Marturii ale unor crestini intorsi la viata
 

[SIZE=3]Dragii mei, cautand pe net zilele acestea, am gasit niste articole care mi-au atras atentia. Am decis sa le salvez si mai apoi sa le citesc. Erau marturii ale unor frati in Domnul, intorsi la credinta cea dreapta, ortodoxia. Am decis sa va impartasesc si fratiilor voastre cuprinsul acelor articole sa fie pentru intarirea credintei si ca marturie pentru cei ce se indoiesc, sau mai rau, defaimeaza dreapta credinta. Dumnezeu sa ne ajute sa mergem pe drumul mantuirii ,iar pe cei pierduti sa ii gaseasca si sa ii intoarca la credinta.[/SIZE]
[SIZE=3]Desi informatia e multa si obositor de citit, va rog sa faceti un efort sa cititi.[/SIZE]
[SIZE=3]Doamne ajuta![/SIZE]
[SIZE=3]Va rog, daca mai cunoasteti cazuri, sa postati povestioara, sau, si mai bine, daca ati fost in ratacire si ati regasit drumul. acestea sa fie pentru intarirea credintei[/SIZE]

1.Marturia unui protestant (întors la Biserica Ortodoxa)
„ M-am nascut într-o familie de intelectuali atei. În primii ani am fost crescut si îngrijit de bunicii din partea mamei, crestini ortodocsi. Bunica a fost cea care m-a învatat câteva rugaciuni si sa ma închin. Tot ea m-a dus la biserica si la insistentele ei am fost botezat.Am fost crescut apoi de parinti si, din cauza parerilor lor legate de existenta lui Dumnezeu, am uitat tot ce ma învatase bunica. Mai mult, crescand, am adoptat si eu ateismul parintilor si cel din scolile comuniste. Am devenit chiar foarte convins ca Dumnezeu nu exista si ca toate lucrurile din natura au o justificare evolutionista si materialista.În adolescenta, din cauza problemelor cu care s-a confruntat familia, am capatat o atitudine cinica si batjocoritoare la adresa a tot ce era frumos pe lume, la adresa lui Dumnezeu si a iubirii. În 1989 a venit Revolutia. Eram în clasa a unsprezecea si aveam 17 ani. În tara începusera sa soseasca misionari ai diferitelor culte originare din America, aducand cu ei Nou Testamente protestante. Am intrat si eu în posesia unuia si am început sa-l citesc dintr-o curiozitate intelectuala. Eram convins ca Iisus Hristos este un mit, însa mi-au placut foarte mult cuvintele Lui din carticica misionarilor. Într-o noapte am avut un vis despre Dumnezeu, un vis în care El îmi vorbea si în care am putut recunoaste clar vocea Lui. Visul m-a impresionat foarte mult (de aceea si acum, la mai bine de zece ani, mi-l amintesc în amanunt), însa nu m-a convins de existenta lui Dumnezeu. Am ramas în continuare un cinic si un rebel.În primul an de facultate, în urma unor deceptii, am întâlnit un om presupus experimentat în chestiuni afective, capabil sa-mi dea niste sfaturi. El fusese candva un mare „crai”, însa acum era un misionar neoprotestant. Mi-a vorbit foarte frumos despre Dumnezeu si cu ajutorul lui lucrurile citite de mine în Noul Testament au început sa se lege. M-a invitat sa fac o calatorie cu el la Timisoara si acolo, într-o adunare baptista, am spus în fata celor prezenti ca vreau sa încep o viata noua alaturi de Iisus Hristos. Gestul meu a fost foarte apreciat de cei prezenti (ca la doua mii de baptisti) si am fost felicitat. M-am întors la Bucuresti cu sentimentul ca de acum sunt crestin si ca Dumnezeu mi-a facut un mare har ca m-a scos din viata falimentara în care traisem pana atunci. Mai mult, acum aveam o identitate noua: eram un baptist.Sase luni am frecventat o adunare baptista din apropiere. În tot acest timp nimeni de acolo nu m-a bagat în seama, lucru ciudat deoarece de obicei ei se bucura de fiecare care „se pocaieste”. În perioada aceea am citit toata Scriptura si am aflat si de existenta altor culte neoprotestante. Printre ele am aflat de unii care credeau ca pogorarea Duhului Sfant de la Cincizecime poate avea loc si astazi - penticostalii. Am devenit tot mai curios în privinta manifestarilor neobisnuite, atribuite Sfantului Duh, din adunarile penticostale si m-am mutat cu bagaje cu tot într-o astfel de adunare. Aici m-am botezat si am primit ceea ce ei numesc „botezul cu Duhul Sfant”, vorbind în limbi. Acum eram un penticostal.Adunarea aceea penticostala era complet diferita de cea baptista. Aici am fost repede înconjurat de tineri de varsta mea si m-am integrat într-un cerc. Am început sa înteleg teologia penticostala si, în general, neoprotestanta. Pastorul adunarii era presedintele unui institut teologic si m-a încurajat sa devin student acolo. Ceea ce am si facut. Începusem sa devin popular în adunarea acea, simpatizat deopotriva de cei tineri si de cei batrani. Dupa cateva luni însa am renuntat la studiile teologice, deoarece am intrat în conflict de opinii cu pastorul si nu am acceptat sa fac compromisurile necesare „avansarii”. Dupa o perioada de doi ani, odata cu schimbarea domiciliului, am parasit acea adunare si am început sa frecventez alta, tot penticostala. Aici am dorit dinadins sa raman anonim si tot timpul cat am mers acolo, jumatate de an, am fost un singuratic.În cei aproape trei ani de cand facusem pasul acela în acea adunare baptista din Timisoara am ajuns sa cunosc în mare teologia neoprotestanta si felul în care „rezolva” aceste culte problema pacatului din viata individului. Potrivit parerii lor, daca faci un pacat, este suficient sa ti-l marturisesti lui Dumnezeu într-o rugaciune, sa „aplici” versetul de la 1 Ioan 1, 9 si pacatul îti este iertat. Daca pacatuiesti iarasi, faci la fel. Simplu ca „buna-ziua”. Eu trebuia numai sa cred ca Dumnezeu îmi iarta automat acel pacat odata ce i l-am marturisit.Problema a început atunci cand am început sa simt ca la Dumnezeu nu se poate sa mearga asa de usor cu pacatul. Începusem sa port în mine însumi vina pentru pacatele mele, iar recitarea „versetului de aur” nu ma linistea catusi de putin. Astfel am început sa caut o alta cale de a rezolva problema pacatului. Pe de alta parte, umbland si vizitand si alte adunari neoprotestante, am putut sa constat si alte lucruri ciudate.Dupa vreo patru ani de perindari deja îmi pierdusem acea credinta în infailibilitatea neoprotestantismului pe care o au majoritatea membrilor acestor culte. Acum cautam altceva, însa nu stiam prea bine ce. Voiam adevarul, însa nu aveam o idee prea clara despre cum arata acest „adevar”. Discernamantul mi se baza pe criterii relative si mereu în schimbare.Dupa o perioada de cateva luni de framantari, niste prieteni m-au invitat sa vin la adunarea unde mergeau ei. Am acceptat si asa am descoperit „Partasia”.Aceasta adunare „Made in Germany” era formata în mare majoritate din oameni plecati din diferite motive de la alte culte. În mare, teologia ei era tot neoprotestanta. Aveau o singura diferenta notabila: omul trebuie sa lupte activ împotriva pacatului, nu sa apeleze într-una la harul lui Dumnezeu pentru acoperirea pacatelor repetate. Ideea aceasta a luptei împotriva pacatului era esenta credintei si a predicilor lor. În acelasi timp, asemenea tuturor gruparilor extremiste, criticau plin de sarg celelalte culte neoprotestante si Biserica Ortodoxa si se considerau „alesii” lui Dumnezeu.De la prima vizita am constatat diferenta si ca încearca sa ofere o solutie la problema pacatelor personale. Am început sa frecventez locul acela si m-am integrat în comunitate. Aici am cunoscut-o pe sotia mea si prin casatoria cu ea m-am legat si mai mult afectiv de acei oameni. Problemele specifice cultelor neoprotestante erau prezente si aici, însa erau atenuate de predicarea luptei împotriva pacatului, lupta care parea sa fie scopul majoritatii persoanelor din acel loc.La un an de la sosirea mea în adunare s-a petrecut un incident foarte graitor pentru mine. Dupa modelul Partidului National Taranesc si a lui Radu Vasile, o mana de tineri au organizat debarcarea „batranilor” si s-a pus pe sine sefi ai partidei. Considerand ca lucrurile nu merg cum trebuie sub vechea conducere, ei au decis ca trebuie sa faca ceva si au luat fraiele adunarii în mana lor. Timp de cateva luni adunarea a fost scindata, dar lucrurile au fost oarecum rezolvate atunci când responsabilul pe România a transat lucrurile în favoarea tinerilor. Practicile si orgoliile „din lume” se regaseau din plin la acesti „alesi ai lui Dumnezeu”, iar eu am putut constata existenta intrinseca a duhului de dezbinare, la lucru în mijlocul acestor culte. Tinerii ajunsi conducatori de partida ofereau acum un management religios mult mai eficient si mai captivant decat cel anost al batranilor detronati.Incidentul n-a facut decat sa-mi completeze parerea despre aceste culte. Desi eram de acord cu ei în privinta luptei împotriva pacatului, atitudinea si metodele lor m-au îndepartat afectiv. În cele din urma am încetat sa mai frecventez locul acela, sfatuind-o însa pe sotia mea sa continue, deoarece nu voiam ca ea sa ia decizii influentata de mine.Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu este deloc usoara, mai ales cand nu ai nici o alta alternativa. Atunci cand esti învatat ca întalnirea regulata cu „fratii”, participarea la adunari si un anume fel de comportament constituie împreuna „credinta”, renuntarea la aceste forme exterioare îti da sentimentul ca-ti pierzi credinta. Stiam ca ceilalti spuneau despre mine ca „am cazut de la credinta” si ca „m-am întors în lume”. Întorcandu-se duminica de la adunare, sotia mea îmi povestea amuzata despre felul compatimitor în care o priveau acum cei din adunare. Era un fel de vaduva de razboi. Uneori o întrebau despre mine ca si cum eram pe moarte sau chiar murisem. Cand ea le raspundea însã ca-mi merge bine, acesta era un lucru de neînteles pentru ei si clatinau neîncrezatori din cap. A trebuit deci sa-mi revin din toata intoxicarea cu propaganda neoprotestanta si sa stau singur în picioare. Foarte multi dintre neoprotestanti sunt ajutati sa ramana în acea credinta de mediul social în care traiesc si de „tarcul” adunarii din jurul lor. Daca acest tarc ar disparea peste noapte, probabil ca o data cu el ar dispare si „credinta” lor.În perioada aceea, un coleg de serviciu, absolvent al Facultatii de Teologie Ortodoxa, stand de vorba cu mine despre Partasie, mi-a dezvaluit ca învatatura ortodoxa pune un mare accent pe lupta împotriva pacatului, lucru pe care eu, ca protestant, nu-l stiam. Mi-a împrumutat cateva carti si am început sa descopar Ortodoxia. În acel an, de Boboteaza, a venit la noi la usa un preot de la biserica din apropiere si, dupa ce initial i-am declarat franc ca eu sunt un „sectant”, am început sa ma întalnesc cu el dupa amiezele la biserica pentru discutii.

