M-am hotarat sa mai complic si eu putin peisajul.

1. Nu stiu cum sunt folosite instrumentele in biserica adventista, am fost doar de cateva ori la serviciile lor de inchinare. Stiu insa cum e la noi. Da, noi folosim instrumentele muzicale in inchinare.
Dupa cum vad eu lucrurile, cantarea poate fi folosita si ca un mesaj catre auditoriul uman dar poate fi si o rugaciune adresata lui Dumnezeu. Atunci cand eu cant o cantare de chemare celor care au venit la o evanghelizare, NU ma inchin. Dar atunci cand cant Domnului un imn, de exemplu Tie Isuse tie ma-nchin, este inchinare, desigur.
O inchinare pe care eu, macar ca ma acompaniez de instrumente, o consider adusa in duh si in adevar.

2. Ma intreb insa, daca pentru ortodocsi icoana este doar un "mijloc ajutator", sau se considera ca icoana, la fel ca si moastele sau lemnul crucii, este plina de Duhul Sfant si credinciosul se poate inchina ei.
Din câte știu, in lumea evanghelica, a refuza sa canti la un instrument nu constituie chiar nicio problemă.
În lumea ortodoxă se pare că nu e tot la fel. Un credincios care refuza sa se inchine icoanei este tratat la fel cu ceilalți? Eu am citit pe un site ortodox că „a respinge cinstirea icoanei înseamnă a nesocoti întreaga lucrare de mântuire a neamului omenesc.”

Chiar este similitudine intre inchinarea la icoane s™i inchinarea cu instrumentele? Sau...

Cinstire d'le, cinstire, nu inchinare.

Cinstire d'le, cinstire, nu inchinare.
E drept ca acest cuvant, "inchinare" este in practica ambivalent, dar invatatura de credinta spune clar: inchinare exclusiv lui Dumnezeu, restul (unde e cazul) cinstire.


Mi se pare normal, daca duhovniceste nu am evlavia necesara, nu o fac, nu vreau sa fiu un ipocrit care imita pe altii (desi probabil multi o fac in felul asta, imitand, ca un gest de politete cvasi-reflex).

Problema este ca cei care nu o fac, probabil in cele mai multe cazuri nu o fac din onestitatea descrisa ai sus, ci de faptul ca dpdv dogmatic sunt corupti de influente neoprotestante, mai exact de proasta intelegere tipica neoprotestantului, a acestei chestiuni, diferenta intre inchinare si cinstire, etc.
Si asta e o problema si inca una serioasa.
Erezia, este un pacat si inca unul de moarte iar omul il poate avea chiar si daca nu il manifeste formal prin trecerea cu surle, trambite si baitza in public la cine stie ce secta.

Ca utilizare da, reprezinta folosirea a ceva material pentru inchinarea "in Duh si Adevar".

Din punct de vedere sacru, exista o diferenta si asta iarasi tine de doctrina.
Probabil dpdv neoprotestant, lumea materiala cazuta nu e cu nimic diferita in substanta sa de cea de dinainte de cadere si exista o prapastie imensa intre Dumnezeu cel imaterial si lumea materiala.

Ori, dpdv ortodox, Dumnezeu isi face simtita prezenta printr-o "energie a sacrului" pe care chiar parti a lumii materiale o pot manifesta sau ..nu.

Punem pariu că 90% dintre ortodocsi nu sesizează diferenta între cinstirea icoanelor si închinarea la icoane? Ca să nu mai amintim că a te târî în genunchi, a săruta cu evlavie, a face cruce, a aprinde candelă și a tămâia icoana, numai a ”cinstire” nu arată. E închinare în toată regula!

Lui Dumnezeu, desigur, lui Dumnezeu! Care Se arată şi lucrează în sfinţii Lui.
Nu ştiu de ce faceţi aşa o ruptură şi o prăpastie între Dumnezeu şi omul lui Dumnezeu. Sau între obiectele sfinţite şi Cel Sfinţitor. Noi le vedem în legătură, ca să spun simplu, fără pretenţii.
Oare frăţia voastră nu se gândeşte că Harul este întrepătruns cu sufletul (fiinţa) în care lucrează? Ori cu obiectul asupra căruia Se aşază? Cum concepeţi relaţia creaţiei cu Ziditorul? O alăturare mecanică, obiectualistă?.....
Aşa cum nu putem despărţi, decât prin lama rece a unui exerciţiu analitic, sufletul de corp (acestea două fiind îngemănate organic în om, deşi natura lor e radical diferită), aşa nu putem despărţi (decât dacă ţinem morţiş) Harul de zidirea pe care o modelează neîncetat.
Că nu putem spune explicit cum se face legătura aceasta, că nu putem explica, e una. Dar să negăm faptul acesta evident pe care ni-l dezvăluie ochii credinţei şi suspinul inimii, e deja altceva.
Sfântul şi icoana lui ne sunt trepte vii în drumul sufletului spre Dumnezeu ori, poate, sunt (iertaţi-mi metaforele neputincioase) ca un cordon ombilical cu Maica noastră din Ceruri, Biserica (Maică din care fac parte, ca un fel de "organe" ale Ei, şi sfinţii la care ne închinăm).
Harul din sfânt şi din icoană ne poartă mintea şi inima în atmosfera Împărăţiei - reculegere, căinţă, nădejde, simţământul păcătoşeniei şi nimicniciei proprii, uimire, cutremur, bucurie ...... şi alte minunate daruri lăsate nouă prin toate cele ale Bisericii lui Hristos.
Poate că şi dvs. aveţi astfel de trăiri şi experiaţi asemenea stări şi daruri. Dvs. o faceţi fără bogăţia la care noi ne alipim. Poate că, în definitiv, v-aţi obişnuit cu sărăcia, într-un fel curios de asceză. Ei da, noi ne bucurăm, mărturisesc, de un anumit soi de voluptate! Unul foarte aparte.

Pentru că între Creator și creatură, între Dumnezeu și regnul uman (chiar în starea lui necăzută) este o adevărată prăpastie, o distanță incomensurabilă. Cu cât mai uriașă poate fi distanța între Dumnezeu Cel venerat și regnul... mineral (din care face parte icoana)!
Sincer, nu mă asteptam că să vă autoincludeți în cei 90%... dar poate a fost doar formulare nefericită...
Vă admir fervoarea cu care faceti apologia închinării la sfinti si reprezentările lor, însă nu pot fi de acord. Iertati-mă!

Vă iert, cum de nu....:) Şi Dumnezeu să ne ierte pe toţi!
Dar poate vă mai gândiţi că prăpastia de care vorbiţi, deşi se manifestă într-un plan, este uşor de trecut în alt plan.... De fapt nu mai este deloc despărţitură. În fine....
P.S. Aveţi grijă, frate, că prăpastia aceasta o întreţine, de obicei, însăşi mintea noastră!

Centesime, ceea ce este caracteristic crestinismului, spre deosebire de alte religii, este tocmai faptul ca Dumnezeu a ales sa construiasca o punte peste prapastia de care vorbeai.

Frumos si adevărat spus !