Biserica si Psihologia
 

Întrucât Psihologia e o ştiinţă tânără (anul 1873 e considerat anul de naştere al disciplinei ca ştiinţă), insuficient cunoscută publicului larg şi totodată Biserica, o ştim, suferă procesul de secularizare
cred că pentru noi creştinii este dificil să stabilim corect, fără confuzie, distincţii şi raporturi între Sfânta Biserică şi domeniile psi (educaţional, consiliere-psihoterapie, psihiatrie etc.).

Cu speranţa că Adminul forumului va îngădui topicul, m-aş bucura să discutăm pe această temă a distincţiilor şi raporturilor dintre Biserică şi psihologie. S-au amestecat, pe diverse threaduri, momente de discuţie (în general furtunoasă) în care partenerii de dialog nu prea au căzut la vreun acord în privinţa psihologului/psihologiei, dialogul purtîndu-se de multe ori în extreme. E explicabil, din multe raţiuni ori motive.

Personal sunt foarte interesat de acest subiect.
În primul rând ca om creştin, în Biserica presată de problemele şi modele lumii, de cerinţe care uneori sunt de-a dreptul lumeşti şi care ar trebui abordate acolo unde le şi este locul: în lume.
Fac un efort adeseori dificil de a privi lucrurile prin "Erminia Duhului", cum frumos zice o carte ziditoare de suflet. Faptele, unele şi aceleaşi fapte sau situaţii de viaţă pot fi interpretate diferit, chiar opozitoriu uneori. Iar modul cum interpretăm un fapt de viaţă sau un text e uneori mult mai important decât faptul sau textul în sine.

Sperînd că îmi permiteţi să concretizez iniţiativa cu o postare distinctă, voi porni, în lipsă de un start mai bun, cu ultima mea postare de pe topicul "preotul divorţat".

P.S. Nu voi juca rolul de moderator al topicului. M-aş bucura, însă, să fiu solicitat (nu ispitit sau altcumva, ci la modul onest, acolo unde cineva chiar are o nevoie reală de lămurire) şi voi pune la dispoziţie, cu bucurie, cunoştinţele mele. Care sunt limitate şi nu neapărat impecabile. Adeseori, voi fi silit să răspund cu onestitate: "nu cunosc", ori "nu ştiu".
Menţionez că sunt psiholog creştin, mădular al Bisericii Ortodoxe Române, prin Mare Mila Domnului. Nu sunt ateu, nici agnostic.

În prealabil postat de antoniap:
"Iisus ne invata sa ne luam crucea (vietii) si sa-L urmam, sfintii ne invata sa obtinem maximum de avantaje duhovnicesti din orice ispita. Psihologul ne invata sa incercam cumva sa evitam crucea, sa fugim de ea. Aici e loc de comentarii."


Într-adevăr, e de discutat. Pe un topic aparte.
Deocamdată spun doar că am întâlnit de multe ori această perspectivă, acest mod de interpretare a raportului dintre Hristos Domnul şi ... psiholog.
Raportul e din capul locului comic (prin amestecarea diferenţelor de nivel - între Dumnezeu şi pământeanul din domeniul psi) şi totodată generator de variate confuzii.

O astfel de perspectivă îşi are rădăcinile, cred, în lipsa de cunoştinţe a oamenilor cu privire la profesiile psi. În ţara noastră circulă multe mituri legate de psiholog: ba că e un fel de dumnezeu, ba că are puteri magice, ba că e un om foarte inteligent şi omniştient, ba că nu are defecte ori probleme personale, ba că îţi citeşte gândurile, ba că e viclean, ba că e manipulator (şi este, uneori! în sens terapeutic, însă, precum doctorul sau părintele, în unele situaţii), ba că e adversar al Bisericii etc.
Sursa majoră a acestei reprezentări eronate o constituie, cred, insuficienta şi incorecta popularizare a serviciilor psi de către psihologi. Ce se face acum în şcoli şi mai ales în media e mai degrabă generator de confuzii, decât de clarificare.
Poate, cu anii, s-or mai schimba lucrurile.

O altă posibilă sursă a confuziei poate fi, însă, chiar neînţelegerea, fie şi la nivel bazal, a Dumnezeirii. Nu se poate să Îl cunoşti pe Dumnezeu, fie şi din auzite şi totodată să mai crezi că psihologii sunt o echipă/formaţie/breaslă specializată în a-L concura, ori contrazice, în mod programatic, pe Dumnezeu.

Ar mai fi şi "obiectul" de studiu şi de intervenţie al psihologilor: sufletul omenesc. În mod tradiţional, perspectiva de abordare a sufletului a fost religioasă şi filosofică. Raportat la această tradiţie, psihologia face anumite delimitări din capul locului. Pentru a şti ce e un psiholog (şi ce e psihologia), e important mai întâi să înţelegem ce nu este.
O variantă tristă a acestei nedelimitări se află chiar la slujitorii Bisericii, uneori.
Un părinte foarte preţuit la noi în ţară a spus răspicat la Trinitas TV, criticînd o tendinţă destul de răspândită la noi, din păcate: slujirea preotului nu e în nici un caz să facă psihologie. Ci duhovnicie.
Dar unii nu pricep, deocamdată, diferenţa.

În fine, trebuie să adaug şi o opinie personală pe care mulţi nu o vor accepta, probabil: în ţările apusene, psihologia (mai întâi prin disciplinele de origine, de orientare psihanalitică) a dat tonul acestor confuzii (Freud era ateu într-o lume catolică, iar Jung fiu al unui pastor protestant) iar Biserica i-a ţinut isonul. Cred că este o limită serioasă a B.C. şi a B.P modul în care a propulsat psihologia, oarecum pe aceeaşi treaptă sau, în imediată tangenţă, cu Biserica. Au ajuns chiar să gândească, culmea aberaţiei, că psihoterapia e o etapă indispensabilă (o condiţie necesară) a înduhovnicirii şi mântuirii omului.
Un creştin răsăritean nu vede în ruptul capului lucrurile în acest mod.
Este o gravă neînţelegere la mijloc. Însă noi, ortodocşii, ar trebui să nu ne aşezăm în replică - la polul opus al fraţilor apuseni.
Ci ar fi nimerit şi folositor să punem fiecare lucru la locul lui şi să ne folosim, după situaţie: de psiholog, atunci când problemele noastre sunt de competenţa psihologului, respectiv de duhovnic atunci când ne confruntăm cu ispite şi încercări de natură, evident, duhovnicească.

Aş propune şi o listă de subiecte pentru dezbateri întru clarificare:

1. Domeniul Psihologiei; limite. Este acesta o provocare sau o stânjenire a Bisericii?
2. Motivele şi scopurile activităţii psihologilor.
3. Metode (căi) de cunoaştere şi intervenţie în Psihologie. Comparaţie cu activitatea Bisericii.
4. Problema sensului vieţii - comparaţie şi relaţii între abordarea Bisericii şi cea a psihologiei.
5. Moartea - comparaţie şi relaţii.
6. Mântuirea - este, oare, de competenţa psihologilor???
7. Păcatul - este oare de competenţa psihologiei?
8. În ce fel şi în ce măsură Psihologia poate fi o slujitoare a Bisericii? Exemple concrete.

Probabil că se pot ivi nenumărate alte subiecte.
Deocamdată acestea mi-au trecut prin minte, nu ştiu dacă sunt cele mai inspirate teme...
Sper să putem înfiripa o dezbatere folositoare pentru toţi.

Doamne ajută!

Nu ştiu exact dacă aşa stau lucrurile, nu am informaţii, însă personal cred că este posibil ca să fie în general cazul oamenilor bolnavi psihic. Cred că este destul de normal ca oamenii bolnavi psihic (mai depinde probabil şi de afecţiune) înainte să îşi vadă de mântuire, să îşi vadă, să se caute să se vindece, pe cât posibil, de boala psihică în prealabil. Şi de abia după aceea, sau cumva concomitent cu acest proces să intre în lucruri mai grele, mai serioase, precum mântuirea spiritului. Însă probabil că depinde şi de afecţiunea psihică şi de gravitatea în care afectează psihicul omului. Însă în general oamenii bolnavi psihic au dificultăţi cu lucruri mai simple decât mântuirea, prin urmare este destul de problematică înţelegerea fenomenului mântuirii, când cu unele mai simplu de înţeles şi de făcut nu se (prea) descurcă.

