Povesti de Craciun - reale si inchipuite
 

Deschid acest topic cu gandul de a impartasi cele mai frumoase povesti de Craciun - reale sau inchipuite, cunoscute sau mai putin cunoscute. Nu mai este atat de mult pana la Craciun, acum intram in post.

Imi doresc ca acest topic sa fie prilej de desfatare si de bucurie. :79:

O sa incep eu cu o poveste mai putin cunoscuta, pe care am citit-o in cartea "Povestile reginei Maria", aparuta la Curtea Veche. Ma gandeam sa o rezum din memorie, dar vad ca este postata deja pe internet.

Iata deci o poveste regala de Craciun:

"Poveste de Crăciun
O să vă istorisesc astăzi o poveste foarte stranie, o poveste de Crăciun!
E vorba de un puţ părăsit, adânc şi tainic, care se afla în mijlocul unei păduri mari şi întunecoase.
Nimeni nu ştia de ce puţul era acolo, nici cine îl făcuse, nici cât de vechi era.
Ţăranii din împrejurimi se temeau grozav, căci din el se auzeau ieşind vaiete, gemete şi câteodată nişte ciocănituri ca şi când cineva ar fi bătut în ghizduri.
Credinţa tuturora era că un suflet stă robit în adâncimea-i din care nu putea scăpa....

Continuarea aici: http://atelier.liternet.ro/articol/1...-Romaniei.html

Lumina lumii este Hritos Domnul
 

Multumim pentru povestioara, Harul Domnului nostru IIsus Hristos sa fie cu tine si cu toti cei ce citesc aceste randuri.

Povestiti si spuneti la toti cati veti avea ocazia, cat de bun si milostiv e Domnul, ca si sufletele lor sa creada si noi sa ne folosim, ca putin este timpul.

Doamne ajuta.

iertare daca am deranjat.

Doamne ajuta! sa dea Domnul sa se intample cum spuneti!

Acum, profitand ca nu a inceput inca postul, va propun o poveste de Craciun mai ... culinara si foarte hazlie! S-ar putea ca unora sa le cada insa mai greu la stomac...

Pravoslavnicul si slaninele
B. Delavrancea


Era odată un biet creștin sărac și c-o droaie de copii mărunți. Toată avuția lui era gura femeii și a copiilor, care țipau de fitece. Guri flămînde, și pace bună !
Bietul creștin, ce făcu, ce drese, s-alese de sfântul crăciun c-un porc gras. Crăciun fără porc, Paște fără ouă roșii și nuntă fără lăutari nu intră în capul românului.
La Ignat vru să taie porcul. Dar cu cine ? Muierea lui era cu mîinile legate. Un’ s-o lase copiii ? Copiii, ca copii mărunți, se adunaseră împrejurul ei, și cel mai mic sugea mereu ce mai avea de stors din țîțele ei slabe.
Se suci românul, se învîrti, dar n-avu cu cine tâia porcul.
Nevoia îl făcu să se gândească la vecin, un vecin ciudat de tot. Bătrân, singur cuc, uscat, ducând o viață de pravoslavnic, de pusnic, de sfînt în toată legea, bombănînd toată ziulica Viața Sfinților părinți.

Continuarea aici: http://ro.wikisource.org/wiki/Pravos...sl%C4%83ninele

Mi-a plăcut povestioara, faină tare, haha !!

Ma bucur ca ti-a placut, Mirela!
Oricine poate posta povestioare adevarate sau nascocite, culte sau populare, cu specificul Craciunului. Dar e bine sa lasam si piese de rezistenta la finalul postului.

Multumim, glykys!

Mie mi-a placut mult povestea Reginei Maria. Am inteles ca a aparut pe piata volumul ei de povestiri de Craciun, dar costa cam mult.
Ea a mai scris, dar nu stiu pe unde au ajuns lucrarile ei (nuvele, povestiri, nu stiu exact ce sunt). Ar fi frumos sa fie adunate intr-un volum sau doua...

Sophia, cartea este aceasta si este 30 lei la reducere - http://www.elefant.ro/carti/biografi...Fc6V3godsTwATw

Isi merita banii, are ilustratii cu familia regala, hartie de buna calitate, coperti groase...

Observ ca prin anticariate erau candva niste carti mai vechi cu povesti de-ale ei - http://www.okazii.ro/recomandate/577...r.com/okaziiro

Altfel, sunt Insemnarile zilnice si Povestea vietii mele, traduse in romaneste.

Poveste de Craciun !



Mi-a placut putin poezia asta,insa prea pune accentul pe Mos...

Multumim de poezie, Yasmina!
Imi amintesc ca Delavrancea si Bratescu-Voinesti au niste povesti despre Craciunul unor copii sarmani...
Iar prin decembrie am de gand sa postez si o poveste care nu are nimic fictiv in ea, desi se numeste "Aproape interviu cu Mos Craciun" de par. Necula de la Sibiu, din volumul "Ogorul cu ingeri".

Acum as vrea insa sa incep sa postez o alta poveste din acel volum, o poveste adevarata despre un Craciun din perioada dominatiei rusesti, care i-a fost relatata autorului.

Se numeste "Amanarea - puterea Euharistiei"


"Era iarna lui o mie noua sute… La Riga ningea cu fulgi mari, cât palma copilului din vecini. Şi albi, atât de albi, încât zăpada din anul acela era cea mai albă dintre toate zăpezile. Mai albă chiar decât hârtia pe care Hans încerca să însăileze scrisoarea lui de dragoste către Eliseea, fata rusoaică ce-şi afla casa doar la câteva grădini mai spre pădure. Noaptea cuprinse uşor satul Volna când izbucni prăpădul. De sus, de jos (de sub pământ), dinspre perdeaua de arţari puternici, aduşi demult, tocmai de departe, clocotul războiului năucise liniştea aşezării. Hans uită biletul neterminat, alergând să afle ce vaiet izbucnise de pretutindeni…


Trupele ruse intraseră peste satul acela şi-apoi peste toată ţara, ca un tăvălug din cele grele. Nici o şansă pentru mica gardă republicană ce se-ncopciase să apere bucata de pământ primitor care le era patrie. În Volna arseseră aproape tot. Rămăsese întreagă, ca prin minune, numai biserica ortodoxă, căci cea lutherană, în care nu odată-şi aflase ostoire sufletească, arsese până în temelii. Ridicaţi de undeva, din sudul Imperiului, soldaţii gălbejiţi, cu ochii hirsuţi, păreau să nu aibă nici un Dumnezeu. Loviseră pe toată lumea şi sărăciseră satul în numai câteva clipe, ca o haită flămândă. E drept că ofiţerii încercaseră să-i liniştească, dar părea că ei - i-a spus Eliseea - nici nu înţelegeau prea bine limba rusă.


Dar faptul că Ivan Ilici, tatăl Eliseei, ajunsese primar era singurul lucru bun. În rest, estonienii - aveau şi câţiva lituanieni -, fură de-a dreptul înrobiţi la a deszăpezi drumurile largi care urcau spre capitală. Oricât ar părea de incredibil, de câteva zile, odată cu ninsoarea curgeau sute, mii de soldaţi încât Hans gândi că populaţia ţării era de-acum depăşită de soldaţi, iar plugurile, singurele lor pluguri, se topeau în numărul mare de puşti şi mitraliere. Clopotele, date jos din turle - fără deosebire - şi topite erau de-acum bronz în tunurile ce îşi înălţau căscătura gurii spre cerul ce nu-şi mai oprea zăpada…


Refuzase, desigur, să facă parte dintre voluntarii Imperiului..."


Continuarea aici - http://www.agnos.ro/blog/2008/07/03/amanarea/

Asteptam,asteptam .
Delavrancea este unul dintre favoriti.

In asteptarea lui Delavrancea, vad ca pe alt topic, doamna Dorina Stoica a postat o poezie care trimite la o poveste foarte trista. Dar cum si aceasta are happy-end si vorbeste despre lumea noastra, o redau si aici:

Fetiţa cu chibrituri
(după povestea cu acelaşi nume de Andersen)

Acum o carte carte veche răsfoiesc.
Mă doare amintirea când citesc.

O filă, altă filă, un desen.
E cartea nordicului Andersen.

Poveste tristă dar adevărată
Şi nu începe cu "A fost odată.."

Zăpada albă scârţâia sub paşi.
Era oraşul alb. Ningea-n oraş.

Pe uliţi seara s-aprindeau lumini
Şi becuri colorate în vitrini.

Şi câte-un brad la fiecare geam
Sclipea cu lumânări aprinse-n ram.

Şi-n fiecare ran păpuşi, beteală,
Îngeri de carton, ghiduşi.

În clinchet sănii lunecau uşor.
Grăbit era oricare trecător.

Doar o fetiţă rămânea pe străzi
Să rătăcească noaptea prin zăpezi.

Fetiţa era singură pe lume,
Doar bunicuţa îi spunea pe nume.

Însă bunica gârbovă, batrână
Plecase-n cimitir de-o săptămână.

Şi nu era în lumea asta cine
C-o vorbă caldă viaţa să-i aline.

Fetiţa deci, în haine zdremţuite
Vindea acum pe uliţe chibrite.

