o fi el un forum virtual, dar sunt destui care o iau in serios si ca pe ceva personal. asta am observat in ultimul timp. de aia nici nu mai stau sa citesc fiecare reply nou. si ma abtin de la comentarii urate (cum fac unii) pentru ca nu imi place.
treebuie sa ne contrazicem si sa ne vorbim urat in loc sa ne intelegem bine.
dar asta este.. suntem oameni si se intelege.
eu nu pun la suflet comentariile urate care imi sunt adresate. ma fac ca nu vad si trec mai departe.

Utilizatorii care scriu serios primesc raspunsuri serioase.

Faci mai bine decat mine.
Nici eu nu le pun la suflet, dar, cum si mie imi place sa „intep”, ma distrez ironizandu-i pe cei care ma ataca. Ma gandesc ca trebuie sa iau intr-o zi hotararea sa ma pocaiesc de asta :39:.

apropo de serpi.
daca te-ai duce pana in insula Kefalonia, Grecia, dupa ce criterii ti-ai da seama ca ceea ce se intampla acolo in fiecare an la inceputul lunii august e impostura sau nu? si daca ti-ai da seama ca nu e impostura te-ar modifica asta cu ceva?

sa-ti fac un mic rezumat:

In fiecare an de sarbatoarea Adormirea Maicii Domnului (15 august), la biserica ortodoxa Lagouvarda din satul Markopoulo, insula Kefalonia, Grecia apare o multime mare de serpi si se opresc la icoana Fecioarei Maria.

Specia de serpi - Telescopus fallax - este in general agresiva si nocturna, veninul lor asupra omului poate produce neplaceri timp de cateva ore (dureri locale, ameteli etc).

Cu toate astea in acea zi, nimeni nu este vatamat de ei. Dupa ce se termina slujba se retrag si revin la comportamentul normal. Serpii au o cruce pe cap si pe limba, ca semn distinctiv (parca aminteste de minunea savarsita de Moise in pustie)

Batranii insulei spun ca acest fenomen a avut loc prima data in anul in care acest tinut a fost atacat de pirati in 1705.
Pe locul actual se afla atunci o manastire de maici (ce dateaza din 1400), care vazand primejdia din partea piratilor, s-au rugat cu mare nadejde Maicii Domnului, care ar fi facut aceasta minune, trimitand o multime mare de serpi .
Piratii au fost inmarmuriti la privelistea care era in fata lor: serpi peste tot, pe pereti si pe icoane, renuntand astfel la planul lor de a devasta manastirea.

De atunci, minunea se repeta in fiecare an (serpii Maicii Domnului nu uita niciodata sa vina de 15 august) . Cu exceptia perioadei 6-16 August, aceasta specie de serpi nu este de gasit pe insula.

Localnicii ii asteapta in fiecare an, deoarece in singurii ani in care nu au aparut, 1940 si 1953, au fost grei pentru insula - al doilea razboi mondial, respectiv un puternic cutremur.
Mai mult, chiar si copiii ii iau in mana fara sa fie vatamati.

Exista si un documentar realizat de Animal Planet pe aceasta tema, facut de o echipa de investigatie alcatuita din oameni de stiinta, experti herpetologi, la fata locului, unde au fost martori directi

vezi pe you tube

http://orthodoxwiki.org/Holy_Snakes
http://www.youtube.com/watch?v=F5Za9-uX4b8
http://www.youtube.com/watch?v=FQ6getCfxBE&NR=1
http://www.theanimalchannel.com/video.htm

cand ai sa poti sa ii iubesti pe acestia pe care i-ai insirat aici si ai sa te rogi pentru ei,atunci ai sa intelegi ce a vrut sa ne invete Hristos.Sa ma ierti daca te-am suparat,dar observ ca multi crestini isi iubesc aproapele pentru ca "asa trebuie" si nu pentru ca pur si simplu il iubesc,ce conteaza ce e,cate clase are,cat e de "cult",ne impiedicam de tot felul de fleacuri in loc sa ne uitam in jur si sa ne amintim versurile "dintre toate cate sunt, ce frumos e omul..."

imi pare bine ca in constanta sunt "oameni"care fac cursuri de alfabetizare penticostala cu umilul gibilan_01 la o asa distanta.daca crezi ca am facut cumva mici progrese eu iti multumesc din suflet fiind-ca datorita "sectariei voastre"am mai cistigat si eu "ceva".daca lui anatoli ii reuseste experimentul pentru tine va fi "examenul final"adica pe ardeleana neaose inseamnaTI-AI DAT CU TIFLA.ai picat asa intr-o parte \ . tu ma inveti penticostalo-romana eu te invat ardeleana no binei.

I once was lost but now am found,Was blind, but now I see.
 

Desi nu suntem intr-o agora va las un text ce poate fi tratat pe sistem agora(intr-un fel)

ATENTIE! Acest text este un citat. Daca este ceva gresit in el>corectati.Daca este ceva eronat dpdv teologic>argumentati pt ca nimeni(!) sa nu persiste in eroare.Daca vreti sa dati vina pe mine pt orice alt aspect in afara ca l-am citat>take a break.Ma intereseaza in special punctul de vedere ortodox dar cred ca se poate pronunta toata lumea.Am observat ca pe acest forum sunt oameni cu solide cunostiinte teologice si prin urmare textul poate fi supus unei analize pertinente.Nu este un text perfect>reprezinta parerea autorului.Ref la citatele biblice>habar nu am ce versiune a Bibliei a folosit Mr.Little.Banuiesc ca nu una ortodoxa(de aceea am si solicitat sprijin ortodox pt verificare).Eu folosesc KJV asa ca verificarea mea nu stiu cata relevanta ar avea dpdv ortodox.Nu stiu multe date despre autor.Nu pot spune ca m-a preocupat in mod deosebit persoana sa.Precizez ca am citit multe alte argumente in favoarea/defavoarea celor spuse de Mr.Little.Azi am postat opinia sa.More to come :))Scopul postului:doresc sa aflu modul cum argumenteaza ortodocsii.
Daca vroiam sa ma paruiesc cu cineva acum eram membru Black Watch si nu postam pe aici.


NOTA:Il voi posta in 3 parti(sper sa nu fie mai multe) pt ca este destul de lung.Acestea fiind spuse>va multumesc anticipat pt opiniile dvs(daca va fi cineva interesat)

,,Dincolo de credinţa oarbă

Viaţa lui Iisus Hristos. A fost Fiul lui Dumnezeu? O scurtă analiză a vieţii lui Iisus Hristos şi vom vedea de ce credinţa în El nu este nicidecum credinţă oarbă...

De Paul E. Little

E cu neputinţă să ştim în mod clar dacă există sau nu Dumnezeu şi cum este El dacă El nu preia iniţiativa să ni Se descopere. Trebuie să ştim cum este El şi ce fel de atitudine are faţă de noi. Hai să presupunem că am şti că există, dar că ar fi ca Hitler - capricios, crud, rău şi plin de prejucăţi. Ar fi o concluzie cu adevărat îngrozitoare, nu-i aşa?
De aceea trebuie să scrutăm orizonturile istoriei şi să vedem dacă există vreun indiciu legat de revelaţia lui Dumnezeu. Ei bine... există un indiciu precis. Într-un sătuc obscur din Palestina, în urmă cu aproape două mii de ani, S-a născut un Copil într-un grajd. De atunci şi până în zilele noastre întreaga lume continuă să sărbătorească naşterea acestui Copil, pe nume Iisus Hristos.
A trăit în anonimat până la treizeci de ani, când a început o lucrare publică care a durat trei ani şi care a fost menită a schimba mersul istoriei. Era o persoană bună şi se spune despre El: „Oamenii de rând Îl ascultau bucuroşi” şi „El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Evanghelia după Matei 7:29).

Viaţa lui Iisus Hristos

În scurt timp s-a văzut totuşi clar că Iisus făcea nişte declaraţii şocante, de-a dreptul înfricoşătoare, despre Sine. A început să vorbească despre propria Persoană ca despre cineva mult mai mare decât un învăţător sau un proroc de excepţie: a început să spună desluşit că este Dumnezeu.
A pus identitatea Sa în centrul învăţăturilor Sale. Întrebarea crucială pe care le-a pus-o celor ce Îl urmau a fost: „Cine ziceţi că sunt?” Când Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Evanghelia după Matei 16:15-16), Iisus nu a fost şocat, nici nu L-a mustrat. Dimpotrivă, l-a lăudat.
Iisus a declarat apoi făţiş acelaşi lucru, iar cei ce-L ascultau I-au înţeles pe deplin cuvintele. De aceea citim în Biblie: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 5:18).
Altă dată Iisus a spus: „Eu şi Tatăl una suntem.” Pe dată iudeii au vrut să-L omoare cu pietre. El i-a întrebat pentru care faptă bună vor să-L omoare. „Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 10:33).
Iisus a declarat că are calităţi pe care doar Dumnezeu le are. Când un bărbat paralizat care dorea să fie vindecat a fost adus prin acoperişul casei, Iisus i-a spus: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate.” Aceasta a provocat o mare tulburare printre conducătorii religioşi, care-şi spuneau în inima lor: „De ce vorbeşte astfel? Huleşte! Cine poate ierta păcatele oamenilor, în afară de Dumnezeu?”
Într-unul din momentele de mare cumpănă, când însăşi viaţa Îi era pusă în primejdie, marele preot L-a întrebat direct: Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” „Iisus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat iarăşi şi I-a zis: „Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?”
„Da, sunt,” i-a răspuns Iisus. „Şi veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.” Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „Ce nevoie mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare?” Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea" (Evanghelia după Marcu 14:61-64).
Legătura Sa cu Dumnezeu era atât de apropiată încât a considerat că atitudinea pe care cineva o are faţă de El, o are faţă de Dumnezeu. Aşadar, cine-L cunoaste pe El Îl cunoaşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 8:19; 14:7). Cine-L vede pe El Îl vede pe Dumnezeu (12:45; 14:9). Cine crede în El credea în Dumnezeu (12:44; 14:1). Cine-L primeşte pe El Îl primeşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Marcu 9:37). Cine-L urăşte pe El Îl urăşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 15:23). Şi cine-L onorează pe El Îl onorează pe Dumnezeu (5:23).