[SIZE=3]Timp de aproape jumatate de an, citind si discutând cu acel preot, mi-am dat seama ca tot timpul criticasem credinta ortodoxa fara sa o cunosc catusi de putin. Am fost foarte surprins sa descopar bogatia mostenirii spirituale a Bisericii Ortodoxe, precum si lucrurile care certifica veridicitatea acestei credinte. Parte din ele sunt cuprinse în acest articol.Încet-încet, am început sa particip la liturghie si sa înteleg acele lucrurile pe care nu le cunosc neoprotestantii atunci cand denigreaza Biserica, unii din necunoastere, altii din rea-vointa. Din afara Bisericii multe lucruri îmi pareau de neînteles si fara rost. Cei care ascultau pildele lui Iisus nu le întelegeau, caci erau „afara”. Atunci cand „au intrat”, li s-au deschis ochii si au înteles. Aceste lucruri, împreuna cu cele observate de mine la cultele neoprotestante, au contribuit la decizia mea si a sotiei mele de a ne întoarce la credinta ortodoxa în care fusesem botezati de mici. Acest lucru deosebit s-a petrecut în iulie 2000 la Manastirea Neamtu, dupa o saptamana binecuvantata petrecuta în mijlocul calugarilor de acolo, care ne-au si luminat în multe lucruri duhovnicesti.Pentru „copilul teribil” care eram, era prea greu sa vin deodata direct la biserica. Cat timp am frecventat adunarile neoprotestante am învatat lucruri folositoare despre Dumnezeu si mântuire. Acestea capata acum un sens nou, duhovnicesc, fiindu-mi astfel de ajutor. Dumnezeu a îngaduit în viata mea acest ocol neoprotestant pentru a ma aduce în cele din urma la adevarata credinta, „data sfintilor o data pentru totdeauna”. În acelasi timp, întelegand de unde m-a scos Dumnezeu, nu pot si nu trebuie sa tac, atat timp cat fratii mei sunt înca în înselarea Satanei si risca sa fie pentru totdeauna departati de la fata lui Dumnezeu. Acesta este rostul celor scrise aici, ca ei sa citeasca si sa se mantuiasca cu ajutorul lui Dumnezeu din acel loc.”[/SIZE]

2. Mărturia unui american, [SIZE=3]interviu din “Lumea credintei”[/SIZE]
[SIZE=3][COLOR=black]“- Domnule John Lincoln Downie, ce ne puteti spune despre copilaria si religia in care ati crescut?[/COLOR][/SIZE]
[SIZE=3][COLOR=black]- Am copilarit intr-un mic orasel din [/COLOR][COLOR=black]Pennsylvania[/COLOR][COLOR=black], fiind nascut in sanul unei familii reformate prezbiteriene. Am urmat o scoala privata protestanta. Copilaria mea a fost aproape idilica. Sunt cel mai tanar dintre cei 5 frati ai mei. Ne-am inteles foarte bine intre noi, fiind in acelasi timp foarte diferiti. Intreaga mea familie este o familie protestanta linistita. Eu, in perioada colegiului, am devenit oarecum rebel. Revolta mea nu era intru totul rea. M-am revoltat impotriva a ceea ce se cheama "succes" in societate si impotriva materialismului care a cuprins acum [/COLOR][COLOR=black]America[/COLOR][COLOR=black] intreaga. [/COLOR][/SIZE]

[COLOR=black][SIZE=3]- Cum ati cunoscut ortodoxia?[/SIZE][/COLOR]
[SIZE=3][COLOR=black]- Uneori simt ca as putea vorbi o saptamana intreaga despre cum am cunoscut Biserica Ortodoxa, insa incerc sa fiu concis. Tatal meu, bine informat si, in general, o persoana cu vederi largi, a vazut ca ma zbateam pe multe cai. [/COLOR][COLOR=black]El a observat totusi ca citeam si devenisem interesat de scrierile Parintilor Bisericii (Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Ignatie al Antiohiei) si de Istoria Bisericeasca a lui Eusebiu de Cezareea, carti pe care tocmai le adusese "pe langa casa". El mi-a dat o carte scrisa de catre un protestant despre Biserica Ortodoxa, iar aceasta mi s-a parut foarte interesanta si destul de precisa. Cartea se numea Eastern Orthodoxy - a Western Perspective. Desigur ca ea continea cateva greseli in ceea ce priveste Ortodoxia, insa, cu toate acestea, mi-a starnit indeajuns interesul pentru a vizita cea mai apropiata manastire ortodoxa, care nu era alta decat ctitoria comuna a Parintelui Roman Braga si a Principesei Ileana a Romaniei (Maica Alexandra). Eram pentru prima oara intr-o biserica ortodoxa si am simtit dintr-o data plinatatea pacii si a gravitatii care domneau aici. Din acel moment am capatat un mare respect pentru Biserica Ortodoxa si am constatat, desi inca neclara in mintea mea, o mare diferenta intre aceasta si Biserica Catolica. Incetul cu incetul, in decursul a 2-3 ani, m-am indragostit pur si simplu de slujbele bisericesti ortodoxe si am simtit o dorinta puternica sa experimentez cat de putin viata monahala, pe de o parte din cauza ca nu eram prea copt in acel moment si, pe de alta parte, din cauza ca toti apropiatii mei erau protestanti ori catolici, in timp ce eu ma simteam in firea mea ortodox. Fiind foarte miscat de viata monahala, am mers in Athos, sperand sa-mi adancesc viata duhovniceasca, si, in acest demers, am fost incurajat de catre monahii athoniti sa primesc botezul. [/COLOR][COLOR=black]Fusesem botezat in tineretea mea ca protestant, dar cand am devenit ortodox in America, mi s-a spus, cu ingaduinta, sa primesc doar mirungerea. A fost o cumpana pentru mine, dar in cele din urma am hotarat ca ma voi boteza. Am locuit la Manastirea Cutlumus, unde am stat ca dokimos, iar parintii m-au botezat in mare, in locul numit Kaliagra, care inseamna "loc bun de pescuit". [/COLOR][COLOR=black]Ce pot sa spun? Parintii sunt cu adevarat oameni sfinti. Am fost foarte intristat sa-i parasesc, dar in acelasi timp nu m-am simtit in stare sa devin un monah athonit. Acum nadajduiesc si ma rog ca, atunci cand va veni timpul sa parasesc aceasta lume, Tatal, Fiul si Duhul Sfant sa aiba mila de mine si sa-mi mai ingaduie sa gust din acel har si din acea pace. Va marturisesc ca, o saptamana dupa ce am primit botezul la Athos, am fost in cer. Va rog sa va rugati pentru mine, deoarece acum sunt departe cu trairea de acel har.[/COLOR][/SIZE]