Eu cred ca este buna psihologia, dar pana intr-un punct. Am citit vreo cateva, insa 2 carti m-au ajutat foarte mult: Labirintul codependentei si Plecarea de acasa. M-au ajutat sa constientizez unele lucruri, unele neputinte etc

Depinde ce se intelege prin psihologie. Aici ma refer mai ales la psihologia moderna care se ocupa cu sexualitatea si relatiile dintre oameni. E putin paralela cu Biserica.

Daca insa stii un psiholog bun, crestin-ortodox, si ai o problema, poti apela la el. Dar in acelasi timp sa te consulti si cu duhovnicul.

Nu as pune psihologia mai presus de Biserica. Psihologia este o stiinta umana si are limitele ei ca toate stiintele. Biserica e Trupul Domnului Iisus Hristos, iar invatatura Ei este Relevata.
**
Un psiholog,, care e si profesor universitar, a tinut o conferinta despre psihologie si religie. Poate intereseaza pe cineva.
(Partea I)
http://www.youtube.com/watch?v=OW4yw3w611w

1. "Psihologia modernă se ocupă cu sexualitatea şi relaţiile dintre oameni." - Parascheva, de unde ai scos minunăţia asta? Cine te-a învăţat? Ai descoperit singură? Unde? Cum? În ce baze concrete? Ai vreo referinţă certă? Cărţi-tratate-compendii? Pe ce te bazezi când faci afirmaţia?
Parascheva, dacă psihologia modernă se ocupă cu sexualitatea, spune-mi te rog: cu ce se mai ocupă sexologia? Mai este vreo distincţie între psiholog şi sexolog? Care?

Pe de altă parte, sexualitatea nu face parte, oare, din sfera relaţiilor dintre oameni? (în propoziţia ta le-ai pus separat, distinct)
Sexualitatea este în afara relaţiilor interumane???
(În cazul ăsta te referi probabil la sexul cu animale, la masturbaţie, la vibrator... Păcat! Dumnezeu a lăsat ca oamenii să se împerecheze cu oameni, mai exact bărbatul cu femeia, în cadrul relaţiilor interpersonale bazate pe afecţiune reciprocă, pe iubire.)

2. "Dacă ştii un psiholog bun, creştin ortodox" - De unde ştii că e bun? Iar dacă nu e creştin ortodox, înseamnă că nu e "bun"? Şi ce crezi, eu care sunt creştin ortodox, sunt un psiholog bun?....
Parascheva, m-aş bucura să nu mai scrii fără chibzuinţă (şi minimă informare) prealabilă. E păcat de timpul dăruit nouă de Bunul Dumnezeu... De ce să-l risipim cu uşurătate?

3. Multă bucurie mi-ai făcut cu linkul către Adrian Opre. Îl voi viziona cât de curînd şi sper că va fi o mângâiere. Mulţumesc frumos, Parascheva!


P.S. Aş fi fost foarte mulţumit să întrebi, pur şi simplu: "Cu ce, oare, se ocupă psihologia modernă?" Ar fi fost o întrebare foarte bună, folositoare şi, încă, smerită. Adică în acord cu realitatea limitelor personale (nu le ştie nimeni pe toate şi nici nu e nevoie; putem colabora cu semenii, dacă ne dăm seama că nu suntem omnipotenţi şi omniştienţi).
E decisiv să pornim mereu de la recunoaştera ignoranţei noastre, parţiale sau totale. Astfel avem o şansă să creştem, să cunoaştem şi să convieţuim. Cu vremea şi cu munca stăruitoare şi inteligent condusă putem deveni chiar experţi în domeniul pe care, iniţial, nu îl cunoşteam deloc. Iar dacă e vorba de cunoaştere duhovnicească, putem deveni, cu harul Domnului, pur şi simplu sfinţi.
Altminteri, nu doar că batem pasul pe loc, dar ne mai şi umplem de microbi sufleteşti (aroganţă, părere de sine, închipuiri varii, etc.) şi răspândim în jurul nostru minciuni şi prostii. Să nu fie!

Daca nu infiintai tu acest topic, il infiintam eu. Da, e nevoie de dezbateri.
1. Limite. Atat Ortodoxia cat si psihologia ofera posibilitati de investigare a sufletului omenesc. Cunoasterea de sine in psihologie cultiva mandria, in timp ce cunoasterea de sine in Ortodoxie este orientata spre smerenie. Mandria a ajuns boala secolului, e radacina tuturor relelor.

Apare apoi textul Fericirilor (http://ro.orthodoxwiki.org/Fericirile) din care ne dam seama ca nu e cazul sa fim prea curiosi sa descoperim totul cu mintea noastra lumeasca, incetosata de pacat, ci sa cautam lumina Duhului Sfant care ne va calauzi in toate.

2. In conditiile crizei de comunicare care se adanceste pe zi ce trece, gasirea unei persoane care sa ne ajute sa despicam firul in patru e necesara. Unii isi descarca sufletul pe unde apuca, altii aleg psihologul, altii aleg rugaciunea si preotul. Aici intervine aspectul calitativ al prestatiilor: rugaciune plus discutie. Un cuvant cu putere multa aduce roada mai multa intr-o inima pregatita prin rugaciune sa-l primeasca, in timp ce un cuvant corect ajuns intr-o ureche indaratnica nu ajunge nici pana la inima. Intre aceste extreme, exista, desigur, nuantele. E greu sa construim daca temelia nu e Hristos. De fapt, Hristos este Cel care intervine in viata noastra si ne ajuta sa facem voia Sa. Nici preotul nu poate face singur nimic, ci doar sa ceara ajutor pentru a ne povatui corect si sa se roage pentru noi.

6. Intr-o epoca in care se tinde spre o lume fara Dumnezeu, mantuirea este lasata de obicei in grija preotilor. Asadar, e foarte posibil ca solutiile date de psihologi la anumite probleme sa fie strict lumesti sau chiar in contradictie cu solutiile date de biserica. Atunci cand psihologul e si crestin, stie sa selecteze si din religie si din psihologie cunostinte care-l pot ajuta pe pacient. Asta se cheama misiune crestina, oarecum pe raspunderea sa, dar el, psihologul, nu are obligatia sa faca asa ceva.

7. Psihologia nu opereaza cu notiunea de pacat. Asertivitatea, empatia si alte concepte de acest fel dirijeaza relatiile interumane astfel incat porunca evanghelica a iubirii aproapelui sa fie partial indeplinita, dar fara implicarea lui Dumnezeu.

8. Psihologia ar putea fi slujitoarea Bisericii daca ar fi fundamentata pe baze crestine si ar dispune de personal crestin si de concepte si practici crestine.

Asta e reclamă la cărţi sectare.

Maica Siluana si duhovnicul meu mi-au recomandat cartile deci mai gandeste-te un pic

O părere
 

Îmi exprim şi eu o scurtă opinie asupra acestui subiect, ca persoană care a frecventat în trecut un psiholog: cred că psihologia este utilă, iar opţiunea de a ignora foloasele ei prin justificarea că Biserica este suficientă pentru rezolvarea oricărei probleme este o expresie a mândriei noastre de a apela direct la Dumnezeu, nu şi la mijloacele de vindecare pe care El le-a lăsat la îndemâna noastră.
Desigur, nu aş fi ajuns la linia de plutire dacă nu aş fi urmat şi drumul Bisericii, deci recomand atât Biserica (în primul rând) cât şi psihologia - pentru ajutorul/ vindecarea diverselor boli.
Eu am avut şansa să ajung la o doamnă psiholog care era creştină ortodoxă practicantă. A însemnat foarte mult penturu mine într-o perioadă (2002 - 2005), însă cu regret observ că în "zilele noastre" nu mai avem o relaţie la fel de bună (când ne vedem din când în când), căci pare să păstreze în memorie imaginea mea de atunci, neluând în seamă schimbările din ultimii ani...
Desigur, un psiholog nu este perfect, singur Domnul este, dar mersul la psiholog este adesea benefic.

1. Ai vrea, te rog, să susţii afirmaţia? Adu, te rog, unul-două argumente. (Fără argumentare e vorbă-n vânt şi, mă tem, chiar calomnie gratuită.)

2. Parţial de acord. (Preotul are o putere mult mai mare.)

6. Nu reuşesc să înţeleg bine, sorry... Oare nu preoţii (păstorii) se îngrijesc, în primul rând, de mântuirea credincioşilor? Cu atât mai mult cu cât lumea e tot mai depărtată de Dumnezeu: cine să aibă această sfântă slujire dacă nu, mai întâi, preoţii lui Hristos?

