoite, ca să cineze cu noi şi noi cu El (cf. Apoc. 3, 20).

Este bine şi minunat să oferim Domnului jertfa lui Abel, jertfa unei cărni tinere şi frumoase, jertfa unei inimi care nu-L iubeşte decât pe Dumnezeul Cel viu, jertfa unei inteligenţe care se înclină în faţa Înţelepciunii divine, jertfa unui suflet de copil, care nu are alt gând decât acela de a plăcea Mântuitorului.

Acest lucru este posibil dacă ne îngrijim ca inima noastră să nu fie pământ bătătorit, nici pământ împietrit sau înecat de mărăcini, ci să fie asemenea pământului afânat, în care cuvântul şi harul lui Dumnezeu să aducă roadele faptelor bune.

Suntem datori să ne străduim, în toată vremea, a avea o inimă bună şi curată şi să împlinim cu perseverenţă şi cu iubire voia Stăpânului ceresc, oricât ne-ar costa acest efort duhovnicesc.

În acest fel, vom trăi în comuniune intimă cu Hristos Domnul, precum El Însuşi ne promite: „Dacă Mă iubeşte cineva, el va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi şi Noi vom veni la el şi Ne vom face locaş la el” (In. 14, 23). Amin.

Înaltpreasfinţitul Irineu Pop-Bistriţeanul

In predica de astazi (cu prilejul Duminicii Tomei) parintele a vorbit despre deosebirea dintre a crede si a sti. Sunt doua moduri deosebite de a cunoaste si, intre ele, se face adeseori confuzie. Stim ceea ce constatam noi insine. Sf Ap Toma, vrand sa vada si sa pipaie stigmatele Domnului, vrea sa stie. Noi spunem adesea ca stim, cand ar trebui sa spunem mai degraba ca noi credem. Astfel, cand spun "stiu ca la Polul Nord sunt ghetari", corect ar fi sa spun ca eu cred acest lucru. Fiindca eu nu am fost acolo, nici nu am vazut ghetari cu ochii mei, nici nu i-am atins cu mana mea. Eu, de fapt, cred ca la Polul Nord sunt ghetari. Ceea ce eu stiu este ca doi si cu doi fac patru. Fiindca am adunat doi cartofi cu doi cartofi si mi-au iesit la numaratoare patru cartofi. Asadar, eu stiu, si nu cred, ca doi si cu doi fac patru. Pe cand, despre ghetarii de la Polul Nord, eu nu stiu, ci cred. Cu o credinta pur umana, naturala, fiindca asa am auzit de la oameni si am citit marturii ale lor, ale celor care au fost, au vazut, deci stiu.


Dar, mai exista un fel de credinta. Credinta supranaturala. Credinta supranaturala nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu. De altfel, tot de la El vine si stiinta. Eu nu cred, ci stiu ca Dumnezeu exista. Fiindca am citit si am studiat cele cinci argumente ale Sf Toma din Aquino. Vad obiectul, prin urmare creatorul obiectului exista. Vad lumea, prin urmare lumea are un creator si asa mai departe. Multi, insa, nu au studiat cele cinci argumente ale Sf Toma din Aquino, asadar acestia pot spune ca ei cred ca Dumnezeu exista. Dar Trinitatea, ori mai bine zis Triunitatea lui Dumneazu ? Asta nu o mai stiu, ci o cred. Fiindca asta depaseste capacitatea mea de experiere. Nu am experiat-o si nici nu o pot face. O cred cu ce fel de credinta ? Cu aceeasi cu care cred ca sunt ghetari la Polul Nord ? Nu, ci cu o credinta supranaturala. Fiindca asta nu mi s-a transmis de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Dar Sf Toma Apostolul ? Vrea el Sa stie, ori vrea sa creada ? Sf Toma este un experimentator. Vrea sa stie. Sa vada, sa constate el insusi. Si, totusi, Domnul Isus ii spune altceva. Ii spune ca acum crede. "Ai crezut fiindca ai vazut". De ce ? Fiindca ceea ce a experiat Sf Toma, ceea ce a vazut ori a pipait, nu este altceva decat prezenta reala a unui om viu. Rani, semnul cuielor, sange. Apostolul nu a vazut altceva decat umanitatea lui Isus. Dar, acum nu doar stie. Ci si crede. Ce stie si in ce crede ? Stie ca Isus este viu dupa ce murise si crede ca El este, in acelasi timp, nu doar om, ci si Dumnezeu. De aceea el spune: "Domnul (stapanul, omul) meu si Dumnezeul meu". Intre acestea doua, este o legatura. Cel ce inviaza din morti este Dumnezeu. Asta ii spune Isus: "Ai crezut (ca Eu sunt Dumnezeu) fiindca ai vazut (ai stiut ca am inviat din morti)!".

