Experiente luminoase in iubire/casatorie
 

Pentru că suntem în Postul Mare și avem nevoie să ne salubrizăm inimile și începând de-acolo tot restul ființei de toate deșeurile și relele sufletești (printre ele și de angoasa singurătății), m-am gândit să inaugurez un subiect cu potențial ziditor despre experiențe pozitive în iubire și/sau căsătorie, mai ales că predominante pe forum, dar și în viață, par să fie mai degrabă exemplele negative.
Nu e vorba aici de laudă, ci de mărturisire întru folosul aproapelui care, poate, și-a împuținat nădejdea că lucrurile pot să meargă și bine între doi oameni uniți la un moment dat de o formă sau alta de iubire.

Există relații împlinite?
Rezistă ele uzurilor fizice și psihice ale persoanelor implicate?
Cum se pierde dragostea și cum poate fi recuperată?
Care e secretul reușitei voastre?
Povestește-ne experiența ta și acceptă să răspunzi la întrebările celor care n-au avut parte de așa ceva!

Sa incep eu, care nu am avut relatii implinite, in schimb am avut bucuria ca Dumnezeu mi-a trimis semne ca ma iubeste, atunci cand meritam mai putin.
Am avut si eu momente/ zile/ perioade in care am fost foarte indragostita, iar persoana care imi determina acele sentimente inflacarate le impartasea. Dar greseala a fost ca am fost prea atrasa de acea persoana/ de acele sentimente, imi pierdusem masura. Si asa am cazut intr-un pacat. Primele semne ca n-a fost bine au fost ca persoana respectiva nu mi-a mai raspuns asa cum doream, apoi m-am simtit cumva "pustiita", apoi mi-am lovit masina si am ramas fara bani. Imi cer iertare ca intru in detalii si ca fac o legatura intre lovirea masinii si pedeapsa lui Dumnezeu, dar asa am vazut-o eu...

In seara aia de sambata, spre dimineata de fapt, m-am trezit si m-am rugat cu lacrimi la Maica Domnului sa fiu iertata si sa fiu pazita de mai rau. Si sa ajung cu bine sa ma spovedesc. A doua zi, dupa Sfanta Liturghie, parintele (duhovnic) ma astepta in fata altarului cu o fata luminoasa cum n-o mai vazusem pana atunci, cu bunatate si cu iubire... m-am simtit exact ca in parabola fiului ratacitor... Ne-a spus sa ne rugam oricand, ziua sau noaptea, numai sa ne rugam... Sunt convinsa ca rugaciunea mea ajunsese cumva la el, care mi-a iesit in intampinare, spre intarire si pentru a-mi confirma ca dragostea lui Dumnezeu pentru pacatosi este intr-adevar mare, dar nici nu trebuie sa iubim o persoana mai mult decat pe Dumnezeu...

Am pastrat aceasta intamplare cu drag in sufletul meu. Nu stiu daca pentru voi este de folos, nici nu prea m-am incadrat in topic... va rog sa ma iertati si sa nu ma judecati prea aspru...

Annyta, în cazul tău pare să fie un eșec ”fericit”, adică o iubire mundană ratată care te-a ”parcat” în Biserică. În mod paradoxal, conștiința trezită în urma unui păcat poate fi o scurtătură spre Domnul, dincolo de îndoieli greu de împăcat și teorii neconvingătoare în combaterea lor .
Totuși, iubirea pentru un bărbat (în cazul tău) nu stă pe același palier cu dragostea de Dumnezeu, nu sunt concurente ci complementare. Imaginează-ți că într-o zi s-ar putea ca cineva să te iubească precum Hristos Biserica, adică până la capăt și dincolo de capăt.

o să încerc și eu niste răspunsuri
 

Deși cred că sunt un pic off topic. :48:

Iată o experiență fericită, aflată pe o curbă ascendentă (dacă am înțeles bine). Totuși, ce înseamnă introspecție în contextul de mai sus și cum compensează ea uzura psihică și fizică?

Așteptăm cu răbdare și experiențe din perspective masculine. Mă gândesc acum la Windorin, Cristiboss, Marius22 și alții de care nu-mi aduc aminte pe moment.

- Eu cred ca toate relatiile (sau marea lor majoritate) pot fi implinite, daca ambii parteneri fac compromisuri si se accepta asa cum sunt.
- Trebuie sa reziste, mai ales cand este vorba de casatorie. Personal, m-am gandit de multe ori ca mi-ar fi mai bine divortata, decat maritata cu un penticostal. Dar, trebuie sa recunoastem ca Dumnezeu ni le da pe toate cu un scop. Bune, rele, toate sunt pentru zidirea noastra. Si DA, o spun cu mana pe inima: SUNT CU ADEVARAT ORTODOCSA DE CAND SOTUL MEU A TRECUT LA PENTICOSTALI
- Dragostea e secretul oricarei reusite; fara iubire nu avem nimic; fara Dumnezeu suntem singuri...
- Experienta mea?... Marea majoritate a celor de pe forum o stiu: dupa 9 ani de casnicie, sotul ortodocs a trecut la penticostali; de aici a inceput cosmarul meu: mai bine de un an am plans neincetat, am vrut sa divortez, ne-am certat non-stop, am urat, am blestemat... Dar in final mi-am acceptat destinul, cu speranta in Dumnezeu si Maica Sfanta ca intr-o zi se va intoarce din ratacirea lui.....

