Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?
 

Câţi dintre cei ce s-au unit, iubindu-se, în Biserică, nu ajung, oare, după o vreme, uneori scurtă, alteori lungă, să aibă neînţelegeri, conflicte, ce pot ajunge la divorţ (care poate însemna sfârşitul relaţiei sau nu).

Să fie, oare, una din menirile tainei nunţii tocmai acest război, purtat uneori pe viaţă şi pe moarte (duhovnicească) cu cel pe care îl iubeşti, culmea, cu atât mai mult cu cât încleştarea e mai aprigă?

Aţi constatat, cei care aţi trecut prin focurile căsătoriei, o lămurire a aurului sufletului vostru sau al soţului? Aţi simţit că fiecare luptă emoţională purtată cu celălalt e o provocare, uneori extrem de puternică, de a vă învinge propriul egoism sau din contră, de a vă apăra credinţa în faţa atacurilor egoiste ale celuilalt?

Este, oare, normal în căsătorie acest război care vizează iubirea, în cele din urmă? Se poate trece, în urma unei lupte în doi de o viaţă, de la iubirea de sine la iubirea curată a celuilalt şi la iubirea împreună, desăvârşită, a lui Dumnezeu?

De cati ani esti casatorit? :)

De mulţi. 18.
Totuşi, poate că postarea mea e cam personală, însă am lansat-o cu o intenţie de generalizare. În toţi anii ăştia, mai ales citind Filocalia, mi-am dorit să existe nişte scrieri duhovniceşti care să-i privească şi pe cei căsătoriţi. Vedeam că scrierile ascetice nu sunt potrivite căsătoriei decât parţial.
Pe de altă parte, lupta, atât cu sine cât şi cu celălalt, începea să se intensifice, iar ştiinţă despre cum trebuie purtată, despre când trebuie să învingi şi când să te laşi învins, despre lucrurile la care trebuie să renunţi şi cele la care nu trebuie cu niciun chip să renunţi nu aveam.
Cred că un schimb de experienţă cu privire la aspectele astea despre care nu prea se vorbeşte ar putea fi multora de folos.

Aoleu, ai omorat speranta in cei care credeau ca o data cu timpul lucrurile pot merge mai bine. :78:

Sunt si scrieri "dedicate", dar cred ca oricine are o viata duhovniceasca ajunge in casnicie la concluzia si atitudinea frumos exprimate de tine mai sus.

Păi şi eu sper că vor merge mai bine cu timpul. Dar nu fără luptă. Care, într-adevăr, nu putem şti câţi ani va dura, dacă nu cumva până la sfârşit, şi nici nu ştim dacă vom birui sau nu. Însă cred că niciodată, nici atunci când ai primit nenumărate lovituri, nici atunci când totul pare pierdut, nu trebuie să te socoteşti învins. Doar de Hristos să nu te desparţi niciodată.
Numai că uneori e greu să distingi în propria viaţă care e voia lui Dumnezeu, ce trebuie să faci, ce să alegi, mai ales când în conştiinţa ta răsună într-un fel, iar în a soţului tău altceva e imperativ.

Eu sunt foarte nedumerita.
Nu mi-as fi imaginat casatoria ca o lupta cu celalalt.

Citez: "Pe de altă parte, lupta, atât cu sine cât şi cu celălalt, începea să se intensifice, iar ştiinţă despre cum trebuie purtată, despre când trebuie să învingi şi când să te laşi învins, despre lucrurile la care trebuie să renunţi şi cele la care nu trebuie cu niciun chip să renunţi nu aveam. "

Cum adica sa invingi sau sa te lasi invins? Miza care este? Orgoliul?

Frate, pentru asta există duhovnic. Şi mai important decât atât, nu degeaba Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul spune că "este bine ca întreaga familie, bărbatul, femeia şi copiii, să aibă acelaşi duhovnic", pentru că ajută mult. Sunt sigur că ştiai lucrul ăsta. Iartă-mă, dacă găseşti vorbele mele de prisos!

Eu am o alta nedumerire.Ce faci daca sotul,sotia se pocaieste,adica isi schimba religia si nu se consulta cu tine?Mai poti sa ai speranta ca "totul va fi bine"?Ai tu voie sa mai zici ceva?Pana la urma este vorba despre suflet,si fiecare raspunde de al lui,nu?Asta dupa aproape 26 de ani.Cu siguranta sunt vremurile de pe urma.Doamne ajuta!

Cred ca vrea sa spuna cu partile negative din celalalt, nu trebuie sa-l lasi de izbeliste, mai ales cand afecteaza viata de familie.
Desigur, nici nu poti forta nota dar nici nu le poti lasa la voia intamplarii.

Miza sunt valorile spirituale.

