Draga Ory, eu m-am intristat cand am citit acest mesaj. Grea viata trebuie sa fi avut. Pe vremea cand eram un copil mic si prost si chiar o adolescenta in cautare de atentie si afectiune, desi ai mei au facut tot posibilul sa imi ofere afectiune si tot ce are nevoie un copil pentru a se dezvolta normal, tot nu mi se parea suficient si visam si eu la o dragoste mareata, la o iubire neconditionata, la cai verzi... Ei, si intr-o zi, pe la vreo 16-17 ani, asa, m-am indragostit prima data si am iubit asa cum numai la acea varsta poti iubi. Era minunat si brusc nu am mai simtit nicio lipsa, nicio nevoie de a fi iubita, pentru ca ma simteam asa de bine iubind. Culmea era ca, iubindu-l pe respectivul, in ochii caruia vazusem cu adevarat ca omul are o frantura dumnezeiasca, am inceput sa iubesc oamenii din jurul meu, am iesit din cochilie, m-am deschis, am inceput sa ofer atentie celor din jur, afectiune, tot ceea ce altadata ravneam sau invidiam. Si mai culmea a fost ca, desi sau mai bine-zis, deoarece respectivul nu cred ca m-a iubit niciodata, am invatat sa ii iubesc pe altii fara sa pretind a fi iubita si sa daruiesc, in loc sa cersesc.

Sa ii dea Domnul sanatate omului aceluia care nici macar nu stie de Dumnezeu, in ochii caruia am invatat eu cea mai buna scoala ortodoxa din lume!

Se spunea despre un batran, ca a facut cincizeci de ani, nici paine mancind, nici vin band degrab si zicea ca a omorit curvia si iubirea de argint si slava desarta. Si a venit la el avva Avraam, auzind ca a spus acest cuvant. Si i-a zis lui : tu ai spus cuvantul acesta ? A raspuns batranul : da. Si i-a zis Avraam : iata, intra in chilia ta, si gasesti pe rogojina ta o femeie; poti sa socotesti ca nu este femeie? Raspuns-a batranul : nu, dar ma lupt cu gandul sa nu ma ating de ea. Atunci a zis Avraam: iata n-ai omorit patima, ci este vie; dar este legata. Iarasi cand umbli pe drum, vezi piatra si harburi, iar in mijlocul acestora, aur; poate mintea sa socoteasca pe acesta ca pe acelea ? Zis-a batranul: nu, dar ma lupt cu gandul sa nu-l iau pe el. Si a zis Avraam: iata este vie patima, dar este legata. Mai departe, zice iarasi avva Avraam: iata, auzi despre doi frati, ca unul te iubeste, iar altul te uraste si te vorbeste de rau. De-or veni la tine, ii ai deopotriva pe amandoi ? Raspuns-a batranul : nu, dar ma lupt cu gandul sa fac bine celui ce ma uraste ca si celui ce ma iubeste. Zis-a avva Avraam lui: apoi iata ca sunt vii patimile, dar sunt numai legate de sfinti.

Iata un text amar, amar, amar... Un om gaseste sa slobozeasca acest strigat de revolta si de durere. Si inca, o femeie, asadar un om caruia ii este harazita menirea dragostei in forma ei cea mai gingasa, dragostea aceea a mamelor...
Nu pot trece peste cuvintele tale, Ory... Te rog sa citesti cateva vorbe din partea mea.

Uneori gandesc si simt asa cum ai exprimat tu mai sus. Sunt foarte catranit in astfel de situatii, imi e lehamite de oameni, de lume, de mine insumi, de tot... Grele si nesuferite clipe, ceasuri, poate chiar zile.
Uneori toate acestea trec de la sine, precum trec norii dusi de vant si iese soarele.
Alteori trebuie sa fac anumite lucruri ca norii sa se risipeasca.
iar cateodata imi pare ca norii imi sunt risipiti din afara mea...

Ma intreb de ani buni de unde vin astfel de stari sufletesti, ce rost au si ce am eu de facut cand ma confrunt cu ele.
Nu e usor sa raspund la aceste intrebari.

Insa un lucru cred ca pot sa spun cu oarecare siguranta: daca iubirea nu e in jurul meu, bine ca exista o memorie de ceasuri si intamplari luminoase. O memorie la care am acces cu relativa usurinta.

O prima forma a acestei memorii se afla chiar inlauntrul meu. Rasfoiesc cu mintea propriul album de intamplari frumoase, pline de dragoste. Nu ma gandesc ca au trecut si nu vor mai veni (de pilda cand imi amintesc de anumite momente din copilarie, cand traiam inconjurat si animat de dragostea parintilor mei) ci ma bucur ca am avut parte de ele, ca sunt format eu insumi, ca persoana, din acele intamplari fericite. Intrucat ce-am trait ma constituie si asa este cu fiecare om. Albumul de amintiri frumoase sunt eu insumi, o parte din mine. Ma ajuta cand constientizez aceasta, iar daca as nega lucrul asta adevarat, m-as minti si rani pe mine insumi.

O alta forma sunt experientele luminoase, pline de dragoste ale altora. Am auzit ca pe unii ii intristeaza, ca se arata maniosi, invidiosi etc. Nu fac aceasta greseala: aleg sa ma bucur de dragoste, ca un hamesit ce sunt, oriunde as gasi-o. Daca unii se iubesc pe cealalta emisfera a pamantului, eu ma bucur ca exista dragoste acolo, chiar daca pe emisfera in care traiesc eu nu mai este... Si ma simt bine, ca si cand as fi eu insumi iubit, ca si cum as iubi.