[COLOR=black][SIZE=3]- Ce ne puteti spune despre convertirea dumneavoastra?[/SIZE][/COLOR]
[SIZE=3][COLOR=black]- Eu cred intr-o convertire continua. Aceasta dureaza toata viata. Este un proces de trecere de la moarte la viata. Din nou simt ca as putea sa merg la nesfarsit. Atatea si atatea lucruri au conlucrat cu harul lui Dumnezeu sa ma duca la hotararea de a deveni ortodox! Dar am devenit eu cu adevarat ortodox? Cand imi privesc viata mea, nu cred ca as putea sa ma numesc pe mine crestin. Cred toate, dar numai cu mintea mea. Inima mea este foarte departe de Dumnezeu. Este ortodox cineva a carui inima este rece si lipsita de caldura harului? Ma rog sa ma convertesc deplin inainte de moarte. Ca sa fiu putin mai concret, cand am inceput sa inteleg rugaciunea si sa ma rog mai mult, am realizat ca traditia ortodoxa a pastrat si a trait cea mai adanca experienta cu putinta a rugaciunii. Ea singura, in afara tuturor celorlalte Biserici, proclama ca Dumnezeu a devenit om pentru ca omul sa poata deveni Dumnezeu. Doar ea marturiseste ca teolog este acela care se roaga cu adevarat. Numai ea ne invata ca trebuie sa ne eliberam pe noi insine de propriile preconceptii despre Dumnezeu pentru a ne apropria de El. Numai Biserica Ortodoxa ne invata ca mintea are nevoie sa fie unita cu inima. Toate aceste lucruri sunt clar bazate pe Sf. Scriptura si, din punct de vedere istoric, numai Biserica Ortodoxa le pastreaza fara greseala.[/COLOR][/SIZE]

[COLOR=black][SIZE=3]- Intalnirea dumneavoastra cu manastirea Maicii Alexandra credeti ca v-a dat un imbold spre a cunoaste mai mult ortodoxia romaneasca? Cum ati ajuns in Romania?[/SIZE][/COLOR]
[SIZE=3][COLOR=black]- Aceasta este o alta intrebare grea si mi-ar trebui mult timp ca sa raspund. Insa voi fi scurt si la obiect. Am intalnit cativa romani pe cand eram in Grecia, si am simtit dorinta sa vizitez Romania, ori chiar sa merg sa studiez teologia aici. Am ramas impresionat de ceea ce suferise Biserica sub comunism si doream sa ma apropii de sfinti adevarati. Auzisem despre Parintele Cleopa si Parintele Sofian, precum si despre N. Steinhardt - crestini adevarati. [/COLOR][COLOR=black]Cand am intalnit-o pe Camelia, cu care acum sunt casatorit, am hotarat in cele din urma sa vin in [/COLOR][COLOR=black]Romania[/COLOR][COLOR=black] si sa vad "cum stau lucrurile".[/COLOR][/SIZE]

[COLOR=black][SIZE=3]- Cum privesc americanii ortodoxia?[/SIZE][/COLOR]
[SIZE=3][COLOR=black]- America este dominata de polemica dintre protestanti si catolici, dar lumea pare deschisa si spre o alta alternativa. [/COLOR][COLOR=black]In general, Biserica Ortodoxa este vazuta mai degraba ca o parte a confesiunii catolice. [/COLOR][COLOR=black]Cei mai multi protestanti (si chiar unii catolici) considera aceasta ca fiind o simpla subdiviziune a confesiunii catolice. Cu toate acestea, am auzit de la multi oameni ca Biserica Ortodoxa castiga pe zi ce trece tot mai multi credinciosi din mediile protestante ori catolice. Biserica Ortodoxa este la loc de cinste printre multi americani, pentru ca ea este intemeiata cu adevarat in Hristos si bine ancorata in realitate.[/COLOR][/SIZE]

[COLOR=black][SIZE=3]- Cum vedeti acum lucrurile in [/SIZE][/COLOR][SIZE=3][COLOR=black]Romania[/COLOR][COLOR=black]?[/COLOR][/SIZE]
[SIZE=3][COLOR=black]- Am fost bine primit la Facultatea de Teologie. In primul an am stat la camin, iar colegii mei de camera au fost la inaltime. Nu am mai cunoscut alti romani cu care sa mananc atatia cartofi prajiti... Oamenii au fost foarte ajutatori si m-au incurajat. Pentru mine a fost o emotie de nedescris sa am profesori ai caror parinti spirituali au fost in puscarii pentru dragostea lor fata de Hristos. Am fost uluit pur si simplu. L-am vazut pe Parintele Sofian, am stat putin de vorba si cu Parintele Iustin Parvu. Am profesori care i-au avut duhovnici pe Parintele Staniloae si pe Parintele Sofian. Uneori sunt suparat, nu pot sa pricep cum multi nu inteleg ce mare cinste este sa ai astfel de oameni in mijlocul tau! Parintii Galeriu, Staniloae, Sofian, Cleopa, Ilie Lacatusu, Arsenie Boca nu au murit - ei sunt cu Dumnezeu! Nu ma bucur ca ei sunt romani, ci ma bucur ca ei sunt sfinti![/COLOR][/SIZE]

[SIZE=3][COLOR=black]- Se poate face o comparatie intre societatea americana crestina si lumea ortodoxa romaneasca?[/COLOR][/SIZE]
[SIZE=3][COLOR=black]- Nu vreau sa accentuez diferentele, oamenii sunt oameni peste tot in lume, dar cred ca nu-i asa de greu sa spunem ca, spiritual vorbind, Romania este bogata, in timp ce America este saraca. Materialismul este foarte avansat acolo. In scolile publice nu se poate vorbi despre Iisus Hristos. Daca cineva ar dori sa-L intalneasca pe Iisus Hristos, in America, are mii de posibilitati sa se rataceasca si sa ajunga aiurea. Succesul financiar este extrem de tentant, insa lumea afacerilor din America este foarte necredincioasa. Asta ca o ironie. Exista o foarte mare putere, o rea gandire care a patruns America, si ea poate sa fie mai rea decat comunismul. In ateismul comunist se spunea: "Dumnezeu nu exista, n-ar trebui sa credeti in El!". In America se spune: "Nu este o problema daca Dumnezeu exista ori daca El nu exista, toate religiile sunt la fel, ceea ce este important este dragostea - daca ganditi ca religia d-voastra este cea adevarata, probabil ca sunteti un fanatic". In comunism, crestinii au fost crunt persecutati, ceea ce demonstreaza ca liderii tarilor comuniste au realizat puterea religiei. In America, religiei nu i s-a permis sa faca diferente. Guvernul spune ca este "neutru". Romanii se intorc acum catre Dumnezeu pentru ca nu au altceva, dar iata ca ei au lucrul cel mai important! Un adevarat test pentru Romania va fi atunci cand, dupa intrarea in UE, isi va mai putea pastra credinta ortodoxa...[/COLOR][/SIZE]
[COLOR=black]
[SIZE=3]- Ce planuri de viitor aveti?[/SIZE][/COLOR]
[COLOR=black][SIZE=3]- Am incercat sa nu-mi mai fac alte planuri, din cauza ca ele se schimba si lucrurile vin cum nici nu te astepti. As vrea sa stau in Romania pana la terminarea studiilor si sper sa ma implic in cateva traduceri. Exista o sete spirituala in America, printre tineri, dar cei mai multi se pierd asa de adanc in droguri, in ocultism si in alte lucruri stranii... Poate doar cuvintele acelora care au gustat nemurirea in inchisori ar putea vorbi sufletelor lor, asa cum mi-au vorbit si mie...”[/SIZE][/COLOR]
[COLOR=black]