Şi-aveau boierii vorbe de ocară:
"De mică păcătoaso vrei pomană!?"

Chibritele rămas-au nevândute
Iar noaptea cobora pe neştiute.

Crunt viscolul învârteja zăpada.
Ţipenie de om. Doar ea şi strada.

Găsi un gang de vânt să se ferească
La flăcări de chibrit să se-ncălzească.

Şi scăpără un băţ şi încă unul.
În case boiereşti era Crăciunul.

O brad frumos în casele avute!
In gang fetiţa scăpăra chibrite.

Nu mai simţea nici viscolul sălbatic
În jurul ei jăratec şi jăratec.

Nu era-n gang ci-n casă luminoasă
Şi-o vatră caldă dogorea în casă,

O masă-ntinsă plină cu bucate
Şi-un brad cu ramuri mari şi încărcate.

Porni fetiţa mâini spre brad să-ntindă
Şi bradu-nalt crescu până la tindă

Şi pân-la cer crescură ramuri grele.
Bunica îi zâmbea blândă din stele;

Bunica o chema la ea să vină.
Păsări cântau şi-n pom era lumină.

Aşa se stinse ultimul chibrit.
În mâna fetei mici, care-a murit..

O filă, altă filă. Un desen.
E cartea nordicului Andersen.

Povestea lui Andersen este aici -http://www.gradinapovestilor.ro/povesti/fetita_cu_chibriturile.shtml

Tocmai am postat-o zilele trecute pe topicul Poezii preferate. Este poezia copilăriei mele.

Cine a scris aceasta poezie? N-o stiam.
Povestile lui Andersen m-au facut sa plang de mic copil. Mi s-au parut foarte triste. Iar asta cu fetita cu chibrituri...Am plans si acum citind poezia.

Da, este cea postată de mine ieri. Intențioanat am scris în loc de Poveste tristă și adevărată - Poveste tristă dar adevărată pentru a o recunoaște.Poezia mai are câteva strofe dar nu se mai potrivesc acestor vremuri. Numele poetului chiar nu mi-l amintesc nici eu și nici surorile mele care m-au ajutat să o reconstitui. Oricum cinste cui a scris-o!

O povestioara postata pe blogul lui Srergiu Motreanu . . .
 

A fost o dată ca niciodată un om care nu credea în Dumnezeu. Ba mai mult decât atât, nu ezita să spună şi altora ce simţea el în legătură cu credinţa în simbolurile, valorile şi sărbătorile creştine. Soţia lui, însă, credea, şi ea şi-a crescut copiii să aibă, de asemenea, credinţă în Dumnezeu şi în Iisus, în ciuda comentariilor lui negative, prin care se împotrivea la orice. Într-un Ajun al Crăciunului, încărcat de zăpadă, de viscol şi de ger, soţia lui şi-a luat copiii la un obicei creştin în satul în care locuiau. Obiceiul creştin se numea şi se mai numeşte colind.
L-a invitat şi pe el, dar a refuzat, spunând:
„Povestea asta cu naşterea Domnului nu are nici un sens !”
„De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atât pe Sine ca să vină pe Pământ ca şi om ? Este ridicol ! Este ilogic !”
Aşa că ea şi copiii au plecat şi el a rămas acasă.
Puţin mai târziu, vântul a început să bată mai tare şi zăpada a început să fie viscolită. Bărbatul se uită afară pe fereastră, dar tot ce văzu era o furtună de zăpadă. S-a aşezat în fotoliu să se relaxeze înainte de a aprinde focul pentru noapte. Atunci a auzit un pocnet puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi încă un pocnet.
A deschis uşa, sperând să-şi dea seama ce se întâmplase, dar nu a putut să vadă mai mult de câteva urme de picior. Când vântul s-a liniştit puţin, el s-a aventurat afară să vadă ce a putut lovi fereastra.
În câmpul de lângă casa lui a văzut un stol de gâşte sălbatice.
Se pare că ele zburau spre sud pentru perioada de iarnă când au fost prinse de viscol şi nu au mai putut înainta. S-au pierdut şi au eşuat la ferma lui, fără mâncare şi fără adăpost. Îşi mişcau aripile şi zburau în jurul terenului în cercuri mici, orbite şi fără nici un rezultat. Câteva din ele s-au izbit de geam … sau cel puţin asta credea bărbatul.
Văzând gâştele dezorientate şi vulnerabile, a vrut să le ajute.
„Ferma ar fi un loc grozav pentru ele”, s-a gândit el.
„Este călduroasă şi sigură; cu siguranţă ele ar putea să-şi petreacă noaptea aici şi să aştepte sfârşitul furtunii.”
Aşa că el a mers până la fermă şi a deschis larg uşile, apoi se uită şi asteptă, sperând că ele vor observa ferma deschisă şi vor intra. Dar gâştele doar dădeau din aripi învârtindu-se fără nici un rezultat şi se părea că nu au observat ferma şi nici nu şi-au dat seama ce ar însemna ferma pentru ele. Bărbatul încerca să le atragă atenţia, dar nu reuşea decât să le sperie şi ele s-au mutat mai departe.
El a intrat în casă şi a iesit apoi cu ceva pâine, a rupt-o şi a făcut o dâră de fărâmituri care să le conducă spre fermă. Dar ele tot nu au înţeles.
S-a dus în spatele lor şi a încercat să le fugărească spre fermă, dar ele au devenit şi mai speriate şi s-au răspândit în toate direcţiile, numai spre fermă nu.
Nimic din ce a facut nu le-a determinat pe gâşte să intre în ferma unde le-ar fi fost cald şi ar fi fost în siguranţă.
„De ce nu mă urmează ?!” a exclamat bărbatul. „Nu pot să vadă că acesta este singurul loc unde ele ar putea supravieţui furtunii ?”
El s-a gândit un moment şi a realizat că ele pur şi simplu nu vor urma un om.
„Doar dacă aş fi gânsac, aş putea să le salvez.”, a spus el tare. Atunci i-a venit ideea.
A intrat în fermă, a scos una din propriile lui gâşte şi a purtat-o în braţele sale până a ajuns în spatele stolului de gâşte sălbatice. Apoi i-a dat drumul. Gâsca lui a zburat printre celelalte direct în fermă … şi, una câte una, celelalte gâşte au urmat-o spre acel loc sigur. Bărbatul a rămas tăcut pentru un moment, în timp ce cuvintele pe care le-a spus cu câteva minute mai devreme i-au revenit în minte: „Doar dacă aş fi gânsac, aş putea să le salvez.”
Apoi s-a gândit la ceea ce i-a spus soţiei mai devreme: „De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atât pe Sine ca să vină pe Pământ ca şi om ? Este ridicol ! Este ilogic !”
Dintr-o dată, totul a avut sens. Aceasta e ceea ce a făcut Dumnezeu.
Noi am fost ca şi gâştele – orbi, pierduţi, distruşi. Iar Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său să devină ca noi pentru a ne arăta calea şi pentru a ne salva.
„Aceasta este adevărata însemnătate a Craciunului”, şi-a dat el seama. În timp ce viscolul se potolea, sufletul lui a devenit liniştit şi medita la acest minunat gând.
Dintr-o dată şi-a dat seama ce reprezenta Crăciunul şi de ce a venit Isus.
Ani de îndoială şi necredintă au dispărut ca şi furtuna trecătoare. S-a aplecat în genunchi, pe zăpadă şi a rostit prima rugăciune din viaţa lui: „Mulţumesc, Doamne, că ai luat chip de om şi ai venit să mă scoţi din furtună !”

Frumos! :-)