La fel si cu povestile. Recent am recitit Tristan si Isolda si ... am plans... Ca un prostovan, iaca am plans. N-am stat la socoteli reci cum ca vezi ca nu e o carte crestina si alte maimutareli nascute din inimi impietrite si capete seci, ci pur si simplu am intrezarit acolo iubirea si asta m-a emotionat si m-a hranit cu bucurie si speranta, precum si cu o unda de regret ca povestea s-a terminat si am pus cartea la o parte...

O alta forma a acestei memorii a dragostei sunt tocmai pildele acestea infantile. E drept ca ele nu sunt traite prin piata, de unde cumpar eu, inghiontit de babe speriate si lacome, un pumn de caise si trei castraveti. Insa dragostea e acolo, in ele, iar pentru o clipa sau mai multe sunt, prin mijlocirea lor, partas si eu la dragoste.

O alta forma a iubirii o vad aici pe forum. Nu trebuie decat sa vreau sa o gasesc si, navigind o vreme printre diverse balarii (unele sunt chiar ale mele), gasesc imediat un fir sau altul al iubirii, aproape pe fiecare topic.

Oh, dragostea e peste tot! De la formele ei cele mai firave, pamantesti cu totul (de pilda imi place sa contemplu dragostea ierbii, a copacilor, a florilor pentru cerul albastru; sau iubirea furnicilor pentru carat firimituri in "spinare"; sau jocul indragostit al bobocilor de rata pe lacul din parc; sau dragostea soarelui care se joaca printre crengile arbustilor pe asfalt), pana la cele sufletesti ale oamenilor pe care ii intalnesc la tot pasul si pana la dragostea jertfelnica, de neinteles deseori, pe care am banuit ca o intalneam cand inima mea insasi era plina de dragoste...

In lume e multa forfota si durere. Ostilitate, larma, ura. Chinuri si necazuri. Nedreptati si abuzuri. Precum si mult mai multa iubire! E nevoie doar de o dispozitie launtrica de a cauta aceasta dragoste, de a o recunoaste, de a o accepta. Cand facem acestea, povestile si pildele infantile ni se par cu totul firesti, cu totul minunate uneori si simtim o mangaiere parfumata in respiratia pieptului, in inima noastra.

Lumea isi vede de ale ei. Pildele raman, luminoase, bogate, pline de dragoste. De le va deschide cineva coaja, de va gusta din ele, isi va reinnoi bucuria de a simti si gandi: buna este dragostea! Bun este Domnul! AMIN+

"...inconjurat si animat de dragostea parintilor mei!"....poate ca unii nu au nici aceste memorii.
Este adevarat, suntem inconjurati de dragoste, de minuni, de oameni a caror suflete iti inspira sensul vietii. Este adevarat, sunt mama si port in inima o dragoste de neasemuit pentru copilul meu, ma hraneste aceasta dragoste si-mi da viata.
...dar ceea ce ma intriga, mai ales in aceasta lume a credintei, a vietii "alaturi de Dumnezeu", sunt tocmai cuvintele, risipa de cuvinte pompoase, frumoase, iubitoare, iertatoare, nevoitoare...cand in realitate, nu este decat un abuz de cuvinte, sau poate ca este doar un tratament psihic in care invoci starea de bine prin autosugestie, in acelasi timp in care viata ramane un joc intre bine si rau, intre principii si fapte. Nu stiu, dar stiu ca, mai ales in biserica, mi se face lehamite de atata propovaduire falsa. Orice ati spune, prefer viata decat vorba...iar viata o stim cu totii cum se infatiseaza in realitate. Nici macar nu pretind altceva bisericii, doar sa mi sa permita sa raman rationala, realista si cinstita cu mine insami si cu cei din jur...chiar si cu Dumnezeu, asa, in neputinta mea.
Nu am sa-mi impun o credinta pe care este imposibil sa o manifest, nici macar nu am sa pretind ca nadajduiesc spre ea, nu am sa ma mint cu lucruri desavarsite inexistente, si nici nu am sa-i mint pe ceilalti ca ele se pot intrupa. O credinta imaginara aproape incompatibila cu structura noastra omeneasca, ajungand pana la a contesta fiinta complexa pe care a pus o Insusi Dumnezeu in om.

Toate la vremea lor ... Si mai ales, sa ne obisnuim a ne scruta cu indrazneala propriile ganduri si atitudini. Cu vremea vom invata sa nu ne mai lasam pacaliti de impulsuri vane si vom descoperi treptat ca intelepciunea Bisericii ne-a parut, e drept, uneori nebunie si sminteala, intrucat noi insine eram intr-o pozitie dezaxata inlauntrul sufletului, loviti de nebunie si sminteala.
Dar aceste descoperiri de sine si de lume vin doar cu vremea, trecind prin cateva statii obligatorii ale drumului spre devenirea intru fiinta: onestitatea blanda cu sine si cu semenii, scrutarea drept in ochi a propriilor neajunsuri, portia zilnica de umilinta, increderea in semeni (asa cum sunt ei, adica la fel ca noi, fiinte imperfecte, ranite, bolnave), silirea de a tine gandul la Domnul, cat se poate, printre toate ale noastre.
Ory, o repet: viata noastra e grea adeseori, mai mereu. Insa avem libertatea sa ridem de greutatile noastre, oricare ar fi ele si sa cautam Soarele, lumina Lui, in cel mai mare tunel de intuneric de am fi. De ne voim binele, lumina si caldura, de ce sa ne autosabotam elanul catre Soare? Doar pentru ca se poate? Doar pentru ca exista raul si chinul si necazurile? Doar pentru ca asa vor smecherii si prostii si nebunii?
Tatal nostru ne-a oferit toate caile si mijloacele sa alegem viata. E suficient sa vrem aceasta. Apoi vom mai vedea.
Ory, iti vand un pont...:)
In fiecare zi, am capatat eu bun obicei de la niste betivi, in fiecare zi caut macar un minut sa aduc lui Dumnezeu multumire, sa Ii arat recunostinta pentru cate ceva. La inceput imi era greu, in mintea mea nu gaseam mai nimic pentru a fi recunoscator. Cu vremea si prin mila Lui, am inceput sa descopar, ca un orb care isi recapata treptat vederea, tot mai multe detalii, tot mai multe forme noi, tot mai multe lucruri... Tot mai numeroase motive de a-i fi recunoscator Domnului pentru mii si mii de amanunte ale vietii mele. Si nu stiu cum, de cand am inceput sa reusesc aceasta, am inceput sa fiu recunoscator si oamenilor. Nu stiu cum s-a intamplat, dar imi e bine asa, lumea imi pare mai buna ca inainte, frumusetea respira la tot pasul, uneori sub perdele pe care invat sa le ignor, sa le ocolesc daca nu pot sa le dau efectiv la o parte. Si traiesc, dimpreuna cu semenii, cu familia mea. Traiesc si in solitudinea mea, un pic mai mangaiat, mai curajos in mine insumi. Ma simt intarit iar pentru aceasta iarasi si iarasi sunt recunoscator lui Dumnezeu si oamenilor.