[/COLOR]

Un alt exemplu - Kallistos Ware
 

[COLOR=black]Un alt exemplu graitor de convertire il reprezinta Inalt Preasfintitul Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia. Tanarul Timothy (Timotei), cel care avea sa devina prin calugarire Kallistos, a cunoscut Ortodoxia prin experienta, pe fondul unei religiozitati anglicane, cultivate in familie de parinti, membri activi ai parohiei lor. Din modul cum istoriseste evenimentul "ranirii inimii” putem conclude ca nu a fost un "cautator” carturaresc, ci ca s-a lasat purtat de Duhul si a completat lucrarea Lui prin studiu si prin practica liturgica.[/COLOR][COLOR=black][/COLOR]
[COLOR=black][/COLOR]
[COLOR=black]La 17 ani a avut prima experienta "ortodoxa”, intr-o biserica rusa din Londra, unde a intrat fara o anumita intentie. In interior se derula slujba Vecerniei, intr-o limba total necunoscuta lui. Ochii, neobisnuiti cu semi-intunericul din biserica, au perceput initial doar un imens spatiu gol, limitat de catapeteasma, neobisnuit pentru o biserica anglicana, plina cu pupitre, tapiserii, altar deschis. Incet, incet, constata ca de-a lungul peretilor, in strane, stateau credinciosi care se rugau, in vreme ce lumina din cateva candele cu untdelemn sfasia intunericul. [/COLOR][COLOR=black][/COLOR]
[COLOR=black][/COLOR]
[COLOR=black]Muzica, desi stranie, era inaltatoare prin ea insasi, atragandu-l spre iconostasul populat cu chipuri sfinte. Dintr-o data, golul a devenit in mintea sa plinatate. Imaginea tainica era mai vie decat si-ar fi imaginat: avea in fata o comunitate smerita, la vreme de slavire, comunitatea de oameni si de sfinti, pentru ca slava celor inalte se constata din smerenia celor de jos. [/COLOR]
[COLOR=black][/COLOR]
[COLOR=black]Aceasta ingemanare vie intre vizibil si invizibil, cunoscuta teologilor drept "comuniunea sfintilor” l-a reorientat. Impresia a fost atat de puternica incat a hotarat sa se dedice aprofundarii invataturii ortodoxe, lucru care mai tarziu avea sa-l conduca la convertire, la varsta de 23 de ani, si la studierea sistematica a teologiei ortodoxe si a limbilor clasice. [/COLOR]

convertirea unui pastor adventist la ortodoxie
 

Am gasit un film despre convertirea unui pastor adventist la ortodoxie. Cred ca e inedit, mai ales ca nu am participat la o astfel de slujba si nici nu stiu foarte multe in legatura cu randuiala trecerii la dreapta credinta.

Rugaciunile citite sunt foarte frumoase. Unora li se poate parea ciudat ca nu se savarseste botezul, insa e foarte posibil ca adventistul sa fi primit in pruncie botezul ortodox, iar acesta stiu ca nu se repeta.

http://video.crestinortodox.ro/Conve...-20000522.html

Cititi cartile „Însetând după Dumnezeu” de Matthew Gallatin o martirie a intoarcerii la ortodoxie a unui pastor evanghelic si totodata un mic catechism de interpretare a invataturilor ortodoxe asa cum le-a inteles el, merita pe deplin sa cititi cartea asta, o sa aiba un impact foarte puternic asupra voastra si asupra modului in care pretuiti ortodoxia, e ca un dus rece pentru cei ce nu pretuiesc ceea ce poseda

Apoi cartea "Cum am devenit ortodox" de Peter Gillquist , povestea unei intregi comunitati evanghlice intoare la credinta ortodoxa dupa 15 ani de studii biblice si istorice pt a gasi Biserica primara, cautarile i-au dus acolo unde se asteptau cel mai putin, si anume la ortodoxie, merita si aceasta carete pe deplin citita

Cititi va ros si urmatoarele marturii foarte cutemuratoare si cu multe invataminte, o sa dau linku pentru a accesa marturia nu ezitati sa cititi nu o sa va para rau