Avem de dus o lupta cu noi insine si nu cu cei de langa noi. Ne sunt date incercari pentru a trage invataminte din acestea, chiar si prin casnicii nostrii uneori.
Nu se poate fara Cruce! De aceea cred ca nici nu exista 'suflet pereche', 'sot/sotie ideala'...ci doar Cruce, de care nu trebuie sa fugim...

Fericite sunt căsniciile în care această luptă nu există, iar viaţa se desfăşoară armonios, în bună rânduială, iar cei doi ajung la capătul ei ţinându-se de mână, la fel de îndrăgostiţi ca la început (sau şi mai mult).

Însă după cum vede oricine în jurul lui, dacă nu în propria casă, multe căsnicii se destramă după o vreme, sau dacă nu se destramă, se ajunge la o înstrăinare între cei doi, la necomunicare, dacă nu chiar la ură. Fiecare e pentru sine, fiecare îşi trăieşte propria viaţă şi încearcă să se bucure, cum poate, pe sine însuşi. E semn că lupta pentru iubire şi credinţă a fost pierdută, sau poate nici nu a avut loc.

De multe ori căsnicia începe cu o iubire doar sufletească, neînduhovnicită. În cazurile bune, cei doi sunt credincioşi şi îşi pun problema desăvârşirii (creşterii) împreună. Totuşi, trecerea de la iubirea sufletească la cea duhovnicească nu se face uşor, şi ea poate dura mulţi ani, în care celălalt te va sili mereu să te autodepăşeşti, să-ţi jertfeşti egoismul. El îţi va pune de multe ori în faţa ochilor, uneori cu brutalitate, o oglindă în care nu vrei să te vezi, pe care o vei refuza. Îţi va spune, poate, cuvinte dure, pe care ori le vei respinge, socotindu-le ca venind dintr-o inimă rea, ori le vei accepta şi vei face efortul să ţi le însuşeşti, iar atunci îţi vor fi de folos, smerindu-te şi ajutându-te să te pocăieşti mai bine.

Lupta cu celălalt, dacă nu e lipsită de aspiraţie duhovnicească, nu e doar o luptă egoistă; e şi egoistă, pentru că foarte greu scapi de duşmanul din tine, dar e şi pentru celălalt, pe care continui să-l iubeşti şi îi doreşti mântuirea aşa cum ţi-o doreşti şi ţie. Poţi fi ispitit foarte tare să-l urăşti. Şi dacă nu-L chemi mereu şi mereu pe Hristos în ajutor, să mijlocească între voi, cazi, ajungând la nişte sentimente oribile. Dar dacă Îl chemi, s-ar putea să ajungi să iubeşti cu adevărat, cândva.

Războiul acesta poate fi uneori deosebit de dramatic, cu înfrângeri ce ţi se par catastrofale. Însă dacă îţi păstrezi credinţa şi dragostea, dacă atunci când te vezi doborât la pământ ştii că nu te-ai lepădat de Hristos, că n-ai căzut din dragostea Lui şi că mereu te-ai străduit să-L asculţi pe El, nu pe tine, vei vedea că, tocmai atunci când ai pierdut totul, ai câştigat, de fapt, Împărăţia.

Poţi fi tentat să-l învingi pe celălalt cu argumentele proprii, pe care le consideri foarte îndreptăţite, cum ar fi cele legate de credinţă, de ce consideri tu că este prioritar în viaţa voastră (de multe ori priorităţile nu sunt aceleaşi pentru cei doi), sau să te laşi învins de argumentele lui, pentru dragostea pe care i-o porţi. Dar poate apărea o dilemă, poţi fi sfâşiat între dragostea de Dumnezeu şi dragostea de soţ uneori, el cerându-ţi, poate, să-i jertfeşti tocmai pe cea dintâi.

ceva frumos
 

Adevărat, lupta e cu noi înşine. Dar în căsnicie întrepătrunderea cu celălalt poate fi atât de strânsă (şi trebuie să fie aşa), încât n-ai cum să nu-l afectezi şi pe el; sau el pe tine. De câte ori nu auzim, mai ales în cazul soţiilor, că vor ca soţul să se schimbe? (în timp ce ei, din contră, doresc ca ele să nu se schimbe).
Deci nimic nu mai este individual după ce te-ai căsătorit: nici lupta cu sine, nici rugăciunea, nici mântuirea. Totul e împreună; şi e minunat acest împreună, e cu adevărat taină dumnezeiască, dar e şi luptă grea uneori. Poate fi ca un foc - spre mântuire sau spre pierzanie.

Aici eu sunt dusa cu gandul la vorbele Sf Serafim de Sarov: 'Dobândeşte pacea, şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui.'