Cat despre celelalte, care te nemultumesc asa de tare acum, cu vremea le vei lasa in plata Domnului. Vei uita, vei restabili prioritatile. Vei invata, o sa vezi! Crede-ma, ca stiu din cercare!

Ai grija de tine si de copilasul tau! Si gusta din iubire. Bun este Domnul! AMIN+

Un părinte spunea:
– E posibil ca să trudeşti, să te nevoieşti mult timp, dar să nu sporeşti mult din cauza lipsei de smerenie. Alţii, pe de altă parte, pot să se lupte mai puţin (privind asceza, postul şi altele), dar pot să sporească mult, deoarece au smerenie, care le înlocuieşte pe toate.

21) Un frate a intrebat pe avva Agathon pentru pacatul curviei si i-a raspuns aceluia: mergi, arunca neputinta ta inaintea lui Dumnezeu si vei avea odihna.


2S) Oarecari frati vorbind pentru dragoste, avva Iosif a zis : au noi stim ce este dragostea ? Si spunea pentru avva Agathon ca avea un cutitas si a venit la el un frate si l-a laudat si nu l-a lasat sa iasa pana ce nu a luat cutitasul.

Imi pare rau,insa imi scapa talcuirea...
Am nevoie de ajutor :)

Yasmina, o sa iti spun ce am inteles eu din a doua pilda, daca altii au inteles altceva, ar fi bine sa se exprime. Dragostea inseamna daruire si se manifesta prin gesturi mici: un calugar si-a daruit cutitasul unuia caruia ii placea, chiar daca acela nici nu i-l ceruse. Asta imi aduce aminte de bunica mea, care mereu daruia cate un lucru daca auzea pe cineva spunand ca ii place acel ceva.

In ceea ce priveste prima pilda, cred ca este vorba pur si simplu sa ceara ajutorul Domnului, de vreme ce este mult prea slab si sa ii incredinteze lui Hristos povara pacatului, pentru a o purta El. Asta cred ca e similar cu semnatura mea, "Pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam" - or viata noastra e compusa si din bune si din rele.

Am inteles acum...
A doua pilda am invatat-o si eu de la mama mea,caci si ea daruieste lucrurile care plac altora(am zis ca am invatat,nu am zis ca si aplic invatatura,ba din contra inainte ma suparam ca dadea lucrurile ei altora...acum mi-am mai muiat inima.)

Cand a implinit mama 50 de ani,i-am daruit in semn de pretuire o bratara cu diamante...Peste cateva luni s-a dus in vizita la cineva,si i-a daruit bratara pt ca acelei persoane i-a placut bratara foarte tare!
M-am suparat pe moment,insa mi-am trecut,i-am trimis mamei alta in schimb.Rar ma mai supara mama cu ceva,o iubesc prea mult:8:

Ma scuzati,ca sunt off topic cam de multisor...

Hihi, ma bucur pentru acest offtopic. Se dovedeste de aici ca sunt crestini care practica invataturile din Pateric. Din pacate, se vede ca unii care il citesc nu il inteleg. Bine ca il inteleg si il aplica unii care nici macar nu l-au citit!

Întotdeauna daţi slavă şi mulţumiţi lui Dumnezeu; nerecunoştinţa este cel mai mare păcat dintre toate şi cel mai mare păcătos este nerecunoscătorul.

http://www.pateric.ro/capitolul-xix-...andurile-bune/

Zis-a iarasi avva Pimen : a intrebat pe avva Paisie cineva odata, zicand : ce voi face sufletului meu, ca e nesimtitor si nu se teme de Dumnezeu ? Si i-a zis lui : du-te, lipeste-te de omul care se teme de Dumnezeu si apropiindu-te, te vei invata si tu a te teme de Dumnezeu.

Un frate iarasi a intrebat pe parintele Pimen, zicand: "Parinte, am facut un pacat greu si voiesc ca trei ani sa petrec in pocainta". Staretul a raspuns: "Este mult!" Fratele a zis: "Atunci porunceste ca sa ma pocaiesc un an". Staretul iarasi a raspuns: "Este mult!" Auzind aceasta, ceilalti frati au zis: "Apoi pana la patruzeci de zile se cuvine a petrece in pocainta?" Iar staretul iarasi a raspuns: "Este mult!" Si a adaugat: "Eu socotesc ca de se va pocai omul din toata inima si de va pune gand tare, ca de acum sa nu se mai intoarca la pacat, apoi in trei zile ii primeste Dumnezeu pocainta lui! Toate cele peste masura sunt ale dracilor".