7. Păcatul nu este, într-adevăr, un concept psihologic. Ci unul duhovnicesc.
Termenul are sens doar în cadrul relaţiei dintre om şi Dumnezeu.
Or, această relaţie nu face parte din domeniul de studiu expres al psihologiei (care e mult mai modest), ci din aria, evident, a Teologiei şi a Bisericii.

În ce priveşte porunca iubirii aproapelui, majoritatea şcolilor şi curentelor psihologice NU o încalcă ci, dimpotrivă, o cultivă. Fie şi indirect.
Cugetă, de voieşti, la consilierea cuplurilor care nu se înţeleg şi vor să divorţeze; la psihoterapia tulburărilor de caracter care implică numerose acte antisociale; la sprijinirea dezvoltării morale; la cultivarea ascultării active ca abilitate a oricărui om; la asertivitate şi empatie (contra agresivităţii şi indiferenţei faţă de aproapele); la psihologia organizaţională care intervine când apar conflicte insolvabile între membrii unei comunităţi constituite în jurul activităţii numite muncă; la consilierul şcolar care are de luptat cu nenumărate acte antisociale; la consilierul din tribunale care îi fereşte pe minori să devină victimele unor părinţi evident iubitori de ei înşişi iar nu de copil; la umanizarea actului medical (adeseori rece şi inuman, de-a dreptul sadic - iar aici intervine psihologia medicală) şi la multe altele....
Spui, însă, că "fără implicarea lui Dumnezeu". E discutabil... Depinde de la om la om, de la situaţie la situaţie. Un lucru e cert: psihologul nu are ca scop expres şi imediat îmbunătăţirea relaţiei omului cu Dumnezeu (acest scop ţine de duhovnicie, de Teologie şi Biserică) şi nu solicită explicit implicarea Duhului Sfânt în relaţia terapeutică. Nu o solicită în prezenţa clientului (dar o poate face în taină), excepţie făcînd, poate, domeniul psihoterapiei ortodoxe.

Când spunem "fără implicarea lui Dumnezeu" - oare sugerăm că psihologul Îl alungă pe Dumnezeu din viaţa clientului? Dacă facem această afirmaţie gravă, cred că păcătuim prin minciună.
Atenţie! Ca şi şoferitul, ca şi brutăritul, ca şi domeniul poştei şi telecomunicaţiilor, ca orice alt domeniu care se circumscrie unei bresle şi unei meserii, psihologia este în mare parte o ştiinţă cu un conţinut neutral faţă de polemicile care se ţin lanţ în jurul credinţei. Nu este interesată să participe la dezbateri de genul acelora pe care le poartă credincioşii din diverse confesiuni. Nici nu slujeşte preoţeşte. Nu e treaba psihologului. Precum nici a şoferului nu este, nici a brutarului, nici a poştaşului ori telefonistei, nici a coafezei, nici a constructorului de case, nici a contabilului, nici a ministrului comerţului, nici a pictorului şi nici a zugravului. Şi pentru aceasta noi le reproşăm lor că "lucrează fără Dumnezeu"? Depreciem toate domeniile de activităţi omeneşti în care nu se invocă încontinuu Duhul Sfânt?
Cum vine asta?

Apoi, să îl luăm ca exemplu pe Sfântul Luca al Crimeii: neurochirurg, nu făcea nici o operaţie fără icoana Maicii Domnului în sala de operaţii. Om evlavios, cunoaştem viaţa lui. Dar ce făcea în timpul serviciului? Opera pe cap cu... rugăciunea? Făcea trepanaţii şi elimina tumori cu ...Duhul Sfânt?
Oare nu, mai degrabă, îşi vedea omul de treaba lui, în baza cunoştinţelor medicale din domeniul său, avînd totodată credinţa că Domnul îl va ajuta, după Voia Lui cea milostivă?
La fel şi psihologul: îşi face treaba lui, în baza cunoştinţelor despre mintea omenească, sperînd că roadele muncii sale vor fi pozitive: dezvoltarea stihiilor sufleteşti, personalitate sănătoasă şi creativă (capabilă de a rezolva probleme, atât cât e omeneşte cu putinţă), relaţii interumane de apropiere şi constructive etc. etc. etc.

8. Acelaşi patern de gândire: şoferia ar putea fi slujitoarea Bisericii dacă ar dispune de personal creştin şi dacă ar fi fundamentată biblic etc.... Hai, Antonia, că devenim comici!...

În realitate, tot ceea ce concură la atingerea obiectivelor Bisericii, direct sau indirect, este /devine un slujitor al Bisericii.
Dacă punem pe Hristos în centrul vieţii noastre şi în centrul lumii, atunci putem găsi cum până şi dracii ar putea să fie, în felul lor nenorocit, slujitori ai Bisericii. O spun adeseori Părinţii, arătînd cum întoarce omul credincios, prin Pronia Domnului, răul în bine, spre mântuire şi spre slava lui Dumnezeu.

Dar dacă nu punem în centrul vieţii noastre pe Hristos, dacă universul nu este în inima şi cugetarea noastră Hristocentric - atunci vom găsi mereu că X sau Y sau Z nu slujesc Bisericii. Dar noi slujim, desigur....
Aşa păţim când Domnul nu ne-a lăsat duhul de pocăinţă (pesemne din pricina mândriei şi păcatelor noastre strigătoare la cer): vedem răsturnat o mulţime de lucruri şi nu mai găsim pe nimeni vrednic să slujească Bisericii, exceptînd propria persoană şi alţi câţiva "aleşi"...

.....:)
Şi ar fi perfect dacă ai avea iarăşi o relaţie bună.....:)

Permite-mi o sugestie: discută deschis, cu prima ocazie, ca prioritate TOCMAI această percepţie a ta.

În Biserică avem multe povestiri/mărturisiri despre fii duhovniceşti care ajungeau, din varii motive, să înceapă să se îndoiască de duhovnic, să li se pară ba una ba alta, să îşi facă diverse gânduri etc. etc.
Problema dispărea când ucenicul se spovedea, mărturisea deschis ce e în sufletul lui. Probabil ai citit.

Emit ipoteza că ar putea să fie ceva asemănător. Mai bine discuţi deschis problema, decât să ruminezi şi să fantazezi/proiectezi....:)
Scuze dacă n-am nimerit-o! Memoria mi-a adus la cunoştinţă că acest tip de situaţie e un fapt des întâlnit în consiliere şi psihoterapie. Face parte din dinamica relaţiei terapeutice şi trebuie abordat explicit, deschis, onest, ca pe o problemă de prioritate maximală. Ori de câte ori apare.

-ideea este ca multi sexologi sau psihologi pe probleme sexuale se bazeaza pe teoriile/studiile lui Kinsey .

http://carteromaneasca.wordpress.com...a-homosexuala/

"Alfred Kinsey, finantat de prestigioasa Fundatie Rockefeller(deci de masonerie), a fost unul dintre cei mai activi si influenti promotori ai „emanciparii sexuale”. Decadenta morala la care suntem martori azi se datoreaza, in mare parte, si lui, si ideologiei careia i-a dat nastere. Supranumit “Freud al Americii”, Kinsey a deschis, prin raportul sau publicat în 1948, calea spre “revolutia sexuala” care avea sa se petreaca în anii ’60, vorbind deschis (şi “argumentat” cu rezultatele interviurilor sale cu sute de subiecţi) despre masturbare, sex premarital, relaţii extraconjugale, homosexualitate, pozitii si relatii nefiresti.Kinsey afirma că 98% dintre bărbaţi şi aproximativ jumătate dintre femei aveau relaţii sexuale premaritale, că 95% dintre americani erau potenţiali infractori sexuali şi că cel puţin 10% dintre bărbaţi erau homosexuali. Şi, deşi nimeni nu observase că 317 bebeluşi şi copii fuseseră “testaţi” de către Kinsey pentru obţinerea datelor sexuale la copii, educatorii preluau concluziile acestuia – anume că copiii au un instinct sexual încă de la naştere, deci educaţia sexuală în şcoli (în stilul lui Kinsey) ar trebui să fie obligatorie.

Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este: Cum a obţinut Kinsey statisticile privind sexualitatea infantilă, date care aveau să transforme şcolile, instanţele, presa şi dormitorul? Mai pe scurt, echipa lui Kinsey a participat la abuzarea sexuală a celor 317 bebeluşi şi copii"

Desigur, daca vrea, omul sfinteste locul in majoritatea profesiilor.