http://www.ortho-logia.com/Romanian/CaleaMea.htm


http://www.ortho-logia.com/Romanian/...-Romanian.html

[COLOR=black][SIZE=3] [/SIZE][/COLOR][COLOR=black]3[/COLOR][COLOR=black][SIZE=3].[/SIZE][/COLOR][COLOR=black]Marturia [/COLOR][SIZE=3] [/SIZE][COLOR=black]unui ziarist elvetian convertit la dreapta credinta si devenit slujitor al lui Hristos [/COLOR]
[COLOR=black][/COLOR][COLOR=black]“[/COLOR][COLOR=black]Cum am devenit ortodox? Iata intrebarea care, fara indoiala, mi-a fost pusa cel mai des in ultimii ani. in general, am evitat raspunsurile transante. Astazi, cand, dupa lungi ezi­tari, consimt sa raspund, luand condeiul nu pot sa nu-mi spun ca sunt totusi cat se poate de imprudent, ba chiar inconstient, sa accept un demers atat de dificil si delicat. Dificil, pentru ca, la urma urmei, este imposibil sa dezvalui in cateva pagini rezultatul unei inaintari spirituale care a durat ani intregi. Deli­cat, pentru ca in acest parcurs exista (ca in orice inaintare spi­rituala) o taina propriu-zis inexprimabila, o dimensiune atat de profunda si intima incat ezit la nesfarsit sa vorbesc despre ea. Dar, daca mana imi tremura, este mai cu seama din teama ca nu cumva, slavindu-L pe Dumnezeu, sa ma slavesc in ascuns si pe mine insumi.Am folosit mai sus cuvantul "inaintare". As fi putut sa vorbesc la fel de bine despre o serie de "treceri", in sens pas­cal, succedandu-se de la moarte la inviere, caci aceasta este povestea mea. Vad cu adevarat intreaga-mi viata ca pe o scara continua, ca pe un pelerinaj interior si ca pe un suis mereu reluat catre imparatia Cerurilor, cea dintre noi si din noi însine. Pe aceasta carare nu-ti lipseste nimic din ceea ce alcatuieste existenta insasi, dar mai ales intalnesti oameni prin care (fara sa fii întotdeauna constient) Dumnezeu insusi iti vine în intampinare, indrumandu-te. [/COLOR][COLOR=black]Itinerariul meu spiritual si diferitele sale etape... Ce-ar [/COLOR]fi de spus? Mai întai... copilaria... intr-o familie catolica, mai degraba pioasa decat rigorista, cu catehismul si slujba religi­oasa mai mult sau mai putin "obligatorii". Apoi, îndata dupa confirmare [ritualul de imbisericire în sens plenar, adica acce­derea la Tainele Bisericii Romano-Catolice], a venit timpul re­voltei adolescentine împotriva unei Biserici judecate (cu sau fara dreptate) drept fariseica, ipocrita, moralizatoare, culpabilizanta; revolta care m-a facut sã arunc pruncul (adica pe Hristos) cu scaldatoare cu tot (adica institutiile si dogmele Sale). [COLOR=black]Pot spune ca de pe la 15 ani devenisem agnostic, însa adanc muncit de marile întrebari metafizice: Cine sunt? Care-mi este scopul vietii? De ce suferinta si moartea? etc. Sosise timpul cautarilor. Lectura marilor autori existentialisti, studiile de sociologie, angajamentul cultural si jurnalistic... toate aces­tea ma entuziasmau, însa nimic nu ma multumea pe de-a-ntregul. Parca dainuia în mine un gol secret. Intuiam ca omul nu poate sa-si fie propriul sens, sa-si fie izvorul propriei sale vieti, în cele din urma, obsedat de neîmplinire, obosit de "micile eternitati ale placerii" în care ma regaseam zilnic, m-am hotarat, în 1983 (data consacrarii mele ca ziarist), sa-mi iau un an de odihna, un an al bilantului si al contemplarii, un an sabatic, care sa-mi îngaduie realizarea unui vis mai vechi. Asa se face ca am petrecut cu totul vreo noua luni prin tinuturile subcontinentului indian. Orientul - în aceasta calatorie atat de bogata si de tulburatoare încat nu am încetat nici pana astazi sa ma bucur de roadele ei - mi-a fost ca o vreme a desteptarii, iar una dintre experientele capitale mi-a fost dat sa o traiesc în desertul Thar din Rajasthan.Învins - si sufleteste, si trupeste - de rigorile drumului, am descins în zori de zi pe malul unui iaz în care se oglindea un templu. Acolo, în linistea si în singuratatea rasaritului, în transparenta cristalina a apei si a aerului, am fost deodata ca acoperit de o forta a pacii, a plenitudinii, a luminii. Lacrimile îmi curgeau abundente, fara motiv, între lume si mine, brusc, era comuniune, era armonie, era iubire. Dupa aceea, nimic nu a mai fost ca înainte. Atins în adancul sufletului, o alta dimen­siune a constiintei se deschisese în mine. Într-adevar, exista, în adâncul fiintei si al lumii, o Forta, o Fiinta, o Prezenta infinita, dincolo de spatiu si timp, dincolo de realitatea pe care o sustine, într-adevar, omul este un amestec de finitudine si infi­nitate, de temporalitate si eternitate, în acel moment, aceasta Fiinta, aceasta Alteritate absoluta, era înca ceva impersonal. Nu avea nici nume, nici chip. Si nu îndrazneam înca sa o numesc Dumnezeu, însa era![/COLOR][COLOR=black]La înapoierea mea acasa, în Elvetia, timpul întrebarilor retrospective si introspective a sosit în mod firesc. Existenta acestui Cu-Totul-Altceva, a carui intuitie o avusesem, ma re­punea în criza, întrebarile ma asaltau haotic: cum urma sa-mi fie afectata viata de cele petrecute? Puteam oare sa continui ca mai înainte, cautand iarasi aceeasi fericire facila si superficialã, când în mine ardea dorul de infinit si de eternitate? Autori precum K. G. D[/COLOR][COLOR=black]ò[/COLOR][COLOR=black]rckheim si Rene Guenon m-au ajutat sa înte­leg, sa pun în cuvinte ceea ce mi se întâmplase. Totul se limpe­zea: ca sa raman în contact cu aceasta Fiinta suprema, Prin­cipiu al oricarei fiintari, trebuia sa ma purific, sa ma eliberez de ego-ul, ca si de iluziile mele. În acest scop, cartile nu ma mai puteau ajuta. Trebuia sa pornesc neîntarziat la fapte. Se impunea un exercitiu de transformare spirituala. Alte cateva întalniri si anumite înclinatii estetice îmi dadura impulsul final: epoca Zen-ului putea începe![/COLOR][COLOR=black]Laic, fara dogme ori credinte, "neutru" si deci univer­sal, axat pe experienta nemijlocita a spiritului omenesc, iar nu pe studiul vreunor texte, Zen-ul îmi convenea de minune. Prin rigoarea si exigentele sale, dublate însa de o uimitoare si per­petuã noutate, practica Zen a avut un rol fundamental pentru întregul meu parcurs ulterior. Lucrarea aceasta, de golire si de curatare, de sedimentare si de aprofundare, de deschidere inte­rioara, va redestepta în mod paradoxal si tainic harul botezului meu. Într-o zi, în plina sedinta Zen, chipul lui Hristos se înalta iarasi din mine, reizbucnind din tainicele strafunduri ale fiintei mele. Teribil umorul lui Dumnezeu, care scrie drept cu linii curbe: acea fiinta "impersonala si abstracta", de care deveni­sem constient în India, capata, prin practicarea unei forme impersonale de meditatie, un chip si un nume de persoana: Iisus Hristos! Asemenea Fericitului Augustin, îmi venea si mie sa strig: "Dar Tu, Doamne, Tu erai mai adanc decat tot ce este în mine adanc, si mai înalt decât tot ce este în mine înalt!". Am pornit atunci sa-mi regasesc radacinile crestine, cu urmatoarea întrebare zvacnindu-mi în minte: Exista oare în crestinism o cale care sa ofere elementele descoperite mie de spiritualitatea orientala ca fiind esentiale oricarei încercari de împlinire? Existau oare practici de transfigurare interioara, exista o adeva­rata Traditie, o relatie vie între maestru si ucenic? O asemenea cale exista cu adevãrat, si anume în crestinismul rasaritean.[/COLOR][COLOR=black]Cu doi ani în urma avusesem parte de o conversatie neobisnuita prin intensitatea ei, în compania unei prietene. Prietena mea îmi vorbise atunci despre o manastire "extra­ordinara", ale carei baze fusesera puse în Anglia de catre Arhi­mandritul Sofronie (1896-1993), monah ortodox, discipol al Staretului Siluan (1866-1938), cel canonizat în 1987 de cãtre Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului si care traise mai bine de 20 de ani în Sfântul Munte Athos, mai ales ca sihastru. Aceasta amintire m-a preocupat într-atat, încât am sfarsit prin a lua drumul Angliei.[/COLOR]Saptamana petrecuta la Manastirea "Sfantul Ioan Botezatorul" a fost o experienta cu totul tulburatoare. Dincolo de primirea rezervata fiecarui vizitator (cu adevarat primit precum Hristos) si de apropierea dintre calugari, frati si pelerini, trei lucruri m-au frapat înca de la început, întai, atentia cu totul deosebita acordata persoanei, respectul absolut pentru unici­tatea acesteia. Acest respect este sursa unei uimitoare libertati, al carei sens si consistenta veneau din daruirea si uitarea de sine întru slujirea aproapelui. Descopeream ce însemna "a fiinta întru Biserica", adica un mod de viata care transforma Biserica (sau care ar trebui sa o transforme) în ceva superior unei simple societati sau institutii. Apoi, oficierea Rugaciunii lui Iisus...