"Un frate a fost napastuit in chinovie pentru desfranare si sculandu-se a mers catre avva Antonie. Si au venit fratii de la chinovie ca sa-l caute pe el si sa-l ia si au inceput sa-l mustre,ca asa a facut. Iar el se indrepta, ca nimic de acest fel nu a facut. Iar dupa intamplare, s-a aflat acolo avva Pafnutie, cel ce se numea Kefala si a spus o pilda ca aceasta : am vazut pe marginea raului un om bagat in noroi pana la genunchi si venind unii sa-i dea mana, l-au cufundat pe el pana la grumazi. Si a zis lor avva Antonie pentru avva Pafnutie: iata om adevarat, care poate sa vindece si sa mantuiasca suflete. Deci umilindu-se ei de cuvintele batranului, au pus metanie fratelui."

18) Intrebat-au unii pe avva Macarie, zicand : cum suntem datori sa ne rugam ? Le-a zis lor batranul : nu este trebuinta a vorbi multe, ci a intinde adeseori mainile si a zice : Doamne, precum vrei si precum stii, miluieste ! Iar de !li sta razboi upra, zi : Doamne, ajuta-mi ! Si El stie ce e de folos si face cu noi mila.

PENTRU AVVA XANTIE

1) Zis-a avva Xantie : talharul pe Cruce era si dintr-un cuvant s-a indreptat. Si Iuda cu apostolii era impreuna numarat si intr-o noapte a prapadit toata osteneala si s-a pogorat din ceruri in iad. Drept aceea, nimeni facand bine, sa nu se faleasca, caci toti cei ce s-au nadajduit in sinesi, au cazut.

2) S-au suit odata avva Xanie de la Schit la Terenut. Si unde a gazduit pentru osteneala nevointei, i-a adus lui putin vin. Si auzind unii, i-au adus lui un indracit si a inceput dracul sa il ocarasca pe batran : la bautorul de vin acesta m-ati adus ? Si batranul nu voia sa il scoata, dar pentru defaimare zicea : cred lui Hristos, ca nu voi ispravi paharul acesta pana ce nu vei ce nu vei iesi. Si daca a inceput batranul sa bea, a strigat dracul, zicand : ma arzi, ma arzi ! Si mai inainte de a ispravi, a iesit dracul, cu darul lui Hristos.

3) Acestasi a zis : cainele este mai bun decat mine, caci si dragoste are si la judecata nu vine.

Un batrân spunea:
– Câteodata spunem ca noi avem dragoste, dar ce fel de dragoste este aceasta? Vreau sa spun, ce fel de dragoste duhovniceasca, caci nu ma refer la dragostea lumeasca. Cum poate un om sa ajunga sa-i considere pe ceilalti oameni frati si surori? Poate unii din acesti oameni sunt atei sau martori ai lui Iehova. Dar, cu toate acestea, ei sunt frati trupesti, desi desigur nu în duh, asa cum sunt ortodocsii unul fata de altul. Dar ei sunt totusi frati de sânge. Ar trebui sa varsam lacrimi si pentru ei. Pe de alta parte, daca un ortodox ar fi sa devina martor a lui Iehova sau catolic, cum ar trebui sa plâng? Acum sunt milioane ca ei. Am plâns destul? Nu, si, prin urmare, sunt departe de a avea în mine dragoste adevarata.
***
Parintele meu mi-a spus:
– A fost odata, în Schitul Sfânta Ana, un om batrân, pe nume parintele Petru. Avea 95 de ani. Obisnuia sa stea în aer liber în fata schitului si cârpea ciorapi pentru unii din parintii de acolo. Era ascuns în ceea ce facea, având în minte cuvintele Sfintei Scripturi: «Tu însa, când faci
milostenie, sa nu stie stânga ta ce face dreapta» (Matei 6, 3).
***
Un bătrân aspus:
– Un om bun priveşte toate femeile ca fiind surorile lui. Chiar şi atunci când vede o femeie imorală, ar trebui să-şi spună: «Dacă femeia aceasta ar fi sora mea de sânge, aş fi foarte încurcat». Aşadar, nu ar trebui să profite de ea.
***
În viaţă curată şi în sărăcie trăiau în pădurile Sfântului Munte şapte călugări (sau 12, luându-ne după spusele unor pustnici) complet goi şi hrănindu-se ca păsările cerului, cu verdeţuri sălbatice, rădăcini, castane şi alune. Se spune că primeau Sfânta Împărtăşanie în peştera Sfântului
Petru de la părintele Daniel, renumitul isihast. Nu ştim dacă ei mai sunt încă în viaţă. Învăţatul călugăr, Spiridon Kambanaos, doctorul de la Marea Lavră, a scris despre aceşti «îngeri pământeşti şi oameni cereşti»: «Şi ce putem spune despre cei care locuiesc în zona Krya Nera, unde doar privirea lui Dumnezeu, Care vede toate, le poate ştii felul lor de viaţă?».
***