raspuns !
 

subiectul e unul foarte bun, mai ales ca invita oamenii de pe forum sa-si impartaseasca in mod concret si direct experientele de viata,spre folosul nostru al tuturor !

cred ca acest subiect depaseste prin amploare si ultilitate foarte multe discutii, si o multime de subiecte sterile,prilej de certuri si polemici,doar ,si din pacate destul de dese pe acest sait !
insa,din pacate, nu il prevad prea lung, acest topic, din cauza ca oamenii in general is foarte zgarciti sa-si descopere sufletul ,sincer, exhaustiv si direct,chiar si sub paravanul celui mai complet anonimat !!!

sunt sigur ca exista multe experiente pozitive,insa sa nu le ignoram si pe cele negative, care isi au rostul si,as indrazni sa zic, frumusetea lor tragica !!!

interesanta experienta dvs !
insa v-as intreba,de ce aiti blestemat si ati urat ?
nu era mai elegant si mai normal,sa tolerati gestul,poate provocator (si ce a nascut oare provocarea ?!) al sotului dvs. impacandu-va cu ideea ca Dumnezeu a fi lasat el o multitudine de religii,toate cararile muntelui ce duc inspre acelasi varf ???

ce ati mai fi sups daca v-ati fi indragostit de un arab,si mergan cu el in orientul mijlociu ati mai si fi trecut la religia musulmana ,caz uneori intalnit la unele femei romance ?!

Am blestemat si am urat din disperare..., negandindu-ma atunci cam ce ar fi mai "elegant" sa fac... Nu ma astept sa ma intelegeti, pentru ca se pare ca avem idei total diferite...
In primul rand, eu nu cred ca toate religiile duc la Domnul, eu stiu ca exista o singura Biserica si un singur Domn...
In al doilea rand, eu nu m-as fi casatorit niciodata cu un arab si nu mi-as fi schimbat niciodata religia pentru un barbat. Acele femei de care spui ca au trecut la religia musulmana, iti garantez ca nu aveau nici o treaba cu crestinismul si cu Biserica Ortodoxa...
Doamne ajuta

Lacrimi: e impresionant cum a supraviețuit dragostea pentru soțul tău unor asemenea încercări. Cunosc femei (cel puțin una sigur) care au picat la probe mult mai superficiale....

Totuși cât e resemnare și cât speranță în situația ta actuală?

E mai mult speranta si nadejde in Dumnezeu. De resemnat inca nu ma pot resemna cu asa ceva, desi sunt aproape 3 ani de la "eveniment"...

Parintele Teofil Paraian avea o vorba: Cand iubesti pe cineva, iubesti cu tot cu defecte si cand urasti pe cineva, urasti cu tot cu calitati.

Exista relatii implinite care rezista. Nu cred ca se poate pierde dragostea, daca intr-adevar este dragoste nu se poate pierde.
Secretul reusitei este sa iti iubesti partenerul ca pe tine insuti, sa ii spui ca il iubesti in fiecare zi sau daca nu cat mai des posibil, sa il imbratisezi, sa il incurajezi, sa il ierti, sa nu faci lucrurile care stii ca nu ii plac, sa nu il superi, sa te rogi sa ii fie bine, sa faci multe fapte prin care iti arati iubirea, sa ii fii alaturi la bine si la mai putin bine, sa ii tii partea, sa nu il barfesti et etc. Cred ca orice om isi da seama care este secretul reusitei pentru ca aceste lucruri se simt.

Dacă experimentezi ce ai scris mai sus, jos pălăria!

Incerc, dar sa stiti ca firea noastra pacatoasa nu ne lasa, trebuie mereu sa incercam sa fim mai buni si sa iubim mai mult si asta nu putem decat prin singur Hristos.

Sigur, cu dificultăți, poticniri și autodepășire, important e că se poate viețui frumos, păstrând mereu aprinsă candela dragostei!
Mulțumim pentru sinceritate și gândul luminos pe l-ai împărtășit cu noi!

Scopul nuntii crestine (parintele Cleopa):
"Scopul principal al nuntii crestine, dupa porunca lui Dumnezeu ( Facere 1, 28; 2, 18-24 ) si dupa invatatura Bisericii Ortodoxe, este unirea prin iubire a celor doi soti in numele Domnului pentru nasterea de copii, spre inmultirea neamului omenesc. Apoi, ajutorarea sotilor intre ei, pentru usurarea vietii; infranarea trupeasca si evitarea desfraului si a imoralitatii in lume. Toate aceste scopuri sa fie spre preamarirea lui Dumnezeu"

Daca aceste scopuri sunt atinse, putem vorbi de o reusita a casatoriei.

Dar daca, spre exemplu, parintii se feresc de a face copii (parintele Cleopa compara acest fel de familie cu smochinul neroditor, care ajunge sa fie blestemat) sau nu duc o viata crestina, atunci degeaba traiesc ei o stare de "bine" psihologic pentru ca aceasta stare este inselatoare.
Dimpotriva, cei care chiar se straduiesc pe calea stramta, vor fi incercati din greu de vrasmas.

În Biserică nu există stil de viață uniform. L-am cunoscut și prețuit pe părintele Cleopa, ba chiar mi-a proorocit la un moment dat ceva ce nu s-a împlinit încă, dar am fost foarte aproape și mi-e teamă că am ratat momentul.