How precious did that Grace appear..The hour I first believed.
 

Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu?


Dacă luăm în consideraţie afirmaţiile lui Hristos, nu avem decât patru posibilităţi. A fost fie un mincinos, fie un nebun, fie o legendă, fie Însuşi Adevărul. Dacă spunem că El nu este Adevărul, atunci fie că ne dăm seama de aceasta, fie nu, automat declarăm că una dintre celelalte trei opţiuni este adevărată.

(1) Există posibilitatea ca Iisus să fi minţit când a spus că este Dumnezeu - aşadar, ştia că nu este Dumnezeu, dar intenţionat şi-a indus în eroare ascultătorii, pentru a conferi autoritate învăţăturilor Sale. Cei care cred sincer acest lucru sunt, probabil, foarte puţini la număr, dacă or exista. Chiar şi cei care Îi tăgăduiesc divinitatea tot Îl consideră un Învăţător mare şi integru. Ce nu-şi dau ei seama este că cele două afirmaţii se contrazic reciproc. Iisus nu prea ar mai fi un învăţător mare şi integru dacă a minţit intenţionat tocmai în privinţa celui mai important lucru din învăţăturile Sale: identitatea Sa.

(2) Mai moderată, dar la fel de şocantă, a doua posibilitate ar fi că era sincer, dar Se autoamăgea. Cum am numi noi astăzi pe cineva care zice despre sine că este Dumnezeu? L-am numi nebun şi acesta ar fi şi cazul lui Iisus dacă S-ar înşela tocmai în această privinţă extrem de importantă. Dar dacă analizăm viaţa Sa, nu vom găsi nici măcar o singură dovadă de anormalitate şi dezechilibru - care caracterizează de obicei o persoană cu astfel de tulburări psihice. Dimpotrivă, la Hristos vedem cea mai mare stăpânire de sine posibilă în momentele de criză.

(3) Cea de-a treia posibilitate - Toate afirmaţiile Sale cum că ar fi Dumnezeu ar face parte dintr-o legendă. Mai exact, în secolele al treilea şi al patrulea, adepţii Săi au fost atât de entuziasmaţi încât I-au atribuit nişte cuvinte pe care El Însuşi ar fi şocat să le audă. Şi dacă acum S-ar întoarce pe pământ, i-ar repudia pe dată.
Căci este de domeniul incredibilului ca o simplă legendă despre Hristos, scrisă sub forma unei Evanghelii, să se fi răspândit atât de mult şi să fi avut acel impact uriaş pe care l-a avut... fără să se fi bazat pe nimic real.Este ca şi cum cineva din vremea noastră se apucă să scrie o biografie a fostului preşedinte american John F. Kennedy, din care să reiasă că acesta a declarat că este Dumnezeu, că le iartă păcatele oamenilor şi că va învia din morţi. O astfel de povestire este atât de exagerată încât n-ar avea nici o şansă să „prindă” la nimeni, fiindcă mai trăiesc mulţi oameni care l-au cunoscut cu adevărat pe Kennedy. Această „teorie a legendei” nu stă deloc în picioare, dată fiind apariţia timpurie a manuscriselor Evangheliilor.

(4) Singura opţiune este că Iisus a spus adevărul. Cu toate acestea, dintr-un anumit punct de vedere, putem spune că declaraţiile, vorbele nu înseamnă mare lucru. Este uşor să vorbeşti. Oricine poate afirma orice. Au mai fost şi alţii care au pretins că sunt Dumnezeu. Şi eu aş putea susţine că sunt Dumnezeu; şi tu ai putea face acelaşi lucru, însă toţi trebuie să răspundem la o întrebare: „Ce probe aducem în sprijinul declaraţiilor noastre?” În cazul meu nu ţi-ar lua mai mult de cinci minute ca să-mi demontezi afirmaţia; probabil că tot atât ţi-ar lua ca s-o respingi şi pe a ta. Dar dacă vorbim despre Iisus din Nazaret, nu mai e aşa de simplu. El avea dovezi în sprijinul afirmaţiilor Sale. De aceea a spus: „Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl” (Evanghelia după Ioan 10:38).

Dovezi din viaţa lui Isus Cristos

Prima: caracterul Său Îi confirmă afirmaţiile. Mulţi locatari ai azilelor de nebuni pretind că sunt nişte celebrităţi sau zeităţi, dar afirmaţiile le sunt infirmate de caracterul lor. Cu totul diferită este situaţia lui Hristos. El este deosebit, unic - precum Dumnezeu.
Iisus Hristos a fost fără păcat. Viaţa Sa era de o calitate atât de rară încât îi putea provoca pe vrăjmaşii Săi cu întrebarea: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?" (Evanghelia după Ioan 8:46). La această întrebare I s-a răspuns cu tăcere... deşi stătea de vorbă cu persoane cărora le-ar fi plăcut să Îi scoată ochii cu vreun defect de caracter al Său.
Când citim despre ispitele cu care S-a confruntat Iisus, nu-L găsim deloc mărturisind că ar fi păcătuit. El n-a cerut niciodată iertare, deşi le-a spus adepţilor Săi să-şi ceară iertare pentru păcatele lor.
Este uimitor faptul că Iisus nu avea deloc acel sentiment de decădere morală pe care îl au şi îl mărturisesc sfinţii şi misticii din toate vremurile. Deoarece oamenii cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât sunt mai copleşiţi de defectele, decăderea şi greşelile lor. Într-adevăr, cu cât stai mai aproape de o lumină puternică, cu atât îţi dai seama că... trebuie să te speli. Lucrul acesta este valabil pentru muritorii obişnuiţi şi în sfera moralului.
La fel de izbitor este faptul că Apostolii Ioan, Pavel şi Petru, care fuseseră toţi învăţaţi încă din fragedă copilărie să creadă că păcatul este universal, au vorbit cu toţii despre neprihănirea lui Hristos: „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2:22).
Pilat, care numai prieten nu-I era lui Iisus, a spus: „Ce rău a făcut?" Prin aceasta, el recunoştea nevinovăţia lui Hristos. Iar sutaşul roman care a stat mărturie morţii lui Iisus, a spus: „Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Evanghelia după Matei 27:54).

A doua: Hristos a dovedit că are putere asupra forţelor naturii, putere pe care o putea avea numai Dumnezeu, Cel care crease acele forţe.
El a liniştit o furtună puternică şi valurile învolburate ale Mării Galileii. Aceste lucruri i-au uimit atât de mult pe oamenii prezenţi cu El în barcă, încât au exclamat: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?” (Evanghelia după Marcu 4:41). A schimbat apa în vin, a hrănit cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, a înviat din morţi unicul fiu al unei văduve îndurerate, a înviat fiica unui tată distrus de pierderea copilei sale. Unui vechi prieten i-a spus: „Lazăre, ieşi afară!”, înviindu-l din morţi. Este foarte interesant faptul că nici măcar duşmanii Săi nu au tăgăduit această minune; dimpotrivă, au încercat să-L omoare. „Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El" (Evanghelia după Ioan 11:48).

A treia: Iisus a arătat puterea Creatorului asupra bolilor şi asupra afecţiunilor trupeşti. I-a făcut pe şchiopi să meargă, pe muţi să vorbească, iar pe orbi să vadă. A vindecat şi unele probleme de natură congenitală, care nu puteau fi tratate psihosomatic. Cea mai neobişnuită vindecare a fost aceea a orbului, descrisă în Evanghelia după Ioan, capitolul 9. Deşi bărbatul acela nu a putut răspunde întrebărilor puse de conducătorii religioşi, ceea ce se întâmplase cu el a fost suficient pentru a-l convinge. „Eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.” „De când este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere”, a spus el (Evanghelia după Ioan 9:25,32). Pentru el dovezile erau mai mult decât evidente.

A patra: dovada supremă a Divinităţii lui Hristos a fost învierea Sa din morţi. În cursul vieţii Sale Iisus Şi-a prevestit de cinci ori moartea. A prevestit şi cum va muri şi că după trei zile de la moarte va învia din morţi şi va fi văzut de ucenicii Săi.
Cu siguranţă că aceasta a fost marea încercare: era o afirmaţie uşor de verificat. Fie s-a întâmplat, fie nu s-a întâmplat.
Atât simpatizanţii, cât şi detractorii credinţei creştine recunosc că învierea lui Hristos reprezintă piatra de temelie a credinţei. Apostolul Pavel scria: „Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră" (1 Corinteni 15:14). Pavel îşi întemeia întreaga credinţă şi viaţă pe învierea lui Hristos. Fie înviase din morţi, fie nu. Însă dacă înviase cu adevărat, atunci era evenimentul cel mai senzaţional din toată istoria omenirii."

