Sfantul IOAN IACOB HOZEVITUL - Din Ierihon Catre Sion
 

Veti gasi aceasta carte a Sfantului Ioan Iacob Hozevitul (editia necenzurata), aparuta sub ingrijirea ieromonahului Ioanichie Paraiala, ucenicul Sfantului si editata la editura Patriarhiei Ierusalimului in 1999, tradusa si in limba romana, cu o prefata scrisa de IPS Mitropolit al BOSVR Silvestru Onofrei - pentru editia in limba romana (de mentionat ca aceasta prefata nu a fost scrisa special ptr. aceasta carte, IPS Mitropolit trecand la Domnul in 1992).

Descarcare: http://sfioaniacobhozevitul.files.wo...catre_sion.pdf

Citez cu ingaduinta voastra una din poeziile Sfantului - va rog din suflet, cititi-o cu atentie si desprindeti concluziile de rigoare. Poezia se numeste "O Jertfa Neobisnuita":

O JERTFĂ
NEOBISNUITĂ

Împrejurul Mânăstirii
De la Muntele Sinai
Nu erau păgâni ca astăzi,
Peste tot crestini vedeai.

Când a fost robit Sinaiul
De păgânii saracini,
S-a vărsat urgie mare
Contra bieŃilor crestini.

Carii si-au păzit credinta
Au murit ca mucenici,
AlŃii (vai) prin lepădare
S-au crutat de inamici.

Un crestin din cei cu râvnă
Si prea bine credincios,
Căuta să-si scape viata
Într-un loc prăpăstios.

Mort, sau teafăr, mi-i totuna
(Cugetă bietul crestin),
Numai să-mi păzesc credinta
Si să scap de saracini.

Dar nevasta lui văzându-l
Apucatu-l-au de strai
Si plângând striga cu jale:
Unde fugi bărbate, stai!

Cauti numai tu scăpare,
Dar pe mine cum mă lasi
Între liftele păgâne
Cu sărmanii copilasi?

Sunt femeie, fire slabă,
Oare cum te-ai îndurat
Să mă lasi pe mâini streine,
Nu ti-i frică de păcat?

Dacă mai rămân în viată
Răii mă vor necinsti
Si spre lepădarea Legii
Ei pe toti ne vor sili.

Iar de vrei să fugi acuma,
Rogu-te să mă jertfesti
Dimpreună cu copiii
Si pe urmă liber esti ...

După cum ducea la moarte
Avraam pe fiul său,
Fă-ne si pe noi acuma
Jertfă pentru Dumnezeu.

Rugămintile femeii
Pe bărbat l-au biruit
Si dorinta ei fierbinte
Într-o clipă s-a plinit.

Copilasii cu nevasta
Si-au plecat grumajii lor,
Căci vedeau în spada mortii:
Scutul cel mântuitor.

Moartea lor a fost primită
De Stapânul Savaot
În Jertfelnicul din ceruri
Ca o ardere de tot.

Neavând acuma grijă
De nevastă si copii,
Sta ascuns crestinul nostru
Prin (prăpăstiile) pustii.

Rătăcind el ani de zile
Ca un om sălbăticit
Un fior de îndoială
Îl făcea nedumerit.

Cam asa zicea în sine
Si se tânguia mereu:
Oare este primită
Jertfa mea la Dumnezeu!

Domnul însă mângâindu-l
Îndoiala i-a gonit,
Când i-a arătat si vremea
Fericitului sfarsit.

Deci mergând la Mânăstire
Petrecea în rugăciuni
Si uda cu râu de lacrimi
Sfintele "Închinăciuni".

Când a fost bolnav de moarte
El vedea cum vin din Rai
Să-l întâmpine cu cinste
"Mucenicii din Sinai".

Unii îl chemau pe nume
Si cu drag îl sărutau,
AlŃii felurite daruri
Pentru dânsul aduceau.

Cum ar merge la o nuntă
(Spun cucernicii Părinti)
A trecut din lumea asta
Întovărăsit de Sfinti.

Până azi se pomeneste
În soborul Sinait
Despre jertfa cea streină
A acestui fericit.

Insemnarea Sfantului IOAN IACOB la poezia "O Jertfa Neobisnuita"
 

Însemnare

Versurile acestea le-am tâlcuit din cartea grecească numită "Limonar" care a fost scrisă de Sf. Sofronie Patriarhul Ierusalimului si de Ioan Moscul (Eferatas). Din ele se vede până unde ajunge paza curătiei si a credintei la vremuri de primejdie.

Din ele se vede până unde ajunge paza curătiei si a credintei la vremuri de primejdie.