Acest topic este dedicat realității trăite, nu teoriilor. Știm care sunt exigențele vieții creștine, acum să vedem ce reușim să facem cu viețile noastre concrete. Nu există alt scop al unui cuplu, în afară de pătrunderea cât mai adânc în taina iubirii. În asta constă asemănarea cu Dumnezeu.

Binele psihologic este anticamera binelui duhovnicesc. Uneori se poate și fără el, dar slavă Domnului că avem la îndemână o mulțime de posibilități, atâta timp cât rămânem ancorați în Hristos și în Biserică.

App, poate nu știi că părintele Cleopa avea un discurs bine adaptat înțelegerii fiecăruia. Eu l-am auzit spunând: ”ăstora din lunca Siretului trebuie să le bagi frica în oase, altfel nu se lasă de păcate”. Dar avut și momente de mare profunzime și delicatețe duhovnicească, el știind foarte bine ce înseamnă persoana unică și irepetabilă a fiecărui ipostas uman.

Din experienta mea de viata, iubirea romantica si credinta nu merg impreuna (sotul meu este necredincios).
Fac aceasta precizare pt a se intelege de ce raspunsurile pe care le voi da nu sunt chiar.. crestinesti.

1. Exista relatii implinite?
Probabil. Eu si sotul meu suntem complementari in multe privinte (se poate citi si "suntem f diferiti"). Cred ca pt copii este un lucru f bun. Dar noi ne Mai ciocnim.

2. Uzura.. Se lupta impotriva ei cu un pic de imaginatie. Cate ceva nou: mergem intr-un loc nou, gatesc ceva atipic (el gateste lucrurile noi. Este un bucatar exceptional, inovator, inventeaza pe loc tot felul de retete), jucam un sport cu copiii sau mergem impreuna la sala de sport, redecoram casa (daca nu sunt bani doar schimbam locul mobilei si mai punem niste ghivece noi) etc etc... Banii ajuta mult, dar daca nu sunt.. multa creativitate.

3. Dragostea se pierde cand unul se pune pe sine pe primul loc (in centrul preocuparilor)

4. Secretul reusitei noastre nu il pun in aplicare (desi il cunosc f bine) pt. ca nu duce la o viata crestina. Ca urmare, nu e un succes.

Rezistam pt ca la un moment dat am inteles ca o casnicie este o proba de rezistenta. El ma rabda eroic, este un fel de erou pt mine.
(nu este o gluma. Are un temperament dificil, in ultima luna a concediat cateva angajate pt. ca il "enervau".. De cate ori nu-l enervez si eu si nu zice nimic! Rezista eroic )

Anna21: Interesante răspunsurile tale, punctuale, realiste și pragmatice.

Cred că e inutil să întreb ce nu pui în practică la punctul 4! Chiar nu-mi dau seama despre ce-ar putea fi vorba.

Cred ca, fiind implicate doua persoane, ar fi necesare doua raspunsuri instantanee. Totusi depinde ce ne leaga. Daca este vorba de dragoste atunci este si de sinceritate, impartasirea tuturor trairilor, framantarilor si gandurilor. Eu asa fac, simt nevoia sa impartasesc tot. El nu chiar tot (sau nu in felul meu), si totusi ne intelegem, ideea este sa fii pe aceeasi lungime de unda, sa tintesti in aceeasi directie.

Nu cred ca este vorba despre "rezistenta". Nu mi-ar placea sa cred ca el "rezista" langa mine, nici nu as accepta asta. Nu-mi place cum suna nici "uzura" fiind vorba despre persoane si nu doar despre trupuri.
Nu stiu cum se poate pierde atata timp cat nu este unilaterala si este in totalitate, nu pe bucati.

Cred ca noi ne traim relatia, in modul cum putem, si cum o intelegem...insa rezistenta ei, iubirea pastrata sunt de fapt daruri de la Dumnezeu, ceva mai presus de noi, cred. Incercam sa aflam ce ii tine pe altii uniti...dar tocmai raspunsurile atat de variate, ne pun pe ganduri...asta insemnand ca nu exista o reteta universala, si poate stilul de viata al unora, pentru noi nu ar functiona, pentru ca suntem atat de diferiti.

E foarte important sa-i impartasesti celuilalt tot, desi avem si noi aceeasi problema: eu am tendinta sa comunic mai des, el e mai rezervat si de multe ori trebuie sa intuiesc eu ce gandeste. Aici intervine si cunoasterea, care in timp se consolideaza.
Ca sa revin la subiect, am si eu o experienta recenta care m-a facut sa realizez importanta legaturii dintre soti. Am avut recent o problema la casa si intr-o seara a fost necesar sa plec cu baietelul nostru la mama mea, iar sotul meu a ramas sa lucreze pana mai tarziu sa remedieze problema. Avusesem niste discutii in zilele precedente, eram intr-o oarecare tensiune... si am plecat cu baietelul la mama, urma sa ramanem la ea in noaptea aceea. Am ajuns cu bine, dar aveam tot timpul sentimentul unei singuratati inexplicabile, iar baietelul meu, care e foarte atasat de tati, avea o stare de neliniste si se vedea ca nu e vesel ca de obicei. Toate astea plus tensiunea care exista de cateva zile... era un sentiment tare ciudat si impovarator in acelasi timp, simteam ca vreau sa vina la noi cat mai repede. M-am linistit cand m-a sunat si mi-a spus ca e pe drum, iar cand a ajuns baietelul nostru s-a aruncat in bratele lui, si-a schimbat dintr-o data dispozitia, a devenit vesel si a inceput sa vorbeasca si sa se joace.
O spun cu toata sinceritatea, niciodata nu am simtit mai acut ca mi-e greu fara el si ca legatura noastra e mai puternica decat o simt de obicei... cred ca Dumnezeu mi-a dat o lectie pentru ca eram tot mai ispitita de gandul despartirii, atunci cand ne certam si eram dezamagita. Am simtit doar cateva ore ce inseamna o departire si nu mai vreau sa simt niciodata. Asa ca sper sa ma ajute Dumnezeu sa-mi infranez macar cuvintele cand sunt suparata pe el, pentru ca fiecare cearta sau discutie contribuie la acea "uzura" de care s-a vorbit.