Un părinte a spus despre dragostea pentru adevărata credinţă:
– Mânia este necesară doar pentru apărarea credinţei noastre. Nu este folositoare pentru a ne apăra pe noi înşine. Dacă cineva vorbeşte de rău împotriva noastră, ar trebui să acceptăm. Însă când credinţa noastră este atacată, atunci mânia devine potrivită pentru a apăra Ortodoxia.
***
Deseori, părinţii de la Muntele Athos spun:
– Dacă ar trebui să rămânem tăcuţi, când credinţa noastră trebuie apărată împotriva ereziilor, care ar fi rostul şederii noastre pe aceste stânci atât de mulţi ani?
– Dogmele nu pot intra în Piaţa Comună, aşa cum intră bunurile materiale.
***
Odată, părintele B. s-a dus într-un sat cu treburi ale mănăstirii. De îndată ce a ajuns, sătenii au venit la el şi l-au rugat insistent să-i ajute să apere credinţa adevărată în faţa unui predicator evanghelic. Acesta, cu citate din Sfânta Scriptură, îi tulbura pe ei, defăimându-i pe sfinţi şi pe Maica Domnului. Călugărul era simplu şi aproape analfabet şi s-a simţit stânjenit, dar după ce s-a gândit puţin, amintindu-şi ceea ce a citit despre sfinţi şi vieţile lor, l-a invitat pe predicatorul protestant să se întâlnească cu el şi a propus aceasta:
–Lăsaţi-ne să aprindem un foc în mijlocul pieţii din sat. Fiecare va trece prin el şi Dumnezeu va dovedi astfel care dintre noi poartă cu el Adevărul.
În ziua următoare, dimineaţa devreme, sătenii au adunat lemne şi au clădit un rug în mijlocul pieţii. Părintele B. a sosit, dar predicatorul nu. El a fugit cu primul vapor din ziua aceea.
Întregul sat s-a bucurat pentru victoria glorioasă asupra predicatorului înşelător. Când părintele B. s-a întors la mănăstire, ceilalţi călugări l-au întrebat:
– Erai pregătit să treci prin foc?
– Eram neliniştit, dar nu m-am îndoit de credinţa noastră şi am gândit: Pe pământ eu nu merit nimic, decât să merg în iad. Ar fi mai bine să ard aici, pe pământ, decât să ard veşnic.
Astfel, acest smerit şi simplu călugăr a apărat credinţa aşa cum au apărat-o primii martiri şi părinţii duhovniceşti înaintea lui.

Un părinte cu discernământ şi îndrumător a spus:
Odată, o cunoştinţă a venit să mă vadă, fiind într-o stare mizerabilă. El îşi construia o casă într-un loc foarte liniştit din oraş. În curând, nişte oameni au deschis un garaj lângă casa lui. Apoi, mai în jos, a fost construită o autostradă. Vis-a-vis s-a deschis un club de noapte. În curând omul nu a mai putut să doarmă deloc.
– Ce pot să fac, părinte? m-a întrebat. Să-mi construiesc altă casă? Cum aş putea?
El avea cinci copii. Nu e uşor să construieşti altă casă.
– Ce să facem? Nu mai e odihnă pentru noi acolo.
Astfel era problema lor, încât toată familia lua calmante.
– Ascultă, binecuvântate, am spus eu. Tu nu te confrunţi duhovniceşte cu problema. Să presupunem că acolo a început un război şi eu ţi-am spus că, dacă stai în acea casă îţi voi garanta că nu ţi se va întâmpla nimic; dacă ai vrea să ieşi afară, nimeni nu te va deranja şi nici măcar o bombă nu va cădea pe casa ta. Ce-ai spune? Probabil că aceasta ar fi cea mai mare binecuvântare în asemenea situaţie. Şi ai spune: «Ce binecuvântare este aceasta, Domnul meu! Lumea întreagă este distrusă şi mie mi se garantează viaţa!». Cu siguranţă că ai considera aceasta ca o mare binecuvântare. Acum să ai alt gând bun, de această dată despre situaţia curentă şi să spui: «Mulţumesc lui Dumnezeu! Cel puţin nu sunt tancuri blindate care să meargă pe aici… vedem numai nişte maşini… nu convoaie blindate. Unii oameni merg ca să aibă grijă de afacerile lor. Nu este război! Ce binecuvântare! Mulţumesc lui Dumnezeu!». Să dai mereu mulţumire. Pentru că dacă nu gândim pozitiv şi nu avem pace înăuntru nostru, nu trebuie să ne păcălim că dacă mergem într-un loc liniştit, vom avea atunci pace. Chiar şi acolo ispitele se vor aduna în jurul nostru ca şacalii, ca să urle noaptea. De fapt, şacali adevăraţi ar putea să se adune. De ce? Pentru că întotdeauna vom avea ispite. În timpul zilei, de exemplu, dacă în locul nostru liniştit avem un copac, se vor aduna greierii. Atunci aceste ispite ne vor înşela ca să folosim un băţ, pentru a împrăştia insectele, sau pietre, pentru a îndepărta şacalii! Trebuie să înfruntăm întotdeauna orice situaţie cu gânduri bune!

***

Un părinte spunea:
Odată eram într-un autobuz. Ce situaţie! Cineva i-a cerut şoferului să dea mai încet radioul. «Avem un preot printre noi», a spus el, fiindcă mă observase. Şoferul l-a dat mai tare. Eu spuneam rugăciunea lui Iisus. Persoana care vorbise a vrut să mă ajute, dar i-am spus: «Nu mă deranjează», fiindcă mă gândeam: dacă, Doamne fereşte, ar fi fost un accident şi s-ar fi scos oamenii din autobuz – unul cu piciorul rupt, altul rănit la cap, altul plângând, şi poate chiar un copil mic rănit –, cum aş fi putut să îndur o asemenea imagine? «Mulţumesc lui Dumnezeu, mi-am spus, toţi de aici sunt bine şi pot chiar să cânte!».
Astfel zgomotul de acolo a devenit tonul de bază pentru rugăciunea mea. Ei se comportau cum doreau, iar eu mă simţeam bine.
Nu este o altă cale de a înfrunta toate situaţiile decât o atitudine pozitivă, încercând să te pui în locul celeilalte persoane. De altfel, noi încercăm adesea să avem felul nostru de a fi şi lumea devine o casă de nebuni.
Când o persoană se pune în locul alteia, lucrurile revin la ordine. Ia de exemplu o femeie bătrână şi nora sa. Cea mai tânără ar trebui să se pună în locul celei bătrâne şi să spună: «Cum aş vrea eu să fiu tratată? Când o să fiu bătrână, pisăloagă, aş vrea eu ca nepoţii mei să râdă de mine? Şi nora mea să mă certe? Mi-ar place aceasta? Deci cum ar trebui să mă comport cu soacră-mea?».
De asemenea, ar trebui să ştii că dacă cineva nu se comportă duhovniceşte, atunci legile duhovniceşti intră în vigoare şi acela va trebui să plătească pentru toate. Dumnezeu îngăduie aceasta datorită dragostei Lui, ca noi să plătim pentru toate în această viaţă!