Amazing Grace, how sweet the sound,That saved a wretch like me.
 

Dacă Iisus este Fiul lui Dumnezeu...

Dacă Hristos a înviat din morţi, atunci ştim sigur că există Dumnezeu, ştim cum este El şi cum Îl putem cunoaşte personal. Universul capătă sens şi scop şi este posibil să Îl cunoşti pe Dumnezeu chiar şi în zilele noastre.

Pe de altă parte, dacă Hristos nu a înviat din morţi, atunci creştinismul este doar o piesă de muzeu interesantă... atât şi nimic mai mult. Nu are nici un suport real. Deşi este o idee înălţătoare, totuşi, fiindcă nu are nici o bază reală, nu merită să te ambalezi prea mult. Aceasta înseamnă că martirii care s-au dus cântând la lei şi misionarii contemporani care şi-au dat viaţa în Ecuador şi în Congo în timp ce le prezentau Evanghelia şi altora... au fost nişte sărmani naivi.
Detractorii creştinismului îşi concentrează atacurile cel mai adesea asupra învierii lui Iisus, fiindcă s-a observat desluşit că acest eveniment reprezintă esenţa chestiunii. Unul dintre cele mai puternice atacuri împotriva creştinismului a fost iniţiat de un tânăr avocat britanic, Frank Morrison, în jurul anului 1930. El era convins că învierea lui Hristos era doar o fabulă fantezistă. Dându-şi seama că era piatra de temelie a credinţei creştine, s-a hotărât să facă un serviciu întregii lumi, demascând o dată pentru totdeauna această înşelăciune şi superstiţie. În calitate de avocat, considera că are acea capacitate critică necesară unei filtrări precise a dovezilor, admiţând dovezile conform criteriilor stricte care reglementează desfăşurarea unui proces în justiţia contemporană.
Totuşi, în timp ce făcea cercetări asupra cazului de faţă, s-a întâmplat ceva uimitor: a descoperit că acest caz nu era nici pe departe atât de uşor pe cât îşi închipuise. Drept urmare, primul capitol din cartea sa Cine a mişcat piatra? este intitulat „Cartea care nu a vrut să fie scrisă." Aici descrie cum, în timp ce examina dovezile cazului, s-a convins - deşi nu dorea acest lucru - de realitatea învierii trupeşti a lui Hristos.

Moartea lui Iisus

Iisus a murit printr-o execuţie publică pe cruce. Conducătorii de atunci au spus că din cauza unei hule; Iisus a spus că a murit ca să plătească pentru păcatele noastre. După ce a fost torturat în mod groaznic, picioarele şi încheieturile mâinilor I-au fost pironite pe o cruce, unde a fost lăsat să atârne, murind apoi prin asfixiere lentă(nota mea>este doar una dintre teorii referitoare la cauza medicala a decesului).
Pentru a se asigura că este mort, soldaţii romani I-au înfipt o lance în coaste.
Trupul Său a fost înfăşurat apoi în pânză de in îmbibată cam cu 50 de kg de mirodenii şi a fost pus într-un mormânt săpat în stâncă. După aceea un bolovan de 1 1/2- 2 tone a fost rostogolit la intrare, blocând-o total. Întrucât Iisus anunţase public că va învia din morţi după trei zile, au fost lăsaţi şi câţiva soldaţi romani drept santinelă. În plus, intrarea în mormânt a fost sigilată cu sigiliul roman oficial, declarându-se astfel mormântul proprietate romană.

În ciuda tuturor acestor precauţii, după trei zile trupul lui Iisus nu mai era acolo. Numai îmbrăcămintea Sa funerară mai rămăsese acolo.Bolovanul care sigila intrarea în mormânt a fost găsit pe o pantă, la distanţă de mormânt.

A fost învierea lui Iisus doar o legendă?

Prima explicaţie a învierii lui Iisus a fost că ucenicii I-au furat trupul.

În Matei 28:11-15 vedem care a fost reacţia conducătorilor religioşi când gărzile le-au adus ştirea - de neînţeles şi enervantă - că trupul lui Isus dispăruse. Le-au dat bani soldaţilor, zicându-le să le spună oamenilor că ucenicii veniseră în timpul nopţii şi Îi furaseră trupul, în timp ce ei, soldaţii, dormeau. Explicaţia aceasta era atât de şubredă încât Apostolul Matei nici măcar nu s-a ostenit să găsească argumente contra ei! Ce judecător ar sta să te asculte spunând că ştii tu că în timp ce dormeai, vecinul ţi-a intrat în casă şi ţi-a furat televizorul? Cine ştie ce se întâmplă în jurul lui când doarme? O astfel de mărturie ar provoca râsete în orice tribunal.
În plus, avem de-a face şi cu un lucru imposibil din punct de vedere psihologic şi etic. Tot ceea ce ştim despre ucenici, despre caracterul lor, ne face să ne dăm seama că nu ar fi furat nicidecum trupul lui Hristos. Dacă ar fi făcut aşa ceva, însemna că răspândeau în mod deliberat o minciună, care avea să înşele numeroşi oameni şi să le provoace moartea a mii dintre ei. De asemenea, dacă presupunem că unii ucenici ar fi uneltit să-I fure trupul, era imposibil apoi să fi ascuns acest lucru de ceilalţi ucenici.
Fiecare ucenic a avut de înfruntat o încercare: a torturilor şi a martirajului, pentru declaraţiile şi convingerile proprii. Oamenii sunt gata să moară pentru ceea ce cred că este adevărat, chiar dacă acel lucru este, în realitate, o minciună. Însă niciodată nu vor fi gata să moară pentru o minciună, ştiind că este o minciună. Dacă putem fi siguri că cineva spune adevărul, acest lucru se întâmplă pe patul de moarte. Iar dacă ucenicii Îi luaseră trupul lui Iisus, deşi Hristos era încă mort, tot nu am putea explica aşa-zisele Sale apariţii după Înviere.

O a doua ipoteză ar fi că autorităţile, iudaice sau romane, au mutat trupul de acolo.

Dar de ce? Din moment ce tot puseseră gărzi la mormânt, ce rost mai avea să-I mute trupul? De asemenea, cum se face că autorităţile au păstrat tăcerea atunci când apostolii au început să predice în Ierusalim, cu îndrăzneală, despre învierea lui Iisus? Conducătorii religioşi fierbeau de furie şi au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a împiedica răspândirea mesajului că Iisus a înviat din morţi: i-au arestat pe Petru şi pe Ioan, i-au bătut şi i-au ameninţat, încercând astfel să le închidă gura.
Dar şi-ar fi putut rezolva problema foarte uşor. Dacă trupul lui Hristos ar fi fost la ei, ar fi putut să-L arate într-o paradă pe străzile Ierusalimului. Cu o singură lovitură ar fi reuşit să înăbuşe creştinismul în faşă. Faptul că n-au făcut asta este o dovadă elocventă că nu aveau trupul lui Hristos.

O altă teorie răspândită este aceea că femeile au greşit drumul, ducându-se la un alt mormânt, din cauza ceţii dimineţii şi fiindcă erau sfâşiate şi copleşite de durere.

Şi atunci, în supărarea lor, şi-au închipuit că Hristos înviase... dat fiind că mormântul era gol. Cu toate acestea, şi teoria de faţă cade, din pricina aceluiaşi motiv ca şi precedenta. Dacă femeile au greşit mormântul, cum se face că marii preoţi şi ceilalţi vrăjmaşi ai credinţei nu s-au dus la mormântul adevărat să scoată trupul lui Iisus de acolo? Mai apoi, este de neconceput ca şi Petru, şi Ioan să facă aceeaşi greşeală... şi atunci, cu siguranţă, Iosif din Arimateea, proprietarul mormântului, ar fi rezolvat dilema. În plus, nu trebuie să uităm că aici nu era un cimitir public, ci un loc de înmormântare privat. Prin urmare, nu exista prin apropiere vreun alt mormânt care să le îngăduie să facă această greşeală.

Pentru a explica faptul că mormântul era gol, s-a mai avansat o altă teorie: a leşinului.

Conform acestei teorii, Hristos nu a murit, de fapt. Din greşeală s-a raportat moartea Lui, dar, de fapt, El doar leşinase din cauza epuizării fizice, a durerilor şi a sângelui pierdut. Iar când a fost aşezat în mormântul rece, a înviat. A ieşit din mormânt şi S-a arătat ucenicilor Săi, care au crezut, în mod eronat, că înviase din morţi.Această teorie este de dată relativ recentă; a apărut prima dată la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Este interesant de remarcat că dintre toate atacurile violente la adresa creştinismului, de-a lungul istoriei, nici o teorie de acest gen nu s-a perpetuat încă din vechime. Toate declaraţiile din vechime afirmă cu tărie moartea lui Iisus.