Vremurile de silnicii si de prigoane pot să vie iarăsi asupra turmei pravoslavnice, căci lumea de azi nu mai poate vedea cu ochi buni asezămintele vechi ale Sfintei noastre Biserici.

Omul modern caută să lepede rânduielile cele vechi ca pe niste haine ponosite. Pentru asta se pornesc atacuri tot mai dese împotriva Legii Sfinte si împotriva celor binecredinciosi.

Atacurile de astăzi sunt mult mai ascunse, dar mâine poimâine se vor da la arătare si va trebui să ne apărăm Sfânta Credintă prin mărturisire si prin sânge.

Să tinem sus drapelul si sfânta noastră armă, când va suna vreodată semnalul de alarmă! Să jertfim toate pentru a ne păzi sufletul curat si credinta nestrămutată.

Mai bine să murim în strâmtoarea boalei, în necazul sărăciei si în sâlnicia ascultării din Mânăstire, decât să fim ademeniti de cei înselători si de patimi vătămătoare de suflet!
De mii de ori suntem mai fericiti cu sărăcia noastră între streini, decât cu răsfătul celor urâtori de crestini! De este cu putintă, s-ar cuveni ca să sărutăm în fiecare ceas pământul acesta blagoslovit (care ne este liman de scăpare) si să mulŃumim lui Dumnezeu cu lacrimi că: "din foc si din apă ne-au scos pre noi întru repaus".

Am pierdut Tara Românească, dar ne asteaptă în ceruri patria cea vesnică!

Am pierdut poate si avere si rudenii, dar ceea ce este mai scump decât toate, adică Sfânta noastră Credintă, pe aceasta noi o avem întreagă (din mila lui Dumnezeu).

Să o păzim deci până la urmă întreagă si neprihănită si Dumnezeu ne va păzi de toate primejdiile războiului văzut si a celui nevăzut.

Să ascultăm cuvintele Sfântului Apostol Pavel care strigă: "Nu vă plecati grumajii sub jug străin cu necredinciosii, că ce legătură poate avea dreptatea cu fărădelegea, sau ce împărtăsire are lumina cu întunericul? Sau ce unire are Hristos cu Veliar, sau ce tovărăsie poate fi între un credincios si un necredincios? Sau ce legătură poate fi între Biserica lui Dumnezeu si între idoli? Căci voi sunteti Biserica lui Dumnezeu celui viu, de aceea iesiti din mijlocul lor si vă osebiti, zice Domnul."

Pe noi ne-a scos Dumnezeu din calea năvodului rosu, deci să nu ne încurcăm în atele lui care au ajuns până aici, ci să păzim comoara strămosească, căci zice Sf. Apostol si Evanghelist Ioan: "Biruinta aceasta care a biruit lumea este CREDINłA VOASTRĂ".

Fie ca aceasta poezie si insemnarea de dupa ea sa va aduca gandurile cele bune in inima si in minte, iar cei aflati intr-una din falsele biserici (erezii, parasinagogi), asemenea "crestinului" din poezia citata sa fugiti de ele ca acolo se slujeste nu Domnului (chiar daca la acele "slujbe" se "pomeneste" Numele Domnului), ci lui Lucifer, domnul si stapanul a acestei lumi.

Cu drag,
Razvan


P.S. Si alta poezie, scrisa intru pomenirea Sfantului Nicodim Aghioritul:

STIHURI DE UMILINTA

Nicodime prea ferice
Care doreai odinioară
Ca să trăiesti la noi în tară,
Acuma caută din ceruri
Si vezi pe fiii României
Cum poartă jugul tiraniei.

Cu Sfântul Staret de la Neamtu
Să dai acuma ajutor
Prea necăjitului popor
Iar tabăra înselăciunii
Din vatra noastră strămosească
Degrab să se risipească!

În tara noastră primitoare
Acuma nu mai este "soare"
Cu razele de libertate
Căci vântul de la Miază Noapte
Aduce negură de moarte.

Cu darul tău cel sfânt, Părinte
Să mângâi pe cei necăjiŃi
Si să dezlegi pe cei robiŃi
Iar pe organele pierzării
Cari hulesc Sfânta Credintă
Întoarce-i către pocăintă!

Învătătura ta cinstită
Să fie iarăsi folosită
De neamul nostru românesc
Si "coarnele lui Veliar"
Să nu se mai înalte iar!

Pedalionul scris de tine
Să fie natiei Crestine
Ca o duhovnicească cârmă
Iar cartea "Celor cinci simtiri"
Oglinda Sfintei mântuiri.

În viata noastră necăjită
Si de Păstorii buni lipsită,
La toti crestinii pravoslavnici
Luceafăr să ne fie-n cale
Sfintenia vieŃii tale!