Dar noi ? Iubiti, credinciosi, sa credem in Cel care a inviat! Si El ne-a promis ca fericiti vom fi.

Predica de azi a fost despre minciuna organizata.

"Minciuna are picioare scurte" se spune. Intr-adevar, cand cineva spune o minciuna, adesea ne dam seama, chiar daca acest lucru se intampla dupa un oarecare timp. Adesea, cand minciuna e repetata de mai multi, banuim ca e vorba de oameni care par vorbiti intre ei si ii vom spune "complot". Dar daca o minciuna este repetata de zeci de mii de oameni ? Daca e spusa si scrisa la televizor, in presa ? Daca se preda in scoli ? Daca acest lucru se intampla nu un an sau doi, ci timp de decenii ori chiar secole ? Ei bine, in acest caz presiunea e atat de mare, incat ajungem sa ne indoim de noi insine. Daca au dreptate atatia oameni care spun acelasi lucru ? Mai grav, ajungem sa ne indoim chiar de cuvantul lui Dumnezeu.

Ei bine, exemple de asemenea minciuni devenite universale exista. Unul dintre ele este evolutionismul. Ipoteza potrivit careia omul provine din maimuta, ori dintr-un stramos comun cu maimultele, ori dintr-un fel de maimuta-dar-nu tocmai, din orice altceva decat din tarana plamadita de Dumnezeu.

O asemenea minciuna, spusa asa, dintr-o data, nu ar fi avut niciun succes. Sa invatam din modul cum a fost pregatita. A fost pregatita cu o rabdare absolut remarcabila, timp de aproximativ o suta de ani. Mai intai, prin ipoteza aparitiei spontane a vietii. Plantele si animalele nu ar fi aparut prin creatia lui Dumnezeu in vederea crearii omului, ci ar fi aparut din intamplare. Mai intai in forme rudimentare, care ar fi evoluat, la fel de spontan precum aparusera, spre forme de viata mai complexe. Cum treaba ar necesita un timp indelungat, chiar foarte indelungat, a aparut mai intai ipoteza vechimii indelungate, mai indelungate pana la foarte indelungate a Pamantului. De la zeci de mii de ani s-a trecut la sute de mii, milioare de ani si chiar mai mult. Ipoteza are in ea ceva ridicol. Daca eu as spune specialistilor din Sillicon Valley ca am aruncat in sus o gramada din nisipul lor si a cazut in loc un cip, nu m-ar crede. Ei nu m-ar crede nici daca le-as spune ca am aruncat in sus cu nisip de sute de mii si milioane de ori pana cand mi-a cazut cipul. Si totusi, in fond, ceva de acest gen sustine teoria evolutionista.

Mai grav este ca ea nu mai e prezentata ca teorie, sau ipoteza, ci ca certitudine stiintifica. Cat este de stiintifica, vedem imediat din aceea ca intalnim cu greu doi oameni de stiinta care sa cada de acord asupra vechimii Pamantului. Or, daca am vorbi de un adevar stiintific, ar trebui ca oamenii de stiinta sa cada de acord si ipoteza sa fie verificabila, asa cum matematicienii cad de acord ca 2+2=4, iar acesta e un adevar verificabil.