Dar hai să presupunem pentru câteva clipe că Iisus a fost îngropat de viu şi a leşinat. Putem oare crede că a supravieţuit trei zile într-un mormânt umed, fără hrană, fără apă, fără nici un fel de îngrijire? Ar fi avut puterea să iasă din hainele de înmormântare, să împingă la o parte bolovanul cel greoi de la uşa mormântului, să biruiască gărzile romane şi să umble kilometri întregi pe propriile picioare... pe acele picioare care fuseseră străpunse cu piroane?! O astfel de teorie este mai improbabilă chiar decât realitatea simplă a Invierii lui Iisus.
Chiar şi criticul german David Strauss, care nu crede nicidecum în învierea lui Isus, a respins această teorie, considerând-o neveridică. Iată cuvintele sale:,,Este cu neputinţă ca cineva care tocmai a ieşit din mormânt, pe jumătate mort, care merge târându-se, fiind slăbit şi bolnav, care are nevoie de îngrijire medicală, de bandajare, de o îngrijire atentă şi care, în cele din urmă, a cedat suferinţei, să le fi lăsat ucenicilor impresia că a biruit mormântul şi moartea... că este Prinţul vieţii"
În ultimă instanţă, dacă teoria aceasta ar fi corectă, înseamnă că Hristos însuşi S-a implicat în nişte minciuni evidente. Ucenicii Săi credeau şi predicau că murise şi apoi înviase din morţi. Dar Iisus nu a făcut nimic pentru a destrăma această convingere; dimpotrivă, a încurajat-o.


Singura teorie care oferă o explicaţie convingătoare a faptului că mormântul era gol este Invierea din morţi a lui Iisus Hristos.”

domnule scotian daca vrei un raspuns pertinent cauta in cartea aceea minunata cu crucea pe ea acolo ai sa gasesti mai multe raspunsuri de cite putem noi da.iti spune multe lucruri de care ai nevoie:cum sa te inbraci,cum sa maninci,cum sa te comporti in societate,ca legile si pe mai marii nostri trebuie respectati dar ce sa iti mai spun eu este codul penal al cerurilor. de nu inveti aceste lucruri miine vei veni cu ultimile cercetari de la discovery impotriva crestinismului si poate sa apara mai multi atei pe aici pe unde nu le e locul.

Auzi, dar te doare mina sa deschizi un topic nou? Asta e topicul cu deparazitarea, unde astept noi mesaje de dragoste.

Deparazitarea a esuat daca mai esti inca aici! :) Glumesc...
Ma temeam ca daca iti arat dragoste nu mai scpa de tine.

[quote=Scotianul;249726]Desi nu suntem intr-o agora va las un text ce poate fi tratat pe sistem agora(intr-un fel)

ATENTIE! Acest text este un citat. Daca este ceva gresit in el>corectati.Daca este ceva eronat dpdv teologic>argumentati pt ca nimeni(!) sa nu persiste in eroare.Daca vreti sa dati vina pe mine pt orice alt aspect in afara ca l-am citat>take a break.Ma intereseaza in special punctul de vedere ortodox dar cred ca se poate pronunta toata lumea.Am observat ca pe acest forum sunt oameni cu solide cunostiinte teologice si prin urmare textul poate fi supus unei analize pertinente.Nu este un text perfect>reprezinta parerea autorului.Ref la citatele biblice>habar nu am ce versiune a Bibliei a folosit Mr.Little.Banuiesc ca nu una ortodoxa(de aceea am si solicitat sprijin ortodox pt verificare).Eu folosesc KJV asa ca verificarea mea nu stiu cata relevanta ar avea dpdv ortodox.Nu stiu multe date despre autor.Nu pot spune ca m-a preocupat in mod deosebit persoana sa.Precizez ca am citit multe alte argumente in favoarea/defavoarea celor spuse de Mr.Little.Azi am postat opinia sa.More to come :))Scopul postului:doresc sa aflu modul cum argumenteaza ortodocsii.
Daca vroiam sa ma paruiesc cu cineva acum eram membru Black Watch si nu postam pe aici.


NOTA:Il voi posta in 3 parti(sper sa nu fie mai multe) pt ca este destul de lung.Acestea fiind spuse>va multumesc anticipat pt opiniile dvs(daca va fi cineva interesat)





Draga scotianule

Dilema autorului si dilema ta si a mea si a multora nu e deloc noua.

Cred ca e de fapt dilema sensului vietii sau a lipsei sensului ei si relatia care exista intre sensul vietii si intruparea, jertfa si invierea lui Hristos.

Daca realitatea dumnezeiasca n-ar fi o imensa TAINA, n-ar mai fi nevoie de credinta.

Nu am pretentia ca as putea dezbate un asemenea subiect, care imi pare mai mult o despicare inutila a firului in 4 si de lipire apoi la loc. Si mai cred ca de fapt nici macar nu e o dilema.

Ramane dilema atata timp cat ne zbatem si incercam sa intram cu bocancii in esenta misterului.

Minunea, cred, nu se cere explicata, ci traita pe dinlauntru.

O sa-i las pe exegetii de pe forum sa se pronunte, desi la cat de dezlanat se dezbate aici una alta, nu stiu daca sunt sanse sa sistematizezi holistic invatatura si doctrina ortodoxa care e incredibil de nuantata si cu multe, multe subtilitati dogmatice.

Ziceam ca intrebarile pe care si le-au pus oamenii de-a lungul istoriei si noi cei de acum aflati la 2000 de ani distanta de mormantul gol , si le-au pus chiar si apropiatii lui Hristos, in speta Toma cel zis Geamanul, si care pentru asta s-a ales si cu porecla de Necredinciosul. Lui i s-a aratat Hristos dupa Inviere si chiar vazandu-L s-a indoit. A cerut si proba tactila.
Multi suntem in postura lui Toma, unii mai mult, altii mai putin.

Dupa Inviere, Hristos S-a aratat apostolilor cu trupul pnevmatizat, indumnezeit, putea trece prin usile incuiate si de aceea nici macar apropiatii Lui n-au inteles rational asta.

Dar de-a lungul istoriei, multi pustnici s-au retras de pe orizontala istoriei si au intrat in adancimea tainelor lui Dumnezeu.

Si le-a luminat Duhul Sfant intelegerea si ne-au transmis si noua, ca scopul vietii omului in intervalul asta scurt dintre viata si moarte este de a se pregati si de a se indumnezei.
De a ajunge la Asemanarea cu Cel care l-a creat .

cum? Pur si simplu, hranindu-ne la propriu (si trupeste si sufleteste) cu Viata care nu e altceva decat Hristos. Pe El Il avem in chip tainic in Potir in Biserica in chip euharistic, nu simbolic, ci real.

Ca sa nu mai lungesc vorba, postez aici un text al Mitropolitului Bartolomeu al Clujului ( cel care a retradus de cativa ani Biblia in versiunea ortodoxa cea mai noua, direct din Septuaginta si originalul grecesc si a inserat cateva mii de note infrapaginale cu explicatii lingvistice, semantice, patristice, istorice etc. De o valoare de nebanuit).

Ca tot vroiai un punct de vedere ortodox.


IPS Bartolomeu Anania

“De doua mii de ani ne purtam prin lume cu Toma de mana si nu stim prea bine de ce i se spunea Geamanul si prea tarziu ne dam seama ca-i suntem deopotriva.

Frate de credinta si indoiala, de infrigurari si asteptare, de cutremur si ingenunchere, el ramane obsesia noastra perpetua si intruparea neputintei noastre de a accepta Bucuria
dintr-odata si fara echivoc.

Exista nu numai o drama a Patimilor, ci si una – mai puternica – a Invierii, si ea se consuma, totodata, in sufletul lui Toma.

In trei trepte se consuma, toate ale lui Toma: el afla si nu-i vine sa creada; vede si inca se indoieste; se infrange si biruie.

Nuantele sunt revelatorii. Toma nu e necredincios prin structura, ci mai degraba ipostaza omului care exclama: e prea frumos ca sa fie adevarat!

El nu e un impietrit, cum devenise – de pilda – Iuda. El nu refuza sa creada; el e doar coplesit de obiectul credintei lui virtuale.

Fenomenul Invierii i se pare colosal.

Poate ca e singurul dintre ucenici care intuieste implicatiile ei cosmice. Toma stie ca adevarul trebuie sa existe in sine, dar il implora sa-i devina certitudine, adica adevarul lui, personal.

Cei zece ii spun: am vazut pe Domnul. El nu le pune la indoiala spusele, ci doar putinta ochilor lor de a nu se fi inselat.

De aceea, el se hotaraste sa faca apel la simtul tactil, cel mai material dintre cele cinci simturi.

Aceasta, in ipoteza ca Domnul i se va arata si lui. Toma il vede pe Domnul.
Si totusi, se indoieste de adevarul Lui. Nu se increde in simtul vazului. El stie ce poate fi o vedenie, o halucinatie, o iluzie optica, o sugestie in masa.

Prevazuse impasul, era pregatit. Nici nu era el intaiul sovaielnic.

Oare Petru nu se indoise de cel ce umbla pe ape? Oare acelasi Petru nu se indoise de dumnezeirea Celui stalcit in batai? Oare Maria Magdalena nu i se plangea Gradinarului ca i se furase Stapanul din mormant?

Toma sedea in fata lui Iisus cu povara – adanc omeneasca – a tuturor indoielilor Vechiului si Noului Testament.

Indoiala e jumatatea drumului dintre credinta si necredinta, si poate duce ori la una ori la cealalta.

Impietritul, in schimb refuza deopotriva si adevarul si certitudinea. El nu solicita miracolul, iar cand acesta se produce totusi si-i ofera evidenta, el va exclama: cu domnul demonilor ii scoate pe demoni.

Toma e un necredincios numai prin aceea ca, bantuit de indoiala, are nesabuirea de a solicita minunea sensibila.

El nu cunoaste credinta pura si inca nu a invatat ca minunea demonstrativa e argumentul vulgar al lui Dumnezeu pentru spiritele vulgare.