Printr-o experienta asemanatoarea am trecut si noi, atunci cand am hotarat de comun acord, ca eu si bebina sa ramanem pentru cateva zile la sora mea, sa mai stea verisorii impreuna, mai era si mama acolo. Ei bine, desi initial mi s-a parut ceva banal....cu ceva timp inainte, incepeam sa realizez cat imi va fi de greu fara sot, fara rutina noastra zilnica, fara sa fim impreuna. Un sentiment peste care am trecut cu greu amandoi, dar care ne-a facut sa constientizam poate si mai mult, ce inseamna familia noastra.

Parerea mea....tu iti iubesti sotul foarte mult, si il apeciezi in egala masura, ceea ce ma face sa cred ca esti o romantica, tocmai pentru faptul ca sentimentele acelea frumoase care v-au unit, sunt tot acolo.

In opinia mea, romantismul inseamna sensibilitatea fata de fiinta celui de alaturi, bucuria de a-l revedea, de a-ti fi aproape.

Pai nu e un secret, doar ca este dificil sa explic astfel incat sa ma fac inteleasa, plus ca daca dau detalii personale altii simt nevoia sa ofere compasiune, sfaturi (ceea ce e un lucru bun , dar nu e tema topicului).

Fiecare are anumite asteptari de la celalalt, constientizate sau nu.
Aceste asteptari sunt rodul experientei de viata, lecturilor, presiunii sociale (daca sotii a trei prietene fac ceva, atunci modelul acesta devine norma, "toti" fac asta, numai sotul meu nu! nefericire), modelului cultural (ce au vazut la tv, in filme, reviste..) etc..

(Doar ca exemplu, eu am fost mult timp indignata enorm ca sotul meu nu punea mana sa faca si el curat cu mine, asa cum am vazut ca se proceda in familia mea.. El, tot ca un exemplu la limita absurdului, se enerveaza daca nu port papuci de casa, nu glumesc.. un detaliu pe care-l umfla la proportii cosmice, cred ca ar putea fi chiar motiv de divort.. dar oamenii se cearta pentru detalii aproape intotdeauna si ignora esentialul)

Deci fiecare incearca sa-l puna pe celalalt pe patul procustian al propriilor preconceptii, limitandu-i astfel libertatea.
Si de la mine se asteapta ajustari pt a ma conforma unui model (dar un model al femeii moderne, nu cel crestin), probabil si eu fac acelasi lucru (desi ma straduiesc sa nu cad in aceasta capcana).

... şi atunci începi să te sufoci. Ce faci? Îţi jertfeşti cu totul libertatea, devenind altcineva decât propria ta proiecţie (încercând să împlineşti proiecţia celuilalt despre tine?), sau... libertatea ta e sfântă?
Personal cred că sunt lucruri pe care le poţi jertfi şi lucruri pe care nu poţi nicicum.
Dar a-l iubi pe celălalt, nu înseamnă tocmai a-i dărui toată libertatea? A-l limita nu vine din egoism? Nu putem iubi fără a avea pretenţii, doar dăruind? Şi primind şi iubirea celuilalt, însă ca dar pe care singur îl oferă, atunci când simte asta?

PS. Punându-mi întrebarea, îmi vine în minte şi un răspuns: Practic şi în asta constă taina căsătoriei, că cei doi devin împreună. Rezultatul nu va fi nici proiecţia ta despre tine, nici proiecţia lui, ci un amestec din cele două, obţinut cu o permanentă jertfă de sine; atât din partea unuia, cât şi a celuilalt.
Fiecare îl modelează pe celălalt, dacă şi el se lasă modelat. Unii sunt dintr-un material mai tare, alţii mai moale... Probabil abia la bătrâneţe putem vedea dacă rezultatul e bun sau nu.

Nu cred ca sotului/sotiei suntem datori sa jertfim libertatea, ci lui Dumnezeu.
Ascultarea datorata sotului se subsumeaza ascultarii lui Dumnezeu.
"pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam", se spune in Sf. Liturghie.
Altfel pot aparea erori grave, in care incalci poruncile dumnezeiesti din "iubire" de sot.

Eu cred (cum s-a mai spus aici) ca iubirea dintre soti este darul lui Dumnezeu.
De aceea, daca slabeste, la Dumnezeu alergam sa o cerem.
Cred ca oamenii sunt destul de neputinciosi.