[quote=AlinB;427322]Aoleu, ai omorat speranta in cei care credeau ca o data cu timpul lucrurile pot merge mai bine. :78:

Corect. Ce sa mai zicem atunci noi incepatorii?

Poate sa nu fie o lupta, asta daca tu faci ce spune el sau el ce spui tu. Dar cat o sa rezisti?

Lasand gluma la o parte, am auzit ca o casnicie sau o cumunitate in care nu exista certuri, discutii incontradictoriu, nu e tocmai ok, e posibil ca toata lumea sa se prefaca ca e totul bine si la un moment dat sa explodeze ceva... Ma rog, nu stiu sa ma exprim mai plastic la ora asta.

Poate ca si in relatia cu sotul/sotia putem fii ca si in relatia cu Dumnezeu, "fii, argati sau robi".
Adica sa existe raporturi de iubire, obligatie sau frica.
Poate exista o corelatie intre felul cum Il vezi pe Dumnezeu si felul cum iti vezi sotul/sotia. (Sau poate nu, in cazul meu nu e valabil.)
Poate ca suntem lasi, chiar daca ne batem cu pumnii in piept ca nu avem nevoie de altceva/altcineva pe lumea asta decat de Dumnezeu, totusi avem nevoie unii de altii. Pana la urma asa am fost lasati de Dumnezeu, sa traim in comunitati si mai ales, chiar El a binecuvantat randuiala casatoriei. Poate tocmai asta e marea provocare pentru noi. Chiar daca credem ca ar fi mai usor pentru mantuirea noastra sa traim singuri, atunci nu am mai putea sa perpetuam specia, si poate ne-ar fi greu chiar sa supravietuim. Daca insa ne adunam in "haite" mai mari si ne gandim doar cum sa ne facem viata mai buna, indepartandu-ne ne voia Domnului, ajungem unde am ajuns acum.

Lupta...
 

Ca si fratele nostru (Ne)priceputu, m-am lovit de-alungul timpului de lipsa scrierilor duhovnicesti despre casnicie scrise de preoti sau mireni cu experienta. Lucrarile scrise de calugari nu sunt relevante pentru multitudinea de "lupte'' se dau intr-o familie. Daca unul e credincios, celalalt nu este, poti sa-i spui tu despre calitati divine sau frumusetea trairii impreuna a credintei? Poate te ia ca esti aiurit si de aici inainte tine-te frate la razbelul cu demonii invocati! Cred ca si in acest subiect pe forum se face prea multa teorie si prea putina practica. Daca eu zic ca cunosc o sotie care nu a lasat sotul sa duca fata cand era mica la biserica, voi mari teologi, ce ati fi facut in locul lui?! Cumva-cumva a dus-o, dar in ea nu e acea credinta VIE care lucreaza IUBIREA lui HRISTOS, deoarece nu a venit indrumarea de la ambii parinti (iar mama e mai apropiata de copiii, nu?). Credeti ca nu s-a rugat si nu a postit sotul pentru ele?! Credeti ca nu a plans pentru ele?! Credeti ca nu a avut momente in care a zis ca ce cauta el acolo?! Credeti ca nu s-a BUCURAT pana la Cer cand s-au spovedit si impartasit impreuna?! Si in ciuda a toate a vazut ca zdrobirea inimii lui a fost degeaba?! Care au fost roadele? Sub raze firave de lumina se ascund palcuri groase de necunoastere religioasa, patimi care izbucnesc din te miri ce, autosuficienta ignorantei...
(Ne)priceputu e de fapt mare priceput...E TRAITOR.

Acest razboi nu este altceva decat rezultatul tensiunii permanente dintre omul cel vechi si omul cel nou, dintre lumea cazuta si cea transfigurata in Hristos.

Uitam insa adesea ca lupta aceasta, impotriva "imparatului acestei lumi" si a pornirilor noastre pacatoase, nu trebuie sa fiu una in doi, ci impreuna cu Hristos. El este Izbanda noastra, Mantuitorul nostru. Numai El poate preschimba oricand "apa in vin".

Cred ca renuntand la vorbe "mestesugite" pana la urma cauza luptei dintre doi bine-credinciosi nu poate fi alta decat interventia necuratului.
Daca insa un credincios/credincioasa isi ia un sot/sotie necredincios/oasa, nu stiu care este explicatia : e ispita diavolului pentru a-l pierde pe credincios, sau e o incercare de la Dumnezeu?
Mai sunt si situatii in care amandoi sunt aparent necredinciosi, iar (doar) unul din ei la un moment dat se trezeste, si incearca sa-l traga si pe celalalt dupa el. Aici s-ar putea spune ca e intr-adevar o incercare de la Dumnezeu, si inca una grea.

fallen
Esti inteligent...Nu te flatez...In ultimele 2 posibilitati pe care le-ai enumerat, ce ai face?
Ai fost vreodata tocat marunt ca si ceapa, apoi sarat si...apoi aruncat la gunoi?
Doamne-ajuta!