Este el un spirit inferior? Pana la acest prag cel putin, asa se arata. Dar Domnul il cunoaste mai bine pe Toma si, inainte ca acesta sa-si fi rostit cererea, intinde palmele spre el, ii ofera urmele cuielor si urma sulitei si…

Aici e minunea! Nu ni se spune ca Toma ar fi ajuns sa atinga cu degetele ranile Domnului. Gestul insusi al lui Iisus de a i se supune sensibil ii sfarama indoiala si-l prabuseste in genunchi. El nu se poate incovoia la treapta spiritului de jos. E un biruitor launtric: ranile Domnului sunt si ale lui Toma, Domnul este si al lui Toma.

Lui Toma i se rosteste Cuvantul. Si ce poate fi mai sensibil decat cel prin care insusi sensibilul si-a luat fiinta? Credinta de acum a lui Toma nu e un triumf al exprientei, nu simturile sunt acelea care-i adeveresc realitatea Inviatului.

El stie ca chiar daca degetul sau ar fi ajuns sa pipaie ranile Domnului, aceasta nu i-ar fi rezolvat dilema din care, rational, nu se poate iesi: daca ceea ce vad e naluca, cum de se lasa pipait? Iar daca are trup, cum de a intrat prin usile incuiate?

Credinta lui e rodul intalnirii dintre om si Dumnezeu in clipa cand unul il cauta iar Celalalt i se imbie.

Sa amintim iarasi de roua care nu poate umezi floarea daca aceasta nu i se deschide?

De curand, giulgiul de la Torino a fost din nou scos la vedere si cateva sute de savanti au indreptat asupra-i lentilele, pelicule, pensete, microscoape electronice, raze de tot felul, izotopi si ordinatoare, ca tot atatea degete ale lui Toma, infipte in ranile lui Iisus. Concluziile par spectaculoase, dar nu ne impresioneaza. O parte din lume continua sa ceara minuni. Dar noi, cei din Duminica Tomii stim ca Minunea e zilnic cu noi, la masura indoielilor si deschiderilor noastre”.

Stimata domna/domnisoara Delia31
 

Va multumesc pentru amabilitate si timpul acordat dar mai ales pentru raspuns.Intradevar un raspuns de acest fel asteptam.Prin urmare mi-am notat atent cele scrise de dvs si voi incerca sa aprofundez mai bine sensul celor spuse pt a intelege mesajul din textul dvs.Mereu am crezut in urmatoarea idee>este bine sa intrebi mai multi oameni ce cred pt a vedea cum gandeste fiecare.Poate cineva va avea argumente mai clare decat cele pe care le ai tu.
Postul dvs a exemplificat acest aspect si asta ma bucura pt ca se pare ca putem dialoga si nu neaparat in contradictoriu.Asta este foarte bine.Este un bun inceput.Mai departe>cum o vrea Cel de Sus.Acestea fiind spuse va salut cu respect.

@scotianul
mi-e putin jena ca am sarit peste protocol si m-am adresat la per tu, dar fiind pe un forum in care fiecare are cate un id mai mult sau mai putin pretabil la adresari politicoase am zis sa nu cad in ridicol si sa ma adresez cu "stimate domnule scotian", sau si mai haios ar fi stimate domnule topcat sau stimate penticostalulmantuibil (poate or fi ministri sau academicieni ).
no chance

va multumesc pentru respectul cu care mi-ati vorbit desi ma face sa ma simt cam oficial aici pe un forum in care fiecare se simte la un summit international pe probleme existentialiste desi, aflat in fata ecranului suntem in trening sau pijama.

nu e deci nici o problema daca in cazul meu nu foloseste cineva o adresare protocolara.
In cazul dvs. am vazut deja eleganta in exprimare si idei, stilul sofisticat, manierat, debonair pe care am impresia ca de la asemanarea cu prototipul vi se trage mai degraba decat de la britanici.

imi face placere sa va trimit un link de unde va puteti descarca predicile mitropolitului Bartolomeu- un gentleman al Ortodoxiei, mitropolit dar si om de litere de mare finete.

http://www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/predica/2006.htm

Exista o explicatie..Delia
 

Eu sunt un protestant pe un blog ortodox.Situatia mea este delicata.Daca ma lansez in teorii teologice>risc sa fiu acuzat de ecumenism.In plus poate ca multi ma considera eretic/sectar
numa bun de trimis pe post de combustibil la Aghiuta.Asa ca indiferent ce as face oamenii ma vor privi cu suspiciune pe sistemu>,,vrea protestantu asta ceva".Asa ca am o singura sansa>sa fiu cat se poate de politicos cu toata lumea.Adica impartial.Si asta din cauza ca imi repugna ideea de scandal.Sunt cumva picat intre 2 transee din care combatantii isi arunca unii altora proiectile pe deasupra capului meu.Scopul meu este simplu:am venit sa aflu mai multe despre ortodoxism.Nu tin neaparat sa fiu intr-o tabara anume.Odata am mincat din acelasi farfurie cu un arab.La final eu i-am multumit Celui de Sus si el lui Allah.Insa am mincat amandoi si nu am crapat de foame.La final fiecare a plecat in lumea lui.Fiecare sa inteleaga ce doreste dar mi-as bucura sa nu se denatureze sensul.Va multumesc pentru link.Ca de obicei doamnele salveaza situatia.O sa dau download la ce gasesc pe acolo.Ma ajuta un amic ortodox.
Va salut cu respect.

@scotianul

Eu cred ca esti o faptura in cautarea lui Dumnezeu cu o eticheta de protestant by default iar multi dintre noi ceilalti ne punem eticheta de firma „Orthodox” pe care o purtam cu impaunare si ramanem doar la asta.

Vai noua, morminte varuite ce suntem!
Ca ni s-a dat o comoara si noi o tinem ingropata si nici nu-i lasam pe altii sa o descopere.

Ce sa zic? face si asta parte din arsenalul alui rau. Pe unii ii are la mana denaturandu-le sau injumatatindu-le adevarul de la care porneste toata credinta si de acum ii lasa in pace ca pot si singuri sa-si regizeze pierzania, iar pe altii ii ataca la ortho-praxie .

Ne atata spiritul justitiar si mai adauga o lentila la ochelarii cu care vedem paiul din ochiul celorlalti.

Eu cred ca suntem toti bolnavi, dar cat suntem inca pe cale ne putem insanatosi. Unii sunt bolnavi de necredinta, altii de fanatism, unii de autosuficienta , altii de destructive low self-esteem si falsa smerenie, unii de pacate trupesti grele, altii de mandria ca nu sunt ca ei.

Toti suntem bolnavi sufleteste si toti avem nevoie de tamaduire de la Hristos. Si nimeni nu stie daca nu cumva ateul sau ereticul, in zbaterea lor pentru Adevar nu ajung inaintea multora la Hristos.

Ce, nu s-a intamplat ca Sf. Ciprian, vrajitor ce lucra cu puterile intunericului sa ajunga sfant? Sau Maria egipteanca, din prostituata sa devina sfanta? Sau altii si altii? Nu e Hristos cel mai mare expert in transformari de 180 de grade?

Noi, ortodocsii avem intr-adevar multe hibe si ne poticnim des, dar avem si un avantaj de care chiar ne folosim, o avem pe Maica Domnului si pe prietenii lui Hristos si ei ne vad ce habauci suntem si mai pun cate o vorba buna pentru noi. Si asta nu-i putin lucru.

Da-ne Doamne sa nu ne poticnim din cine stie ce nimicuri si sa-i facem si pe altii sa se poticneasca, ca vezi in ce hal ne-a adus nebunia noastra! bye

In esenta si mult mai prozaic, credinta e o virtute.
Dar chiar asa e?

draga topcat
ca tot suntem pe topicul cu deparazitarea unde iti astepti noi mesaje de dragoste, uite aici unul.
de la Mitropolitul Bartolomeu citire.

e putin cam lung dar sper sa ai rabdare sa-l parcurgi pe dinlauntrul lui si iti va raspunde si la intrebarea de mai sus.
il fragmentez in mai multe parti.

IPS Bartolomeu

Despre credinta (1)


“ Intr-o zicere populara, Sfantului Apostol Toma I s-a facut un renume pe care, dupa parerea mea, nu-l merita. I se spune cuiva: “Esti Toma necredinciosul! Asa este mustrat un om care refuza sa admita evidenta.

Numai ca Toma nu refuzase evidenta, ci, dimpotriva, o pretindea. El nu tagaduise faptul in sine al Invierii Domnului, ci se indoia ca ceea ce-I spuneau fartatii sai ar fi fost adevarat.

Sa admitem insa ca Toma n-ar fi crezut ca Iisus inviase din morti. Nu ar fi fost primul. In pofida faptului ca Domnul le spusese ucenicilor Sai, in repetate randuri, ca va patimi si va muri, dar ca a treia zi va invia, nimeni nu-I daduse crezare. Daca i-ar fi dat, atunci aceasta a treia zi ar fi fost asteptata cu emotie si infrigurare, toti ar fi masurat ceasurile si clipele pana ce vestea va fi izbucnit de naprasna.

Nu s-a intamplat asa. Dimpotriva, toti cei 11, inca tremurand de frica iudeilor, sedeau incuiati in casa, cu sentimental ca fusesera tradati si parasiti. In dimineata aceleiasi zile, mironositele au mers la mormant ca la un mort. Maria Magdalena, dupa ce a vazut ca mormantul era gol, a crezut ca mortul fusese stramutat. Cand ele le-au spus ucenicilor ce aflasera de la inger si ca ele insele Il vazusera pe Domnul, acestia le-au spus ca sunt scrantite la cap.