N.B. Cuv. Nicodim dorea mult să meargă la chinovia Cuv. Paisie de la Neamtu, însă prin semne ceresti a fost oprit. Prăznuirea lui se face la 14 Iulie.

ADAUS SPRE LĂMURIRE (prima lui parte)

Când lipsesc povătuitorii cei buni, când duhul lumesc caută să înăbuse sfânta credintă, când
slugile lui Antihrist se grăbesc să întunece adevărul, atunci Pedalionul Sfântului Nicodim ne arată ca o busolă încotro să mergem, iar cartea lui "Nevăzutul Război" ne învată cum trebuie să folosim armele cele Duhovnicesti, pe urmă "Hristoitia" adică cartea bunelor obiceiuri ne dăscăleste cum să ne purtăm în viată, iar cartea celor Cinci Simtiri ne serveste ca o strajă neadormită pentru suflet.
În sfârsit, toate cărtile lui, care sunt mai mult de o sută, le avem ca pe niste proptele de mântuire în toată viata noastră. (va urma)

Despre petrecerea pe pamant si proslavirea Sfantului NICODIM Aghioritul
 

[continuarea postarii precedente]

UN SFÂNT NOU ÎN BISERICA NOASTRĂ
CUVIOSUL NICODIM AGHIORITUL
LAUDA ORTODOXIEI DE AZI
CÂTEVA CUVINTE

despre Petrecerea lui pe pământ şi Proslăvirea lui
Pomenirea Sfântului Nicodim se face la 14 Iulie

SPRE ŞTIINŢĂ:

Aş dori ca rândurile acestea să fie citite de către toţi fraţii noştri români care pot să citească, dar mail ales de către Monahi şi Monahii, căci Sfântul Nicodim este fala cinului călugăresc din vremurile mai noi şi cu drept cuvânt se cuvine să ne mândrim că un simplu călugăr a întrecut pe toţi învăţaţii lumii prin înţelepciunea sa şi s-a proslăvit între Sfinţii Bisericii noastre.

El este fala ortodoxiei de azi, el este mângâierea şi întărirea creştinilor râvnitori carii pătimesc pentru adevărul Sfintei Credinţe şi în sfârşit el este ruşinarea celor cari defaimă aşezământul Sfinţilor Părinţi.

O MARE BUCURIE PENTRU SFÂNTA ORTODOXIE:
CUVIOSUL NICODIM AGHIORITUL

Este trecut în rândul Sfinţilor, prin hotărâre canonică a Bisericii.

În luna ianuarie 1955 s-a hotărât la Sinodul Parohiei Ecumenice ca Biserica Ortodoxă să numere între Sfinţi şi pe Cuviosul Monah Nicodim Aghioritul.

Numele lui este destul de cunoscut între creştinii râvnitori, căci Cuviosul Nicodim este Dascălul cel vestit care a alcătuit cartea Sfintelor canoane, care se numeşte Pedalion.

Tot el a mai scris şi cartea Nevăzutul Război, Cartea pentru Mărturisire, Cele Cinci Simţuri, Sinaxarul Sfinţilor pe tot anul, Tâlcuirea Psaltirii, Tâlcuirea Antifoanelor, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii, Filocalia şi alte cărţi prea alese de care se foloseşte toată lumea creştină.

În urma cererii pe care au făcut-o Epitropii Mânăstirilor din Sfântul Munte şi după dorinţa celor mai râvnitori dintre pravoslavnicii creştini, Cuviosul Nicodim este trecut în rândul Sfinţilor. Cel care a trăit ca un Sfânt, s-a ostenit ca un adevărat Mucenic şi a lăsat în urmă cele mai folositoare cărţi pentru Creştinătate, cu dreptate este ca să fie cinstit împreună cu sfinţii, pe cari i-a lăudat aşa de mult în Sinaxarul său.

Călugărul cel flenduros, care umbla încălţat cu opinci şi care dorea să meargă în ţară la noi şi să trăiască în obştia Cuviosului Paisie de la Neamţu, astăzi este cinstit în toată lumea, împreună cu Sfinţii mari Dascăli ai Bisericii noastre de Răsărit.

Lumea creştină de azi care nu prea ţine seama de canoanele Pedalionului a trebuit să recunoască prin lege că scriitorul Pedalionului este Sfânt.

Patriarhia Ecumenică din Ţarigrad care a defăimat odinioară Sfintele Canoane din Pedalion, astăzi prin acte oficiale hotărăşte că: cel care a alcătuit Pedalionul – prin hotărâre sinodală – este trecut în rândul Sfinţilor!

Iată un semn de încurajare pentru bieţii creştini râvnitori, carii pătimesc pentru apărarea Sfintelor Canoane şi cari sunt luaţi în batjocură de lumea modernă când pomenesc de Pedalion!