Si mai cred ca o femeie trebuie sa faca totul in familie ca si cum pe Hristos L-ar sluji prin rolul ei de mama si sotie. Ideea aceasta am gasit-o exprimata de diferite sotii crestine si-mi pare adevarata. (Acum nu stiu cat reusesc eu sa o pun in practica, dar ma ajuta sa pun ordine in prioritati, mai ales in cresterea copiilor, ma motiveaza sa caut calea potrivita in rezolvarea problemelor cotidiene..)

Constat cu bucurie că discuția a ajuns în zona întrebărilor periculoase, undeva la granița dintre posibil și imposibil.
După ce am citit prețioasele contribuții ale colegilor, am desprins o primă observație esențială: relația de cuplu, pare să fie un laborator al smereniei în act (nu întotdeauna conștientizată ca atare), datorită tensiunii permanente între fondul nostru autentic și așteptările proiective ale celuilalt. Mișcare dintre acesți doi poli presupune renunațare, jertfă, adică asceză veritabilă, nevoință, post. Îmi pun în paranteză parametrii libertății mele, pentru a ieși din limitările propriului ego în vederea realizării unui echilibru cu cealaltă emisferă a cuplului.
Dar și jertindu-ne avem de înfruntat alte primejdii, poate mai subtile. Oare situația de jerfă continuă (dacă există) nu conduce cumva la alienarea de sine și, în final, la o criză de identitate? Sărăcindu-mi ego-ul pentru a satisface pretențiile celuilalt, nu consolidez în el/ea un egotism nesănătos duhovnicește?
Mai sunt întrebări în seria aceasta, dar mă opresc deocamdată aici.

Foarte bune intrebarile tale.
Eu m-am confruntat (ma confrunt?) cu asa ceva. Fiind impreuna inca din adolescenta, cand eram inca in cautari, inca f maleabili, ne-am influentat enorm unul pe altul (eu presupun ca procesul s-a desfasurat in ambele directii, dar nu pot stii cum a resimtit el asta).
Ajunsesem atat de mult creatia lui ( o Galatea :1:) incat preluasem ideile/cuvintele lui (nu numai opiniile, ci chiar exprimarea) pana si in relatiile cu familia mea (spre oroarea absoluta a parintilor mei, care totusi au rabdat totul admirabil, fara sa critice in vreun fel relatia noastra! Parintii mei sunt minunati).
Dar mai mult, eu nu aveam prietenele mele, ci am fost intrat in grupul lui de prieteni (unde eram considerata, probabil "de-a casei" pt ca discutau lucruri pe care le ascundeau uneori de prietenele lor.. De aici neincrederea mea actuala cand aud discutiile "romantice" pe forum).
Ei, cand a sosit momentul de criza in care fiecare s-a intrebat "cine sunt?" a fost nenorocire. Groaznic!

Eu nu zic ca este rau/bine ca sotii sa se modeleze unul dupa altul, sa-si jertfeasca libertatea etc...
Ci am ajuns la concluzia ca este necesar un reper mult mai inalt si mai intim pentru ca acest proces sa nu duca la o "golire de sine".

Ceea ce jertfim este din dragoste de Dumnezeu, asa inteleg eu.

Altfel, daca te lipesti de lucruri lumesti ajungi inevitabil in momente de criza.
Te gandesti "ia uite cate am facut pentru x, iar el nu apreciaza nimic!"

Dar daca stii ca tot ce ai facut pentru x este de fapt din ascultare si iubire de Hristos (ma refer casatorii, ca asemenea jertfa nu exista in concubinaj), nu cred ca ajungi sa regreti, sa te simti golit sau nedreptatit.
De aceea cred ca se inseala enorm cei care cred ca in numele iubirii lumesti merita sa faci sacrificii sau ca aceasta iubire este in sine, ceva extraordinar.
Este buna, dar este insuficienta, nu ne poate implini.

Asta este felul in care vad eu lucrurile azi. Deci rodul experientei personale. Cred ca altii pot completa din alta perspectiva.

(si eu m-am intrebat de mult timp de ce oamenii ajung sa regrete sacrificiile care le fac pt altii. Mi s-a intamplat sa aud batrani plini de reprosuri la adresa partenerului. Il gaseau pe celalalt vinovat de tot ceea ce isi dorisera, dar nu facusera in tinerete pentru ca au sacrificat timpul/energia pentru binele relatiei.. M-au ingrozit aceste discutii mai mult decat toata neputinta care vine la batranete! Ma intrebam cum sa traiesc pt a nu cadea si eu in groapa invinovatirii altora.. Cred ca Iisus Hristos este raspunsul. Nu pentru altul sa ne schimbam sau sacrificam, ci pentru Hristos. )

introspecția - sau căutarea interioară, pentru împlinirea inclusiv exterioară
 

Da, ai înțeles bine. :)
Introspecția este necesară nu numai în relațiile de iubire/ căsătorie, ci și în cazul persoanelor solitare, să zicem așa. Însă într-o relație de genul celor menționate, cu atât mai mult este necesară, deoarece noi nu mai trăim pentru noi, nu ne mai aparținem, ci aparținem celui căruia ne-am dăruit. În consecință, noi suntem un dar, iar un dar trebuie să fie întotdeauna de cea mai bună calitate. Dacă unii dintre noi mai suntem tentați să facem pe modeștii, vorba vine, atunci când trebuie să oferim ceva, în cazul acesta pe noi înșine, trebuie să ne autodepășim. Introspecția ajută la stabilirea limitelor între care ne găsim și la depășirea lor (cred că te-am copiat de undeva :)). Deci vorbim de limite (sau limitări) fizice si psihice. Odată stabilite, ele cu siguranță pot fi depășite, îmbunătățite, încetul cu încetul, uneori chiar cu mari satisfacții. Totul este să vrei să pui început bun! :25:

Foarte adevărată această sintagmă a iubirii.
Însă la capitolul ură, nu cred că putem vorbi decât de ura propriilor slăbiciuni.
Eu nu îmi închipui cum aș putea urî pe cineva.