Dar tot de psihologie tine si:

http://www.razbointrucuvant.ro/recom...-dezinformare/

Daca anumite tehnici de manipulare sunt folosite la nivel colectiv, de ce n-ar putea fi folosite si la nivel individual? Macar selectiv... Si atunci...

Una e sa vorbim despre Sfantul Luca al Crimeii si alta e sa vorbim despre terapia Bowen, o terapie de manipulare corporala. Pai, daca e manipulare, chiar ca e manipulare si pacientul e la dispozitia manipulatorului in ambele cazuri si la psiholog si la terapia Bowen.

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...=8836&page=100

E interesanta si pagina urmatoare:

http://www.damaideparte.ro/index.php...ntrastului/58/

In Ortodoxie, lucrurile sunt un pic mai clare. Da e da, si nu e nu. Ori cu Dumnezeu, ori cu satana. Cu amandoi nu se poate. Dumnezeu ii ingaduie satanei sa ne ispiteasca, dar noi trebuie sa-l respingem daca vrem un colt de rai.

Dacă recomandă cărţi sectare înseamnă că sunt ecumenişti amândoi.

Labirintul Codependenţei îl are drept autor principal pe Frank Minirth, sectar american. Mare pretenar cu James Dobson, un alt sectar american "celebru". Cartea este scrisă de încă doi americani, sectari şi ei.
Plecarea de acasă. Cum să te eliberezi de trecut, autor David P. Celani, sectar american din Vermont.

Concluzia - reclamă mascată la cărţi de psihologie sectară.

Pe mine m-ar interesa,daca se poate,sa spui ceva Ioane despre relatia preot-psiholog in cazul unui pacient cu tulburari severe,chiar extreme.In general lumea medicala este putin dispusa la diagnostice biblice de tipul demonizarii si m-ar interesa cum vezi tu colaborarea intre cei doi in situatii dificile.Pot lucra simultan sau este fiecare cu partea lui in continuarea celuilalt si daca pot lucra impreuna cum ar arata o astfel de colaborare,caror reguli se supune.Si care este situatia la ora actuala,in lumea medicala romaneasca,daca stii cumva,pe astfel de subiecte.In cazul unor manifestari grave psihologul,deotologic vorbind,trebuie sa recomande un psihiatru obligatoriu,sau un medic,sau poate recomanda simultan o indrumare spre partea spirituala?Ma gandesc ca nu orice pacient ar fi de acord.Mi-se pare cumva un raport dificil datorita,in zilele noastre,unei separatii aproape nete intre credinta si stiinta.Multumesc pt clarificari! :)

Ai ridicat ştacheta foarte sus!...:)
Eu, unul, îţi mulţumesc, Pelerinule pentru tema propusă (de fapt îmi pare un mănunchi de teme).
Acum nu ştiu dacă găsesc cel mai bun mod de editare a răspunsului, ţinînd cont atât de limitele mele cât şi de cunoştinţele, sentimentele, atitudinile etc. multora dintre confraţii mei forumişti...
Mă tem să nu răsară iarăşi un tsunami... Mult m-ar necăji şi cred că ar face rău tuturor.

Poate că întrebarea asta era bine să vină mai încolo, peste o vreme, cu nădejdea că între timp se vor mai limpezi apele distincţiilor şi raporturilor dintre Biserică şi Psihologie. În mintea noastră să se limpezească, vreau să zic, a celor care dezbatem chestiunea.

Dar dacă, prin Voia Domnului, a picat acum întrebarea, ce pot să fac: îmi iau inima în dinţi şi formulez un răspuns, fie şi provizoriu; că nu ştiu dacă mai apuc fericirea unei ape cu totul limpezi...:)

Să începem cu .. sfârşitul (întrebărilor tale):
In cazul unor manifestari grave psihologul, deontologic vorbind, trebuie sa recomande un psihiatru obligatoriu, sau un medic sau poate recomanda simultan o indrumare spre partea spirituala? Ma gandesc ca nu orice pacient ar fi de acord. Mi se pare cumva un raport dificil datorita, in zilele noastre, unei separatii aproape nete intre credinta si stiinta.

Atunci când intensitatea tulburărilor psihice este extremă (de pildă când o persoană trece printr-un episod psihotic - cu delir, halucinaţii şi multe alte dereglări în toată viaţa psiho-comportamentală), psihologul nu poate lucra.
Travaliul muncii de consiliere/psihoterapie necesită o minimă luciditate, o minimă capacitate de a avea priză la realitate, un minim de funcţionalitate a conştiinţei. Or, când un om se află în delir, toate funcţiile conştiinţei (de cunoaştere, volitivă etc.) sunt perturbate şi persoana în cauză pur şi simplu nu poate participa la o relaţie de comunicare coerentă sau, dacă o face (cu ajutorul unui psi, care poate să înţeleagă "limbajul" manifestărilor simptomatice) îi lipsesc resursele pentru a construi o alternativă de conduită internă şi comportamentală.
Aici indicaţia terapeutică este abordare psihiatrică în urgenţă.
Uriaşul progres al psihofarmacoterapiei face posibil astăzi ca, în numai câteva zile, un om care (când luăm primul contact la camera de gardă) pare scos pentru totdeauna din ţâţânile lui omeneşti, să redevină cât de cât lucid, să comunice, să îşi mărturisească problemele, convingerile, sentimentele etc. Desigur, o face în felul lui, ţinînd cont de complexitatea şi adâncimea tulburării, de patternurile lui de procesare a informaţiilor din sistemul psi, de caracteristicile de personalitate din sfera afectivităţii şi voinţei etc. Decisive sunt, uneori, şi ancorele culturale din familia/grupul/societatea/poporul din care provine.
Abia după ce pacientul şi-a recăpătat o funcţionalitate rezonabilă a vieţii psihice conştiente, putem pune problema unei relaţii cu un psihoterapeut.

În concluzie (la prima ta întrebare): este obligatoriu ca psihologul să facă tot ce e posibil ca, atunci când clientul prezintă semnele unei boli mintale propriuzise aflate în stare să-i spunem "acută", acesta să ajungă cât mai repede în cabinetul unui psihiatru sau la camera de gardă a unui spital.
Dincolo de argumentul privind capacitatea de comunicare cu efect terapeutic, aş mai adăuga acum încă două raţiuni ale îndrumării clientului către serviciile psihiatrice:
În primul rând, pierzîndu-şi capacitatea de autoreglare a comportamentului şi funcţiile conştiinţei, orice om devine un pericol pentru viaţa lui şi a semenilor (suicid, automutilări, mutilări, crimă şi alte nenorociri, cu impact nu doar asupra corpului dar şi asupra vieţii sufleteşti).
Apoi deoarece, aşa cum arată studiile din domeniul psihiatriei, tulburările majore ale psihicului sunt însoţite de dereglări în planul biochimiei creierului. Or, restabilirea echilibrului biochimic al creierului (mă refer aici şi la hipotalamus precum şi la alte formaţiuni care nu fac parte propriuzis din alcătuirea scoarţei cerebrale) se realizează astăzi, cu destul succes, prin administrarea medicaţiei psihotrope (neuroleptice, în special, pentru afecţiuni foarte serioase). Psihologul nu prescrie tratament medicamentos, aceasta fiind sarcina medicului psihiatru.

Înainte de a continua răspunsul, rog pe forumiştii care activează în domeniul psi (fie ca psihologi fie ca psihiatri) să arunce o privire critică peste textul meu şi să ofere un feedback. Pentru evaluarea acurateţii mesajului şi pentru îmbogăţirea cu varii completări.

Dacă aveţi rezerve, dragi colegi, vă propun să acordaţi puţină atenţie motivaţiei mele pentru acest topic: suntem datori către oamenii din jurul nostru, din această Românie mult prea batjocorită şi minţită, să oferim o minimă informare corectă privind serviciile psi.
Faptul că sunt atâtea prejudecăţi şi distorsiuni şi că se petrec atâtea necazuri (individuale, în familie, în şcoli, la locul de muncă etc.) de care noi ne lovim, atât ca slujitori în domeniul psi cât şi ca oameni printre alţi oameni, cred că ţine şi de modul în care noi oferim date corecte şi utile semenilor noştri nespecialişti în domeniul serviciilor Psi.
Avem prilejul să furnizăm date pertinente în dezbateri publice, cum e aceasta, aici.
Cred că nu putem să aşteptăm ca oamenii să se raporteze corect şi eficient la noi, dacă rămânem mereu învăluiţi într-un nor gros de ceaţă şi mister... În definitiv, nu avem nimic de ascuns.
Dacă noi nu oferim ceea ce avem de oferit pentru o reprezentare corectă şi cât mai bogată a domeniilor psi, o vor face alţii în locul nostru - dar nu toţi sunt binevoitori, nu toţi sunt oneşti, nu toţi deţin competenţe reale.
Doar vedem zilnic ce bâlci şi ce dezinformare se practică în media! Ne mai mirăm că oamenii spun vrute şi nevrute despre psi? (De pildă că psihologia se ocupă cu sexualitatea sau că dezvoltă mândria!... că Psihologia e în conflict cu Biserica ori de-a dreptul paralelă... etc. etc.)
Vă rog, aşadar, să vă alăturaţi pentru un dialog folositor tuturor!