Recunoaşterea canonică a Sfântului Nicodim Aghioritul este un semn că darul Prea Sfântului Duh nu s-a depărtat din sânul Bisericii noastre deşi oamenii de azi au stricat multe rândueli bisericeşti şi râvnesc mai mult la moda din Apus.

Dar va veni şi ziua (şi cred că nu-i departe) când Păstorii cei fermecaţi de moda nouă se vor trezi şi vor cunoaşte că nu este potrivit să defaime Pedalionul, odată ce singuri au hotărât în sobor şi au declarat la toată lumea că Monahul Nicodim, care a scris Pedalionul este Sfânt!

Trebuie să înţeleagă odată Proestoşii că dacă Nicodim este Sfânt, atunci şi canoanele adunate de el în Pedalion trebuiesc cinstite! Căci dacă Pedalionul nu se ia în seamă, atunci cum putem zice că cinstim pe scriitorul Pedalionului.

Şi dacă nu ascultăm de Sfintele Canoane, atunci înseamnă că nu cinstim nici pe Cuviosul Nicodim şi nici pe Sfinţii Părinţi din vechime. Iar hotărârea pe care au făcut-o pentru canonizarea (adică recunoaşterea) Cuvioasului Nicodim este ca o grămadă de cărbuni aprinşi în capul celor cari au hotărât aceasta. Pe marele apărător al Sfintelor Canoane şi a vechiului Călindar l-au aşezat între Sfinţi, iar cartea Sfintelor Canoane şi Călindarul vechi îl ţin sub picioare!

Iată pentru ce se clatină pământul şi se aprinde văzduhul cu înfricoşare. Iată pentru ce s-a speriat şi a fugit de pe pământ iar calul cel Roşu din Apocalips (adică focul războiului) nechează mereu şi-i gata să rupă legăturile.

Am mâniat pe Dumnezeu şi Sfinţii acum cer răzbunare că s-au defăimat învăţăturile lor şi s-a călcat în picioare aşezământul lor! În vremurile acestea de înţepenire duhovnicească şi de nepăsare generală, Sfânta noastră Biserică de Răsărit (aşa prigonită şi sărăcită cum este) ea totuşi nu încetează de a revărsa darul ei asupra celor binecredincioşi iar cei împodobiţi cu fapte bune Sfânta noastră Biserică le dărueşte cununa Sfinţeniei şi îi numără între “Fiii ei cei întâi născuţi”.

În Biserica cerească, Cuviosul Nicodim este de multă vreme între Sfinţi şi se roagă pentru noi pământenii la tronul Dumnezeirii, dar Soborul Bisericii pământeşti abea acum s-a gândit să-l cinstească aşa cum se cuvine.

Lumina Sfântului nostru Părinte Nicodim care a răsărit la ceruri acum 152 de ani, s-a vădit astăzi mai bine în Biserica de pe pământ, ca să lumineze tuturor!

Se bucură acum tot norodul creştinesc şi Sfânta Biserică dănţuieşte, cinstind pe marele scriitor bisericesc şi pe alesul cinului călugăresc. Să dăm cu toţii slavă lui Dumnezeu că nu s-a curmat niciodată şireagul sfinţilor Cuvioşi, care merg pe calea cea strâmtă a crucii şi aduc la ceruri prinosul nevoinţilor pustniceşti!

Câtă vreme Sfânta lumină se pogoară în Biserica noastră şi sfinţii odrăslesc în livada cea duhovnicească a ortodoxiei, este semn că Dumnezeu este cu noi şi adevărul Sfintei credinţe străluceşte mai mult decât soarele, spre biruinţa noastră.

Cuviosul Părintele nostru Nicodim este floarea cea mai aleasă din grădina Maicii Domnului (adică din Sfântul Munte) care a odrăslit în veacul din urmă.

Mireazma cea duhovnicească pe care a răspândit-o acest cuvios, a umplut Biserica Ortodoxă din toate părţile.

Prin viaţa lui cea sfântă, prin învăţătura lui cea dulce, prin cărţile lui cele scumpe şi de Dumnezeu insuflate, el a ajuns la măsura sfinţilor dascăli din vechime, alături de Sfântul Ioan Gură de Aur, de Sfântul Vasile cel Mare şi de Sfântul Ioan Damaschinul şi de alţi sfinţi mari.

S-a născut în ostrovul Naxului. A urmat o bucată de vreme la seminarul din oraşul Smirna. Însă dorul de călugărie nu l-a lăsat să termine şcoala. Ca o căprioară însetată a alergat la adăpostul liniştit al Mânăstirii.