Cata vreme simti ca te jertfesti, doar incerci sa iubesti. Cand iubesti cu adevarat senzatia de jertfa dispare.

Frumoasă mărturie, mi-a intrat la suflet! Deci se poate.

Trebuie să precizez că în postarea mea anterioară am vorbit la persoana întâi încercând să gândesc din interior trăirile voastre, fiindcă experiențele mele de cuplu s-au consumat ”înainte de Hristos”, prin urmare nu cunosc cum funcționează familia creștină, sau parțial creștină, dincolo de cărți, idealuri ș.a.m.d.

Extraordinar cuvant!
Daca ati spus-o din experienta, minunata viata traiti!
Daca e doar un gand, inca imi pare un inceput foarte bun.

Eu am trait aceasta experienta, de cateva ori, prin Mila Domnului. Intr-adevar, asa am experimentat si eu: "Cand iubesti cu adevarat senzatia de jertfa dispare." Este un fapt. (Si nu regreti, orice s-ar intampla intre timp, dupa ani si ani tot nu regreti. Simti ca ai facut ce trebuia cu adevarat sa faci si asta te bucura.)
Cel mai frecvent aceasta mi se intampla, de-o vreme, cu copiii mei.

(La antipod, o vorba auzita intr-o zi din partea unei mame catre fetitele ei: "Mi-am jertfit viata pentru voi si m-ati nenorocit." Iata ca se poate si asa.)

Dar cred ca momentele cu totul importante din relatia de cuplu nu pot fi depasite prin puteri personale sau, daca se intampla pentru moment, pretul platit va fi mare si viata sotilor va ridica mingi inca mai dificile la fileu...
De aceea, cred ca vine mereu o clipa cand sotii au nevoie de o "Putere Superioara" lor. Aceasta poate fi un alt om, un grup, o "baza sigura".

Insa nimic din aceste solutii nu se compara cu Hristos. Sau, ma rog, se compara: se afla, oricum, la Mila Domnului...
Doar prin harul lui Dumnezeu "Cand iubesti cu adevarat senzatia de jertfa dispare."
Si ce inseamna de fapt "senzatia de jertfa"?
Imi pare ca nimic altceva decat o forma de exprimare a egofiliei, a pretuirii de sine, a mandriei s.a.m.d.
Si ne intoarcem tot la despatimire, pocainta si tot corolarul...

Cred ca senzatia de jertfa dispare deoarece, cand iubesti pe partenerul de viata, esti dispus oricind sa iti iei tot calabalicul tau personal si sa te muti in celalalt. Si invers, esti dispus ca partenerul sa traiasca in tine, in intregime. Toate trec din unul in celalalt, iar asta este desertare in dragoste, astamparul setei si foamei de a darui, spre implinire. Situatia nu e resimtita ca jertfa cat mai degraba ca implinire, deplinatate. Cunosti odihna, pacea...

Se face in si din Vesnicie. Fiind acte interpersonale, de la Persoana la Persoana in Cer
si de la persoana la persoana pe pamant (posibil doar prin harul Domnului).

Cand iubesti ai o anumita nerabdare sa dai, sa oferi, iar aceasta nu o simti ca pe o jertfire ci ca pe o implinire de sine. Daca miscarea e reciproca, cuplul e implinit. (Dar e problematic foarte: cand dai, cum dai, cat dai etc. Uneori poti rani sau dezamagi.)
Eu cam asa cred.
Ma iertati!

1) Există relații împlinite?
DA. Exemplul il am la mine in familie . Mama si tata sunt casatorit de 28 de ani ,intra in al 29lea an;iar bunicii de 58 . Ei sunt exemplul, si imi doresc atat de mult sa am si eu o experienta care sa duca la acelasi rezultat.
Singura "reteta" este credinta celor 2 . Bunicul era aproape ateu cand l a cunoscut bunica. Datorita iubirii lui pt ea, el a inteles ca nu pot avea o relatie daca nu vor fi pe aceeasi lungime de unda din acest punct de vedere . Dragostea duce la incredere . Si din incredere a inceput si credinta lui .

2) Rezistă ele uzurilor fizice și psihice ale persoanelor implicate?
Cu greu , dar rezista. Tot cu credinta tare si cu pace , pt ca credinta duce la pace,de asemenea.

3) Cum se pierde dragostea și cum poate fi recuperată?

Dragostea se pierde , daca credinta descreste , daca te indepartezi de Dumnezeu . Si sunt atatea cai de a te indeparta de Dumnezeu ...

4)Care e secretul reușitei voastre?

Sper ca intr-o zi , curand sa pot povesti si care este secretul reusitei mele .