Excelentă abordarea Prof. Adrian Opre.
O recomand cu căldură (mai sunt încă 2 părţi pe You-Tube, în afară de cea oferită prin link).

La replica asta nu pot sa tac! Una la mana tu stii cine este aceasta maica? tu ai auzit de seminarul iertarii? daca nu stii sau te faci ca nu stii, am sa-ti spun eu cateva lucruri. Programul asta care l-a creat maica, da multe roade, sunt o gramada de oameni care facand programul ei ai ,s-au eliberat de diferite dependente alcool, droguri, pornografie si cate si mai cate. Bine, sa dau un alt exemplu practic, cati dintre cei care frecventeaza biserica destul de des, si care citesc acatiste, se duc in pelerinaje , la masluri, postesc etc etc nu pot iesi din dependenta de pornografie, care la actual face mai multe ravagii decat alte pacate. Oameni care se spovedesc si care incearca sa isi schimbe viata, nu dau rezultate. Acum nu vreau sa arunc cu piatra in Biserica si sa spun ca nu da nici un rezultat, dar preotii actuali is coplesiti de starea oamenilor, este o realitate care nu o putem nega. Iar preotul asta al meu, care ii " ecumenist " a reusit sa aduca la credinta o gramada de tineri. Deci daca sunt sectare sau nu, cartile astea au reusit sa ma ajute pe urcusul duhovnicesc, asa ca il voi lasa pe Dumnezeu sa ma judece si nu pe tine.

Este evident ca...
 

...psihologia si psihologii sunt mai necesari decit oricind. E suficient sa facem exercitiul de onestitate de a ne uita deopotriva in jur si in noi insine, ca sa intelegem de ce. Foarte serios: acesti oameni ar trebui sa aiba un venit mai mare decit salariile nesimtite ale unor gunaoie de directori de ministere sau veniturile unor bogatani. Necesitatea si raspunderea lor, deopotriva, sunt uriase.

Exemplul pe care l-ai dat Ioane,referitor la sfantul Luca al Crimeii,mi-se pare cel mai apropiat de o posibilitate realista,din punctul meu de vedere.Era credincios dar isi facea si meseria lui asa cum trebuia,dpdv al standardelor ei.Mi-se pare un echilibru ideal care nu balanseaze spre extreme.L-as adauga si pe doctorul Alexandru Pesamosca,Dumnezeu sa-l odihneasca,care a facut incredibil de mult bine pt altii si aproape nimic pt el.Era un om credincios.La fel si domnul doctor Emil Capraru si lista este lunga.

Cred că aţi nimerit "problema", ar fi bine să nu existe îndoieli sau lucruri nespuse între noi. Eu am însă greutăţi în a comunica anumite lucruri, potenţial neplăcute pentru celălat.
Mi-aţi dat totuşi un imbold în a face eforturi pentru a comunica, în general, ceea ce am pe suflet. Prefer liniştea camerei mele unei discuţii care poate deveni contradictorie. Aş vrea să capăt, totuşi, experienţă în mai multe feluri de discuţii, astfel încât să nu îmi provoace frică, emoţii sau nervi.

Deci ai lăsat-o mai moale când ai văzut că dovezile sunt zdobitoare şi nu mai poţi pretinde că nu sunt cărţi sectare.
Nu se poate pune problema "daca sunt sectare sau nu". Se ştie. Se ştie sigur: sunt cărţi sectare.
Iar dacă pe tine sectarii şi cărţile lor te ajută în urcuşul ... duhovnicesc, înseamnă că n-ai nimic din ortodoxie. Ci doar faci reclamă mascată.

Acum te cam dai de gol că arunci cu piatra.

Noi negăm cu toată hotărârea. Preoţii ortodocşi nu sunt singuri, de capul lor. Ei au asupra lor Harul şi puterea Sfântului Duh.
Şi oricum ar fi, nu au nevoie deloc de "ajutorul" sectarilor.

Sunt de acord cu incorporarea in practica crestina a unor aspecte psihologice. Eu cred ca teologul ar trebui sa fie un bun psiholog, un bun cunoscator al sufletului uman, dispus sa aline ranile sufletesti ale pacientului in acord cu voia lui Dumnezeu. As propune ca si cartile de religie sa insiste asupra unor concepte psihologice realiste imbracate in haina religioasa, iar orele de religie sa aiba o valoare formativa mai mare. In trecut, teologul studia psihologie un an si medicina trei semestre. De ce nu se intampla acest lucru si astazi? Teologul trebuie sa jongleze cu conceptele psihologice, nu sa-l trimita pe fiul sau duhovnicesc la psiholog.

Am urmarit urmatorul material:

http://www.youtube.com/watch?v=OW4yw3w611w

Profesorul Adrian Opre spune ca psihologul ar trebui sa fie teolog. Copilul cu doua moase ramane cu buricul netaiat. Da, psihologia ramane o stiinta pe care practicianul o poate ajusta in functie de convingerile sale religioase si , hai sa fim sinceri, chiar si in functie de criterii mult mai subiective... De la ,,ar trebui'' si pana la ,,trebuie'' e o distanta extrem de lunga.

Relatia stiinta-religie:
Ruptura intre religie si stiinta s-a produs in secolul al XIX-lea, ca urmare a Revolutiei Franceze! Asadar, nu se mai mire francezii de ceea ce li se intampla astazi, caci spune psalmistul:
,, Însă cu ochii tăi vei privi şi răsplătirea păcătoşilor vei vedea." (Psalmul 90)

,,In secolul al XXI-lea, stiinta si religia tind sa se regaseasca - ordinea si sensul se reintalnesc.'' - spune profesorul.

Oare? Care ordine? Noua ordine mondiala?? Aceea cu ecumenism si antihrist?

Se relativizeaza adevarul, adica nu e chiar asa de sigur ca Dumnezeu a facut cerul si pamantul! Pai asta ce e, daca nu e mandrie din partea omului? Adica iei crestinul de la biserica si-l trimiti la psiholog sa-i mai scoata din cap chestia ca biserica ar detine adevarul... Pai, daca biserica nu mai detine adevarul, nu se umple de trufie psihologul si nu se crede el insusi un mic Dumnezeu?

Apoi se recunoaste faptul ca recunoasterea adevarului este o problema de orgoliu. Minunat!!! Atunci cine detine puterea musai trebuie sa detina si adevarul, iar adevarul adevarat umbla cu capul spart, e rastignit inca o data si inca o data.

Apoi profesorul face in mod clar apologia relativitatii. Mai, mai mai! Asadar, duceti-va toti la psiholog sa va spuna la fel. Fiti caldicei, deci, luati-o mai usurel cu Dumnezeu, mergeti toti la psihologi, ca, iata, ei singuri nu sunt relativi!

Diletantismul din practica psihologica, ma rog, se intalneste si in alte profesii.

Acuze:

Psihologii ii acuza pe teologi de dogmatism si intoleranta la reprosuri si de perimare.

Teologii ii acuza pe psihologi de aroganta, imoralitate si egoism (dorinta de a-i cunoaste pe oameni pentru a-i putea controla).

Preluarea de catre psihologie a unor elemente teologice dezgolite de dimensiunea sacrului implica incet si sigur izgonirea lui Dumnezeu din viata noastra. Asta se doreste?

Psihologia presupune autocontrol si controlul realitatii. Adica nu mai controleaza Dumnezeu nimic, ci controleaza psihologia!!! Nu e mandrie luciferica asta?

Depasirea conditiei de persoana limitata prin credinta fiind dezideratul religiei, nu e de mirare ca oamenii sunt trimisi la psiholog pentru a ramane cat mai limitati, pentru a fi mai usor de condus si de controlat.

Profesorul face apoi distinctia intre psihologia empirica si cea metafizica.