[SIZE=3][COLOR=black]Îmi voi aminti mereu zorii racorosi ai zilei în care am patruns în Biserica "Sfantul Siluan". Totul era scaldat într-o luminoasa penumbra radiind din candele si din icoane, iar tace­rea era însufletita doar de cantecul pasarilor razbatand prin ferestre. Si, timp de doua ore, în nenumarate graiuri (slavona, greaca, franceza, engleza), aceasta rugaciune psalmodiata: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pre noi". Daca la început am recitat-o aproape ca pe o mantra [/COLOR][COLOR=black][[/COLOR][COLOR=black]formula sacra hindusa ori budista, "condensand" divinitatea pe care o invoca], "rugaciunea inimii" avea sã-mi devina cu timpul o întalnire personala cu Hristos, vie, aducatoare de pace si purificatoare, un mijloc de comunicare cu Dumnezeu în stra­fundurile inimii si totodata o arma în lupta anevoioasa, adesea istovitoare, împotriva patimilor si a gandurilor straine. Ma fas­cina faptul ca aceasta rugaciune se nascuse în desertul Egip­tului într-al IV-lea secol crestin - prima întalnire cu Ortodoxia ma întorcea la radacinile crestinismului, la Biserica una si nedespartita a primelor secole. Am fost desigur impresionat si de frumusetea serviciului liturgic, oficiat cu o profunzime care (aveam s-o înteleg mai tarziu) era expresia simultana a bucu­riei pascale si a durerii crucii. Fie în rugaciunea inimii, fie în cadrul liturghiei, m-a fascinat imediat rolul trupului, determinat sa participe plenar: cu vederea - de catre icoane si lumanari, cu auzul - de catre cantari, cu mirosul - de catre tamaie, precum si printr-o serie de gesturi: semnul crucii, metaniile... India îmi descoperise, prin socul realitatii sale neascunse, nu numai ca aveam un trup, dar si ca eram unul. Ortodoxia urma sa ma învete, prin slujbele sale liturgice, prin traditia sa misticã si ascetica, prin tineretea deloc rara a credinciosilor, ca întalnirea si unirea cu Dumnezeu se petrec inclusiv în trup, care este templu al Duhului Sfant. În timpul acestei prime saptamani n-am reusit sa-l întalnesc pe parintele Sofronie, pe atunci bolnav, înainte sa plec, unul dintre calugari mi-a daruit un sirag de metanii din lana neagra, lucrat în Muntele Athos; l-am primit ca pe o încurajare în rugaciune, dar mai ales ca pe un angajament spiritual. Voi trece sub tacere ce mi-a fost dat sa traiesc la întoarcere. Voi spune numai ca inima mea ranita de iubire se întredeschisese asemenea unei porti înaintea lui Dumnezeu, ca sa-mi vad eu neantul si tenebrele sufletesti. "Pocaiti-va, ca s-a apropiat împaratia cerurilor!" (Matei 4, 17) - vesteste Hristos la începutul Evangheliei Sale. Evident, nu m-am cait îndata, dar am învatat ca aceasta metanoia [în gr. - "primenire launtrica", "întoarcere a sufletului catre Dumnezeu"] este cheia vietii duhovnicesti. Dimpreuna cu smerenia si cu frângerea inimii, metanoia antreneaza transformarea vechiului om într-unul nou, deschiderea catre Duhul Sfant. Cu adevarat, numai marturisindu-ti slabiciunile, nedesavarsirile, recunoscându-ti starea de mizerie a sufletului, mai poti sa te deschizi milostivirii lui Dumnezeu, iubirii Sale iertatoare si rabdatoare. Numai iubirea, compasiunea pe care mi-a fost dat sa o descopar dintr-o data în Biserica Ortodoxa, poate schimba însasi substanta lucrurilor.[/COLOR][COLOR=black]Cum parasisem cu totul firesc practica Zen pentru Rugaciunea lui Iisus, m-am avantat cu pasiune în lectura car­tilor recomandate la manastire: pe langa Evanghelie si Psalmi, în primul rand cartea parintelui Sofronie despre staretul Siluan, apoi o lucrare despre rugaciunea inimii de Briancianinov si Eseul asupra teologiei mistice în Biserica de Rasarit al lui Vladimir Lossky. Rafinamentul teologic ma depasea, însa doua chestiuni rezonara în mine numaidecat, cu putere, întai, unita­tea profunda, de nezdruncinat, între teologie si mistica, expri­mata prin celebra formula a lui Evagrie Ponticul: "Daca esti teolog, atunci te vei ruga cu adevarat, iar daca te rogi cu adevarat, esti teolog". Cu alte cuvinte, nu exista teologie ade­varata fara cunoasterea dumnezeiestilor taine. Dar a cunoaste aceste taine înseamna a le trai prin experierea Duhului Sfant, care se ridica deasupra ratiunii, o crucifica si o transfigureaza! Al doilea lucru care mi-a spus foarte multe este conceptia orto­doxa despre mantuire, considerata "transfigurare" si "îndumnezeire", iar nu simpla "rascumparare" sau "izbavire". Astfel, "Dumnezeu s-a facut om pentru ca si omul sa se poatã face Dumnezeu!", declara Sfantul Atanasie din Alexandria (sec. [/COLOR][COLOR=black]IV). [/COLOR][COLOR=black]Parintii Ortodoxiei privesc fiinta umana raportând-o la imaginea divinitatii din om, iar nu la pacatul din el. Iar pacatul nu este definit ca transgresare juridica a unor norme etice, ci ca refuz al iubirii Tatalui, ca îndepartare de Dumnezeu pricinuita de mandrie si de celelalte boli spirituale, sufletesti si trupesti, de unde decurge o abordare terapeutica, iar nu una culpabilizanta a pacatului, ca si o viziune ontologica asupra sfinteniei. "Sfant nu este acela care s-a ridicat pana la o treapta înalta a moralei omenesti, sau care a ajuns sa aiba o viata de asceza, chiar de rugaciune (si fariseii posteau si ziceau rugaciuni lungi!), ci acela care are întru el Duhul Sfant", ne spune parin­tele Sofronie. Întelegem astfel crestinismul nu în primul rand ca etica, ci ca mod spiritual de a fi, cale de unire cu Dumnezeu, de jertfire pe cruce întru înviere, care ne transforma într-o fiinta noua. Cererile lui Hristos, adresate noua, nu sunt lungi, în genul "ai voie asta, n-ai voie asta", ci energii dumnezeiesti cu ajutorul carora putem deveni (în viata si constiinta noastra) asemenea lui Hristos. În ce priveste Biserica, ea nu e doar o instanta morala, nici numai o organizatie de caritate sau umani­tara, ci marele spital al sufletelor, locul unde suntem siguri ca-L primim pe Dumnezeul viu si ca participam la împaratia Sa. Descopeream treptat fata ascunsa a crestinismului, care ma cucerea si ma fermeca. Mai presus de toate, departe de a fi ceva abstract, crestinismul se vadea a fi viu! La reîntoarcerea în Manastirea "Sfantul Ioan Botezatorul", cateva luni dupa prima mea vizita, am avut nespusa bucurie sa-l întalnesc pe arhimandritul Sofronie; întalnirea a însemnat, evident, o cotitura în viata mea. Ar fi nenumarate lucruri de spus despre acest om al lui Dumnezeu, recunoscut de întreaga comunitate drept un staret adevarat, însa, respectandu-i dorinta, voi tacea despre acestea. Nu voi dezvalui decât un singur fapt, capital pentru împlinirea mea ulterioara: aveam în fata ochilor dovada vie a vietii întru Hristos si a cunoasterii Sfintei Treimi; vedeam în acest batran ce înseamna cu adevarat sa fii "persoana", adicã în comuniune cu Dumnezeu si cu semenii. Atata iubire, atâta libertate, atata luminasi forta crea­toare m-au facut sa ma încredintez Caii si Traditiei al carei mostenitor era si parintele. Treceam cu încetul de la credinta mostenita în copilarie la dreapta credinta, adica la o relatie vie, personala, cu Hristos.[/COLOR][COLOR=black]Mi-am facut destul de repede cunoscuta dorinta de a deveni ortodox, însa parintele Sofronie mi-a temperat elanul, socotind ca trebuia "pur si simplu" (!) sa ma straduiesc sa "îmi petrec zilele fara de pacat" si ca aceasta puteam s-o fac oriunde (din perspectiva acestor întâmplari, nu cred sa existe Biserica mai putin preocupata de prozelitism decat cea ortodoxa). Mi­-au trebuit, prin urmare, mai bine de doi ani pana ce-am facut pasul. Privind înapoi, cred ca atitudinea rezervata a parintelui, de chemare la rabdare si perseverenta, a fost plina de întelep­ciune. Acest timp al asteptãrii, adevarata kenoza ["golire", "ta­iere a voii"] s-a dovedit într-adevar foarte folositor si fecund, permitandu-mi sa-mi adancesc credinta, sa-mi rãspund la anu­mite îndoieli, sa-mi împlinesc cateheza, sa-mi abandonez de la sine anumite prejudecati asupra Bisericii Ortodoxe, sa-mi pun la încercare profunzimea dorintei mele. De asemenea, mi-am clarificat problema originilor mele confesionale.[/COLOR][COLOR=black]Am încercat totusi, la un moment dat, parintele Sofro­nie refuzandu-ma, sa ma întorc la Biserica Catolica, în ciuda eforturilor mele, în ciuda persoanelor remarcabile cu care am stat de vorba, maioneza, cum se spune, nu s-a mai prins... Ma aflam deja cu sufletul în alta parte, irezistibil atras de spiri­tualitatea crestina a Rasaritului, acolo unde respiram din toti plamanii. Si apoi, într-atat de organic apropiat ma simteam fata de teologia si eclesiologia ortodoxa, si într-atat ma poticneam de unele aspecte ale catolicismului roman, cum ar fi mai ales institutia papala, sau conceptia despre Duhul Sfant, sau un anume formalism juridic, încat...[/COLOR][COLOR=black]Am petrecut Saptamana Luminata a anului 1990 în Manastirea "Sfantul Ioan Botezatorul". Si a fost o adevarata moarte întru înviere împreuna cu Hristos, ceea ce a facut ca trecerea mea (în sens pascal) la Ortodoxie sa fie pe cat de evidenta, pe atat de inevitabila. Aceasta "trecere" (de care eram sigur) era o necesitate interioara, nu o simpla chestiune de convenienta, nici o alegere pur si simplu subiectiva, super­ficiala. Parintele Sofronie a înteles si câteva saptamani mai tarziu eram primit în comunitatea sacramentala a Bisericii Ortodoxe. [/COLOR][/SIZE]