Nu mi am pierdut speranta , pt ca stiu ca inca nu am gasit persoana pe care o caut .
Trec printr-o perioada tulbure si am avut un mare soc , dar nu este vina nimanui . Dar stiu ca totul se intampla daca gresim , iar eu am gresit .mult ....
Am avut o relatie de f multi ani , prima mea relatie de cand aveam 16 ani . Am fost logoditi la 20 de ani , si la 1 an de la logodna, cand ar fi fost cel mai bine sa ne fi casatorit , nu stiu ce s a intamplat .
El locuia cu mine ,la ai mei , pt ca nu ne permiteam sa ne mutam singuri cu chirie . In urma unor discutii pe care le tot aveam, si sub influenta unchiului cu care el locuia, si a strans lucrurile si a plecat . Am fost f ranita ,si fiind la primul meu job , pe care il faceam ca hobby , in timpul universitatii,am inceput sa vorbesc la telefon si sa raspund unui baiat care lucra cu mine si care vedeam ca ma place . A fost greseala vietii mele . Viata mea a fost un dezastru apoi . El era cel mai nepotrivit baiat pe care l as fi putut alege .
Vazand ce s a intamplat , fostul meu logodnic a incercat sa ma faca sa inteleg ce greseala fac , dar apoi , a cunoscut si el o fata care nu l a mai lasat .
paradoxal este ca cel cu care ieseam era exact tipul de barbat pe care eu nu il suportam . iar ea era exact tipul de fata pe care el nu il putea suferi .
Eu nu o cunosc, tot ce stiu despre ea este din ce imi povestea el ...
Au urmat incercari de impacari intre noi , dar ori eu ma intorceam la baiatul nepotrivit , ori el la acea fata.
M am mutat singura ,in ultimul an de universitate, sperand ca vom putea consolida relatia Si ca sa vedem cum ar fi sa locuim noi 2 impreuna, doar noi 2 . Eu nu aveam habar ca el inca mai pastra legatura cu acea fata . Eu rupsesem orice legatura cu acel baiat ...
Am suferit atata, cand am aflat , era sa nu iau licenta. Dar mergeam la f multe masluri si ascultam cat puteam de duhovnic .
Am crezut din nou ca el a terminat o cu ea .
Mi a incoltit ideea ca poate ar fi bine sa ne facem o viata frumoasa intr o tara cu mult posibilitati ,asa cum visasem mai intotdeauna. Ne am pregatit actele , dar el nu prea facea nimic in acest sens , doar eu eram gata de plecare si entuzaismata .
Am plecat singura.Eram f dezamagita, si imi spuneam : va vedea el ca voi gasi pe cineva care ma va aprecia si va face totul ca sa nu ma piarda . Am cunoscut un roman si ne am mutat impreuna. Era tot ce visasem vreodata, sa locuiesc cu un baiat care sa ma iubeasca ,sa mergem la cumparaturi impreuna, sa ne plimbam cu bicicleta, etc...
Dar cel cu care locuiam era de fapt f diferit de cum il credeam . Nu mai fuma pt mine , nu mai pastra legatura cu anumiti prieteni pt mine , fusese casatorit ...
Pe masura ce imi dadeam seama ca viata mea devine un cosmar ,fostul meu logodnic incepuse sa dea iar semne.
Eu am vrut sa nu mai am nimic de a face cu el , el insa nu m a lasat .
Mi a trimis mereu mesaje ,a fost tot timpul in legatura cu familia mea. A facut planuri de casatorie si eu tot mereu asteptam ca poate va veni , ca intr adevar si a dat seama ca ii lipsesc si va veni .
Nu a fost asa. I am spus ca sunt cu cineva ,crezand ca poate il voi incuraja. Ce prostie...
Apoi ,dupa 1 an jumate , m am hotarat sa ma mut singura. De atunci sunt singura : iunie 2010.
In tara am venit de 4 ori de cand am plecat , ne am vazut de fiecare data .
Ultima data am venit in octombrie. M a asteptat la aeroport , am fost la munte ,la un restaurant , nu am ramas peste noapte . Si am facut din nou planuri de viitor . Mi a zis ca vrea o fetita.
Cu 3-4 ore inainte sa plec,am fost la niste maicute care imi sunt f dragi ,niste calugarite care ne cunosc de 10 ani , si ne stiu toata povestea,care s au luptat din rasputeri sa ne ajute si sa ne sfatuiasca pt a ne casatori odata. Una din ele , cea mai in varsta si mai inteleapta care e ca din familie pt mine , mi a spus ca ea considera ca trebuie sa stiu : el s a casatorit , si s a casatorit cu acea fata . si s a casatorit in aceeasi zi a logodnei noastre- asta o stiu de la el , am vb ulterior detaliile .
Am fost devastata ,mai ales ca nu mi a spus,nici mie ,nici alor mei . Mi am pierdut orice reper . Sunt pe cale de a lua anumite decizii gresite , dar incerc sa ma tin tare cat pot , sa nu o fac .