În vremea când Cuviosul Părintele nostru Paisie era plecat din Sfântul Munte şi punea începutul vieţii de obşte la noi în ţară, cam pe-atunci a intrat Cuviosul Nicodim ca frate în Mânăstirea Sfântului Dionisie din Sfântul Munte (în anul 1775).

Însă n-a stat acolo decât doi ani, căci talentul lui pentru alcătuirea cărţilor l-a făcut ca să colinde întocmai ca o albină prin tot Sfântul Munte, pentru a aduna mierea cea duhovnicească oriunde auzea că sunt cărţi şi însemnări vechi, mergea ca să le citească ori ca să le copieze pentru folosul de obşte.

Pe cele cari erau scrise într-o limbă grea şi neînţeleasă, el le scria într-o limbă uşoară, pe cele greşite le îndrepta, iar pe cele necomplete, el le completa.

Vieţile Sfinţilor care erau atunci împrăştiate şi netipărite, el le aduna la un loc, scripturile greu de înţeles el le tâlcuia iar la Sfinţii care nu aveau slujba la Mineiu el le alcătuia slujba în chip armonios. În scurte cuvinte putem zice că nu era sfătuire de folos care să nu treacă sub pana lui, nu era vreo nedumerire care să nu fie dezlegată de el, nu era cuvânt duhovnicesc care să nu fie lămurit de el.

Când a aflat de petrecerea minunată a Stareţului Paisie de la Mânăstirea Neamţului, care era cărturar ca şi dânsul, a dorit mult ca să meargă în România, spre a petrece în obştea vestită de la Neamţu.

Dar când s-a pregătit să meargă, a fost înştiinţat prin descoperire cerească ca să nu părăsească Sfântul Munte, care avea nevoie de lumina învăţăturii lui şi de pilda vieţii. Dorinţa lui era ca să găsească un povăţuitor iscusit şi învăţat aşa cum era Cuviosul Paisie din România, însă Maica Domnului l-a ţinut pe loc ca să înflorească şi să rodească în grădina cea Sfântă a Ei (în Sf. Munte).

Darul Sf. Duh s-a revărsat din belşug peste el şi l-a făcut ca să lumineze ca un luceafăr în toată lumea pravoslavnică.

În vremea aceea când mai toate naţiile ortodoxe erau sub robia turcească şi duceau lipsă de învăţătură, smeritul Părintele nostru Nicodim a adăpat pe norodul cel însetat la suflet cu sfânta lui învăţătură.

Vorba lui simplă şi dulce, sfatul lui cel plin de râvnă şi de înţelepciune, a fost în vremea aceea, este şi în ziua de astăzi, şi va rămâne cât va fi lumea, ca o miere duhovnicească, care hrăneşte pe cel flămând la suflet şi îndulceşte pe cel amărât la inimă.

Talentul lui a fost pizmuit de mulţi “fraţi mincinoşi” (cum îi numeşte Sf. Apostol). Aceştia s-au luptat ca să oprească izvorul învăţăturii lui şi să-i ponegrească numele. Şi poate scârba asta l-a făcut ca să se hotărască a merge în România (pe lângă alte motive).

Însă Dumnezeu astupa gura la toţi vrăjmaşii lui, căci toţi Proestoşii cei duhovniceşti până şi însuşi Patriarhul Ţarigradului îl lăuda şi preţuia cărţile lui.

În Constantinopol era pe vremea aceea Patriarh Ecumenic Grigorie al cincilea, care mai pe urmă a suferit moarte mucenicească.

Într-o vreme în care Patriarhul Grigorie a fost silit de turci ca să părăsească Scaunul, s-a retras în Sfântul Munte şi trăia în linişte, într-o chilie de lângă Mânăstirea Ivirul. [va urma]

Adica Sfantul Ioan Iacob Hozevitul si-a omorat sotia si copiii, la cererea ei, ca sa-i scape astfel de rautatea cotropitorilor?

Sfantul Ioan Iacob Hozevitul nu a avut nici sotie, nici copii. S-a calugarit de tanar si a pustnicit in Hozeva. A scris multe poezii inspirate din scrierile Sfintilor Parinti, printre care si cea pe care ai citat-o. Intamplarea din versurile citate se inspira din jertfele calugarilor din muntele Sinai.

Pentru Florin-Ionut Referitor la poezia "O Jertfa Neobisnuita"
 

Esenta poeziei, dupa umila parere a unui pacatos prost si nevrednic, o constituie ultimele 7 strofe.