Pai ce sa fac? Sincer, ma aflu chiar eu intr-una din situatiile respective, nu stiu exact in care, dar mai degraba in ultima. Incerc sa ma adaptez, sa impac si capra si varza (ceilalti colegi nu sunt de acord cu asta), sa am rabdare si sa sper ca intr-o zi ii va lumina Dumnezeu mintea si lui. Cateodata exasperez, recunosc, de multe ori chiar hulesc. Noroc ca Dumnezeu are mai multa rabdare si intelepciune decat noi oamenii si ma primeste inapoi. Parintele m-a sfatuit sa-mi pastrez credinta in suflet si sa nu ma mai cert cu lumea care nu e de acord cu mine.

Oamenii nu iti vor neaparat raul, mai ales cei apropiati. Sunt doar putin invidiosi, sau se simt exclusi, sau le e teama sa nu te piarda, sa nu ii parasesti.
Acum sunt intr-o dispozitie "iertatoare", dar am si eu momente, lumea de pe aici stie, cand...tun si fulger, sau cad in depresie si deznadajduiesc. Dar se pare ca intotdeauna e mai usor sa dai sfaturi sau sa incurajezi pe altii.

...iar eu i-am spus parintelui ca Dumnezeu mi-a raspuns nedumeririi mele (si eu intru a 3-a categorie...) si sa am "DRAGOSTE SI RABDARE" si parintele nu a facut decat sa confirme ce mi-a zis SEFUL CEL MARE... Am injurat, m-am rugat pentru iertare, cate nu am spus, DAR chiar si asa Dumnezeu MA IUBESTE! Desi ne razvratim, ca nu mai putem rabda atatea, totusi ne intoarcem la crucea noastra. Sufleteste m-am urcat pana la Cer, am coborat pana la iad, si totusi STIU ca EL ne vrea COPTI ca si placintutele cele gustoase, nu aluat necopt! Oare cati putem iubi ca si Sfantul Siluan Athonitul sau mai bine zis sa ne lasam iubiti de Dumnezeu in asa mare masura?
---------------------------------------------------
Doamne, nu-ti intoarce fata Ta de la mine, fiul Tau...

Oarecum off-topic: voi v-ati casatori cu cineva necredincios? (In ipoteza ca noi facem parte dintre cei care suntem cel putin interesati sa fim credinciosi...) Sau cu cineva pe care nu-l iubiti si pe care de fapt nu prea il placeti, doar din considerentul de a nu ramane singur? Pe considerentul ca nici noi nu suntem perfecti si nu e cazul sa avem prea multe pretentii de la celalalt?
De fapt intrebarea merge prea departe... Primul pas ar fi: cat de prieten poti fi cu un asemenea om? Ce fel de relatie poti dezvolta cu el?

Cu scuzele de rigoare pentru a fi off-topic si cu rugamintea de a nu fi prea duri in raspunsurile dvs...

Casatoria presupune o lupta, intr-adevar, doar ca razboiul NU-L PURTAM CU CEL DE LANGA NOI!
Lupta o ducem cu ispitele, cu propriile noastre patimi, cu atacurile vrasmasului.. DAR NU CU SOTUL/ SOTIA.

Daca punem problema luptei in familie, ceva este foarte, foarte gresit.. Grija noastra este mantuirea. Sunt convinsa ca ne putem mantui indiferent de actele sau credinta celui de alaturi.
Iar sub pretextul ca ce sa spun, trebuie sa-l indreptam pe acela ne cultivam doar propriile patimi (mania si orgoliul).
Avem porunci dupa care ne traim viata, dar "intoarce-ti sotul la credinta", "arata-i sotului ca tu ai dreptate" nu fac parte din porunci.

Te toaca sotia marunt ca pe ceapa si pune sare?
SI CE DACA?
Nu mai poti rabda? Doare orgoliul? Iti datoreaza cu adevarat ceva? Chiar iti datoreaza ceva? De ce? Pentru ca esti foarte special, foarte bun? Chiar esti?
Nu vreau sa par dura, dar cand PRETINDEM altora ascultare sau iubire sau orice altceva, ce ne motiveaza? Nu tocmai ideea ca meritam? Ca e ceva de capul nostru?
Ca daca am fi cu adevarat credinciosi smeriti, nu am simti ca ne toaca cineva marunt.

@fallen
 

Ultimul meu mesaj nu se refera si la tine.
Imi pari prea isteata ca sa te las asa, chiar daca iti par dura (sau nesimtita).