Cadoul de Craciun


E noaptea de Ajun. Bradul şi-a aprins luminiţele. Jucării strălucitoare, de toate culorile zâmbesc fericite aninate de crenguţe; un clopoţel de argint le şopteşte din când în când: Dzing, dzing, aveţi răbdare, acuşi vine moşul. În casă miroase a frunze de brad, a pâine, a sarmale, masa e pregătită şi toată lumea e în aşteptarea bătrânului. - Tăticule, întreabă micuţul Marcel. Unde e? De ce întârzie? Dacă nu vine?
- O sa vină, îl linişteşte tata. Probabil acum e la fetiţa din apartamentul vecin. Părinţii ei sunt plecaţi... Există atâţia copii pe la care neapărat trebuie să treacă moşul... Nu te îngrijora. Ce ai vrea să-ţi aducă de data asta?
- O maşină mare, mare!
- Minunat, zâmbeşte tata. Şi ce vrei să faci cu maşina?
- O să i-o arăt lui Păvălaş... Dar nu i-o dau să se joace! Moşul niciodată nu-i aduce cadouri frumoase. Anul trecut a primit o minge de cauciuc, dar parcă acesta e cadou? se bucură Marcel în timp ce tata se întristează.
- Uneori, zice el, o minge mică de cauciuc e un cadou mai scump decât orişice maşină mare. Cadourile, dragul meu, nu le primeşti ca să te făleşti. Un cadou e o amintire... Iar cu jucăriile trebuie să te împarţi. Mai ales cu acei care nu prea au parte de jucării...
- Tăticule, întreabă Marcel, când erai mic ce cadou îi cereai lui Moş Crăciun?
- Păi... răspunde tata, acuşi îţi arăt. Apoi pleacă şi revine cu o cutie:
- Iată, priveşte! E primul cadou pe care l-am găsit sub brăduţul de plastic ce îl aveam în casa în care locuiam împreună cu bunica.
- O minge de cauciuc? face ochii cât cepele Marcel.
- Da. O simplă minge de cauciuc. Însă... e simplă doar la prima vedere. De fapt e o minge fermecată... Cândva îţi voi povesti o poveste tristă... Acum du-te şi te joacă...
Daniel, tatăl lui Marcel, îşi priveşte bradul împodobit de sărbătoare, înalt până în pod şi ochii i se umplu de lacrimi. În copilărie nu a avut parte de un asemenea brad. Înainte, de Crăciun bunica scotea de pe undeva brăduţul de plastic. Îl învălătucea cu fâşii strălucitoare, anina singura jucărie de sticlă, iar din foi de hârtie tăia mulţime de fulgi, apoi îi lipea pe sticlele ferestrelor şi lui Daniel i se părea că nimic mai frumos nu poate să existe pe lume. Anume unica jucărie de pe brăduţ şi fulgii făceau în casă atmosfera de sărbătoare.
Nu şi-a cunoscut niciodată tatăl. Îl părăsise când era micuţ... Avea patru ani când a plecat mama. Nu-şi aminteşte prea bine ziua aceea, dar ţine minte că mama l-a întrebat ce cadou să-i aducă, de acolo, de departe.
- O minge de cauciuc, a răspuns Daniel.
Mingile de cauciuc nu prea se găseau prin magazine. Săreau foarte sus şi ce-i trebuia unui băiat de patru ani? Nu avea tată şi era devreme să viseze la o adevărată minge de fotbal.
- Când te întorci? şi-a întrebat mama. Ea l-a sărutat, şi-a stăpânit cu greu lacrimile apoi i-a răspuns: De Crăciun. O să mă strădui numaidecât să revin de Crăciun...
A venit Crăciunul şi sub brăduţul de plastic a găsit mingea.
- Ţi-a adus-o moşul, i-a zis bunica. E de la mama... Şi e fermecată... Nu a putut sa vină... Stăpânul la care lucrează nu i-a permis... Nu te supăra. O să strângă mulţi bani şi numaidecât se va întoarce acasă. Mingea păstreaz-o. În ea e o părticică din sufletul mamei tale. Când o vei privi, vei şti că mama, oriunde-ar fi, se gândeşte la tine. Şi te iubeşte... Foarte mult te iubeşte...
În vara anului următor s-a apropiat de bunica cu o carte în mână.
- Bunico, învaţă-mă te rog să scriu şi să citesc!
- Pentru ce? s-a mirat bunica. Până începi şcoala mai ai câţiva ani. O să reuşeşti...
- Învaţă-mă, bunico! Vreau să-i scriu scrisoare lui Moş Crăciun!
A insistat, nu s-a dat bătut şi până-n toamnă ştia să scrie şi să citească. A scris scrisoarea şi i-a dat-o bunicii să o ducă la poştă.
- Sper să nu fie un secret, ce cadou i-ai cerut moşului, l-a întrebat bunica zâmbind.
- E secret, i-a răspuns. Nu vreau să-ţi spun. E o surpriză.
La următorul Crăciun a găsit sub brăduţ un fluieraş.
- Nu am nevoie de fluieraş! a strigat atunci. I-am cerut moşului să mi-o aducă pe mama! Moş Crăciun nu citeşte toate scrisorile! Sau mama a uitat de mine!
A plâns toată noaptea, cu greu a adormit şi abia a doua zi bunica a reuşit să-i explice:
- Dacă ai şti, puiule, câţi copii îi cer moşului să le aducă înapoi părinţii împrăştiaţi prin lume... Mulţi sunt nevoiţi să lase tot: casă, masă, copii, părinţi, ca să-şi caute o bucată de pâine... Nimeni nu o face de prea mult bine... O forţă nevăzută îi mână şi ei pleacă, pleacă cu inima frântă, cu dor sfâşiitor în piept, dar într-o bună zi vor reveni. Îi va aduce Moş Crăciun ori se vor întoarce singuri... Acum însă sania moşului e prea mică încât să încapă toate mamele ce sunt aşteptate cu nerăbdare acasă... Nu te supăra. Acest fluieraş pe care ţi la dat e fermecat. Învaţă să cânţi! Prin cântece gândurile şi dorinţele tale vor fi auzite de mama...
De câte ori cânta credea sincer că acolo, în ţara aceea îndepărtată, mama îl aude şi se grăbeşte să vină.
Când l-a dus bunica pentru prima dată la şcoală, privea cu tristeţe la feţele fericite ale copiilor ce stăteau alături de părinţii lor. O iubea foarte mult pe bunica, dar nici ea, nici fluierul, nici mingea fermecată nu-i stingeau dorul de mama. N-o mai întreba nimic pe bătrână. O vedea mereu tristă şi abătută. Tot mai des scotocea sărmana prin gentuţă, scotea nişte medicamente, le bea apoi un timp stătea culcată.
- Nu te îngrijora, îi zicea. Acuş o să treacă... Cântă-mi un cântec! Cânţi atât de frumos... Mi se linişteşte inima dacă te ascult...
L-a orfelinat a luat doar câteva fotografii, mingea şi fluierul. Apoi au venit doi oameni cuminţi, un bărbat şi o femeie, care i-au spus că vor să-i fie părinţi. S-a bucurat.
- O vom găsi pe mama ta, i-au promis...
Nu l-au minţit. Mai târziu, mare fiind, a aflat că mama, într-o iarnă, înainte de Crăciun, a ieşit din casa în care locuia în ţara aceea străină spunând că se întoarce la băiatul ei şi de atunci nimeni nu a mai văzut-o...
Părinţii adoptivi i-au dat tot ce a avut nevoie. Era înconjurat de dragoste şi de bunătate. Întotdeauna i-au răspuns la toate întrebările. Şi doar la întrebarea ce forţă nevăzută a mânat-o pe mama în lume nu au putut să-i răspundă. Acum ştie răspunsul, dar nu mai poate reface nimic...
Astăzi fluierul său scoală sălile de concert în picioare. Printre mulţimea de spectatori i se pare uneori că vede faţa mamei şi a bunicii. Amândouă se bucură şi se mândresc cu el. Iar în mingea de cauciuc pe care o ţine deseori în mână, simte că pentru totdeauna a rămas o părticică din sufletul celeia care i-a dat viaţă.
- Unde pleci? îl întreabă Marcel.
- Fii liniştit puiule, îi răspunde tata. Oriunde m-aş duce, întotdeauna mă voi întoarce la tine. Acuş revin...
Revine împreună cu Moş Crăciun.
- Ei, zice moşul, cine mă aşteaptă aici cu multă nerăbdare?
- Eu! Eu! strigă Marcel.
- Să vedem, scotoceşte bătrânul prin desagă, ce avem pentru un copil atât de frumos şi de cuminte... Uite că am găsit...
- Un fluier? se miră Marcel, Dar... am cerut o maşină!
- Pricepi, puiule, tatăl tău va trece mâine şi va lua maşina. Sunt prea bătrân, nu-mi ajung puteri să duc desaga, oftează moşul. Am nevoie de ajutor. Iar fluierul... fluierul e fermecat. Vei învăţa să cânţi şi vei vedea că acele cântece îi vor face pe oameni să fie mai buni...
A doua zi Marcel primeşte cadoul dorit şi imediat aleargă să se joace cu Păvălaş. Nu, nu vrea să se laude. Vrea să împartă jucăria cu el. Însă spre marea sa uimire, Păvălaş are o maşină asemănătoare. Mai are şi un fluieraş.
- Fluieraşul acesta, îi şopteşte Păvălaş, ne va duce într-o poveste unde nu există nedreptate, oameni răi sau balauri. Acolo e atât de frumos, atât de bine... Trebuie doar... să învăţăm să cântăm...