http://www.pateric.ro/capitolul-xix-...andurile-bune/

Foarte adevărat! Mi s-a întâmplat să fiu liniştit în aglomeraţie sau stresat la munte. Cred însă că şi locul contează, şi oamenii care te înconjoară, pentru că stările se pot transmite. Cum, în ce măsură şi după ce reguli, nu ştiu. Dar cu rugăciune şi cu un gând bun, poţi avea o stare bună şi într-un autobuz în care se ascultă manele la maxim :).

Eu am îndrăgit foarte mult patericul egiptean, văd însă că mai există multe altele şi sunt la fel de interesante, aşa cum reiese din exemplele de mai sus. Mulţumesc pentru postare şi pentru link.

Doamne ajută!

5. Am auzit despre un frate sărac şi lipsit, că de îi aducea cineva bucatele de trebuinţă, le primea. Iar după aceea, de s-ar fi întâmplat şi altul să-i aducă ceva, nu primea, zicându-i: acum m-a hrănit Domnul meu!

6. A venit un străin, aducând cu sine mult aur la Schit şi-l ruga pe preot, să-l dea fraţilor. Iar preotul a zis: nu au fraţii trebuinţă. Şi mult fiind silit, a pus aurul într-o coşniţă şi l-a pus la uşa bisericii. Deci venind fraţii, le-a zis lor preotul: cel ce are trebuinţă, să ia! Dar nimeni nu s-a atins. Iar unii nici n-au privit la aur. Şi zicea preotul către cel ce a adus aurul: Dumnezeu a primit dragostea ta. Ia-l şi mergi de-l dă săracilor! Şi folosindu-se omul, s-a dus.

Se poate posta si din Patericul Romanesc?

De ce sa nu se poata?

Intrebam numai, sa nu se devieze. Caci in patericul nostru nu este similar cu cel Egiptean sau Anthonit. Pildele se iau mai mult din viata sfintiilor nostri, din faptele si cuvintele lor de invatatura, minunile etc. De aceea am intrebat ca sa nu fie prea diferit. Defapt se stie cum este construit patericul nostru. Sper ca am reusit sa imi exprim putin nelamurirea.

Oare?
Vrem o pilda din Patericul Romanesc. :36:

Pana vine o pilda din Patericul Romanesc, am mai gasit una, intr-o sursa, secundara, ce-i drept:

In cele mai multe dintre acestea, mireanul ramine anonim. Sa incepem totusi cu o intimplare - cu siguranta una din cele mai remarcabile - in care mireanului i se spune numele, iar calugarului nu. Se spune ca un calugar traia de patruzeci de ani in pustiul Iordanului. In tot acest timp el nu a intilnit alt om, ci a trait gol, alaturi de fiarele salbatice, ca pastor. Intr-o zi, intreaba pe Dumnezeu: “Arata-mi pe unul asemenea mie” si mare ii este mirarea, caci i se raspunde: “Pe imparatul Teodosie”. Auzind acestea, batrinul isi spune trist: “Mi-am petrecut toti acesti ani in pustiu, ars de fierbinteala zilei, gol in frigul noptii, fara sa vad chip omenesc. De patruzeci de ani nu am mincat piine, ci am flaminzit si am insetat, petrecindu-mi noptile sub cerul liber. Iar dupa atitea lipsuri si nevointe sunt pus deopotriva cu cineva care traieste in lume, are femeie si petrece in lux”.
Asa ca isi imbraca rasa si pleaca in Constantinopol. Teodosie il primi cu bunatate si cu respect pentru ca “era un mare prieten al calugarilor”. Batrinul il intreba pe imparat cu vietuieste. La inceput Teodosie este sovaielnic, marturisind ca este un om lumesc si un pacatos, fara sa se poata compara in vreun fel cu marii nevoitori Antonie, Macarie sau Pahomie. In cele din urma, Teodosie ii marturiseste: “Am imparatit treizeci si noua de ani si de treizeci de ani port o camasa de par sub purpura imperiala”. “Asta nu inseamna nimic”, spuse batrinul. “De treizeci si doi de ani”, continua imparatul, “nu m-am culcat alaturi de sotia mea, ci am trait in curatie”. “Asta nu-i nimic”, spuse iarasi batrinul. Apoi imparatul ii spuse cum posteste si nu se spala degraba. “Asta nu inseamna nimic”, zise din nou batrinul.
Dupa ce i-a dezvaluit tainele nevointelor sale, Teodosie ii arata cum face milostenie, cum ii ajuta pe cei nedreptatiti si ocroteste vaduvele si orfanii, cum cerceteaza in fiecare noapte strazile si inchisorile si da bani celor aflati in nevoi; cum spala ranile bolnavilor si madularele uscate ale slabanogilor cu miinile lui. “Toate acestea sunt bune si demne de admiratie”, spuse batrinul, “dar ele nu inseamna nimic in comparatie cu nevointele noastre”.
In sfirsit, imparatul ii arata cum in timpul curselor de pe hipodrom sta in loja sa imperiala, incoronat si invesmintat in purpura, copiind manuscrise fara sa dea atentie la cele ce se intimpla in jurul sau. Cind multimile il aclama si ii cinta laude, el nu ingaduie inimii sa se umple de mindrie, ci continua sa scrie fara sa-si ridice macar ochii. Batrinul este impresionat. “Fii binecuvintat, fiul meu!”, striga el. “Eu nu am ajuns la aceasta virtute. Dar roaga-te lui Dumnezeu pentru mine”. Teodosie cere si el binecuvintarea calugarului si pleaca.
Aratind marea cinstire a memoriei lui Teodosie in cercurile monahale, aceasta fascinanta relatare este neobisnuita in sens pozitiv, prin aprecierea sfinteniei monahale. In pofida implicarii lui in problemele lumesti si a splendorii ulterioare, un imparat crestin poate depasi viata pustniceasca in strasnica singuratate si saracie. Se arata ca asceza fizica poate fi practicata in taina de un mirean si cum unul ca acesta casatorit fiind, poate sa duca o viata de abstinenta sexuala; dar este important ca nici unul dintre aceste motive nu apare evidentiat in mod special. Povestirea arata, de asemenea si felul in care un mirean poate sluji lui Dumnezeu prin milostenie; dar nici acesta nu este motivul pentru care Teodosie este atit de generos laudat. El este preamarit nu pentru lepadarea de sine ori pentru slujirea celor saraci si slabi, ci pentru nepatimirea si smerenia lui. In mijlocul capcanelor slavei desarte, el a reusit sa-si pastreze launtric simplitatea inimii. Aceasta este cea mai importanta. Nu exista nici o sugestie in povestire ca Teodosie ar fi dobindit o sfintenie mai mare daca ar fi intrat in viata monahala.
Nu se spune nicaieri ca imparatul se roaga in vreme ce copiaza manuscrise in loja imperiala. Insa nu suntem departe de idealul mireanului care pastreaza amintirea neincetata a lui Dumnezeu, in timp ce este inconjurat de probleme lumesti. Pe hipodrom, Teodosie se aseamana “sfintilor lui Dumnezeu” la teatru, despre care Omiliile macariene spuneau: “Se intimpla uneori ca Sfintii lui Dumnezeu sa stea la treatru si sa priveasca la viclenia lumii; dar omul dinlauntrul lor vorbeste cu Dumnezeu, chiar daca omul de dinafara pare celorlalti ca priveste la cele ce se petrec in lume”.

http://www.resurse-ortodoxe.ro/bibli...%20cununat.htm

Iaca si Patericul romanesc:

Din invataturile Sf. Teotim (episcop scit al Tomisului)
5. În mintea tulburată şi plină de griji nu se află nici un gând frumos şi nu se revarsă peste ea harul lui Dumnezeu. A ajunge la desăvârşirea sufletului înseamnă a-l elibera de griji, căci datorită grijilor se nimiceşte. De aceea se spune despre sufletul desăvârşit că este, într-adevăr, ca un crin în mijlocul spinilor. Căci crinul din Evanghelie înseamnă sufletul lipsit de griji, care nici nu se osteneşte, nici nu toarce, şi totuşi s-a îmbrăcat mai frumos decât slava lui Solomon. (Matei 6, 28-29)

http://sfantulioancelnou.ro/carti/Pa...#_Toc411927289

imi zici te rog de unde este pilda aceasta,din ce carte ,pentru ca in patericul egiptean nu am gasit-o ?

http://carteromaneasca.wordpress.com...ul-egiptean-2/


Zis-a iarasi : fiilor, trebuie ca noi mai mult cu cuvintele cele dumnezeiesti sa ne hranim si cu invataturile sfintilor parinti sa praznuim, nu numai pantecele sa-l hranim si sa-l saturam si de suflet sa nu purtam grija, ci duhovniceste sa praznuim veselindu-ne.

da multrumesc,dar acesta este sit-ul meu si s-a strecurat o mica greseala pt ca am trecut eu pilda ca fiind din patericul egiptean dar nu e,cel putin nu am gasit-o cand am cautat in pateric,,,deci pesemne ca e din alta carte sau nu am cautat eu bine...

Un frate oarecare a întrebat pe un părinte iscusit, zicând: „Spune-mi, părinte, care faptă este folositoare şi mai odihnitoare omului?" Și bătrânul i-a răspuns lui, zicând: „Fiule, fapta cea mai folositoare şi mai odihnitoare omului este aceasta: Unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu." Zis-a fratele: „Spune-mi, părinte, în ce chip şi cum este aceasta, unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu?" Atunci a zis bătrânul: „Fiule, unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu este în acest chip: să-şi facă omul această hotărâre, zicând: Doamne, iată eu de acum înainte îmi unesc toată voia mea cu voia Ta, aşa fel încât voia mea să nu se mai împotrivească, nici să mai bănuiască, ori să mai cârtească împotriva voinţei Tale. Orice vei dori şi va fi plăcut voii Tale, aceea să dorească şi să fie plăcut voii mele.
De va vrea şi va fi plăcut voii Tale ca să-mi vină mie oarecare scârbe ori supărări ori necazuri (fie din boala trupului, fie din primejdie, fie din pedeapsă), cu alte cuvinte, orice rea pătimire îţi va fi plăcută Ție ca să vină asupra mea, aceea îmi va fi plăcută şi mie şi bine primită voinţei mele. De asemenea, dacă va fi bine primit şi plăcut voii Tale ca să se pornească un frate oarecare asupra mea, cu mare ocară, cu sudalmă şi cu defăimare ori şi cu bătaie, acestea vor fi plăcute şi bine primite şi voii mele.
Deci, de acum înainte nu va ieşi voia mea din voia Ta, nici se va despărţi, ştiind că voia Ta este totdeauna spre binele şi folosul meu şi fără voia Ta nimic nu se lucrează, nici se face în lume. De mi-a făcut cineva vreo scârbă sau supărare, aşa a vrut voia Ta! Deci şi voia mea asemenea doreşte, supunându-se voinţei Tale.
Iată, fiule, ţi-am spus care faptă este mai folositoare şi mai odihnitoare omului. Şi ți-am arătat în ce chip este unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu. Deci, mergi şi fă aşa şi atunci vei fi pururea odihnit şi te vei mântui."