Foarte brutal si pe scurt: nu ai nici un merit ca rabzi. Dar nici unul.
Nu ti se calculeaza ca un mare plus in plan duhovnicesc, dimpotriva.
Pt. ca iti lipseste cerinta minimala care ar schimba totul in favoarea ta.

Intrebarile retorice sunt de la doamne nu de la domni... Credinta ne invata ca femeia e datoare sa-si asculte barbatul...Dumneavoastra subscrieti?
Daca ati fi barbat ati intelege ca in primul rand asa zisul orgoliu masculin e de fapt o trasatura data barbatului de insusi Dumnezeu si nu e orgoliu, ci o calitate necesara acestui gen in persoana proprie, in familie si societate, dupa cum femeia are calitatile date ei de Dumnezeu.
Ori aceste calitati native e necesar sa fie cultivate in viata de zi cu zi. Daca tu ca femeie sau ca barbat esti "motivat" religios sa ti le astupi sub lozinca sa fii bland, tolerant, rabdator, smerit, sa (tot) lasi de la tine, poti sa ajungi la a purta in sine un razboi mai presus de "razboiul sexelor" care ALA e razboiul orgoliilor. Asa apoi sa ajungi la o subestimare de sine, sa te transformi intr-un calugar familist, un neinteles si (auto si)exclus. Am priceput aluzia la "doar ala credincios are dreptate" si la taierea orgoliului. Facem taierea lui, dar nu si la exprimarea convingerilor religioase, in extenso spirituale, care ne sunt taria si "apa" din care bem si care ne conduce si lumineaza nu doar in rugaciune si Biserica, ci si in viata de zi cu zi. Stim cine ne este Stapanul, si nu e stapanitorul acestei lumi, care lucreaza mai abitir in aceste tipuri de casnicii, precum ne spune Sfanta Scriptura.
Fallen zicea mai jos:
-se pare ca intotdeauna e mai usor sa dai sfaturi sau sa incurajezi pe altii
-sa nu ma mai cert cu lumea care nu e de acord cu mine
Vedeti care sunt stadiile prin care trece o casnicie oarecare si veti vedea ca de fapt perioada fluturilor tine putin...APOI urmeaza perioada mult mai lunga in care cei doi incep sa se adapteze unul dupa celalalt. Casnicia ideala calugareasca este ca cei doi sa fie curati trupeste si inainte si dupa nunta. Nu prea am auzit in practica asa ceva. Chiar nu putem vedea mai mult decat lozinci, norme si prescriptii? Casnicia este STATISTIC razboiul sexelor, dar si dragoste fauritoare de prunci. Are partile ei bune si rele. Lupta ar trebui sa se duca pentru o mai buna comuniune intre soti, nu unul contra celuilalt. Din orgolii personale, din manevrele parintilor lor, din dorinta de putere asupra celuilalt, santaj emotional sau sexual, si cate si mai cate. Fiecare acesta manifestare este de fapt o manifestare a demonilor in destabilizare casniciei, folosind defectele sotilor. La multitudinea de probleme si de astfel de ispite putini credinciosi pot sa faca fata perfect.
Va doresc sotie sau soti si o casnicie perfecte.

Incep cu finalul: nu-mi doriti sot perfect sau casatorie perfecta pt ca nu-mi doresc asa ceva.. Ba chiar cred ca nu conteaza "perfectiunea" unei casatorii.
Importanta este mantuirea si cred ca stie Dumnezeu mai bine ce da fiecaruia si de ce.

2. Spuneti : "Credinta ne invata ca femeia e datoare sa-si asculte barbatul...Dumneavoastra subscrieti?"

Bineinteles.
Se intelege ca este vorba de oameni credinciosi si de casatoria crestina?
Nu cred ca sa refera la casatorie civila, concubinaje sau altfel de aranjamente.
Unde a zis Fallen ca e maritata?
De aici sfaturile mele catre ea.

Pe de alta parte, cine a luat nevasta/ sot necredincioasa/necredincios.. Pai sa fie sanatos si sa se.. smereasca.. De unde atatea pretentii cu ascultarea si restul? Nu s-a inteles inca faptul ca regulile pt familia crestina se aplica familiei crestine si nu altor tipuri de familii?

3. Mi se pare chiar prea de tot afirmatia ca Dumnezeu a facut barbatul orgolios, de parca l-a infrumusetat cu vreo calitate!

Mie mi se pare dubioasa rau atitudinea asta de "altul este vinovat".
(l'enfer c'est les autres)

Sa incepem razboiul duhovnicesc cu sotia, iar indreptarea familiei cu indreptarea celuilalt.
Ca la noi in ograda este totul curat stralucitor.

Sa mai amintesc ca in Romania crestina una din trei femei a fost victima violentei conjugale?