Dupa ce Petru insusi alergase la mormant si-l vazuse gol, n-a facut altceva decat sa se mire. Oamenii nu credeau, pentru ca faptul in sine al Invierii parea incredibil.

De trei ori il vazusera pe Iisus chemand oameni din moarte si inviindu-I (fiica lui Iair, fiul vaduvei din Nain si Lazar), dar dupa toate probabilitatile, oridecateori Domnul vorbise despre propria Sa inviere ( precedata de patimi si moarte ), ei o luasera drept o metafora pentru nu se stie ce lupte si triumf. Asadar, de ce doar lui Toma I se atribuie pacatul necredintei?


Din pericopa evanghelica pe care ati auzit-o astazi, ati retinut desigur, ca primul episod s-a petrecut asa: Toma a fost absent la prima intalnire a lui Iisus, de dupa Inviere, cu cenicii Sai. Dupa cateva zile, el se afla impreuna cu ei, iar acestia ii spun ca L-au vazut pe Domnul. Dar faptul ca Iisus li se aratase nu era un argument ca El, neaparat, si inviase.

Ca oricare altul, Toma stia ca exista iluzii optice si auditive (este ce va spune si Eminescu intr-o poezie: “urechea te minte si ochiul te-nsala”).

Cand, cu o vreme in urma, in timp ce ucenicii navigau, noaptea, pe mare, Domnul le aparuse mergand cu picioarele pe valuri, ei au strigat de spaima, crezand ca vad o naluca. Chiar si dupa inviere, la lumina zilei, cand Domnul li s-a aratat prin surprindere, ei, tot cuprinsi de spaima, “credeau ca vad duh”.

Iata de ce Toma, nevrand sa fie prada unei inselari a ochiului, cere proba tactila; aceasta, pentru ca, dintre toate cele 5 simturi, acela al pipaitului pare cel mai concret si, deci, cel mai credibil. Prin acesta el cauta sa se convinga de un fapt esential: ca acest Iisus, ale carui rani puteau fi nu doar vazute, ci si pipaite, este una si aceeasi persoana cu Cel rastignit, mort si ingropat.

A fost oare Toma intr-adevar un necredincios?
Nu, iubitii mei, ci mai degraba un sceptic. El face parte din categoria acelor oameni care nu primesc un adevar pe de-a gata, numai pentru aceea ca l-au citit sau auzit. Sa stiti de la mine ca, in domeniul cunoasterii, indoiala e un fapt pozitiv si constituie o metoda de lucru. Am sa va dau pentru inceput, un exemplu absolute elementar, la indemana oricui: Ai de facut un calcul mathematic, il faci si apoi il verifici, asta inseamna ca, constient sau nu, te-ai indoit de capacitatea ta de a nu gresi. Chiar si cand lucrezi pe calculator, mai faci cel putin o proba sau doua, caci aceasta masina perfecta e operata tot de un om, care poate gresi intrarile sau comenzile.

Orice pas in progresul stiintific sau in atitudinea comportamentala este precedat de indoiala. Un fizician din vechime a enuntat ca doua linii paralele nu se intalnesc niciodata. Peste secole a venit un altul care a pus la indoiala prima asertiune si a descoperit ca doua linii paralele se pot intalni la infinit. Stiti care e minunea? Amandoua sunt – sau pot fi – adevarate.

Eu m-am dus de curand la un doctor, profesor universitar, mare specialist in domeniul sau. Dupa ce m-a examinat cu de-amanuntul, mi-a prescris niste medicamente pe o reteta, dar mi-a spus : peste 10 zile mai treceti pe la mine, ca sa vad dac-am nimerit-o!... Am trecut, o nimerise!... Cu toata nota ei de umor, imprejurarea demonstreaza probitatea stiintifica si responsabilitatea morala a unui savant.

Bine-bine, veti zice, daca indoiala poate fi un factor pozitiv in cercetare, poate fi tot astfel si in religie?

Da si nu. Da, pentru ca si in materie de credinta exista cercetare. Se vantura prin lume un fel de slogan care vrea sa discrediteze actul credintei, ca fiind nestiintific: “crede si nu cerceta”. Nimic mai fals! Tocmai dimpotriva : “ rataciti nestiind Scripturile”, i-a dojenit Domnul pe saduchei. Asadar, ignoranta duce la ratacire.

Dar, pentru a sti Scripturile, e necesar ca mai intai sa le cercetezi. Cercetarea insa presupune o metoda de lucru: lectura repetata a unui text si interpretarea care duce la adevar, iar aceasta, de cele mai multe ori, nu se poate face de unul singur.
Amintiti-va de demnitarul etiopian care, mergand in careta, citea cu glas tare un text din profetul Isaia. Vazandu-l, diaconul Filip il intreba: “intelegi tu oare ce citesti?” La care i se raspunde : “cum as putea sa inteleg daca nu ma va calauzi cineva?”
Iar Filip s-a urcat in careta si i-a talcuit textul (un text intr-adevar foarte dificil, o profetie despre venirea lui Mesia ). Este ceea ce se petrece si cu noi, astazi, aici. Fratiile voastre nu ati citit textul evanghelic, dar l-ati auzit si apoi m-ati asteptat pe mine sa vi-l talcuiesc. Aceasta inseamna cercetare, pentru ca prin ea sa ajungeti la credinta sau sa va intariti credinta.

Or, aceasta cercetare presupune si un dubiu: va indoiti ca puteti pricepe singuri un anume adevar de credinta si ati apelat la ajutorul meu, asa cum si eu, la randu-mi, indoindu-ma ca stiu tot, am apelat la Sfintii Parinti si la cei mai destoinici decat mine.

Nu pentru ca, in materie de credinta, e bine sa nu te indoiesti. Totusi, ma intorc si zic: “ e bine sa nu te indoiesti, dar, omeneste, te poti indoi. V-o spune un om batran, calugar, preot si arhiereu, care, nu o data in viata lui s-a indoit, atat in tinerete, cat si mai tarziu.

@topcat
continuare
despre credinta(2)

Indoiala nu e necredinta, ci cumpana dintre credinta si necredinta; de fapt, ea e credinta, dar putina.

Acum e momentul sa va spun ca ea, credinta nu e o insusire oarecare, nu e un sentiment sau o simpla virtute morala, ci e putere, e dinamica spirituala care se manifesta cantitativ. Credinta poate fi, totodata, multa, putina sau putintica, iar efectele ei sunt pe masura acestor cantitati. Daca e totala, poate muta muntii din loc. Daca e putina, si rezultatul lucrarii ei va fi modest. Pentru ca ea sa produca un anumit efect e necesar ca ea sa aiba o putere corespunzatoare.

Am sa va dau un exemplu. Dupa cum se stie, metalele au grade de topire specifice. Sa zicem ca un metal se topeste la o temperature de 1250 de grade. Furnalul dezvolta o caldura din ce in ce mai ridicata, care ajunge la 1000, 1100, 1200 de grade – sau chiar ceva mai mult - dar dintr-un motiv oarecare (combustibilul nu e de cea mai buna calitate, sa zicem) se opreste aici. Temperatura e foarte mare, dar nu destul de mare, deci putina. Daca nu atinge 1250 de grade, metalul nu se topeste; si, daca nu se topeste, caldura e inutila, fiindca nu si-a atins scopul; de fapt, e ca si cum n-ar fi.

Iar acum, doua exemple din Noul Testament. V-am amintit de Iisus umbland pe valuri. La un moment dat, Petru ii spune: “Doamne, daca esti Tu, porunceste si vin la Tine pe apa”,
Acest “daca” e deja un semn de indoiala. Domnul il cheama, Petru merge pe apa, dar, uitandu-se imprejur, incepe sa se scufunde, cere ajutor, Domnul i-l da si-l dojeneste bland: “Putin credinciosule, de ce te-ai indoit?”

Intr-o alta imprejurare, ucenicii L-au intrebat pe Domnul de ce ei nu fusesera in stare sa scoata demonul dintr-un copil lunatic. Raspunsul: “Din pricina putinei voastre credinte”. E sigur ca apostolii, incercand sa scoata demonul, nu au crezut total, fara nici o rezerva, ca o pot face;
s-au indoit si s-au dat batuti. Tatal copilului a venit apoi la Hristos si I s-a adresat lui Lui:
“ daca Tu poti face ceva, fie-ti mila”. Deci a pus inainte un dubitativ: “daca”.
Iar Domnul ii raspunde tot printr-un dubitativ: “Daca tu poti crede, toate ii sunt cu putinta celui ce crede”

Asadar, inerenta firii omenesti, indoiala nu e de dorit, dar ni se poate intampla. Important este ca ea sa nu te duca la necredinta, ci dimpotriva. Pentru aceasta e de trebuinta si rugaciunea, caci credinta e o virtute teologica si, prin urmare, poate fi dobandita ca un dar al lui Dumnezeu : “cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” a exclamat catre Iisus tatal copilului lunatic.

Si acum, sa ne intoarcem la Toma. Dupa cateva zile, el se afla impreuna cu cei 10 intr-o incapere cu usile incuiate, cand Domnul le-a aparut in mijloc, binecuvantandu-i .
Adresandu-i-se, Domnul i-a oferit ranile din maini, din picioare si din coasta, indemnandu-l sa le pipaie si sa creada.