http://www.povesti-pentru-copii.com/...e-craciun.html

Cuviosul Paisie Aghioritul despre Parintele Tihon
 

http://cristiserban.files.wordpress....5719.jpg?w=570De fiecare Crăciun, Stareţul își procura un hering, ca să aibă pește pentru toate cele 12 zile vesele până la Botez. Spinarea heringului n-o arunca, ci o agăţa de-o aţă și atunci când era vreun praznic împărătesc sau al Maicii Domnului și era dezlegare la pește, fierbea puţină apă într-o cutie de conservă, afunda spinarea de două-trei ori în apă, ca să ia puţin miros, după care punea puţin orez. Așa făcea dezlegare și se prihănea pe sine că mănâncă și supe de pește în pustie.
Spinarea aceea o agăţa iarăși în cui pentru altă dezlegare, până când se albea și atunci o arunca.
Când vedea pe oameni că se purtau faţă de el cu evlavie, se mâhnea și le spunea:
- Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos.
Numai la sfârșitul său a primit să fie puţin îngrijit de oamenii ce îl iubeau în
mod deosebit, ca să-i nu-i mâhnească. Când îi dădea cineva mâncare de binecuvântare, o lua, dar după aceea o dădea la bătrâneii din Kapsala. Dacă-i trimeteau bani, îi dădea unui băcan evlavios ca să cumpere pâine și s-o împartă la săraci.
Odată, cineva din America i-a trimis niște bani. Atunci când stareţul i-a luat de la Poștă, l-a văzut un mirean și, biruit de iubirea de argint, a mers noaptea la Chilia Stareţului ca să-l prade, gândind că va afla și alţi bani, fără să știe însă că și aceia care i-a primit i-a dat tot atunci lui Kir Teodor, ca să ia pâine pentru săraci. După ce l-a chinuit din destul pe Stareţ -l-a strâns de gât cu o funie s-a lămurit că nu are bani și a plecat. Iar Părintele Tihon i-a spus:
- Dumnezeu să te ierte, fiule!
Omul acesta rău a mers însă și la un alt bătrân în același scop, dar acolo l-a prins Poliţia și singur a mărturisit că a fost și la Părintele Tihon. Un poliţai a mers la Stareţ și l-a luat ca martor, pentru că hoţul a fost dat în judecată.
Stareţul s-a mâhnit pentru asta și a spus poliţaiului:
- Fiule, eu l-am iertat pe hoţ din toată inima mea. Acela însă n-a dat importanţă cuvântului Stareţului, pentru că împlinea un ordin de sus, și l-a luat cu sila spunându-i:
- Haide repede, Părinte! Aici nu merge iertarea.
In cele din urmă Guvernatorului i-a fost milă de el, pentru că plângea ca un copil mic crezând că și el se va face pricină să-1 pedepsească pe hoţ, și de la Ieriso l- a lăsat să se întoarcă la Chilia lui. Când își aducea aminte de acest incident se minuna și spunea:
- Mai, măi, măi, fiule, mirenii ăștia au alt tipic! Nu au pe “iartă” și Dumnezeu să te ierte”.

Una dintre cele mai frumoase povesti pe care le-am auzit ...

Frumos.
Povestea cu Staretul si heringul n-am inteles-o.

Ma intreb totusi de ce sunt atat de triste (saracie, orfani, parinti pierduti...) toate povestile de Craciun, cand ar trebui sa fie vesele. Nasterea Domnului este un prilej de bucurie.

Despătimire, smerenie, dragoste pentru semeni...
Chestii grele...

Un posibil răspuns. Românii sunt triști. Postează tu o poveste de Crăciun veselă.

Povestea cu bărbatul care nu credea în naşterea Domnului, dar care şi-a schimbat părerea în urma analogiei cu gâscanul, nu e tristă. Mie mi s-a părut o idee excelentă, el a avut o revelaţie salvatoare.

Şi pe mine mă emoţionează poveştile care sunt triste. Poate ăsta e şi scopul, să ne emoţioneze, să trezească în noi mila, bunătatea, să ne des-pietrească.

Iarna cea geroasă
A sosit acum...
Bulgări de zăpadă
Îşi fac loc pe drum.
Ploaie de steluţe albe se lasă din cerul pardosit cu mărgăritare. Stejarii cei grei în noile lor veşminte par acum de sticlă, iar brazii învăluiţi în dantele albe par ca nişte bătrâni întelepţi...
Odată cu venirea iernii
sosesc şi mari sărbători:
1 Decembrie, Moş Nicolae, Crăciunul, una dintre cele mai frumoase sărbători.
Însă din cauza sărăciei, mulţi copii nu au parte de aceste minunate sărbători. Printre aceştia se aflau şi Maria, Bogdan şi Oana, care erau foarte necăjiţi şi îşi doreau foarte mult o familie.
Într-o zi rece şi grea de iarnă, în ajunul Sfântului Nicolae, se hotărâră să plece de la orfelinat din cauza condiţiilor rele în care erau îngrijiţi. Mergând încetul cu încetul, ei încercară să-şi găsească un mic adăpost ciocănind la fiecare casă, dar nici un sătean nu le deschise uşa. Însă cu ajutorul bunului Dumnezeu, cei trei fraţi îşi găsiră un mic adăpost într-un hambar unde dormeau multe animale.
Oana, cea mai mică dintre fraţi, îi întrebă pe Bogdan şi Maria:
- Cine este Moş Nicolae?
- Moş Nicolae este un sfânt care în noaptea de 5 decembrie aduce daruri copiilor cuminţi.
- Oana, tu ce ţi-ai dori să-ţi aducă Moş Nicolae?, a întrebat fratele ei cel mai mare, Bogdan.
- Ştiu că nu este posibil, însă mi-aş dori ca Moşul să ne dea o familie şi o casă.
Moş Nicolae a ascultat tot ce au vorbit cei trei copii, iar cu ajutorul iernii a reuşit să-i adoarmă pe copii, ducându-i într-o lume minunată, în lumea viselor, unde aveau tot ce îşi doreau ei.
Când s-au trezit, cei trei copii se aflau într-o casă frumoasă, unde era cald şi bine, dar, cel mai important, aveau o familie, aveau părinţi care să-i iubească. Niciodată nu şi-au dat seama cum s-a putut întâmpla toată această minune, însă ei ştiau că multe minuni se pot înfăptui cu ajutorul lui Dumnezeu.


Daiana Bouroş,
clasa a VI-a, Şcoala "Emil Racoviţă", loc. Oneşti,
jud. Bacău

Exact ,acesta este scopul,sa trezeasca in noi emotii umane care de altfel sunt adanc ingropate zi de zi,de setea de bani,de grijile zilei de maine,de barfa ,de pizma,de egoismul personal.
Toate astea duc la nesimtire.

Pe de alta parte,nu sunt doar simple povesti-pe unele le poti usor recunoaste si in imediata realitate.In povestea copilului crescut de bunica,cati copii oare nu sunt in aceiasi situatie,parasiti de parintii ,care au lasat totul pt lucrul in strainatate ?
Cat despre povestea cu Staretul,ce sa mai vorbim...daca nu vedem nici acolo nobilele trasaturi ale unei fiinte care traieste si simte precum ingerii,nu stiu ce anume ne-ar mai putea emotiona...?!!?!