Cum s-a ajuns aici ? Oare toti oamenii de stiinta sunt in posesia unor dovezi de neinlaturat potrivit carora viata ar fi aparut din intamplare, in urma cu o perioada foarte mare de timp si ar fi evoluat pana la om ? Chiar asa, toti fac parte din complot si s-au vorbit unii cu altii sa prosteasca lumea, cazand de acord asupra unor strategii ? Adevarul este ca nici pe departe nu toti oamenii de stiinta cred acest lucru, dar ca putini au curajul sa o afirme public. Si asta pentru ca si-ar risca carierele. Unii (putini) au riscat si s-au vazut indepartati din posturi.


Dar care ar fi, de fapt, interesul unei asemenea minciuni monumentale ? Qui prodest ? Ei bine, elementul cheie este acela ca, daca Adam si Eva nu ar fi existat si nu ar fi fost supusi probarii de catre Dumnezeu, nu ar exista pacatul originar. Daca pacatul originar nu a existat, nu e nevoie nici de un Mantuitor. Prin urmare, un cetatean cu numele de Isus Cristos o fi existat, dar nu a fi vorba de Fiul lui Dumnezeu, ci de vreun exaltat religios asa cum mai erau altii in epoca si cum mai sunt si azi. Important pentru parintele minciunii si pentru agentii lui in lume nu e sa nu credem in istoricitatea lui Isus, ci sa nu credem ca El este Dumnezeu si Mantuitor, ca nu cumva, urmandu-L, sa ne mantuim.


Inca si mai trist este ca, in zilele noastre, chiar oameni ai Bisericii au ajuns sa creada in asemenea ipoteze care frizeaza erezia. Ei nu se indoiesc de evolutionism, prefera sa se indoiasca de cuvantul Domnului. Daca Biblia trebuie interpretata alegoric, ca si cand asta ar lua ceva sensului literal ? Daca acest cuvant al Domnului a vrut sa spuna "perioade de timp" si nu "zile ale creatiei" ?


Personal, dragi credinciosi, prefer sa cred in cuvantul Domnului decat in ipoteze neverificate. Fiindca Domnul, fiind perfect, din gura Sa nu poate iesi minciuna. Si, acolo unde citesc "zile", inteleg zile si nu perioade (lungi) de timp. Cred ca plantele care impodobesc lumea au, majoritatea, nevoie de polenizare pe calea insectelor. Ca ele pot rezista o zi fara polenizare, asta o cred si o pot verifica eu insumi. Ca pot rezista (ani ? Zeci de ani ? Cat ?) fara insecte, adica fara polenizare, nu o cred si am convingerea ca e verificabil. Repede, in cativa ani, toate speciile de flori, ba chiar si multe de copaci, ar fi extincte.

Predica auzită astazi, axată pe pericopa bunului samaritean, m-a ajutat să înţeleg două lucruri. La primul nu mă gândisem niciodată, pe al doilea nu îl observasem, deşi citisem parabola aceasta de destule ori. Mi se întâmplă să trec pe lângă comori ale Sfintei Scripturi fără să le văd. René Guénon spune undeva că o comoară se lasă descoperită numai de acela căruia îi e destinată. Altminteri, poţi să si calci pe diamante, crezând că sunt fragmente de cărbune, până ce vine cineva care, punându-le în lumină, îţi deschide ochii.

Primul lucru pe care l-am aflat este acela ca locul in care e adapostit ranitul, acea casa de oaspeti, este Biserica. Desigur, stiam ca bunul samaritean, cel care il ingrijeste pe acel ranit si pe jumatate mort, oblojindu-l cu ulei si cu vin, este Domnul Isus. Ca in "preotul" si "levitul" trebuie sa vedem preotii si acolitii Vechiului Testament, nu e nicio dificultate, aici sensul alegoric e practic identic cu cel literal. Dar ca in acea casa de oaspeti trebuie sa vedem Biserica, iar in gazda pe preotii Noului Testament, nu stiam. Desi lucrul devine evident avand in vedere ca Isus lui ii spune sa il ingrijesca si, cand se va intoarce, il va recompensa.