Iubitii mei, de abia acum ii putem spune Apostolului “Toma necredinciosul”. Daca pana in acest moment era doar un sceptic, acum si aici devine, pentru cateva minute, necredincios. De ce? Pentru ca cum si aici, el constatase un fapt uluitor: Domnul aparuse in mijlocul lor, asa dintr-o data, salutandu-i. Dar aceasta se petrecea intr-o incapere care, chiar si la ora aceea, avea usile incuiate. V-am spus ca apostolii erau inca stapaniti de frica. (aici as face o paranteza: nici cei 10 apostoli care-L vazusera pe Iisus inviat, nu aveau o credinta totala, neconditionata : credinta totala presupune si prezenta curajului : un Iisus inviat era nu numai un biruitor al propriei sale morti dar si garantia puterii absolute asupra dusmanilor, garantia ca El isi apara ucenicii de rautatea acestora, ceea ce i-ar fi indreptatit sa iasa la lumina. Dar n-au facut asa: curajul il vor dobandi de abia in ziua pogorarii Duhului Sfant, cand ei insisi vor dechide usile incuiate si vor aparea, plini de intelepciune si indrazneala in fata multimilor. )

Dar inainte de a merge mai departe, vreau sa va mai spun ceva. Episodul Lui Toma se afla istorisit numai in Evanghelia a patra, cea a Sf. Ioan.

Se stie ca Sf. Ioan Evanghelistul a trait mult si ca, spre sfarsitul vietii sale, a aparut erezia si secta dochetistilor (gr. dokeo = a (se) parea ) , care pretindeau ci Iisus Hristos nu a avut trup real, ci unul aparent si ca, in consecinta, nici suferinta Sa de pe cruce nu ar fi fost reala, ci aparenta. Sfantul Ioan i-a combatut pe dochetisti in doua din epistolele sale, denuntandu-I ca amagitori si antihristi.
Iata, deci si ratiunea practica, misionara pentru care el a introdus in Evanghelia sa drama de constiinta a lui Toma.

De ce tocmai acum si aici devine Toma cu adevarat necredincios? Pentru ca, acum si aici, se izbeste de marea dilemma: daca Domnul are trup real, cum de a patruns prin pereti? Iar daca are trup aparent, cum de se lasa pipait? Din aceasta dilemma nu se poate iesi, caci la capatul fiecarei incercari sta imposibilul.

Toma ceruse proba tactila, iar Domnul i-o ofera acum cu o siguranta vecina cu porunca. Apostolul isi da seama ca chiar daca L-ar asculta pe Domnul si i-ar pipai ranile, dilema lui ramane intreaga. El nu are decat sa-I cada in genunchi si sa exclame: “Domnul meu si Dumnezeul meu”! ceea ce inseamna ca Domnul nu e altcineva dacat invatatorul , iar invatatorul nu e altcineva decat Dumnezeu.

In final, Iisus ii spune lui Toma: “pentru ca M-ai vazut, ai crezut”. Va rog, fratilor , sa retineti, nu spune : “pentru ca M-ai pipait, ci pentru ca M-ai vazut”. Asadar, simtul vazului, pe care se rezemase indoiala, devine acum certitudine, dar nu ca rezultat al probei solicitate, ci pur si simplu ca act de credinta.

Trebuie sa admitem, iubitii mei, ca chiar si acum dupa toate cel petrecute, dilema lui Toma ramane intreaga. De ce? Pentru ca Toma nu stie un lucru pe care-l va afla mai tarziu, mai ales prin Apostolul Pavel: natura trupului lu Iisus de dupa Inviere, trupul material de carne si oase, pe care Domnul il avea de la Fecioara Maria, devenise prin Inviere, trup indumnezeit, duhovnicesc.
El trecuse dintr-o stare de existenta in alta stare de existenta, dar ramanand acelasi. Pentru o mai buna intelegere, va dau un exemplu pamantesc la indemana oricui: se stie ca apa se prezinta sub trei stari- lichida, care e cea obisnuita, solida, sub forma de gheata sau zapada si gazoasa, sub forma de abur. Ea, insa, indiferent de starea in care se afla, ramane aceeasi, cu aceeasi compozitie chimica, adica doua molecule de hidrogen si una de oxigen. Ca sa devina gazoasa, gheata trebuie mai intai sa treaca prin starea lichida.

Exista insa in natura si asa-zisele substante volatile, cum e camforul, care din starea solida trece direct in cea gazoasa. Exemplele acestea pot sa para cam grosolane in raport cu ceea ce vreau sa va spun, dar doresc din toata inima ca fratiile voastre sa aveti o cale de acces catre acest uimitor fenomen al transfigurarii materiei.

continuare (3)

Aceasta, cu atat mai mult cu cat mai toti suntem direct interesati: la invierea cea de obste, de la sfarsitul veacurilor, trupul fiecaruia din noi, realcatuit din moarte si realaturat sufletului, va avea aceeasi natura ca trupul inviat al Domnului Hristos. Penduland intre cele doua extreme, Sf. Pavel ne lamureste asupra trupului omenesc: “se seamana intru stricaciune, invie intru nestricaciune: se seamana intru necinste, invie intru slava; se seamana intru slabiciune, invie intru putere; se seamana trup firesc, invie trup duhovnicesc” .

Or, prefigurarea si garantia acestui trup duhovnicesc al omului este insusi trupul cel inviat al lu Iisus: un trup care patrunde prin materie, care poate sa manance si sa bea fara sa aiba nevoie de hrana, care poate fi recunoscut sau nerecunoscut, care poate sa apara sau sa dispara, care are aceeasi identitate cu persoana care il poarta si care este tot atat de real pe cat pare de ireal.

Prin urmare, necunoscand, atunci acest adevar, Toma va continua sa ramana nedumerit pana in clipa in care-l va afla. Acesta este motivul pentru care Domnul, oferindu-I ranile cu indemnul de a I le pipai, adauga “si nu fi necredincios, ci credincios!”.

Acum e momentul sa va aduc aminte de parerea mea ca Toma nu-si merita numele de “necredinciosul”. Cu toate acestea, e clar ca Domnul il numeste astfel. Si pe buna dreptate. Va vorbeam de temperatura din furnal care, daca nu atinge gradul specific de topire a metalului, acesta nu se topeste; prin aceasta, ea este ca si cum n-ar fi.

Umbland pe mare, Petru nu a avut in el atata credinta cat sa-l tina deasupra. In fata copilului demonizat, apostolii – toti la un loc- nu au avut cantitatea de credinta necesara sa alunge demonul. In cazul lui Toma – pe care l-am numit “Scepticul” – credinta lui nu era nici macar atata cat sa-I topeasca indoiala, asadar, ea era ca si cum n-ar fi fost. In acest sens il numeste Domnul, pe buna dreptate “necredincios”.

Dar dupa ce Toma ii cade in genunchi si-L recunoaste, marturisindu-L, ca pe Domnul si Dumnezeul Sau, Iisus conchide: “fericiti cei ce au crezut fara sa fi vazut”.

Iubitii mei, daca toate cuvintele Domnului s-au adresat lui Toma, aceste ultime cuvinte ni se adreseaza noua, celor de acum si din toate timpurile. De ce ni se fagaduieste fericirea? Pentru ca noi credem si marturisim pe Hristos cel inviat fara sa-L fi vazut aievea, cu ochii trupului, asemenea lui Toma si fara sa pretindem probe materiale. De ce nu pretindem probe? Pentru ca noi stim ca o realitate de natura spirituala nu se cere dovedita cu experienta de natura materiala . Nu exista intrebare mai neghioaba decat aceea a celui ce intreaba “ Ce, l-ai vazut tu pe Dumnezeu, ca sa-mi spui ca exista? …”

Veti fi aflat ca intr-o biserica din Torino, in Italia, se afla o relicva mult controversata, anume giulgiul in care a fost infasurat trupul lui Iisus inainte de a fi fost asezat in mormant. De cateva ori, Papa a aprobat ca aceasta relicva sa fie pusa la indemana unor oameni de stiinta, spre a-l examina cu toate mijloacele fizico-chimice moderne. Unii spun una, altii spun alta. Dar pentru mine, cel credincios, nu aceasta este important; eu cred in moartea si invierea lui Iisus, indiferent daca giulgiul din Torino este autentic sau nu. Aceasta este credinta pura, fara argumente stiintifice, pe care Domnul i-a cerut-o lui Toma.

Or, ce este credinta? Ne-o spune Sf. Pavel: “ credinta e fiintarea celor nadajduite, dovada lucrurilor celor nevazute” .
Sa cercetam aceasta fraza in ordine inversa. Eu nu L-am vazut pe Dumnezeu, dar credinta mea e o dovada – mai intai pentru mine- ca El exista, ca si lumea spirituala pe care a creat-o .
Prin credinta, aceasta lume, desi spirituala, devine palpabila, o realitate mai puternica chiar decat aceea care-mi sta nemijlocit, sub simturi. Este ceva asemanator cu o alta afirmatie a Mantuitorului, privitoare la puterea rugaciunii: “pe toate cate le cereti rugandu-va, sa credeti ca le-ati si primit si le veti avea”. Aceasta inseamna ca noi, prin credinta, dobandim ceva din insusirea Creatorului, in sensul ca ceea ce pentru noi e virtual, pentru El este real: o fagaduinta a lui Dumnezeu devine realitate in chiar clipa cand El a rostit-o . Ne-a spus-o tot marel Pavel “ Dumnezeu, pe cele ce nu sunt le cheama ca si cum ar fi”.