Dimineata de Craciun sosise in zvon de colindatori care cintau la ferestre, cit puteau de tare, bucuria nasterii Domnului. Si nu era cintec mai frumos decit acela despre Iisus si mama sa Maria. Toti ai casei ascultau cuprinsi de o tainica emotie povestea minunatei nasteri in timp ce casa intreaga parea invaluita intr-o sfinta liniste. Mai apoi, dupa ce intreaga familie intoarsa de la biserica s-a asezat in jurul mesei de Craciun, micuta Mariuca a observat cum lucrurile din camera, ca vrajite, au inceput dintr-o data sa discute intre ele. Mirarea copilului a fost cu atit mai mare cu cit si-a dat seama ca numai ea intelege limba in care sporovaiau de zor mobilele si tacimurile, farfuriile si covorul, paharele, cartile din rafturi, canile, scaunele ba chiar si fata de masa.
De teama sa nu fie prinsa ca trage cu urechea, Mariuca isi vedea de friptura din farfurie ca si cind nu s-ar fi intimplat absolut nimic.in timp ce bunicul istorisea o intimplare vesela de pe vremea cind era copil, scaunul pe care statea protesta in gura mare: - Of, ce guraliv! Si se foieste atita de mi-a rupt spinarea! Ce-ar fi sa ma apuc si eu sa povestesc lucruri intimplate demult!??! Ce, ar fi placut sa va amintesc cum am scapat ca prin urechile acului de incendiu atunci cind fetita aia alintata s-a jucat cu chibriturile? Un cor de proteste din partea tuturor l-a oprit pe scaun sa mai scoata o vorba. Timida si abia auzita, de pe raftul de sus, cartea de bucate a soptit: - Ce spaima am tras atunci!
Eu una am lesinat chiar. La auzul acestor vorbe Mariuca s-a facut mica-mica pentru ca alintata care se jucase cu chibriturile era chiar ea. Desi intimplarea aceea ii iesise complet din minte, acum abia isi dadea cu adevarat seama ce greseala facuse. E drept ca nu s-a intimplat absolut nimic pentru ca tata intervenise la timp. Si tot adevarat era si faptul ca fusese pedepsita dar, abia acum Mariuca intelegea ca-si meritase pedeapsa. Cu ochii tinta in farfurie, copilul incerca sa mai auda cite ceva din discutia lucrurilor. Si nu mica i-a fost mirarea sa-si auda farfuria, cu glas pitigaiat, ca o tata: - Sinteti niste rai cu totii! Biata copila , ce s-o fi speriat si ea atunci! Tu scaunule sa-ti mai vezi de treaba ta ca doar nu esti buricul pamintului. Cine te crezi? Faceti prea mult zgomot pentru nimic: Mariuca e o fetita cuminte. A gresit si ea odata dar asta nu inseamna ca trebuie pedepsita la nesfirsit. Sint absolut sigura ca a inteles ca nu e bine ce-a facut si ca-i pare rau. Brusc inveselita, Mariuca era cit pe ce sa se dea de gol strigind
Da, da, asa e!!" dar s-a oprit la timp, astupindu-si gura cu mina. ?Ce draguta e!" isi spuse fetita privind cu drag farfuria din fata ei. ?Cred ca de acum incolo am s-o ajut mereu pe mama sa spele vasele. Se pare ca sint niste persoane extrem de cumsecade si bag de seama ca sint si bine educate". Bunicul terminase demult povestea despre copilaria lui si intre timp mama adusese pe masa un platou cu sarmale aburinde. Fata de masa a devenit dintr-o data foarte nelinistita: - Nu se poate!!!! Iar o sa ma pateze Mariuca! Si iar o sa fiu fiarta, pusa la albit cu tot felul de chimicale si-o sa fie vai de mine! M-am saturat! Fata de masa avea dreptate: Mariuca nu prea avea grija sa nu pateze totul in jur atunci cind minca. Stia ca mama avea ac de cojocul petelor si nici prin cap nu-i trecea sa se gindeasca la fata de masa. Dar auzind-o cum se tinguie fetitei i s-a facut mila de ea si a devenit atenta la fiecare gest. ?Poate ca daca nu voi mai face pete ma va ierta" isi facu Mariuca planul si zimbi sigura pe ea.
Masa se termina fara nici un alt incident si Mariuca, dupa ce-si ajuta mama sa stringa masa si sa spele vasele fugi iute in camera ei dornica sa auda ce-si spuneau lucrurile ei. Cum deschise usa auzi risete si larma mare cam cum era la scoala, in pauze. Papusile chicoteau in coltul lor in timp ce, de pe birou, caietele strigau cit puteau: - Ura, ura am scapat de Mariuca! Astazi si miine si poimiine e sarbatoare si n-o sa scrie nimic si-o sa fim libere!!! Mariuca s-a incruntat pentru ca nu pricepea ce vor de fapt caietele. Doar rostul lor e sa fie scrise si n-ar trebui sa se poarte asa. Eu scriu frumos si-mi place la scoala" zise cu voce tare, aproape plingind, Mariuca. - Ce folos daca nu ai grija de noi! riposta caietul de aritmetica. Mie mi-ai indoit toate colturile iar fratelui meu de citire i-ai patat foile cu cerneala. Crezi ca e suficient sa scrii frumos? Habar nu ai cit de rau ne pare cind vedem ca nu-ti pasa cum aratam! Mariuca ramase in mijlocul camerei privindu-si caietele imprastiate pe birou.
Dintr-o data intelegea ca avea multe de pus la punct in ceea ce o privea. Se intreba insa mirata de ce abia azi, in ziua de Craciun, a putut sa inteleaga limba obiectelor si sa afle astfel cit de multe greseli a facut fara sa vrea. ?Sa fie oare o vraja? O magie? Sa-mi fi adus azi noapte Mosul si darul de a intelege ce spun lucrurile Cred ca va trebui sa intreb pe cineva mai mare." Dar, pina sa-si duca gindul pina la capat, Mariuca adormi. Iar ingerul ei pazitor, cel care infaptuise minunea, isi pleca aripile peste fetita adormita si ii trimise un vis. Si copila visa o noapte friguroasa de iarna luminata de o stea cum nu se mai vazuse niciodata. Vazu in vis si staulul aprigului Craciun si ieslea cu pruncul sfint si pastorii cu fete blinde si darurile magilor. Auzi suspinul Mariei si rugaciunea blindului Iosif.
Si era visul acesta atit de minunat incit o fericire fara seaman puse stapinire pe sufletul ei micut de copilas. Cind se trezi din somn Mariuca, toate lucrurile stateau cuminti si tacute la locurile lor, dar fetita stia deja ca fiecare obiect are importanta lui. Mai stia si ca lucrurile trebuie respectate si pastrate cu grija caci si ele sint asemenea fiintelor, daruri de la Dumnezeu. Iar visul minunat o invatase ca ziua de Craciun este o zi deosebita in care se petrec multe lucruri despre care oamenii mari nu au habar. Si pentru ca bucuria zilei de Craciun sa fie deplina, din cer au inceput sa cada fulgi mari de zapada.

Nici povestea Nasterii lui Iisus nu este una ideala sau din cale afara de vesela.
Povestea unor parinti fugari,care infrunta pericolele fugii prin locuri pustii,mai ales cu femeia insarcinata care ar trebui sa aiba parte de odihna si liniste.
La vremea nasterii,evenimentul acesta atat de important pt intreaga omenire,este lipsit de surle si trambite ,petrecandu-se mai mult decat banal ,simplu si saracacios in adapostul unor animale.
Singurul aspect iesit din comun este evenimentul astronomic al acelui astru,care marcheaza ceva extraordinar pt doar niste simpli pacatosi.

emotionanta poveste.
Nu stiu in ce situatii(sau daca exista vreo situatie) Biserica ingaduie administrea sfintei Impartasanii neortodocsilor, dar daca Domnul a ingaduit, ce mai conteaza parerea noastra?

Noul preot, proaspat insarcinat cu redeschiderea unei biserici din suburbiile Broolyn-ului, New York, a ajuns la inceputul lunii Octombrie, entuziasmat de primele sale experiente.

Cand a vazut biserica, a realizat ca se afla intr-o stare deplorabila si avea nevoie de multe reparatii. SI-a propus sa fie totul gata la timp, in asa fel incat sa celebreze prima Liturghie in seara de Craciun. A lucrat din greu, , reparand bancile, varuind peretii, pictand etc si, pe 18 Decembrie, aproape terminase treaba.

Pe 19 Decembrie a inceptut o furtuna groaznica, a durat zile intregi. Pe 21, preotul s-a dus sa vada biserica. Inima i s-a intrist cind si-a dat seama ca apa se infiltrase prin acoperis, afectand o portiune considerabila de tencuiala de 20 mp care cazuse pe peretele frontal al bisericii, exact in spatela amvonului, lasand o gaura ce incepea cam de la nivelul capului.

Preotul a curatat molozul de pe podea si nestiind altceva sa faca decat sa anuleze liturghia din noaptea de Craciun, s-a indreptat spre casa. Pe drum, a vazut ca un magazin organizeaza un targ de vechituri si a intrat. Printre articole se afla si o fata de masa cusuta de mana, crem, cu broderie deosebita cu aplicatii, cu niste culori frumoase si cu o cruce pe mijloc. Era de marimea potrivita pentru a acoperi peretele frontal.

A cumparat-o si s-a intors la biserica. Incepea sa ninga. O femeie in varsta fugea din directia opusa sa prinda autobuzul, insa, in final l-a pierdut. Preotul a invitat-o sa astepte in biserica incalzita urmatorul autobuz care venea peste 45 minute. Doamna s-a asezat in banca fara sa fie atenta la preotul care cauta o scara, carlige etc, pentru a prinde fata de masa ca o tapiterie pe perete.

Preotului aproape ca nu-i venea sa creada cat de frumos arata si cum acopera toata aria afectata. Atunci a privit-o de sus pe femeia care venea spre el pe culoarul central. Fata acesteia era alba ca o coala de hartie. "Parinte, de unde ati luat aceasta fata de masa?" Parintele i-a explicat. Femeia i-a cerut sa verifice daca in colutul din dreapta jos erau brodate initialele EGB, Si erau. Acelea erau initalele femeii care lucrase la acea fata de masa in urma cu 35 ani, in Austria. Cand nazistii au venit, au fortat-o sa plece. Sotul ei trebuia sa o urmeze saptamana urmatoare. Ea a fost arestata, inchisa si nu si-a mai vazut niciodata sotul.

Preotul a dus-o cu masina acasa si s-a oferit sa-i daruiasca fata de masa, insa ea a refuzat, spunand ca macar atat putea sa faca. Era foarte recunoscatoare deoarece locuia in partea cealalta a orasului, in Brooklyn se afla doar pe timpul zilei, cand lucra ca menajera.

Ce minunata a fost Liturghia din noaptea de Craciun! Biserica era aproape plina! Muzica si atmosfera erau incredibile. La sfarsitul slujbei preotul a salutat pe toata lumea la usa si multi au promis sa revina. Un batran in varsta, pe care-l stia din vedere, statea intr-una din banci privind in fata si parintele l-a intrebat de ce nu pleaca. Barbatul l-a intrebat de unde a luat fata de masa care era prinsa pe peretele din fata, pentru ca era foarte asemanatoare cu una facuta de sotia lui cu multi ani in urma, in Austria, inainte de razboi, si cum puteau sa existe doua fete de masa identice? El i-a povestit parohului cum au venit nazistii si au obligat-o pe sotia lui sa plece, pentru siguranta ei, si cum el era gata sa o urmeze, dar ea fusese arestata si dusa la inchisoare. Nu si-a mai vazut sotia de 35 ani.