[SIZE=3][COLOR=black]Pentru a marca acest "Paste" personal si a-mi încu­viinta într-un mod aparte dorinta de a începe o viata noua, parintele Sofronie îmi dadu prenumele de Maxime, asezandu-ma sub patronajul Sfantului Maxim Marturisitorul (sec. VII), mare discipol al Sfantului Sofronie al Ierusalimului.[/COLOR] [COLOR=black]Sa fie limpede: "trecerea" mea la Ortodoxie nu este rezultatul unei reflectii intelectuale, nici al unei fascinatii mai mult sau mai putin exotice, ci rodul unei îndelungi formari spirituale, în "trecerea" mea nu este nici renegare, nici tradare a unei alte confesiuni. Data fiind îndelunga mea îndepartare de Biserica Catolica, nu era vorba de o schimbare, si cu atat mai putin de o ruptura, ci de o reintegrare în alta parte, dar în tru­pul lui Hristos, care este unica Biserica. Nu am ales o confe­siune opunând-o celeilalte, dupa savante comparatii între masurile de adevar ale fiecãreia. Nu, ci pur si simplu mi-am urmat calea ce se deschidea pasilor mei, supunandu-ma irezistibil unei lumi de o stralucire si de o puritate nepamantesti, în acest sens, convertirea mea este, în mod esential, o împlinire. De fapt, nu m-am convertit la Ortodoxie, ci la Hristos, Care este Adevarul si Calea.[/COLOR][COLOR=black]Trebuie sa se distinga limpede între a fi ortodox si a trai în ortodoxie. Cu alte cuvinte, esti ortodox prin "încadrarea" ta sacramentala si prin credinta pe care o marturisesti, dar devii crestin prin viata pe care o duci, prin capatarea Duhului Sfant o data cu împartasirea cu Sfintele Taine. Este cert ca aceasta viziune contrazice o marturisire de credinta multumita de sine, exclusivista, nationalista, etnica sau triumfalista. Personal, ma simt întâi crestin si abia apoi ortodox. Sau, mai degraba, nu concep Ortodoxia decat ca sinonima vietii crestine, plinatatii evanghelice, în acest sens, a deveni ortodox nu înseamna doar sa te acoperi cu haina noua, tesuta-n rituri si formule teologice, ci înseamna sa te învesmantezi cu însusi Hristos. Dar a te învesmanta cu "Noul Adam" ce altceva este dacã nu a accepta sa mori vechiului Adam, sa-ti schimbi si firea, si viata?[/COLOR][COLOR=black]Am spus ca intrarea mea în comunitatea sacramentala a Bisericii Ortodoxe a fost o împlinire. Concluzionând, as vrea sa adaug ca a fost de fapt un început. Caci adevarata conver­tire, si singura ce conteaza dincolo de orice aparenta spirituala, este abia metanoia, adica întoarcerea întregii noastre fiinte, a simtamintelor noastre celor mai ascunse, catre mila lui Dum­nezeu. Or, în masura în care raman un pacatos, aceasta revo­lutie este una fara de sfarsit, care nu se opreste si nu-si atinge capatul niciodata. Este o miscare infinita, o devenire care nu înceteaza din devenire, înseamna cale în urma Celui ce este Calea, a Celui ce calatoreste cu mine si în mine: Hristos, Cel ce pe toate le înnoieste! A fi ortodox, pentru mine, înseamna a-mi repeta în fiece dimineata, precum Sfantul Antonie: "Astazi încep!". [/COLOR][/SIZE]
[SIZE=3][/SIZE]
[SIZE=3] [/SIZE]

Totusi ...sa nu credem ca dumnezeu a murit.

Am cunoscut adevarata credinta
 

M-am nascut intr-o familie de "pocaiti" penticostali din jud. Bacau. Am avut o copilarie in care credeam ca sunt "aleasa Domnului", pentru ca asta imi insuflase familia si adunarile la care participam. Pacatele credeam ca imi sunt iertate printr-o simpla rugaciune si ca tot raul ce se intampla era incercarea Domnului si nu rasplata pentru nesabuinta si necredinta mea. Obisnuiam sa facem glume despre ortodocsi, preoti si biserica. Icoanele insemnau semne diavolesti, semnul crucii imi provoca rasul. De-abia asteptam sa iau "botezul"... Dupa ce am implinit varsta de 18 ani, pastorul, parintii si toti batranii au inceput sa ma invete despre cum se procedeaza la botez... Cica toata lumea incepe sa vorbeasca in "limbi", iar eu aveam sa spun ceva in limba greaca. Am inceput sa invat cuvintele, iar ai mei ma ascultau in fiecare seara, de parca aveam taza la romana! Nici acum nu stiu ce inseamna cuvintele acelea. Important e ca totul trebuia sa para real... Dupa botez, in loc sa ma simt implinita cum credeam ca se va intampla, am fost foarte dezamagita si incepusem sa ma intreb daca intr-adevar exista Dumnezeu??! Am inceput sa ma indepartez de membrii grupului, chiar si de parinti. Am plecat de acasa, la bunica din partea tatalui, care era ortodocsa. Am inceput sa ies la discoteci, sa ma intalnesc cu baieti, sa fumez si chiar sa beau. Nu imi mai pasa de nimic. Apoi, intr-o seara, plecand de la discoteca cu un prieten cu masina, am avut un teribil accident. Am sfarsit in coma la spital, iar dupa ce mi-am revenit (dupa 3 luni), aveam sa constat cu stupoare ca nu voi mai putea merge niciodata. Ma simteam sfarsita, vroiam sa mor. Dupa ce am plans o saptamana intreaga, in care am refuzat sa mananc si sa imi iau tratamentul, am decis sa imi pun capat zilelor. Planuiam ca a doua zi de dimineata sa iau flaconul cu pastilele pe care avea sa mi le aduca asistenta si sa le beau pe toate. Dar cu o noapte inainte, un miracol avea sa se intample. Am visat ca Maica Domnului ma mangaia pe cap si toata durerea mea disparuse. Plangeam amandoua, iar ea imi spunea ca Domnul Iisus este cu mine si ca trebuie sa aprind lumina credintei si sa intru in casa Domnului pentru a ma impartasi. A doua zi dimineata, am rugat asistenta sa-mi aduca o icoana cu Maica Domnului. Am sarutat icoana si o lacrima a aparut la ochiul stang. Am cerut atunci sa vina bunica. EA a inceput sa imi vorbeasca despre Maica Domnului, pentru ca eu nu stiam nimic de ea. La penticostali, ea efectiv nu exista, e o unealta folosita de Dumnezeu pentru a-l aduce in lume pe Domnul Iisus. Asa am aflat importanta ei si puterea dumnezeiasca pe care o au rugaciunile adresate ei. Am cerut sa merg la biserica. Cand am intrat in casa Domnului, am simtit ceea ce nu am reusit sa simt pana atunci vreodata. Am simtit ca Domnul Iisus si Dumnezeu sunt prezenti acolo. Bunica mi-a dat o lumanare, pe care atunci cand am aprins-o, am simtit-o ca legatura intre mine si Dumnezeu. Am simtit ca plutesc de atata fericire, chiar daca eram paralizata intr-un scaun cu rotile. Bunica i-a povestit preotului despre mine, iar discutia pe care am avut-o cu el, m-a facut sa inteleg ca ortodocsii nu au nimic cu penticostalii (eu credeam ca ii urasc penrtu ca ei sunt "turma Domnului"), ca ei considera ca fiecare e liber sa aleaga in ce si cum sa creada. M-am spovedit, iar asta m-a facut sa realizez ca trebuie sa te caiesti mult pentru greselile tale, ca o simpla rugaciune nu este raspunsul, ca "pocait" inseamna sa iti recunosti pacatele, sa te caiesti amarnic pentru ele si sa incerci sa urmezi calea Domnului, sa ai relatia ta personala cu EL si niciodata sa nu te consideri "ales"... Acum o luna de zile m-am botezat la ortodocsi si am simtit intr-adevar eliberarea dintr-o lume a necunoasterii si intrarea intr-o lume a credintei adevarate. Nu am "vorbit in limbi", dar am simtit cum Sfantul Duh patrunde in toata fiinta mea... Acum stiu ca exista Dumnezeu!!! Iar casa mea e plina de icoane. Incerc sa le arat parintilor si fratilor mei adevaratele mesaje ale bibliei, dar nu vor sa ma asculte. Ma condamna ca "am facut pact cu satana" pentru ca am trecut la ortodocsism, dar eu ma rog Domnului si Maicii Domnului care m-a salvat, sa-i salveze si pe ei. Nimic nu m-a facut vreodata mai fericita si mai implinita decat intalnirea cu adevaratii "frati" intr-u Domnul. De asta as vrea sa le spun tuturor sectantilor: TREZITI-VA FRATILOR! NU SUNTETI VOI ALESII, NICI NOI, CI DOAR ACEI PE CARE II VA VREA DOMNUL. NU VA MAI AMAGITI SI CAITI-VA PENTRU PACATELE VOASTRE, CA SFARSITUL E APROAPE.