Al doilea lucru, mult mai subtil, e sensul general al parabolei. Avem aici, aparent, o parabola despre iubirea aproapelui. Desigur, lucrurile pot fi interpretate si asa. Pe de alta parte, interbarea doctorului Legii nu este ce inseamna sa ne iubim aproapele si cum i-am putea noi da dovezi de dragoste, ci el intreaba pe Domnul cine este aproapele. Si asta raspunde Domnul. Aproapele este, in primul rand, cel pe care il intalnesti aproape, pe drumul tau. Dar nu toti oamenii sunt "aproapele" si nici macar pe oricine intalnesti iti este aproapele, fiindca iata, aflam ca "preotul" si "levitul" nu sunt "aproapele", de vreme ce Isus intreaba "care din acestia trei". Aproapele este cel care te ajuta cand furii (diavolul) te-au lasat ranit, la pamant, pe jumatate mort. Aproapele poate fi samaritean, desi nu faptul ca e samaritean il face mai aproape. Aproapele poate fi englez sau francez. Protestant sau (mai stii ?!) iehovist.
Finalul parabolei este raspunsul. Aproapele este "cel care a facut mila cu el". Iar Domnul il indeamna "Mergi si fa si tu asemenea". Adica: "considera ca aproape al tau pe cel ce face mila de tine, oricine este el".

Lauda Tie, Cristoase!

In veci, Amin!

Multumesc!

Dragii de voi, ați pățit-o cu interpretarea pildelor. Și eu o pățesc mereu crezând că iată, am priceput unde bate și am identificat corect eroii, că am tras învățămintele necesare și că am devenit mai drept, mai înțelept, însușindu-mi morala.

Din păcate pentru unii adevărul e că acea casă de oaspeți e hotelul de azi, biserica e unitatea și comunitatea credincioșilor, cel căzut între tâlcharii care-l lăsaseră abea viu pe când se cobora de la Ierusalim la Ierihorn este chiar Domnul nostru Iisus Hristos, samariteanul milostiv este un eretic oarecare care voia să-și auto-îndreptățească ereziile prin fapta lui bună folosind pentru asta inclusiv undelemn și vin, furate din rânduielile bisericii, cu care făcea comerț de sabat căci le căra pe asin, preotul și levitul sunt veșnicii ipocriți ai tuturor religiilor care nu vor să se spurce prin atingerea de ”morți” călcând astfel porunca de a face voia lui Dumnezeu (”Milă cer și nu jertfe”), milă cu victima, căci dacă nu victimei, mucenicului, atunci cui ai putea să-i faci milă?.. și așa mai departe.

Iar aproapele omului, aproapele iudeului sau fariseului ce întreba ispitind este chiar Domnul Învățătorul care îl îndreaptă pe ispititorul viclean ce vrea să se auto-îndreptățească pe sine însuși, eul măreț și atotștiutor, îl sfătuiește nu cu ceartă și silnicie ci cu Duhul blândeții căci nu-i spune să se facă samaritean ci rămânănd în dreapta credință să facă asemenea aceluia, milă și salvare, deci iată așa va putea recunoaște pe aproapele lui de iubit dintre atâta lume ca să facă dreaptă ascultare de cea mai mare poruncă din lege (... și pe aproapele tău ca pe tine însuți) și să nădăjduiască în proorocie așteptând răsplată de la Dumnezeu pentru că a ascultat făcând aproapelui ceea ce i-ar fi plăcut să i se facă lui.

"Mergi si fa si tu asemenea!" consider ca este de fapt finalul parabolei, fiindca pilda aceasta ne invata sa devenim noi insine milostivi, nu beneficiari de milostenie, jertfitori, nu revendicatori; indemnul nu este dat doar celui salvat, ci oricui asculta parabola, deci si... mie. Cu alte cuvinte, sa ajut pe oricine are nevoie de ajutor, oricine este el.

Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor.(Lc17,12-19)
 

Adica, pentru a va curata de pacate, care sunt mai molipsitoare decat lepra(simbolul pacatului) duceti-va si va spovediti la preoti; iar ei , pe cand se duceau, adica inainte de a ajunge la spovada, au inceput sa-si cerceteze cugetele si, constientizandu-si pacatele, s-au curatit...