Preotul l-a invitat sa se plimbe cu el. Au mers cu masina spre cealalta parte a orasului, spre casa unde parintele o duse pe femeie cu 3 zile in urma. L-a ajutat pe batran sa urce pe scari cele 3 etaje care duceau la apartamentul doamnei, au batut la usa, iar preotul a asistat la cea mai frumoasa intalnire de Craciun pe care si-ar fi putut-o imagina

Poveste de Craciun
 

Am deschis geamul si fulgul bucuros a patruns in camera ca un semn divin. Nu l-am intrebat de unde vine si de ce tocmai pe mine m-a ales ca prietena, stiam doar ca sunt fata iernii ce alearga desculta pe sperantele albe.
Ninge ca intr-o lume de basm si stelutele argintii din Pomul de Craciun ma-ndeamna sa notez cateva ganduri pe un colt de zapada. Fulgul a-nceput sa lacrimeze si nu intelegeam suferinta naturii cand albul invadase pamantul.
Cineva ma striga. Sa fie iarna sau puiul ratacit de parinti? Era un glas duios ca o batere de aripi asemeni albatrosului ce se-nalta spre zenit.
Nu, nu vreau sa aud de tristete cand iarna colinda fara cuvant, cand in casa miroase a cozonac si a turta dulce!
Fulgul mi se asaza in palma, neajutorat, si am avut impresia ca de mine depinde soarta lui. Am deschis repede geamul si frigul zilei i-a redat vitalitatea, fulgul, razand, imi facea semne prietenesti cu mana.
Ascult simfonia naturii – o muzica divina cu iz de balada – ce se propaga din ceas in ceas, asteptand cu smerenie nasterea Domnului. Clopotele rasuna armonios in Seara Sfanta, indemnand oamenii la prietenie, bunatate, intelegere.
Fulgii, Pomul de Craciun, colindul copiilor fac din aceasta Sfanta zi o speranta spre mai bine si o lauda adusa Domnului Iisus.



Madalina Donos (clasa IX D)
Liceul Vasile Alexandri - Iasi

Primele mele intalniri cu Mos Craciun s-au lasat cu plansete si cu refuzul meu de a mai accepta cadouri de la omul care mi se parea infricosator. Dupa ce am trecut de acea varsta critica (aveam doi si, respectiv, trei ani), am inceput sa gust venirile Mosului si sa il astept cu nerabdare.

Vreau sa va povestesc, pentru ca mi-am amintit brusc zilele trecute, un Craciun care, pentru mine si cred ca pentru multi dintre voi, a fost neobisnuit. E vorba de Craciunul din '89, atunci cand abia intrasem in clasa I si cand, evident, credeam inca in existenta Mosului.


Pe atunci era inca obiceiul ca Mosul sa vina cu bradul de Craciun gata impodobit si cu cadourile pe care le lasa sub brad. In tot Bucurestiul se trageau inca focuri razlete si imi amintesc ca nu aveam voie sa aprindem lumina. Vecina care statea cu un etaj mai jos si-a aprins o tigara pe intuneric si a fost "avertizata" cu un glont infipt in tocaria geamului. Era un haos general, in care eu nu pricepeam bine ce se intampla si cei mari erau total buimaciti de ce se intampla in tara pentru a-mi explica mai multe.

"Mosu' o sa vina la tine, da' a pierdut pe drum bradul tau. S-a speriat de gloante si l-a pierdut…", a incercat sa imi explice bunica faptul ca nimeni nu putuse sa mearga sa cumpere brad.

Nu se poate descrie dezamagirea mea. Pentru mine, sa ma trezesc si sa gasesc bradul impodobit, cu toate luminitele aprinse si cu o gramada de cadouri sub el este - si acum, multi ani mai tarziu - cel mai placut moment al sarbatorilor. Nu puteam concepe cum o sa stie Mosul sa-mi aduca cadourile si unde o sa le poata lasa daca nu aduce si bradul cu el.

Pe langa toata agitatia din casa si televizorul care mergea non-stop si care mi se parea cel mai plicticos lucru posibil, inimioara mea era apasata de ideea ca nu o sa am brad si de nesfarsite scenarii complicate pe care mi le imaginam si in care Mosul nu mai stia unde sa vina (toate erau legate de lipsa bradului) sau gresea complet cadourile, sau nu mai venea…de rusine ca pierduse bradul meu.

In seara de 24 decembrie, am mers impreuna cu alti copilasi din bloc sa ne colindam vecinii si familiile (totul pe un fundal destul de sumbru, in care parintii si familiile noastre faceau in fiecare noapte de garda, cu schimbul, la usa blocului). Dar noi nu simteam nimic din framantarile lor, totul era neobisnuit, nou, iar noi eram bucurosi ca se intampla ceva, orice…

Aproape ca nu mai asteptam venirea Mosului si nu ma mai gandeam deloc la cadourile pe care trebuia sa le primesc. Si ce surpriza frumoasa am avut! Mosul facuse el ce facuse, cred ca ma vazuse trista si ingrijorata pentru bradul pierdut, asa ca mersese in piata (inca se mai tragea si oamenii erau speriati) si imi gasise un brad mare si frumos, un adevarat noroc... dar Mosul are mereu noroc, pentru ca e om bun!

Nu imi amintesc cadourile primite, dar sentimentul acela de miraculos din acea dimineata nu l-am pierdut nici astazi. Craciun Fericit! (Georgiana Papari)

Cel mai dorit cadou de la Mos Craciun
 

http://www.bebemagia.ro/articole/wp-...7/11/andra.JPGA fost odata ca niciodata ca de n-ar fi nu s-ar povesti, o fetita care credea cu ardoare in Mos Craciun si in existenta lui, indiferent de ce ar fi zis altii. Cu timpul fetita a crescut, a devenit femeie si s-a casatorit cu printul visurilor ei. Au facut o nunta mare si frumoasa unde toti invitatii s-au distrat de cu seara pana in zori.
Zilele treceau si se apropia Craciunul, sarbatoarea preferata a ei.
Dimineata de Craciun sosise in zvon de colindatori care cantau la ferestre, cat puteau de tare, bucuria nasterii Domnului. Toti ai casei ascultau cuprinsi de o tainica emotie povestea minunatei nasteri in timp ce intrega casa parea invaluita intr-o sfanta liniste.
De teama sa nu fie prinsa ca ii scrie lui Mos Craciun, femeia cu suflet de fetita, se ascunse intr-un coltisor al dormitorului asteptand in tacere. Ea ii ceru acestuia un singur lucru sa-i aduca in dar–o fetita frumoasa si sanatoasa care sa le lumineze casa.
Peste 3 luni afla ca este insarcinata. La auzirea acestor vesti toata lumea era fericita. Se gandi ea, hm…chiar exista Mos Craciun! Peste alte 9 luni, pe 27 noiembrie 2005, aduse pe lume o fetita cu pielea ca laptele, cu parul balai si cu ochii ca cerul pe care o numi Andra-Analis.
La vederea ei lacrimile nu incetau sa-i curga.Emotiile erau prea mari,iar fericirea care o cuprinsese pe tanara mamica era de nedescris. Taticul ei ramasese mut de emotie la vederea printesei lui mult asteptate.
Zilele trecura si veni din nou Craciunul. Fetita crestea si pe zi ce trece se facea si mai frumoasa. Imi dorisem atat de mult o fetita incat nu concepeam ca as putea avea altceva.
Pentru prima data in acel an se umplu casa de lumina in Ajunul Craciunului. Asta pentru ca fiinta cea mai mica din punctul de vedere al dimensiunilor, cea mai plapanda este si cea mai mai importanta intr-o familie. Un copil este mai important decat Mos Craciun. Nu cumva copiii l-au creat pe mosul incarcat de daruri? Copiii spun adevarul, iar daca ei spun ca exista Mos Craciun, acesta trebuie sa existe.
Era primul Craciun petrecut cu printesa noastra dulce. De mult nu mai experimentasem acele emotii din preajma sarbatorilor de iarna. Zambetul ei sincer si ochii mari albastri, patrunzatori, ma faceau sa am putere sa trec peste orice problema. Devenise centrul universului nostru, iar noi toti ne roteam in jurul ei. Vroiam sa-i daruim totul si intr-un timp cat mai scurt. Desi nu intelegea prea multe ne zambea din cand in cand in semn aprobator.
Pentru noi Craciunul a devenit, odata cu venirea fetitei noastre pe lume, timpul bucuriei, al zambetelor luminoase, al beculetelor colorate din brazii impodobiti feeric, al florilor de gheata de pe geamuri, care sclipesc in mii si mii de culori, al clipelor de veselie impartite cu cei dragi in jurul bradului. Un copil poate sa aduca fericire, si schimbare in sufletul unui om ranit.
Noi va dorim tuturor sa aveti in preajma un copil in timpul Sarbatorilor ca sa intelegeti schimbarea care se produce in momentul aparitiei in casa a unui ingeras. Craciun fericit!


Roxana C.

Nota :
Unele din povestile selectate , apartin redactorilor si colaboratorilor blogului :Blogul tuturor iubitorilor de Dumnezeu

Povestea Felicitarilor de Craciun
 

O prima idee de felicitare de Craciun a aparut in Anglia cand tinerii isi exersau scrisul creand texte de Craciun pentru parinti, dar Sir Henry Cole este primul care a realizat prima felicitare de Craciun. Fiind primul director la Muzeul Victoria, Sir Henry era prea ocupat sa trimita texte personalizate de Craciun.