Dupa ce ca "petrece" prin (prăpăstiile) pustii, o referire la petrecerea vietii in pacate (altfel nu inteleg adaosul intre paranteze a cuvantului "prapastii"), in sfarsit se hotaraste sa intre in calugarie la o manastire (sinaita) care a ales sa colaboreze cu stapanirea turceasca, necredincioasa, pagana, deci aflata ca sa-i spunem in termeni actuali in erezia serghianista, adica asa cum s-a aflat BOR pe parcursul intregii stapaniri comuniste cand n-a ales sa lupte impotriva necredinciosilor comunisti, ci sa colaboreze cu conducerea Romaniei de atunci, instaurata de comunisti. Cum inca BOR nu si-a cerut iertare in fata credinciosilor pentru colaborarea cu regimul bolsevic in perioada 1947-1989, cred ca inca si acum se mai regaseste in respectiva erezie (citez in sprijinul acestei afirmatii urmatorul pasaj din comentariul Sfantului Ioan Iacob la poezia de fata: "Din ele se vede până unde ajunge paza curătiei si a credintei la vremuri de primejdie.

Vremurile de silnicii si de prigoane pot să vie iarăsi asupra turmei pravoslavnice (a credinciosilor care nu au acceptat absolut nici o innoire, nici macar aceea calendarista impusa la Constantinopol in 1923 la presiunea lui Meletie Metaxakis, patriarhul mason de uricioasa aducere-aminte) căci lumea de azi nu mai poate vedea cu ochi buni asezămintele vechi ale Sfintei noastre Biserici.

Omul modern caută să lepede rânduielile cele vechi ca pe niste haine ponosite. Pentru asta se pornesc atacuri tot mai dese împotriva Legii Sfinte si împotriva celor binecredinciosi.

Atacurile de astăzi sunt mult mai ascunse, dar mâine poimâine se vor da la arătare si va trebui să ne apărăm Sfânta Credintă prin mărturisire si prin sânge".

Deci, acel credincios intrand intr-o biserica aflata in erezie (sub stapanirea demonica, mai altfel spus o parasinagoga care nu avea de-a face nimic cu Domnul, ci cu printul intunericului), viziunile lui desarte in vremea "Sfintelor Inchinaciuni" au fost pe masura, atingandu-i si mangaindu-i coarda celui mai mare pacat posibil, pacatul mandriei, in care de altfel a si murit, primit fiind cu placere pentru a fi chinuit de demonii cei aflati in slujba printului intunericului (sau Lucifer, diavolul cel mare), in acest sens fiind relevante strofele de la nr. 5 pana la nr. 2 numarate de la coada poeziei spre cap:

"Deci mergând la Mânăstire
Petrecea în rugăciuni
Si uda cu râu de lacrimi
Sfintele "Închinăciuni".

Când a fost bolnav de moarte
El vedea cum vin din Rai
Să-l întâmpine cu cinste
"Mucenicii din Sinai".

Unii îl chemau pe nume
Si cu drag îl sărutau,
AlŃii felurite daruri
Pentru dânsul aduceau.

Cum ar merge la o nuntă
(Spun cucernicii Părinti)
A trecut din lumea asta
Întovărăsit de Sfinti".

Ce mandrie luciferica trebuie sa ai ca sa te vezi condus pe ultimul drum al vietii de un alai de Sfinti, tu care esti pamant putred si trebuie sa te consideri in cursul vietii cel mai rau dintre pacatosi: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul, ca sunt cel mai pacatos dintre toti, toti se vor mantui, eu singur voi pieri!" (rugaciunea curelarului din Alexandria, pe care l-a intalnit in cursul vietii sale pamantesti Sfantul Antonie cel Mare) ?!...

Despre petrecerea pe pamant si proslavirea Sfantului NICODIM Aghioritul
 

[CONTINUAREA mesajului #3 de la acest topic]

Cuviosul Nicodim fiind acolo în apropiere la Sihăstria Capsala, era ajutat cu provizii de către Fericitul Ierarh şi de multe ori vorbeau împreună, punând la cale luminarea norodului creştinesc, care zăcea în neştiinţă, sub jugul păgânesc.

Mulţi creştini din stăpânirea turcească au fost siliţi ca să-şi lepede Sfânta Credinţă.

Şi toţi care cunoşteau căderea şi cereau pocăinţă, alergau în Sfântul Munte ca la un liman de mântuire. Aici aflau pe Fericitul Patriarh Grigorie la care se mărturiseau. Acesta îi trimitea pe urmă la Dascălul Nicodim din pustia Capsalei ca să-i povăţuiască.

În chipul acesta, Cuviosul Nicodim a scos pe mulţi din întunericul lepădării şi i-a adus la pocăinţă curată, iar pe unii din aceştia i-a îndemnat ca să mărturisească pe Hristos înaintea stăpânilor păgâni. [va urma]

Despre petrecerea pe pamant si proslavirea Sfantului NICODIM Aghioritul
 

STIHURI DE UMILINŢĂ

Nicodime prea ferice
Care doreai odinioară
Ca să trăieşti la noi în ţară,
Acuma caută din ceruri
Şi vezi pe fiii României
Cum poartă jugul tiraniei.