Ar trebui inceput un thread pt barbatii care cred ca orgoliul e calitate masculina necesara. Aduc eu titlul: mania mantuitoare (ca mai era aici cineva care argumenta mania impotriva nevestei prin "Maniati-va si nu gresiti" de parca ar exista o porunca / sfat in sensul acesta). Sau "mantuire cu pumnul".

Eu sunt socata de ideile scornite de mintile unora.
Cum adica razboi duhovnicesc cu nevasta?
Nu-mi vine sa cred.

Ai grija, nu spune ce te sfatuiesti cu duhovnicul, de fapt nimic din ce discutati voi in taina Sf Spovedanii... iertare pt off topic

Nu pot da fiu ipocrit. Intrebarea e clara si raspunsul corect e altul:DA. In naivitatea mea eu cred ca o pot schimba. Desi eu sunt primul care sustine ca oamenii se schimba foarte greu. Dar pana la urma cine a spus ca mantuirea e un "proces" usor.

Nici aici nu dau raspunsul corect: NU. In principiu nu sunt adeptul copromisurilor, dar daca as face compromisul de a ma casatori cu cineva pe care nu o iubesc nu ar fi pe considerentul de a nu ramane persoana respectiva singura.

prietene, ce descriere ai facut si tu casatoriei! Parca e romanul "Cei 2 muschetari" unde cei 2 conbatanti se afla intr-un continuu duel, pe viata si pe morte. Doamne ajuta!

Eu cred ca sursa conflictelor este intotdeauna dorinta (eu vreau aia, el vrea altceva).
Chiar daca nascocim noi te miri ce motive sublime si inaltatoare, tot dorinta (sau frustrarea ei) este la baza actiunilor noastre.
Nu suntem chiar asa spiritualizati cum ne place noua sa credem.

Din experienta mea de femeie maritata (si nu numai) stiu urmatoarele:
1. daca alegi o pozitie cu care jumatatea nu este de acord, ea se va intari in pozitia ei contrara (adica se pregateste psihic sa o sustina si sa nu se clinteasca de acolo). Cu cat mai extremi devenim in atitudinea noastra, cu atat mai mult se intareste si partenerul in.. extrema opusa!
(fapt psihologic atestat in studii, experimente etc..)
De aceea sa sustii de florile marului nu-s ce invatatura crestina in fata unui sot indiferent (ca ne luam singuri rol de invatatori ca asa credem noi ca trebuie sa facem), va avea exact efectul invers in majoritatea cazurilor.

2. Pentru fiecare lucru pe care dorim sa-l facem cunoscut sotului (sotiei) exista un moment sau o conjunctura potrivita. Daca noi nu putem de nerabdare sa-i spunem acum ceva (ca acum am decis ca nu se mai poate si trebuie sa schimb starea de fapt), dar partenerul NU are dispozitia necesara pt o discutie sau nu este momentul sau suntem in conflict etc.. efectul va fi invers celui dorit.

3. In general este bine sa stimulezi receptivitatea celuilalt printr-un compromis. Vrei sa-l faci sa te asculte? Il asculti tu intai pe el. Dar sa-l asculti (adica NU DESCHIZI GURA!)!
Vrei sa vina cu tine la biserica? O astepti doua ore sa se pregateasca, chiar daca ajungi primele dati la sfarsitul slujbei.
etc. etc..

4. efectul rebound.. Nu stiu cum se numeste acest fenomen, dar eu il vad ca un rebound. Dupa ce el/ea te toaca marunt si pune sare, DACA O LASI SA EXAGEREZE, adica sa-si verse nervii, cum ar veni, si nu-i dai motov sa se indreptateasca (adica nu-i raspunzi, pe scurt si rabzi totul ca la carte), majoritatea fiintelor normale vor simti ca au procedat gresit, se vor simti vinovate si vor fi dispuse sa faca concesii. Concesii cu atat mai mari cu cat se simt mai vinovate. Este un moment care trebuie exploatat la maxim.
Este greu de explicat. In general fiecare stie dinamica propriilor conflicte (mai ales daca nu se lasa dus de manie sau orgoliu) si va spun ca exista intotdeauna momente in care se pot obtine concesii, cu conditia sa ai incredere in celalalt. Daca ai in cap ca celalalt este o javra si raspunzi cu manie, nici nu vei invata nimic din conflicte, nici nu vei obtine nimic (in sensul imbunatatirii relatiei, desigur, nu in sens egoist).