Asa ca in 1843 l-a rugat pe bunul sau prieten John Calcott Horsley sa deseneze felicitarea. Felicitarea nu a fost primita fara controverse, pentru ca infatisa o familie ridicand paharele pentru toastul de Craciun. Puritanii le-au denuntat imediat. Ideea era excelenta pentru altii. Felicitarile de Craciun au devenit foarte populare, si alti artisti au urmat imediat conceptul lui Horsley.


... in 2004 Posta germana a 'pus la bataie' peste 20 de milioane de abtibilduri parfumate pentru a face felicitarile de Craciun sa miroasa a brad, scortisoara, turta dulce si a lumanare cu ceara de miere.

... multe organizatii fac felicitari de Craciun speciale pentru scopuri caritabile. Cea mai faimoasa astfel de actiune este probabil programul felicitarilor de Craciun UNICEF lansat in 1949.

Da, asta pricepusem, dar povestirea este scrisa cam alambicat. Pana la urma n-am inteles din ultima fraza cine plangea si de cine i s-a facut mila guvernatorului, daca hotul a fost totusi iertat.

Si mai este o morala: judecata lumeasca e altfel decat cea crestineasca, sau cum sa-i spun - Dumnezeieasca (?). Staretul la iertat, asa era crestineste.
In lumea insa hotul trebuia judecat si pedepsit.

Povestirea asta imi aduce aminte de parintele Galeriu. Se spune ca si el a patit ceva asemanator. Si l-a iertat pe hot, nu a facut plangere la politie, nici chiar cand l-au prins. Iar lucrurile furate nu le-a vrut inapoi. Un sfant.

Cristi, multumim mult pentru povestiri. Astea nu sunt triste si au si final placut.
Exista multe povestiri de Craciun. Am sa va caut ceva ce stiu si am sa va spun.

De ex. stiu ca si Charles Dickens a scris asemenea povestiri.

Si d, poate ca cel mai frumos dar de Craciun este pruncul mult dorit, ca in povestirea lui Cristi cu fetita in roz.

De Craciunul lui '89 imi aduc aminte si eu...
Am avut parte si eu si de sarbatori mai vesele si de altele mai inlacrimate.

Insa n-am sa uit niciodata povestirile lui Andersen, pentru ca eram copil cand le-am citit si de atunci am invatat sa nu cer lucruri scumpe (nu, nici pana atunci nu ceream jucarii scumpe), ca sunt atatia alti copii care nu au nimic.

Legenda florilor de gheaţă
 

Într-un oraş dintr-o ţară ce se găseşte departe de aici şi unde nu era niciodată iarnă, trăia o fetiţă care avea cam 12 ani. Locuia împreună cu bunica ei, într-o căsuţă mică de la marginea oraşului, trăind din ce câştiga bătrâna care lucra cu ziua pe ici pe colo.
Fetiţa îngrijea de casă şi făcea de mâncare, iar când avea timp liber se ducea în pădure după legume. Dar nu-i fu dat fetiţei să se bucure prea mult de bunica ei, încât într-o zi aceasta pică bolnavă la pat, şi, nu mult după aceea, muri. Neştiind ce să facă, după ce a rămas singură, neavând nici un sprijin de nicăieri, biata copilă hotărî să se ducă pe la doamnele pentru care lucrase bunica ei, ca să le roage să găsească ceva de lucru şi pentru dânsa.
De milă, multe din cocoane îi dăduseră pânză şi aţă pentru a le broda felurite batiste, cum avea să se priceapă ea mai bine. Dacă vor fi frumoase, îi vor da şi mai mult de lucru. Biata fetiţă ştia a face fel de fel de cusături cu acul, dar niscaiva modele ca să poată mulţumi cocoanele nu avea.
Ajungând acasă, amărâtă cum era, rugă pe Bunul Dumnezeu să-i vie în ajutor. Deodată, cerul, care până atunci fusese totdeauna albastru în ţara aceea, începu să se întunece şi, peste puţin timp, fulgi mari de zăpadă porniră să cadă.
Fetiţa aprinse repede focul şi, zgribulită de frig, se urcă în pat ca să se încălzească. Acolo, ghemuită, aţipi curând.
Dimineaţa, când se sculă, sări iute din pat şi fugi la fereastră să vadă de mai ninge afară. Şi… minune!...
Geamurile erau acoperite cu sute de modele, frumoase, în formă de frunze, de steluţe, de rămurele cu flori şi fel de fel de alte chipuri, de nu ştiai la care să te uiţi mai întâi. Fata nu mai putu de bucurie. Luă repede un creion şi scoase ce i se păru mai frumos, apoi le aşeză pe pânză şi le lucră.
Când fură gata cusute, le duse cocoanelor, care se uimiră de frumuseţea modelelor şi de măiestria cu care erau lucrate.
Îi mai dădură şi alte doamne de lucru, încât fata nu dovedea cât i se cerea.
Ajungând acasă, îi mulţumi lui Dumnezeu, care îi ascultase rugăciunea şi îi venise în ajutor, trimiţându-i ca model minunatele flori de gheaţă ce sclipesc aşa de frumos şi pe care le vedeţi şi voi iarna pe la geamuri, când este ger afară.

Scrisoarea unui copil catre Mos Craciun – G. Pasculescu-Orlea
 

Nicusor, de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti


La marginea dinspre miazanoapte a orasului, pe malul iazului, e o gradina frumoasa in care sunt patru cladiri mari: a tribunalului, a prefecturii, a judecatoriei si a casieriei; restul gradinii e numai tufisuri dese de lemn cainesc, de batachina si de rugi, in care primavara canta privighetorile de e o frumusete. Chiar pe marginea malului e o movila pe care, cand te-i sui, ai inaintea ochilor o minune de tablou. Aci sub mal, iazul umbrit de salcii si de anini cu o moara vorbareata; mai departe valea verde a Ialomitei, inchisa in fund de dealurile viilor, pe culmea carora sta de straja manastirea; iar mai in fund, topita-n aburii
albastrii, toata coama muntilor de la Piatra Craiului pana-n Penteleu; in tot o priveliste frumoasa, de parca ti se primeneste sufletul uitandu-te la ea.