Credinta, insa, este si “fiintarea celor nadajduite” . Or, ce se intampla acum? V-am explicat mai sus de ce Toma scepticul a devenit Toma necredinciosul: pentru ca el, atunci, nu stia nimic despre natura duhovniceasca, indumnezeita a trupului lui Iisus Cel Inviat.
Noi, insa, cei de acum, stim. Si v-am spus ca o stim tot de la Pavel.
Dar in timp ce credinta noastra in natura trupului inviat al lui Hristos este ancorata in trecut – si se refera numai la El - , credinta in natura trupurilor se proiecteaza in viitor si se refera la propriile noastre trupuri care vor invia la sfarsitul veacurilor, odata cu cea de-a doua venire a Domnului, cand va incepe viata viitoare.

“Fiintarea celor nadajduite” inseamna o speranta care, prin credinta, devine realitate. Cum adica, devine realitate? Obiectul sperantei se afla intotdeauna in viitor, la capatul unui dor. Zice un ostas de pe front: Sper ca Dumnezeu sa-mi ajute sa ajung intreg si sanatos acasa, la ai mei. Speranta e o dorinta, dar nu o certitudine. Ei bine, prin credinta, ea devine certitudine: ceea ce inca nu s-a petrecut e ca si cum s-ar fi petrecut. Cu aceasta credinta, ostasul se lupta vitejeste, trece nevatamat prin toate primejdiile si se intoarce intreg si sanatos acasa. Credinta i-a “fiintat” obiectul nadejdii. Cu fiecare pas inainte, el si-a scurtat drumul catre ai sai in asa fel incat capatul drumului se afla cu el, in ranita.

Asa e, dragii mei si cu noi. Noi spunem in Simbolul Credintei: “astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie”. Ei bine, daca acestei asteptari ii adaugam credinta pura, neconditionata, totala, atunci cele doua fenomene viitoare devin, pentru cel ce le asteapta, doua realitati atat de sigure ca si cum ele ar exista chiar in clipa de fata.

Numai asa putem intelege raspunsul pe care Domnul Iisus l-a dat celor ce-L intrebasera cand va veni imparatia lui Dumnezeu: “Iata, imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru”.
Asadar, nu sunt doua imparatii ale lui Dumnezeu, ci una singura, dar ea li se ofera oamenilor in doua modalitati: omului obisnuit, care doar o asteapta, ea e la capatul sperantei. Celui imbunatatit, care si-o insumeaza prin credinta, ea este o realitate imediata. In primul caz, imparatia este cea care-l poarta pe om in drum sprea ea. In al doilea caz, omul este cel care o poarta spre propria ei finalitate.
Vedeti acum, iubitii mei, cat de minunata este credinta voastra, a celor ce credeti fara sa fi vazut? Macar ca nu L-ati vazut pe Hristos in trupul Sau cel inviat, macar ca inca n-ati vazut viitoarea natura a trupurilor voastre inviate, prin credinta ati devenit contemporani si cu inceputul si cu sfarsitul imparatiei lui Dumnezeu. Va indoiti cumva de fericirea voastra? Domnul v-a fagaduit-o iar El, va rog sa ma credeti, se tine de cuvant.’’

Bartolomeu Anania, Cuvinte de invatatura, Editura Renasterea, 2009.

Asa e, dragii mei si cu voi. Ca si cu cei din imagine, care aveau si ei credinta pura, neconditionata, totala
http://urbantitan.com/wp-content/upl...Messiah-04.jpg

Ai vrut să fi cinic , dar din nou nu ai înţeles nimic , s-au ai "gândit"precum dobitoacele , căci << . . . Astept ( aşteptăm ) învierea morţilor . Si viaţa veacurilor ce va să fie . Amin ! >> Să-ţi fie ruşine pentru că degeaba ai zăbovit atâta timp pe acest forum şi nu ai înţeles nimic. Însăşi maimuţa ce vrei să o reprezinţi are mult mai mult bun simţ ca tine. Să-ţi fie ruşine !

Adevarul e ca mi-e cam rusine
Nu inteleg de ce te deranjeaza dezvaluirea unui adevar trist, anume ca credinta nu e o virtute

Cinismul şi nesimţirea ta mă deranjează, dovadă că nu am intervenit deloc pe acest topic până acum !

Ai tot dreptul sa te deranjeze, te inteleg.

Topcat, chiar c-ai fost over the top daca te-ai apucat sa postezi pe un forum ortodox poze cu sinucideri rituale. Adica lucruri complet diferite de credinta noastra.. Si mai si spui ca asa si cu noi, ca si cu ei.


Chiar asa, asta ai inteles tu pe forumul asta?

=>toti din imagine erau atei ,pentru ca n-au crezut in cuvintele lui Hristos : sa nu ucizi !
=>stiinta e de vina ca a produs medicamentele pe care le-au luat acei atei ...eu cred ca nu poti sa ai incredere in stiinta care produce astfel de substante care omoara oameni ...stiinta e o ucigasa si cred ca ar trebui desfiintata cu totul.

PS :am aplicat aceeasi logica de fier ca a ta (toti ateii au logica "beton" ) :)

Doar ca logica ta e un "beton" inexistent.

Socul face parte din metode terapeutice, nu?
Sigur ca sint lucruri diferite, dar nu complet.
Nu credinta va face insa diferiti de cei din imagine. Think

Nu credinta asa cum o vezi tu, intr-adevar, ci Adevarul acestei credinte.. care-i incompatibil cu sinuciderea.

Si nu stiu, ce terapie voiai sa faci? Pai eu cand vad lucruri de genul ala, mai tare vreau sa ma rog sa aiba Dumnezeu mila de noi..

Si acea credinta detinea Adevarul, in aceeasi masura.
Se intimpla ca cea ortodoxa sa fie incompatibila cu sinuciderea. Dar cu jertfa?

Jertfa aia la care te gandesti tu, probabil, e .. altceva.
Mai bine ne este noua sa ne lasam ucisi decat sa ne lepadam de Hristos. Dar nu s-o cautam cu lumanarea. N-o sa ma duc acum la musulmani sa le urlu pe strazi ca sa-mi traga careva un glont.
Cat despre alte situatii in care putem muri pentru / in locul aproapelui, astea tin de cataclisme si de tot felul de situatii catastrofice.
Nu moare nimeni chiar asa, de dragul mortii. Si chiar ne dorim sa ne dea Dumnezeu viata lunga pentru a ne putea curata din pacate si a ne infatisa Lui cat mai curati. In mai toate rugaciunile cerem timp de pocainta, sfarsit crestinesc in pace, neinfruntat, fara durere, si raspuns bun la Judecata lui Hristos. Si nu numai pentru noi insine, ci pentru toata lumea..

NU detinea Adevarul, pentru ca nu exista Adevar in afara Bisericii. Is milioane de minciuni cu chip de adevar. Atat.

Probabil asa gindeau si respectivii...
A, nu era Hristos, era Jones.
Sa nu ma intelegeti gresit, dupa cum am mai spus si mai demult, ateii nu au nimic impotriva a multe precepte crestine.
Desigur

Cate experimente ai facut pe tema asta si/sau care e modalitatea prin care ai ajuns la aceasta concluzie ?

Duh, stiu ca nu era Hristos :)
N-ai decat sa ma/ne ironizezi cat vrei for all I care ;)

Oh mai lasa-ma.
Ma refeream la credinciosii ortodocsi practicanti si care isi inteleg credinta. Nimeni dintre ei.

Din pacate, sint constient de asta ;)

Secta „Templul Oamenilor” detinea „adevarul” cam cat il detine si Ateismul

Ba inca ateismul mai este si perfect compatibil cu sinuciderea.
De altfel, in tarile majoritar atee nici nu exista legi impotriva sinuciderilor asistate

Mai mult, la nivel global rata sinuciderilor in cazul ateilor este semnificativ mai mare decat in randurile credinciosilor.

Tu afirmi: „credinta nu e o virtute!”.
Faptul ca pui poze socante si incerci astfel tertipuri emotionale pentru a demonstra afirmatia ta, nu prea face cinste logicii tale, careia ii faceai atata reclama.

Daca tot vrei sa demonstrezi ceva, iti sugerez sa nascocesti argumente mai credibile.
Rata sinuciderilor e un argument slab.

mai top cap si ti-ai maii adus si pe cacao voi aveti probleme cu pasarelele cautati medicul sa vedeti cit de ridicol sunteti

Adevarul ateismului e dobandit prin stiinta si atita timp cit stiinta nu detine adevarul absolut, si nu il detine, nici adevarul ateismului nu e unul absolut.

Si? Problema nu e ca unii oameni se sinucid, e dreptul lor, atita timp cit sinuciderea lor nu afecteaza pe altcineva. Problema in cazul de mai sus este ca au murit oameni care nu doreau sa se sinucida (inclusiv copii, care au fost omoriti).

Nu e un simplu tertip emotional si nu are legatura cu sinuciderea, in general.
Dar poate mai doresti un exemplu si mai emotional, in care un bebelus a fost lasat sa moara de foame pentru ca nu vroia sa spuna Amin dupa masa.
Asta se intimpla atunci cind omul situeaza emotiile si dorintele sale deasupra ratiunii.
Dupa cum vad, nu gasiti nici o asemanare intre credinta ortodoxa si intimplarile de mai sus. Exista totusi un punct comun, credinta, lipsa unei justificari obiective.