Aflam apoi ca practici budiste cum ar fi yoga, dezvelite de elementul religios, au devenit exercitii psihologice! Profesorul pomeneste si de necesitatea resacralizarii practicilor psihologice in vederea atragerii crestinilor! De aceea, unii acum se lauda ca sunt psihologi crestini, acum arunca cu pietre in Dumnezeu.

Ce angajamente au marile scoli de psihologie, daca tot vor sa cunoasca lumea in vederea controlului?

Chiar si profesorul Adrian Opre spune ca omul (de stiinta) in incercarea sa de a face ordine, poate face o mare dezordine. E firesc, caci Dumnezeu singur a creat ordinea si omul.

Aştept, fraţilor...

Pentru Pelerin
 

În lipsă de feedback de la fraţii care slujesc în domeniul psi, reiau încercarea de a-ţi răspunde.
Mă ţin, deocamdată, la delimitări.
Înainte de a corela, cred că-i înţelept să cunoaştem specificul/caracteristicile părţilor pe care voim să le îmbinăm.
O înţelegere, aşadar, ceva mai amănunţită a tulburărilor sufleteşti este cu totul folositoare. Noi am studiat principalele categorii nosografice la facultate, 2 ani succesivi, teorie şi practică pe salon la Spitalul 9. Apoi a urmat formarea (inclusiv în psihopatologie) şi, mulţumesc lui Dumnezeu pentru încercare, aventura profesiei propriu-zise şi "tocila" propriei mele patologii...
Sunt aşa multe de spus, încât mă simt cam încurcat, nu ştiu de unde s-o apuc...:) Şi nici confraţii nu îmi dau ghes (ori stavilă). Mă simt cam stingher. Ce să fac?

Îmi sare în ajutor topicul "Răspunsuri duhovniceşti" unde CristiBoss (care, practic, ţine aproape singur în spate zeci de pagini cu postări excepţionale - "o furnică duce-n spate un grăunte jumătate"...; fur şi eu de la furnică, greiere cum sunt, un link ajutător; să mă ierte furnica...:)) oferă linkul:
http://www.razbointrucuvant.ro/2013/...ie-duhovnicie/

(Dacă sunt neclarităţi asupra înţelesului unor termeni de specialitate sau asupra unor afirmaţii "tehnice", vă rog să mă întrebaţi, poate reuşesc să fiu de folos. În fine, cum ştie fiecare mai bine, cu harul lui Dumnezeu.)

Pe la biserică văd că vin oameni, în România, dar cine mai bate astăzi la ușa psihologului? Îmi imaginez că, deși sînt persoane care ar vrea să participe la niște ședințe, nu prea sînt bani pentru așa ceva la noi.

Într-adevăr, nu se găsesc bani.
Veniturile, câte sunt (şi sunt mici sau cu totul meschine în majoritatea familiilor din România de azi), se topesc repede pe întreţinere şi celelalte ale casei, hrană, haine, băutură, ţigări, prezervative, laptop şi accesorii, automobil şi accesorii, amantă şi accesorii, excursii (în afara ţării) şi accesorii, mobilă, decoraţiuni interioare, ghiuluri, silicoane, dantură de porţelan şi implant, cruce de marmură şi accesorii, bilete la meciurile de fotbal, la spectacole de teatru-revistă-film-operă-operetă, cluburi de înnot-arte marţiale-pictură-modeling-dans de societate-teatru-fengshui-yoga-artăfotografică-alpinism (cu/fără parapantă), bairamuri, nunţi, botezuri (a se citi chiolhanuri) şi alte variate "shoping-uri".

De unde să mai rămână (timp, energie, dispoziţie şi) bani şi pentru cercetarea celor dinlăuntru?
Şi apoi, nu-i aşa? Fiecare ştie cum s-o facă, doar e expert şi are putere, pe gratis. Ce-i mai trebuie intermediari?...

P.S. Din câte cunosc pe piaţa bucureşteană (în alte oraşe nu cunosc), preţul unei şedinţe variază, în limite rezonabile şi funcţie de posibilităţile clientului (în situaţii de excepţie, pentru un anumit tip de probleme - de pildă un şomer aflat în stare depresivă accentuată şi care, evident, nu are bani să treacă strada - mulţi psihoterapeuţi lucrează şi "pe datorie" sau chiar gratuit - însă nu aceasta e regula de bază, serviciul e normal să fie plătit ca orice alt serviciu), fiind cu mult mai mic decât o noapte la terasă sau decât un chiolhan sau decât silicoanele şi dantura de inox, ori excursia în Grecia, Honolulu ori Stambul, naşterea sub apă etc.etc.....

Chiar crezi că e vorba de bani? Sau, mai degrabă, de altceva/altcineva....

Deosebit de interesant şi constructiv topic aţi deschis, domnule profesor!
Şi-mi pare rău că, exact în perioada aceasta (în următoarele aprox. 2 săptămâni) am atât de puţin timp liber la dispoziţie.
Aş avea o întrebare, poate prea complexă... sau prea simplistă, într-un anumit sens... nu-mi dau seama. Prea simplistă, în sensul că poate ar fi fost normal să ştiu asta încă din clasa a X-a... :)
Aş vrea să vă întreb: cum este înţeles sufletul uman în ştiinţa psihologiei?
Mai exact, cum îşi definesc psihologii propriul obiect de studiu?
Se afirmă că sufletul are o natură diferită de cea a trupului, sau se confundă cu funcţiile creierului... sau cum?
Nu vă întreb care este opinia psihologilor credincioşi creştini (printre care ştiu că vă număraţi) pe această temă, ci care este poziţia predominantă în rândul psihologilor în general.
Vă întreb fiindcă am auzit anumite prejudecăţi în această privinţă, potrivit cărora psihologia ar afirma despre suflet că... De fapt, mă abţin, fiindcă acele idei, aproape sigur, sunt simple prejudecăţi, afirmaţii nedocumentate ştiinţific şi n-aş vrea să contribui la răspândirea unor astfel de copilării pe un forum public.
Şi poate că ar fi interesant (acum mi-a venit în gând...) să ne spuneţi dacă psihiatria defineşte psihicul într-un mod total diferit, poate chiar antinomic faţă de psihologie (având în vedere caracterul ei de ramură a medicinei, ştiinţă exactă, spre deosebire de psihologie, care e socio-umană şi, vorba aceea, nu demult desprinsă din filosofie), sau cele două domenii se aseamănă în această privinţă.
Şi încă ceva (m-am gândit tot acum, pe moment...): noţiunea de psihic din psihologie include şi ceea ce noi, în teologie, înţelegem prin duh? Un fenomen al vieţii spirituale ar putea fi analizat şi psihologic?... Sau psihicul doar participă la viaţa duhului?...
Sper că n-am formulat naivităţi prea comice! :)
Recunosc că sunt total pe alături şi va trebui să fiu bine informată şi în acest domeniu, chiar dacă n-am intenţia să devin psiholog. Ţine de cultura generală, mai ales pentru un absolvent de Teologie şi... înţelegeţi dvs la ce mă refer. :)
Vă felicit pentru deschiderea topic-ului şi vă mulţumesc anticipat pentru lămuriri.
Nu ştiu dacă voi mai posta pe topic, dar, cu siguranţă, vă voi citi mesajele.
Le propun şi celorlalţi participanţi la discuţie (deşi nu ţin minte să-mi fi acordat cineva rolul de moderator!?...) ca, înainte de exprima obiecţii, să formuleze întrebări, pentru a înţelege dacă acele obiecţii sunt sau nu întemeiate. :) Unele critici pot fi perfect justificate, altele, însă, simple prejudecăţi. De aceea, personal încerc să fiu rezervată faţă de ceea ce nu am studiat şi să-mi exprim opiniile doar atunci când sunt sigură de un anumit aspect. E doar o sugestie, o opinie personală, pe care am formulat-o citind unele mesaje în care psihologia este suspectată de favorizarea mândriei etc.
Hristos în mijlocul nostru!