Cu Sfântul Stareţ de la Neamţu
Să dai acuma ajutor
Prea necăjitului popor
Iar tabăra înşelăciunii
Din vatra noastră strămoşească
Degrab să se risipească!

În ţara noastră primitoare
Acuma nu mai este “soare”
Cu razele de libertate
Căci vântul de la Miază Noapte
Aduce negură de moarte.

Cu darul tău cel sfânt, Părinte
Să mângâi pe cei necăjiţi
Şi să dezlegi pe cei robiţi
Iar pe organele pierzării
Cari hulesc Sfânta Credinţă
Întoarce-i către pocăinţă!

Învăţătura ta cinstită
Să fie iarăşi folosită
De neamul nostru românesc
Şi “coarnele lui Veliar”
Să nu se mai înalţe iar!

Pedalionul scris de tine
Să fie naţiei Creştine
Ca o duhovnicească cârmă
Iar cartea “Celor cinci simţiri”
Oglinda Sfintei mântuiri.

În viaţa noastră necăjită
Şi de Păstorii buni lipsită,
La toţi creştinii provoslavnici
Luceafăr să ne fie-n cale
Sfinţenia vieţii tale!

N.B. Cuv. Nicodim dorea mult să meargă la chinovia Cuv. Paisie de la Neamţu, însă prin semne cereşti a fost oprit. Prăznuirea lui se face la 14 Iulie.

ADAUS SPRE LĂMURIRE

Când lipsesc povăţuitorii cei buni, când duhul lumesc caută să înăbuşe sfânta credinţă, când slugile lui Antihrist se grăbesc să întunece adevărul, atunci Pedalionul Sfântului Nicodim ne arată ca o busolă încotro să mergem, iar cartea lui “Nevăzutul Război” ne învaţă cum trebuie să folosim armele cele Duhovniceşti, pe urmă “Hristoitia” adică cartea bunelor obiceiuri ne dăscăleşte cum să ne purtăm în viaţă, iar cartea celor Cinci Simţiri ne serveşte ca o strajă neadormită pentru suflet.
În sfârşit, toate cărţile lui, care sunt mai mult de o sută, le avem ca pe nişte proptele de mântuire în toată viaţa noastră.
TROPARUL SFÂNTULUI NICODIM

glasul 5
(Tin tahian su schepin che
tin voitian …)

Pre Sfântul Nicodim cel nou vestit
Pre marele Dascăl Aghiorit,
Pre albina cea cu dar
Care strâns-au din belşug
Pravoslavnicul nectar
Spre hrana creştinătăţii,
Acum noi cu râvnă venind
Să-l lăudăm, prăznuind!
CONDACUL SFÂNTULUI

glasul 3
(ca şi condacul Naşterii:
Partenos simeron …)

Îngereşte vieţuind
Te faci icoană virtuţii
Şi pe toţi povăţuind
În lupta cu “nevăzuţii”,
Limba ta este organul mişcat de Duhul
Pana ta ne luminează tainic văzduhul
Şi cinstindu-i pe toţi Sfinţii,
Te duci la bucuria lor!
MEGALINARIA

(După melodia grecească a megalinărilor)
(de la Paraclis “Tin ipsilotera ton uranon …”)

Pre luminătorul cel prea slăvit
Şi pe Scriitorul şi Sihastrul neobosit
Veniţi credincioşilor astăzi într-un gând
Să-i împletim cunună de laude, cântând!
MEGALINARIA CUV. NICODIM

glas 3
(ca şi: Apostoli de la margini)

Pre Cuviosul Nicodim,
Podoaba călugăriei,
Pre Îngerul Sfântului Munte
Şi slava ortodoxiei,
Să-l lăudăm împreună,
Urmându-i povaţa cea bună.

CÂTEVA CANOANE DIN PEDALION
Care opreşte a ne ruga cu cei de altă credinţă

Al 10-lea Canon al Sfinţilor Apostoli opreşte a ne ruga împreună cu ereticii şi schismaticii măcar în casă de s-ar afla, se afuriseşte şi să nu fie primit la Sfintele Taine (adică să se împărtăşească).

Canonul 45 al Sf. Apostoli porunceşte: Episcopul sau Preotul sau Diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii să se afurisească şi dacă l-ar primi să slujească ca preot să se caterisească.

La tâlcuirea Canonului 47 al Sf. Apostoli scrie Sf. Nicodim Aghioritul că latinii sunt eretici şi nu au nici botez, nici Preoţie, şi dacă vreun Preot nu Botează pe cei ce se întorc la Ortodoxie, se afuriseşte.