Draga "lacrimi" asta-i povestea ta sau ai preluat-o de undeva?
mi se pare foarte interesanta:)

Daca este povestea ta,ma bucur nespus. Dumnezeu are grija de noi sa ne intoarca. Dumnezeu sa ne ajute.

Dumnezeu a spus:Iata stau la usa si bat,cel ce va auzi si va deschide voi intra....inima celui care doreste sa-L primeasca pe D-zeu cu tot Adevarul ,va fi fericita. .

Draga "lacrimi" sa fii binecuvantata! am plans citind povestea ta!

Nici cei mandri nu vor pasi acolo, alaturi de ceilalti...mare grija la mandrie si la judecata aproapelui, nu noi suntem judecatori...

sa binecuvinteze Dumnezeu pe romani asa cum ia binecuvantat pe stramosii lor...care au fost ORTODOCSI..

Mai omule, noi suntem un neam ortodox (sau am fost, cel putin pana a venit "grisuletul si laptisorul" de la sectari cand sau dus fiecare acolo unde a primit mai mult, iar apoi au uitat sa mai revina inapoi, MARE NOROC ATI AVUT CU REGIMUL CEAUSESC CA DUPA DESFIINTARE ATI AVUT NOROC CA ATI VENIT CU DARURI SI ATI PRINS TEREN, amu nu mai tine ci va folositi de cuvinte precum :ortodocsii sunt betivi, curvari, hoti,criminali etc.lasa va va resplati Domnu!!!).

Avem cu ce ne mandri noi ortodocsii ca am avut domnitori care au stiut sa pastreze legatura cu Dumnezeu, au aparat CREDINTA SI NEAMUL pana la moarte:vezi sfarsitul vietii lui Constantin Brancoveanu si a fiilor lui,.(nu era sectar).Despre altii nici ca mai vb.

Au fost personalitati care au adus tiparul pe pamantul patriei noastre(nu a venit din America si nu a fost adus de pastori), iar primele carti au fost Biblia, si cartile de cult...nicidecum scrierile E.G.WHITE.

Am avut cine sa ne invete carte, si aici amintesc pe cel care a desfiintat analfabetismul romanilor din Transilvania, pe Mitropolitul Andrei Saguna (nu era pastor).

Nu mai vorbesc de cei care au pus bazele primelor SPITALE si primelor AZILE pt bolnavi si batrani. Cerceteaza si istoria sa vezi ce viata duceau romanii, IAR ACUM IATA RASPLATA OSTENELILOR , FUGA DE CREDINTA STRAMOSEASCA.

VA INTREB ,DACA AR TRAI DOMNITORII NOSTRI ACUM SI AR VEDEA CA O PARTE DIN REPREZENTATII POPORULUI RO FUG LA SECTARISM CE AR SPUNE OARE?

Poporul roman nu traieste cu poezii si nici cu cantece...

RUSINE CELOR CARE NU-SI CUNOSC ISTORIA!!!

Vad cat de ortodocsi au devenit, dar se pare ca si-au adus obiceiurile adventiste cu ei. Unul din ele este cel de a construi bisericile ca niste garaje. Arunca o privire:

http://www.evangelicalorthodox.org/churches.html

Adresa de mai sus este pagina Bisericii Evanghelice Ortodoxe, gruparea evanghelica "convertita" la ortodoxie de Peter Gillquist pe care-l pomenesti.

Daca ai fi citit cartea respectiva ai fi stiut ca odata cu Peter Gillquist s-au convertit la ortodoxie peste 2000 de evanghelici si acestia si-au transformat adunarile evanghelice in adunari ortodoxe, acuma ce era sa faca? sa-si darame cladirile in care se adunau si sa le construiasca din temelii ortodoxe? nu crezi k e cam greu? si apoi pana una alta, oricum pe dumneata putin te doare de chestiunile astea, ce rost are sa intervi in discutie? numa asa de dragul polemicii?

Unde este adevarul, va rog
 

Daca imi permiteti o intrebare va rog. Putin sunt incurcat.
Mi-a fost recomandat sa citesc Biblia mai indeaproape pentru a intelege problemele vietii si am inceput sa o citesc, dar unii mi au spus ca de fapt Biblia nu e suficienta, pentru ca este greu de inteles pentru omul de rand. Daca ma puteti ajuta as aprecia. Caut sincer adevarul.

- Geo

Da, notezi pe o foaie ce nu intelegi, si tu duci la duhovnic sa te lamureasca.

Cauţi sincer Adevărul? Pe Hristos? Eşti sigur? Cât de sincer eşti? Dacă eşti cu adevăra sincer, fă acestea:

Dă-i mai departe şi citeşte Biblia. În principal Noul Testament şi în secundar Vechiul Testament. Asta prima. Apoi:

Dute la tâlcuirile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, căci Duhul Sfânt, vorbeşte prin ei, vei citi cuvintele Duhului Sfânt, care tâlcuieşte Biblia, nu tâlcui tu de capul tău, conform II Petru 3, 16: "Cum vorbeşte despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare."

În timp ce faci acestea, mergi găseşte un preot, fă-ţi-l duhovnic, aşteaptă Sfânta Spovedanie, apoi Sfânta Împărtăşanie, participă la Sfântul Maslu şi alte Sfinte Slujbe ale Sfintei Biserici a lui Hristos, ascultă şi împlineşte ce îţi spune duhovnicul, citeşte catehismul, istoria creştină generală, şi cât poţi de mult scrierile Sfinţilor Părinţi şi vieţile Sfinţilor, că eu sunt minunaţi lui Hristos, şi "minunate a făcut Domnul, voia Sa, întru Sfinţii Săi", spune Biblia.

Şi altele fă, înmulţeşte virtuţiile, rugăciunea isihastă, neîncetată, din iubirea ce trebuie înmulţită, din cuminţenie, din cercetare, a sinelui, a sufletului, a cărţilor, a Bisericii. Şi multe altele fă, pentru Hristos, şi vei găsi pe Hristos, vei găsi Adevărul şi vei fi viu. Amin.

- ighi :)

Nu neaparat.Poti si normal VT si apoi NT.

Despre adevărata credință creștină
 

Despre adevărata credință creștină, adevăratul Sabat, falsificări, manipulări, rătăciri și alte teme importante pentru creștini.
Pentru a afla cum puteți stabili adevăratele zile de Sabat, de ce trebuie să ținem Sabatele și nu duminicile sau sâmbetele după calendarul Gregorian, adevărata zi a învierii, falsa dogmă a trinității, Numele/Titlurile divine, reîncarnare, falsificări, manipulări și alte lucruri importante vă rog să-mi vizitați site-ul de internet:
https://mesajulmesagerului.wordpress.com/

Frate Andrei 888, te rog frumos nu mai pune de aşa multe ori acelaşi mesaj, se numeşte spam, e oribil ce faci. L-ai postat de peste 11 ori. Opreşte-te. Ţi-ai spus părerea, acum ai răbdare să vezi rezultate, luptă pe mai departe cu dragoste multă, pentru credinţa ta, şi ţi se va descoperi dacă e cea adevărată sau e falsă.

Plimbă ursul!

Nu e martor, e o specie noua....

Adică ce mai e? Diferit de Eboliști dar foarte asemănător.

E spammer religios.

Varianta Martorul lui Iehova care s-a trezit peste noapte cu calculator si Internet.
Aceeasi efervescenta, aceeasi infatuare, aceeasi orbire si aceeasi lipsa de maniere.

Ironic (sau poate tragic) una din cartile de propaganda de pe site -ul lui, "Marsul Distrugatorului" e promovata si in anumite cercuri ortodoxe cu pretentii elitiste.

asta e un hibrid

Morții întorși la viață...probabil că erau în moarte clinică.