Acum câteva luni (în decembrie anul trecut, mai exact), am formulat, pe un alt topic, un mesaj în care mi-am exprimat opinia despre psihologie. Voi reda mesajul mai jos; îmi aparţine, deci nu copiez ideile sau cuvintele altora.
Doamne ajută!
Observ că, în câteva mesaje de pe acest topic, psihologia ştiinţifică este, cumva, privită în antiteză cu cea patristică.
Mă încumet să-mi dau şi eu cu părerea, deşi... am doar câteva cunoştinţe elementare despre psihologie, aşa, de nivel de cls. a X-a. :)
În opinia mea, psihologia este o ştiinţă autentică, o ştiinţă care, prin obiectul ei de studiu, se apropie de teologie şi filosofie. Această disciplină, încadrată în categoria ştiinţelor socio-umane, este, ca şi toate celelalte ştiinţe, demnă de luat foarte serios în considerare, căci a apărut ca urmare a studiului îndelungat al multor cercetători preocupaţi de sufletul omenesc.
Am avut bucuria de a comunica personal cu mai mulţi psihologi credincioşi, psihologi creştini ortodocşi, care contribuie la recuperarea psihologică, socială şi chiar duhovnicească a multor persoane singure, dezorientate, care au trebuinţă urgentă de ajutor. Aceşti psihologi şi-au pus toate cunoştinţele în slujba lui Hristos şi, cu siguranţă, ţin seama de scrierile Sfinţilor Părinţi. Atenţie: avem inclusiv pe forum câţiva psihologi credincioşi (domnul profesor Ioan Cezar şi doamna psiholog care-şi spune heaven); să nu-i întristăm prin generalizări nejustificate la adresa ştiinţei pe care o practică spre slava lui Dumnezeu şi spre binele semenilor!
Cred că psihologia nu este la concurenţă cu teologia patristică, ci psihologii de astăzi sunt discipoli ai Sfinţilor Părinţi, întocmai ca şi teologii! Domnul Ioan Cezar spunea foarte frumos că psihologia este o slujitoare a teologiei. Cred că s-ar putea spune şi că, de fapt, psihologia şi teologia modernă, împreună, sunt slujitoarele teologiei patristice... sau aşa ar trebui să fie. :) Aşadar, dacă psihologii (mă refer la cei credincioşi creştini) sunt elevii, iar nu concurenţii Sfinţilor Părinţi, ce motiv mai avem să combatem, fără simţ critic, toată ştiinţa psihologiei, pe care cei mai mulţi dintre noi n-o cunoaştem? De vreme ce eu nici n-am studiat Psihologia şi nici n-am avut ocazia de a apela la ajutor din partea psihologilor, cum aş putea susţine, în mod nejustificat, ceva negativ la adresa acestei ştiinţe?
Psihologia NU trebuie confundată nici cu ezoterismul, nici cu mai ştiu eu ce alte pseudoştiinţe, terapii alternative etc. Nu trebuie confundată nici cu psihiatria, pentru că aceasta din urmă este o ramură a medicinei, iar psihologia este o ştiinţă umanistă (deci mult mai apropiată de teologie).
Cred că, folosindu-ne de un cuvânt al Sfântului Maxim Mărturisitorul, putem afirma că psihologia nu este nici rea, nici bună în sine, ci poate avea efecte pozitive sau negative, în funcţie de modul în care o practicăm. Dacă există psihologi care-şi practică ştiinţa doar din dragoste pentru Dumnezeu şi faţă de semeni, atunci lucrarea lor este binecuvântată de Dumnezeu şi perfect compatibilă cu sfânta noastră credinţă creştină!
În schimb, psihologii care realizează un sincretism între ştiinţa în care s-au specializat şi tot felul de practici ezoterice (or fi existând şi astfel de psihologi, nu ştiu), atunci responsabilitatea nu aparţine tuturor psihologilor şi nici psihologiei în sine, ci strict persoanelor în cauză. Acei psihologi ar practica ezoterismul nu pentru că sunt psihologi, ci pur şi simplu fiindcă s-au rătăcit de la dreapta credinţă, săracii... :) Să nu confundăm medicul cu medicina, psihologul cu psihologia etc.
A, îmi veţi spune că aţi întâlnit mulţi psihologi care au convingeri religioase sincretice şi încearcă să şi le susţină prin argumente ştiinţifice? Nici acest fapt nu îndreptăţeşte generalizările nejustificate (de tipul: "toţi psihologii sunt... sincretişti"), din mai multe motive:
1. aşa cum am mai spus, psihologii respectivi combină ştiinţa autentică a psihologiei (care, din câte ştiu, n-are nicio legătură cu ezoterismul şi aiurelile) cu ideile lor religioase şi filosofice;
2. existenţa psihologilor creştini constituie o dovadă a compatibilităţii dintre credinţă şi ştiinţa psihologiei;
3. practici anticreştine se pot strecura în orice domeniu, ceea ce nu ne determină să combatem toate ştiinţele în bloc, ci doar să respingem ceea ce este contrar credinţei noastre (de exemplu, cei mai mulţi dintre medicii ginecologi fac avorturi, ceea ce nu înseamnă că toţi ginecologii ar fi proavort, sau că domeniul ginecologiei ar fi, în sine, anticreştin);
4. Sf. Vasile cel Mare, în Omilia XXII către tineri, îşi exprimă opinia conform căreia creştinii au datoria de a citi literatura laică necreştină (cred că ideea se potriveşte şi în cazul psihologiei) şi să ia din ea doar ceea ce este în concordanţă cu învăţătura lui Hristos, după exemplul albinelor care, aşezându-se pe toate florile ivite în calea lor, iau din ele DOAR ceea ce le este folositor (polenul). Spune aşa Sf. Vasile: "Noi, dacă suntem înţelepţi, să luăm din cărţi doar ceea ce ni se potriveşte şi cât se înrudeşte cu adevărul, iar restul să-l lăsăm". Câtă dreaptă socotinţă aveau Sfinţii Părinţi!
Cu siguranţă, ei ar fi folosit şi psihologia ca pedagog către Hristos, aşa cum s-au raportat la ştiinţa şi la filosofia vremii lor.
În concluzie, cred că, în privinţa psihologiei, ca şi în cazul oricărei alte ştiinţe, noi, creştinii râvnitori după virtutea dreptei socoteli, putem urma cu toată încrederea sfatul Sfântului Vasile cel Mare - acela de a ne asuma, precum albinele, doar ceea ce este pozitiv, creştinesc, din fiecare domeniu al vieţii şi al culturii, lăsând în urmă ceea ce simţim că ne îndepărtează de Dumnezeu. Dacă vom avea încredere în psihologii creştini, care-şi practică ştiinţa pentru şi cu ajutorul lui Hristos, cred că decizia noastră va fi bineplăcută lui Dumnezeu. Iar dacă vom adera la ideologii şi practici străine de credinţa şi spiritualitatea noastră ortodoxă, păi atunci nu psihologia e de vină, ci lipsa noastră de discernământ duhovnicesc.

Foarte mult îmi plac întrebările, Laura, mulţumesc!
Nu sunt întrebări naive sau, dacă vrei, sunt la fel de naive ca întrebările copilului: de unde vine ploaia, unde face nani soarele, unde locuieşte Doamne-Doamne? de ce mor oamenii? ş.a.m.d....
Întrebările sunt bune, cred eu, atunci când chiar de par naive, ne dau prilej de reflecţie şi îndreptare pentru întreaga viaţă...:)
Mărturisesc că eu mă întreb şi acum, după atâţia ani de studiu, lecturi, experienţe: ce este psihicul?... Şi nu sunt încă mulţumit de răspuns.

Deocamdată încerc să redactez un text pe scurt, schematic şi nădăjduiesc să pot reveni mâine pentru unele detalieri.

1) În general, şcolile psihologice consideră că natura sufletului (psihic, duh) este mixtă: informaţie şi energie. Lesne de înţeles cum e cu informaţia (memoria, gândirea) precum şi cu energia (emoţii, sentimente, motive, voinţă, temperament). Voi detalia mâine.
Desigur că trupul, în ciuda unităţii lui cu sufletul, e privit în psihologie ca fiind diferit ca natură, organizare şi funcţionare - deşi cunoaştem din biologie că şi trupul deţine o memorie (celulară, cel puţin) şi un metabolism energetic. Natura materială înseamnă, pentru psiholog, că trupul material e concret. Ce înseamnă concret: cognoscibil cu simţurile, vizibil, pipăibil cu mâna.
Astfel, poţi vedea corpul, îl poţi atinge şi palpa, îl poţi mirosi etc. Dar nu putem vedea o idee, nu mirosim un gând, nu putem spune câte grame are o dorinţă ori o teorie ştiinţifică (oricât ar fi ea de "grea"...:))
Psihicul însă este de natură abstractă, incognoscibil cu simţurile. Este imponderabil, inefabil... Efectele lui sau mai exact manifestările comportamentale pot fi însă vizualizate sau auzite: gesturi, mimică, pantomimică, vorbe, texte scrise, desen, muzică etc. Din aceste acte văzute, comportamentale (sau de conduită externă, cum le numim în psihologie) putem deduce, cu oarecare aproximaţie, o mulţime de însuşiri psihice ascunse, întrucât există o legătură organică, de continuitate, între conduita subiectivă internă şi manifestarea externă a acesteia în comportamentul observabil.
Nu putem observa o idee, dar putem observa comportamentul omului declanşat de o idee şi astfel să cunoaştem, fie şi parţial, ideea ascunsă.