Prin gradina asta e drumul lui conu Misu, care sade alaturi, cand e sa iasa in oras.
Cum trecea intr-o zi din primavara trecuta, s-a oprit sa asculte o privighetoare, care canta de rasuna gradina; si fiindca tufisul in care canta era chiar alaturi, s-a aplecat sa incerce: n-o putea-o zari? Cand, ce sa vaza? Jos, in tufis, un baietas. Cu degetul aratator de la mana dreapta peste buzele tuguiate, ii facea semn sa taca, iar cu cel de la mana stanga ii arata privighetoarea. Aplecandu-se mai mult, o vazu…
Si a stat asa multa vreme, neputandu-se satura de a o privi si nestiind ce sa priveasca mai cu drag; pasarea mica si neinsemnata care scotea sunete atat de puternice si de maiestre din gusulita ei care se vedea saltand, ori fericirea fara seaman care zambea pe toata fata copilului?
Il mai vazuse el de cateva ori p-aci prin gradina jucandu-se cu alti copii de seama lui, dar niciodata nu-l privise cu luare-aminte. – Acolo,un broscoi de baietas slabut, cu parul canepiu, incurcat ca un caier, si cu pantalonii in vine, carpiti in zece locuri. Acum pentru intaia oaravedea ce ochi negri, catifelati si dulci avea.
La o miscare nedibace, pasarea zbura si lui conu Misu ii paru grozavde rau, crezand ca s-o mahni copilul; dar acesta iesi din tufis si privindu-l drept, cu seriozitatea adorabil de hazlie a copiilor:
- Nu fate nimic. Vine indarat. Asta e a mea. A fost si poimaine.
- Ce spui, ma? A fost si poimaine?
- Da, a vazut-o si Lenuta.
- Care Lenuta?
- Lenuta, sora mea…
Si clatinand din cap:
- Da’ lui Vasilica nu i-o arat.
- Care Vasilica?
- Vasilica a lu’ nenea Dumitru de la zudecatorie.
- Si de ce nu i-o arati si lui?
- Ca fin’ca da cu pietre.
- Bravo! sa nu i-o arati.
- Tt!
- Dar pe tine cum te cheama?
- Nicusor a lui Ionita, odaiasu’ de la casierie, si sunt de sase ani.
- Ce vorbesti, domnule!? Pai bine, tu poate ca vrei si doi bani, sa-ti cumperi covrigi.
Nicusori raspunde cu umarul drept, saltandu-l in sus. Si conu Misu,razand cu multumire, scoate si-i intinde doi bani. Copilul, luandu-i,zice: “Saru’ mana” si pleaca grabit, tinandu-se cu o mana de bracinarii pantalonilor prea lungi; dar dupa cativa pasi se intoarce sa-l intrebe serios daca la spiterie se vinde oua de furnica.
- Ce sa faci, ma, cu oua de furnica?
- Mi-a spus maica-mea asa: ca le plate la privighetori si vreau sa pui pe zos la a mea…
Are si conu Misu trei ingerasi de copii de la care aude in fiecare zi fel de fel de nostimade copilaresti, dar asta i s-a parut atat de dragalasa,incat a luat pe baietandrul odaiasului in brate si l-a sarutat, pe amandoi
obrajii; pe urma, rusinat de induiosarea lui, l-a lasat jos si l-a scuipat:
- Ptiu! Mars d-aici, potaie mica!…
Din ziua aia dateaza prietenia lui conu Misu cu Nicusor; e! dar negresit prietenia care poate sa mijloceasca intre un boier mare si copilul unui odaias. Din vreme in vreme, cand il vede prin gradina, ii striga: “pst! ma hotule, vino-ncoa!” si-i da cate un ban, cum da si Lenutei, pe care acum o cunoaste si o intalneste mai in fiecare zi, venind din targ, incarcata cu o dubla de paine si cu un clondir, pe care de-abia le duce. Cunoaste acum si pe parintii lui Nicusor; tatal, unu gros, negru, paros, cu o mutra aspra, in care numai rosatea varfului nasului pune o pata mai vesela; mama, slaba, ofilita, prafurie si totusi placuta pentru blandetea ochilor…
Negresit, Nicusor nu e primit in curtea lui conu Misu sa se joace cu copiii lui si cu musafirii lor, dar se uita si el din gradina prefecturii pe crapaturile ulucelor; si tot incercand crapaturile a dat peste cateva prin care poate vedea tot raiul din curtile boierului. Asa, printr-una se vad rondurile de flori frumoase si locul unde joaca copiii crocket; printr-alta se vede terasa imbracata in flori albastre, unde mananca boierii vara; prin a treia, caprioara cu tarcul ei; iar prin a de la capul din fund al ulucelor, gradina de poame, curtea pasarilor si doi caini mari legati in lanturi pe sarma…
*
Frumos Craciun o sa fie! A nins doua zile din crivat si acum in ajun s-a schimbat vantul; sufla austrul, subtiind norii printre care incep sa se iveasca stelele si aducand cu el un ger de te taie.
La curtea caselor lui conu Misu e zarva mare. Pe portile deschise larg nu mai contenesc saniile incarcate cu musafiri. E pom de Craciun la care sunt poftiti copiii tuturor prietenilor. In mijlocul salonului incapator, care tine de la intrare pana la terasa din fund, e asezat bradul impodobit de-ti ia ochii. Cucoanele se invartesc de colo pana colo, randuind lucrurile la locul lor. Copiii, nerabdatori, asteapta in odaia din dreapta semnalul cand vor putea intra. Sa astepte, ca nu e inca gata. Mai sunt de asezat jucariile pe mescioara din jurul bradului si de pus la fiecare teanc de jucarii cate o carte de vizita cu numele
copilului caruia i se cuvine; si nici conu Misu n-a sosit inca de la club cu barbatii, ca sa se bucure de bucuria copiilor.
In vremea asta, alaturi, la casierie, e un sufletel stingher, care se zbate si se framanta… mama e dusa la cucoana casierului sa ajute la gatit si la scuturat – si a luat si pe Lenuta cu ea; tatal e dus la carciuma… iar el sta singur in gangul casieriei, muncit de ganduri…
A vazut azi-dimineata pe un om din curtea boiereasca, ducand in spinare un brad mare, mare… pe urma baietii de la cofetarie cu tavi si alt baiat de la librarie incarcat cu fel de fel de cutii.. Si el stie ce insemneaza asta. Anul trecut, cand l-a durut in gat, l-a dus ma-sa la spiterie, si atunci, prin usa intredeschisa, a zarit o clipa in odaia de alaturi, cu ochii lui impaienjeniti de friguri, un brad frumos imbracat in… dar a inchis spiterul usa… si era ziua, lumanaricile nu erau aprinse si mamica i-a spus asa: ca seara e mai frumos, cand se aprind lumanaricile… Toti copiii astia, care trec in sanii, acolo se duc, sa vaza pomul de Craciun …pomul de Craciun!!… Si nici prin crapaturile ulucelor nu poate sa se uite, ca e zapada pana la gat… E! dar daca ar vrea conu Misu… “Te, conu Misu nu e om bun? Ba e bun.” Nu-i da lui intotdeauna cate un ban? Adineauri a trecut in targ si nu s-a intors inca acasa…
Daca i-ar iesi inainte si l-ar ruga sa-i arate si lui pomul de Craciun,numai nitel, nitel de tot.
Cat e de mica inimioara lui, s-a despartit acum in doua. Jumatate il imbranceste inainte: “Incearca, conu Misu e om bun; poate te duce sa vezi pomul… pomul!”, iar cealalta il trage inapoi: “Fugi d-acolo, nu se poate… nu se poate”…
Se aud sanii venind dinspre targ… Uita-le, cotesc la colt si, in bataia lampii electrice de la raspantie, Nicusor recunoaste pe conu Misu si-l aude razand cu pofta. Repede o ia la fuga sa-i iasa inainte. Cine stie?
poate chiar fara sa-i spuie nimic, vazandu-l, o sa-l ia sa i-l arate, ca e om bun. A ajuns! Aci e alta cotitura. “Hei! la o parte!” striga birjarul degeaba, iar conu Misu, iesind pe jumatate din sanie si vazand copilul in drum:
- In drum, hai? Drace impelitat! Sa te calce sania. Mars acasa!
Si saniile trec… E noapte… nu se pot vedea lacrimile care au napadit in ochisorii negri, catifelati, dulci ca o mangaiere…
I-a zis asa: “Mars acasa!”, dar ce sa faca acasa? Nu e nimeni acasa, nimeni… Si cosul de la soba tiuie… Si-i e urat… Si cum sta in drum, parca-i sopteste cineva la ureche: “Stii ce? poate ca se vede de la poarta prin ferestre.” O ia la fuga inspre curtea boiereasca. Se da la o parte langa uluce ca sa treaca saniile care ies; apoi, cand au trecut, face doi pasi in curte si se uita cu incordare… Ies valuri de lumina pe ferestre, dar pomul nu se vede… Si mai face doi pasi, strangandu-si la piept paltonul lung si larg, facut dintr-o scurteica veche a ma-si, in care parca e un pui de lautar… Ferestrele sunt prea sus… degeaba… A! stie el un
loc de unde ar putea vedea, d-acolo de pe prispa unde mananca boierii vara! Acolo, a vazut el prin crapaturile ulucelor, sunt ferestrele jos.
Da, dar cainii! Gandul asta il face sa se retraga repede din curte… Ce bine ar vedea el d-acolo pomul de Craciun! Sta… si-si face in gand socoteli de om mare. Nu se poate sa fie canii dezlegati acum cand vine lume… Asta nu se poate! ce, sa muste pe lume? Face cativa pasi in curte, tragand cu urechea si neputandu-si dezlipi ochii de la lumina ferestrelor… Ocoleste in varful picioarelor casa… mai sunt cativa pasi…
A ajuns!… na! perdelele lasate… ba nu, una e ridicata! Paseste binisor, binisor …Aaaa! ce frumos! ce frumos!
Poate de-acum sa sufle austrul, vant taios de rece, ca in tot trupul copilului s-a revarsat caldura unei fericiri nemasurate. Tot sufletul i s-a urcat in ochii care privesc cu nesatiu… Cum sclipeste beteala! Uite si lumanaricile aprinse! Si ce de jucarii! Trambite, tobe, papusi! Uite si niste iepurasi albi, mici si draguti…

continuare
 

Inauntru se deschide de perete usa odaii din dreapta prin care navaleste o droaie de copii, baietasi, fetite si nodulete mici, pe care parca-i da jos fundele. Sunt cateva clipe de extaz general vrednice de admirat: copiii de o parte ramasi tagla cu ochii pironiti la pom, parintii de alta, cu ochii umezi de fericirea bucuriei lor. Acum madamele aseaza copiii in semicerc. Trebuie sa cante: “O! Tannenbaum! o! Tannenbaum!” Se face o tacere desavarsita. Cucoana Zoe, gazda, deschide pianul si se aseaza sa-i acompanieze… dar in clipa in care-si ridica mana ca sa inceapa, dinspre terasa se aude latratul gros al unui caine si tipatul unui copil, tipat de groaza, lung, sfasietor, care spinteca tacerea si trece ca un junghi in inimile tuturor… Barbatii dau navala intr-acolo; deschid usa. “Mars Leu! mars Leu!” striga conu Misu dand cu piciorul in caine…
Jos, langa fereastra zace copilul fara cunostinta…
*
Nu te mai framanta atata, coane Misule. Inchide ochii si dormi in pace, ca Dummezeu e bun si iertator. El stie c-ai priceput prea tarziu de ce-ti iesise copilul inainte si ca te-ai cait de a-l fi gonit cu asprime.
Te-a vazut cum l-ai adus in casa, cum l-ai ingrijit, cum i-ai incarcat bratele de jucarii si de bunatati si pentru el si pentru Lenuta. El stie ca esti hotarat maine in ziua de Craciun sa te duci la casierie, sa te incredintezi cu ochii dumitale ca copilul nu s-a imbolnavit de spaima. Dumnezeu e bun si iertator si a auzit ce-ai pus de gand cu cucoana Zoe sa faceti la anul. Inchide ochii si dormi in pace.