In ce ma priveste, am postat de mai multe ori aceasta convingere personala: mare dar de la Dumnezeu este ca un barbat crestin sa aiba sotie credincioasa, o sotie crestina! (vorbesc, desigur, in numele meu) Mare dar, in primul rand cu sensul de mangaiere, de odihna... Imi inchipui ca si pentru femeia crestina este la fel.
Totodata cunosc si oameni de confesiuni diferite care au o viata de familie foarte frumoasa.
Dupa cum am cunoscut, in neamul meu, cateva femei jertfelnice, ortodoxe, care au avut barbati foarte dificili, cu totul nedusi la biserica (unul dintre ei ma ingrozea cand eram copil, avea o figura fioroasa si un comportament de bruta, pur si simplu) si care au trait cu ei pana la batranete, doar moartea despartindu-i. Si i-au iubit, in felul lor, au avut grija sa fie mame si sotii bune, si-au vazut de obiceiurile lor consfintite prin traditie, au ramas in Biserica. Frumoase femei, hematii purtatoare de oxigen in sangele Bisericii noastre romanesti dintotdeauna... Slava lui Dumnezeu!
In ultimii ani am dus o lupta frumoasa cu sotia mea, in felul urmator: parca ne intreceam, cumva, nu stiu cum de se facea, ca sa ne apropiem mai mult de Biserica (noi fiind la inceput atei, agnostici, nu mai stiu cum...). Uneori i-o luam eu inainte (cam asa e regula la noi, eu sunt mai receptiv, mai prompt, insa ea este mai stabila, mai serioasa in tot ce face - diferenta e in primul rand a firii, tine de temperament), insa aveam bucuria sa constat ca ma surprindea cu "realizari" si mai mari.
De exemplu, eu am dat tonul la rugaciune, am insistat, am dat exemplu, am gasit imediat receptivitate la copii. Frumos, insa, sotia mea a fost cea care a facut ca Duminica sa fim musai la Sfanta Liturghie.
Eu puneam ceva, ea punea altceva, treptat am realizat cate ceva impreuna, cu Mila lui Dumnezeu...
Dificultatile au venit din partea mea, de obicei. Am fortat ritmul, am presat, am crezut ca e bine ce fac... O grabeam, chiar o certam... Ma simteam neinteles, blocat in "ascensiunea" mea duhovniceasca... Idiot! Infantilism cras, demn de barbatul macho, adica o aplicatie fina, subtila, a baietelului cu pantaloni trei sferturi...
Ea insa a avut rabdare (capitol la care ma bate mar) si, cu vremea, am realizat ca greseam.
Si inca un lucru! Femeile duc greul gospodariei, orice s-ar zice. Poate ca seara nu mai au dispozitia si puterea sa discute vreun verset, sa citeasca vreo pagina de duh, ci poate se rezuma la o rugaciune mica, numai de ele stiuta, pe care o soptesc cand, frante de oboseala, pun capul pe perna... In acest context, am realizat ca e cu totul nepotrivit ca noi sa le alergam cu Filocalia prin casa, sa le tinem predici inaltatoare si sa le reprosam ca iar e candela rece...
Nevointa noastra personala, a fiecaruia din cadrul familiei, il odihneste pe celalalt. Cand cearta cu sine e rezolvata prin Mila Domnului, atunci suntem multumiti si de partenerul de viata. Si aducem slava lui Dumnezeu, laudat fie in veci!

Asa este.. nu cumva sa ajungem la o subestimare de sine.
Ce credinta ar fi asta? Trebuie intotdeauna sa ne afirmam cu putere in familie si societate.
Fiindca de la Adam avem o mare conceptie despre noi insine. Totdeauna credem ca suntem ceva mai mult si credem ca ar fi o mare gresala sa ne socotim ca nu suntem nimic.

Nu mai zic nimic....
(mesajul tau m-a imblanzit)

Din experienta de viata conjugala a bunicilor mei, asa cum o stiu eu si cum mi-a fost povestita, subscriu cu mult aplomb toate cele scrise Anna21. Trebuie rabdare,tact, rugaciune, tacere, exemplu personal si, mai ales, NU TREBUIE AUTOVICTIMIZARE. Bunica nici macar nu il iubea, a fost fortata de parinti sa se marite, intrucat avea doi pretendenti si l-a ales pe bunic, chiar daca il placea mai mult pe celalalt, pentru ca a considerat ca bunicul este mai familist, isi poate intretine familia mai bine si nu e papa lapte, care sa se lase influentat de mamica, asa cum era celalalt. Chit ca fuma, mai mergea cu prietenii la beri, era cam ateu... A zis ca acesta poate tine casa mai bine si asa a si fost.