2) Asemănare mare, în cele mai multe părţi identitate. Doar că psihiatria se ocupă de o parte a vieţii psihice, anume de tulburările acesteia, de boli. Iar boala, ca să ating şi conceptul acesta, are ceva tipic: mai întâi caracterul constrictiv, ea supunînd voinţa omului şi dirijîndu-i funcţiile psihice într-o direcţie sau într-un mod de funcţionare diferit, în mod mai mult sau mai puţin substanţial, de conduita omului considerat sănătos. În fine, boala are o evoluţie: debut, apogeu, remisiune sau exitus. Desigur, sunt nuanţe, tempo-uri, complicaţii, stagnări şi multe alte nuanţe... Însă, schematic, aceasta este evoluţia caracteristică a bolii în general precum şi în psihiatrie.

3) Psihologii numesc psihicul şi prin termenii de suflet sau chiar duh. Totuşi, la rigoare, de obicei în psihologie (exceptînd unele ramuri care pretind că fac mai mult) cercetăm şi intervenim mai ales la nivelul aşazis lumesc (îmi scapă termenul potrivit în clipa asta), fără a avea pretenţia că demersul nostru atinge polul spiritual, duhovnicesc, acesta fiind rezervat teologilor (mă refer la învăţătură, la teorie) şi preoţilor/duhovnicilor. Uneori însă, vrînd-nevrînd, psihologii întâlnesc şi conţinuturi care ţin de dimensiunea sufletească mai "înaltă" a sufletului, adică pot apărea fenomene cu caracter duhovnicesc ori pur şi simplu conţinuturi ale credinţei. De obicei acestea sunt respectate şi nu lucrăm asupra lor. Aceste aspecte ţin de Teologie şi Biserică.

Fenomenele spirituale, dacă prin aceasta denumeşti lucrarea harului în omul cerdincios, sunt parţial comprehensibile psihologic. Ce se poate cunoaşte? Unele manifestări ale credinţei în planul vieţii psihice, în comportament, în relaţii. Acestea pot fi descrise, fiind constatabile, dar numai măgarii le pot explica, întrucât, ştii vorba mea, măgarii explică orice.
Taina vieţii duhovniceşti nu este, în general, abordată de psihologi. Cei care au încercat nu au adus nimic relevant faţă de învăţătura Părinţilor. Pe lângă Isaac Sirul, de pildă, în materie de duhovnicie un psiholog e un debil mintal - nu pricepe nimic, deşi poate scânci uneori, destul de enervant, ce-i drept...:)

Fireşte că psihicul, şi mă refer aici la componenta lui firească (ăsta era termenul care îmi lipsea mai sus!) coexistă cu polul duhovnicesc al sufletului aşa cum coexistă cu trupul.
Sunt influenţe reciproce, evident.

Deocamdată atât am reuşit să bolborosesc, sper că nu am emis prea multe prostii... Voi reveni mâine cu un ochi critic şi, poate, voi scrie ceva mai vesel...:)

Mulţumesc, Laura, pentru întrebări!

Am toata stima pentru psihologii care-si dedica viata ajutarii aprapelui cu altruism, in vederea apropierii de Dumnezeu.

Apoi, daca ei stiu ca sunt psihologi crestini si nu se regasesc in criticile aduse psihologilor in general, ne vor ierta crestineste pe noi, cei care incercam sa descoperim ,,tainele'' psihologiei.

Eu n-as baga mana in foc cu atata usurinta pentru nimeni.
Nu spun ca nu exista psihologi crestini, dar acuzele reciproce pe care si le aduc psihologii si teologii ne obliga sa fim circumspecti:


Psihologii ii acuza pe teologi de dogmatism si intoleranta la reprosuri si de perimare. Adica teologii s-au cam demodat!!!

Teologii ii acuza pe psihologi de aroganta, imoralitate si egoism (dorinta de a-i cunoaste pe oameni pentru a-i putea controla). Una e sa ajuti omul cu toata bunavointa si sa uiti, ca si duhovnicul, ce ai vorbit cu el si alta e sa-l controlezi si sa te consideri un dumnezeu care face si drege. Apoi actul medical fiind monitorizat, automat omul devine un client sau un fost client, cu sens ironic. In aceasta stiinta nu se investeste prea mult pentru a asigura personal competitiv, astfel ca am cunoscut persoane cu un nivel intelectual modest care dupa un an de facultate la psihologie isi castigasera o aroganta teribila, priveau intreaga lume ca pe niste clienti manevrabili. Nu spun ca nu exista si exceptii.


Daca suntem de acord ca teologia patristica e demodata, da, atunci trebuie sa vina psihologia sa ne ajute s-o modernizam... Teologie moderna e ceva cam fara Dumnezeu, e ecumenism, nu prea mai e teologie. Pacat ca psihologia poate fi implicata atat de usor si intr-un joc murdar. Pentru ca teologia moderna si psihologia sa fie slujitoarele teologiei patristice trebuie s-o pretuiasca, nu s-o considere demodata!

Cu aceasta afirmatie sunt de acord.

Deocamdata doar in tara noastra sunt, (numarati pe degete) psihologi crestini. Nici macar nu spun ortodocsi. In Occident, si anume aici in Anglia, psihologii nu au nici o treaba cu teologia. In plus , tendinta este aceea de a elimina definitiv credinta din vietile oamenilor. De altfel, o fraza mi-a fost adresata: religia va deveni istorie, dvs sunteti o naiva.

In plus, psihologii crestini, nu stiu inca sa gaseasca echilibrul necesar. Sunt prea mult psihologi si prea putin crestini cu adevarat. Si creierul lor se supun acelorasi functiuni dpvd psi la care se supun creierul celorlalti oameni pe care pretind ca ii vindeca. Este un aspect pe care de prea multe ori il uita.
Sunt de acord cu Antoniap: prea putini psihologi cu adevarat traitori crestini , cu adevarat cu Hristos cu ei. Nu exista teologie moderna, ci doar teologie patristica.

Atata timp cat la mijloc e vorba de bani, nu mai vorbim de o incercare de vindecare a sufletului din punct de vedere crestin.
Incep sa cred ca aceasta propaganda pentru psihologie , in randul ortodocsilor, are un scop nu tocmai altruist. Pai ce , numai psihologii occidentali sa faca bani frumosi pe seama suferintelor sufletesti ale oamenilor? de ce nu am face si noi acestia mai rasariteni. Dar cum? ca astia, crestinii rasariteni, au credinta in inima lor? pai ia sa ne pliem noi la credinta lor. Suntem de-ai vostrii fratilor, veniti in cabinetele noastre cu banisori, ca si noi suntem acum crestini si va vindecam cu psihologia crestina.

Mi se pare o replică tendenţioasă. Este normal să plăteşti pentru un serviciu. Adevărul este că şi la biserică/ preot dăm bani. Desigur, ar fi bine să fie accesibil fiecăruia, dar Dumnezeu nu ne lasă şi ne oferă ajutorul să ne vindecăm într-un fel sau altul.

Ioan am citit link-ul pe care mi l-ai recomandat,articolul este foarte interesant.Sunt aspecte in cadrul articolului cu privire la care nu ma pot pronunta,unul mi s-a parut greu credibil dar per ansamblu mi s-a parut un articol bun.Inceputul(unde se subliniaza faptul ca nu orice boala inseamna si demonizare)si finalul(unde se subliniaza in mod expres rolul medicinii si raportul preotului in fazele tratarii unei boli dpdv medical)sunt foarte bine articulate mai ales pt cei care,din diverse motive,au dificultati in a intelege ideea in sine.Ar mai fi multe de spus dar eu ma lupt cu timpul care,ca de obicei,nu este aliatul meu.Ramine pe alta data,foarte interesant si exemplul cu Dostoevski.Multumiri pt explicatii si articol,parerea mea este ca profesia ta are un rol foarte important in lumea de azi dar fiind o stiinta relativ tanara se va dezvolta si mai mult in viitor si sa dea Dumnezeu sa ii ajutati pe cei suferinzi cat mai mult.Numai bine!

Domnule profesor, vă mulţumesc mult pentru lămuriri!
Hristos în mijlocul nostru!