Imi doresc atat de mult o familie , a mea , cu pace si nimic mai mult . In tara in care traiesc , oamenii sunt departe de Dumnezeu , aud atatea drame pe zi ce trece , incat povestea mea e nimic ... Nici nu mai stiu ce sa cred si toti imi spun sa nu ma casatoresc .
Insa din toata viata si experienta mea , va spun din suflet ca cred ca totul se poate cu ajutorul lui Dumnezeu , si daca faci un efort si esti cum trebuie , Dumnezeu nu te va lasa si va iesi bine in final . trebuie doar putin efort si din partea noastra, pt a respecta ce ni se cre . pt ca regulile au fost create spre binele si folosul nostru,nu pt a ne tortura sau ingreuna viata.

Sper ca nu v am plictisit si cum o zic mereu , experienta si sfaturile mele sper sa poata ajuta cat de putin .

Doamne ajuta !

Doamne ajuta !
Credinta trebuie sa o transpunem si in fapte ,parintii nu ar fi trebuit sa accepte aceasta logodna de proba.
Duhovnicul meu a dat sfat celor ai caror copii au cate o legatura fara a fi cununati sa nu accepte sub nici o forma ca acestia sa stea la ei in casa pana la nunta.
Ei ,parintii , s-au incarcat cu un pacat care trebuie spovedit.
Multi parinti sunt foarte linistiti daca unul din copii ,in special daca au baiat ,sta necununat.Li se pare normal pt.aceste vremuri.
Este un pacat in familie de care se fac paratasi toti ,inclusiv parintii.
Viitorul nostru sta in mainile noastre ,nu trebuie sa stam cu mainile incrucisate si sa asteptam sa ni se intample ceva bun.
Trebuie pocainta pt.ce am gresit ,spovedanie curata si sa nu mai repetam pacatul savarsit.
Dumnezeu le randuieste pe toate la timpul lor.

Cristina, foarte incalcita povestea voastra. Cred ca raul a pornit, cum a spus si Anita, de la acea logodna de proba facuta cu acordul parintilor cand voi aveati 20 de ani. Multi nu-si dau seama ca de la aceste concubinaje pleaca multe rele si pacate, care mai tarziu le afecteaza casniciile, copiii etc. Sunt pacate de capatai si cred ca trebuie spovedite de fiecare membru al familiei, ca sa nu mai existe "urme".
In linii mari, baiatul pe care tu l-ai iubit imi pare ca nu stie ce vea si ca e influentabil - de exemplu, prima voastra despartire "sub influenta unchiului" nu e prea clar motivul... desi erati logoditi, cum a plecat asa? - si apoi a intalnit pe altcineva, te-a mai cautat, s-a casatorit si nu ti-a spus si acum iti spune ca vrea o fetita cu tine?!... Nu pare genul de om pe care sa te poti baza, asa imi lasa mie impresia. Ti-a ascuns prea multe lucruri importante si te-a lasat sa speri in relatia voastra, desi el era pe alta frecventa si cu altcineva.... Cred ca Dumnezeu n-a ingaduit sa va casatoriti ca sa nu suferi mai mult, sunt sigura ca poti intalni pe cineva mai bun si mai matur.
Acum iti ramane sa reflectezi putin la cele intamplate, stabileste tu insati ce-ai gresit si roaga-te Maicii Domnului sa-ti calauzeasca pasii mai departe, spre omul cu care sa poti avea familia pe care ti-o doresti. Toti gresim, ne poticnim si cadem dar important e sa ne spovedim pentru ce am gresit si sa mergem mai departe, cu nadejde in Dumnezeu.
Doamne-ajuta!

Doamne ajută!
 

L-aș adăuga și pe Costel la această listă masculină. Precum și pe un prieten care nu mai scrie aici cam de multișor (decât ocazional): "iosif" - știu că acum este preot (în Germania) și are o familie foarte reușită, deși era și el în niște dileme la un moment dat. Marius "dmb", care mi-ar place să mai dea un semn de viață (chiar și pe acest forum care uneori pare o pierdere de vreme).

Poate și geo_nektarios ar vrea să revină o secundă, măcar pentru a da aici o marturie frumoasă. Ar mai fi și Scoțianul, care nu știu pe ce meleaguri umblă, dar ar fi frumos să revină și el pe acest "picior de plai" și să ne încânte (și încurajeze, în același timp) cu postările sale. OmuBun sper că și-a mai revenit după starea de convalescență și poate va avea bucuria să împărtășească (din nou) trăirile sale cu noi..

Ah, și sunt și câteva "fete" de la care mi-ar place să aud experiențele lor de viață luminoasă în iubire : Jenica (alias eduardd) - trebuie să-și facă și ea cont nou! Dorina, știu că mai citește pe aici, și cu siguranță mai sunt și altele, însă am un lapsus al nick-urilor la momentul ăsta.

post scriptum : mi-am adus aminte de niște colegi care cu siguranță au de spus ceva frumos pe acest subiect: stefan_florin, Florin-Ionut, Mosh-Neagu, Mihnea Dragomir (când o să revină, că postește de la forum până la Paște :5:).
Iar dintre fete: ory și Fani71.

Nu exista secrete pentru o buna vietuire in familie. Exista in schimb iubire si lipsa de iubire. Daca in timpul zilei iti aduci macar din cand in cand aminte de cei din familie, e dovada ca ii iubesti si cu siguranta te intelegi bine cu ei. Daca iti aduci aminte de ei doar cand intri in casa, e semn ca ai asezat altceva si nu familia in inima ta. Iubiti si veti vedea ca omul este cu adevarat creat dupa chipul lui Dumnezeu. E capabil sa spuna noi, nu doar eu.