Cand incepea sa urle bunicul meu ca nu stiu ce nu ii convenea, bunica-mea tacea si se ruga si vorbea cu el cand era linistit si mereu obtinea ce voia, dar mereu. Stia cum si cand sa puna problema, nelamentandu-se aiurea ca o ridiculizeaza ala si ala. Cand vedea ca nu o scoate la capat cu el, incepea sa se roage. Pana la urma l-a facut si sa tina post, si sa mearga la biserica, desi trebuia sa il astepte sa manance, sa se aranjeze si ajungeau la finalul slujbei... Acum a ajuns la 83 de ani si anul trecut a tinut aproape tot Postul Pastilor, fara sa ii spuna nimeni sa o faca,ba dimpotriva. Strasnica femeie, macar ca si ea a inceput prin a fi fetita mamei, dar a avut mereu picioarele pe pamant.


Si eu sunt de parerea lui Lucian. M-as putea marita cu un barbat mai ateu, mai caldicel, bine, nu cu o persoana de alta confesiune, asta nu, si nici cu un hulitor! Prefer asa decat cu unul asa-zis ortodox, care sa aiba impresia ca daca e barbat, poate sa faca ce vrea, un ipocrit plin de ifose, asemanator fariseului. O asemenea atitudine mai mult mi-ar diminua credinta decat mi-ar spori-o. De altfel, ortodocsi traitori de varsta mea am intalnit foarte putini, ba chiar unul dintre ei ar vrea sa se calugareasca (sper sa nu citeasca pe aici). Fireste insa, prefer un om de caracter cu conceptii ortodoxe, dar sanatoase. Pe acelasi loc cu credinta stau faptele, deci caracterul. Cu un caracter defectuos sub poleiala de credinta nu ai ce face, nu ai ce construi. Degeaba citeste el Filocalia, cand e mandru, lenes si centrat numai pe nevoia lui de mantuire, care e si asta o forma foarte subtila de egoism. Adica nu zic ca nu poate deveni alt om - mai greu - dar nu vreau sa imi leg viata cu a lui, numai pe acest considerent, ca e crestin. Plus ca trebuie sa ne intelegem si in lucrurile marunte, safie intelegere, nu cearta. Ca daca nu ne intelegem aici, cum ne vom intelege in cele mari?

Deci razboiul e cu noi insine, nu cu celalalt.
Cad citesc topicuri ca astea, ajung sa dau slava Domnului ca nu sunt maritata.
Dupa cum am citit si retinut de pe forum o vorba a sotului Annei21, noi nu ar trebui sa incercam sa ne mantuim pe spezele sotului / sotiei! Sa nu ii folosim ca instrument de mantuire! Nu mai ajungi sa il vezi ca pe o persoana cu insusiri proprii, cu liber arbitru, ci ca unul care nu stie nimic si care trebuie indoctrinat. Dragoste si crestinism cu de-a sila nu se poate! Trebuie respectat liberul arbitru! Tocmai in asta trebuie sa stea dragostea:

Poate nu e tocmai valabil in contextul asta.

Uite, cineva i-ar putea spune ca asta nu e se aplica in orice situatie.

De ex. nu esti maritata dar convietuiesti cu un tip care este ateu si la limita caracterului, nu te poti casatori cu el ca e varza dar nici nu il poti parasi ca si tu esti varza, induri si crezi ca faci ceea ce trebuie cand de fapt totul e gresit cap-coada.

Asta nu se poate termina bine ca nu are cum, aici anna21 are dreptate.

Pe de alta parte si ea este intr-o situatie particulara care a obligat-o la o anumita pasivitate (sentimentala?) vizavi de celalalt.

Este constienta de situatia lui dar si de neputinta ei asa ca a preferat sa reduca asteptarile la minimum si sa trateze problemele sprituale celuilalt mai mult cerebral decat afectiv-sentimental.
Stie ca nu poate deschide un razboi pentru ca il pierde din start, stie ca nu poate avea sperante ca ar durea (daca mai are ce).
Cine stie, poate mai are si alte abordari pasiv-active si poate in cazul ei particular, asta e cea mai buna atitudine insa cred ca tocmai experienta propie o face incapabila sa inteleaga ceea ce vrea sa comunice N.Priceputu.

Oamenii acopera o infinita paleta de personalitati, atitudini, temperamente, etc.

Anna21 are o anumita experienta, glykys alta, N. Priceputu alta - cine trece prin ceva asemanator sau a vazut ceva asemanator sau simte asemanator, poate sa inteleaga despre ce vorbeste.

Diferenta fundamentala este ca el probabil inca mai are legatura aceea sufleteasca de la inceput fata de sotia sa, in ciuda problemelor si conflictelor.
O mai are si lupta pentru ea, iar asta doare si te mai face uneori si sa gresesti mai mult decat este cazul.
Dar macar relatia este inca vie, afectiv vorbind.

Nu stiu ce prefera fiecare dar cred ca e mai buna deacat o abordare extrem-rationala cu orice sentiment reprimat la maxim.