Avva Isaia
 

A mai spus: dacă vrea Dumnezeu să miluiască sufletul, dar el nu semeţeşte şi nu primeşte, ci îşi face voia sa, îl lasă Dumnezeu să pătimească cele ce nu vrea, ca aşa să-l caute pe El. 8
A spus iar: dacă vrea cineva să răsplătească răul cu rău, şi cu un semn din cap poate să vateme conştiinţa fratelui.
9
Tot avva Isaia a fost întrebat:
– Ce este iubirea de arginţi?
– A nu te încrede în Dumnezeu că are grijă de tine, a te deznădăjdui de făgăduinţele lui Dumnezeu, a iubi peste măsură să te întinzi cu avuţiile.
10
A fost întrebat iar:63(10 şi 11 lipsesc în traducerea veche românească.)
– Ce este ponegrirea?
– A nu cunoaşte slava lui Dumnezeu, şi a-ţi pizmui aproapele.

Se spune despre avva Pimen, ca chemat fiind sa manance fara voia lui, mergea lacrimand, ca sa nu fie neascultator fratelui sau si sa-l mahneasca.

Zis-a iarasi avva Pimen : nu locui in locul unde vezi pe unii ca au zavistie asupra ta. Fiindca nu sporesti.

A intrebat avva Isaia pe avva Pimen despre gandurile cele spurcate. Si i-a zis lui avva Pimen : precum o lada plina cu haine, de le va lasa cineva, cu vremea putrezesc, asa si gandurile, de nu le vom face cu trupul, cu vremea se prapadesc si se putrezesc.

A intrebat avva Iosif tot acest cuvant. Si i-a zis lui avva Pimen : precum daca cineva va pune intr-un vas sarpe si scorpie si il va astupa, negresit, cu vremea mor, asa si gandurile cele rele, de la draci odraslind, prin rabdare lipsesc.


A zis avva Pimen : de sunt trei la un loc si unul se linisteste bine, iar unul este bolnav si multumeste, celalalt slujeste cu cuget curat, toti trei de o lucrare sunt.

Un părinte a spus:
– Nu am avut de-a face cu multe lucruri. Sunt familiar cu unele învăţături patristice, dar cu toate acestea mă străduiesc în continuare. Un lucru am înţeles: amărăciunea nu este dată oamenilor. Când faci faţă duhovniceşte situaţiilor amare, în cele din urmă ele devin dulci.
– Ne întâlnim cu o persoană care a păcătuit, dar i-a părut rău şi s-a pocăit sincer; este trist, se spovedeşte şi primeşte mângâiere dumnezeiască. Cei care nu trec prin această stare ar trebui să înţeleagă că ceva este în neregulă în conştiinţa lor. Ar trebui să meargă din nou la spovedit, apoi mângâierea va veni. Aceasta este calea pe care trebuie să o urmăm. Un om împărtăşeşte amărăciunea aproapelui său, se roagă pentru el şi-L roagă pe Dumnezeu să-l ajute.



Ascetul român E. nu avea unde să-şi pună capul. El era ajutător şi slujea la masă într-o mănăstire rusească şi orice i se dădea acolo să mănânce, el dăruia ca milostenie pustnicilor ce trăiau în zone îndepărtate. «Aceasta e şansa mea de a mă mântui – spunea el –, să mă smeresc cerşind, să muncesc şi să dau».

Din Patericul athonit.

Un părinte spunea:
Hai să construim o fabrică de gânduri bune. Dacă o fabrică produce gloanţe şi o aprovizionăm cu fier, va face gloanţe. Dacă o fabrică face potire şi o aprovizionăm cu aur, va produce potire din aur. Dacă o aprovizionăm cu fier, va face potire din fier. Ce gânduri vom pune în minte, aceea vom obţine.

***

Un părinte spunea:
Durerile, necazurile, curăţă şi lustruiesc omul. Nu e nimic mai mare decât aceasta, nici chiar rugăciunea lui Iisus nu e mai mare.
Părintele Tihon spunea că rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi» valorează o sută de drahme, dar «Slavă lui Dumnezeu» valorează o mie.
Prin aceasta a vrut să spună că lauda adusă lui Dumnezeu e mai valoroasă decât orice altceva, pentru că, de multe ori, oamenii spun Rugăciunea lui Iisus când au nevoie de ceva; dar când cineva, fiind în suferinţă, Îl slăveşte pe Dumnezeu, aceasta este o nevoinţă.




http://www.pateric.ro/capitolul-xix-...andurile-bune/

Avva Marcu
 

Tot pacatul pentru care nu te pocaiesti e spre moarte.
Nimeni nu-i asa de bun si de indurator precum Dumnezeu, insa pe cel care nu se pocaieste nici Acesta nu-l iarta.
Multi ne intristam pentru pacatele noastre, insa pricinile lor le primim cu desfatare.