Şi Canonul 33 din Laodicheia opreşte, cu eretici şi cu schismatici a te ruga.

Canonul 6 şi 7 de la Soborul I Ecumenic porunceşte: că cele de la început obiceiuri să le păstrăm.

Canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare tot aşa zice că ereticii şi schismaticii trebuie să se Boteze.

Sfântul Sfinţit Mucenic Chiprian tot aşa zice că ereticii şi schismaticii să se boteze.

Iar câţiva din Slujitorii Sfântului Altar din ziua de azi, defaimă aceste Sfinte canoane, numindu-le “Barieri ruginite”. Canoane insuflate de Duhul Sfânt prin Sfinţii Apostoli şi prin Sf. Părinţi ai celor şapte Sfinte Soboare Ecumenice. Zic că Canoanele de multă vechime pe care o au, au ruginit.

Nu zic că ei de multă grăsime, şi nefrică de Dumnezeu li s-a întunecat mintea şi au năpârlit, căzându-le şi părul, şi barba şi mustaţa, făcându se ca femeile. Cum e chipul Domnului şi al Sfinţilor şi cum e chipul lor? De aceea Sfintele Canoane ale Sfinţilor ei le calcă în picioare.

Dar predică sus şi tare că sunt “Ortodocşi”.

Aşa a primit moartea mucenicească Noul Mucenic Constantin din Idra.

Pe acesta Cuviosul Nicodim l-a întărit ca să mărturisească pentru Hristos şi pe urmă i-a scris viaţa cu pătimirile lui, alcătuindu-i şi slujba lui în chip minunat.

Din vremea aceea a rămas şi o scrisoare a Cuviosului Nicodim adresată către Patriarhul Grigorie pentru un monah român din Transilvania, care nu avea botezul adevărat.

IATĂ CUPRINSUL ACESTEI SCRISORI:

Prea Sfinţite Stăpâne şi dumnezeescule Patriarh a toată lumea, Aducătorul acestei scrisori, care este de origină din Ungaria (adică Transilvania) şi are Botezul (sau mai bine zis desbotezul) fiind molipsit de întinăciunea latinilor, vine prin mijlocirea mea, către Înalt Prea Sfinţia voastră, cerând călduros să fie Botezat cu botezul Bisericii noastre de Răsărit. Deci atât el, cât şi eu – ne rugăm de a voastră inimă următoare lui Hristos şi apostolească, ca să trimiteţi întărit prin ordin scris oficial pe numitul Monah nemonah (adică fără darul călugăriei) către Duhovnicul Român Părintele Grigore din Mânăstirea Pantocreator. Căci acela fiind de acelaşi neam şi de aceeaşi limbă cu dânsul poate ca să-l înveţe şi să-l înoiască cu botezul nostru, precum el însuşi şi eu ne rugăm mai mult lui Dumnezeu ca după alte cereri de mântuire să aibă şi călătorie uşoară, să fie călăuzit la Tronul Prea Fericirii voastre şi să aleagă calea cea bună spre folosul a tot norodul Creştinesc. Pentru aceasta, cerându-vă Rugăciuni, rămân socotindu-mă cel mai mic dintre slugile voastre.

(ss) Nicodim

Din actul acesta se vede cât de multă pază era în vremea aceea de a nu primi în mânăstire pe cei cari sunt botezaţi prin stropire.

Despre locul acesta ne putem încredinţa şi din cărţile Cuviosului Paisie de la Neamţ care nu primea nicidecum în obştea lui pe cei cari veneau din Transilvania ori din Bucovina unde se boteza prin stropire.

În vremea când trăia Cuviosul Nicodim la Sihăstria Capsalei a fost chemat de către Proestoşii Sfântului Munte ca să discute cu nişte clerici Papistaşi despre dogmele credinţii. Când s-a ivit Cuviosul în ograda Mânăstirii din Careia, îmbrăcat flenduros şi cu opinci în picioare, Papistaşii s-au plâns Proestoşilor că asta este semn de batjocură pentru ei ca să stea de vorbă cu un asemenea călugăr mojic. Proestoşii însă i-au liniştit, dându-le oarecari lămuriri despre “flendurosul Nicodim”.

Când au început discuţia, fiecare vorbă rostită de monahul nostru era ca un fulger arzător pentru uscăturile (sau mai bine zis pentru secăturile) Papei. Chiar de la început le-a închis gura şi neştiind ce să mai zică, croncăneau ca nişte cioare, întrebând:

“Mai sunt în Muntele Athos şi alţii la fel cu cel care a vorbit cu noi?”

Întrebarea asta a făcut-o către Epitropii Sfântului Munte, dar Cuviosul Nicodim care era de faţă a luat-o înainte cu răspunsul zicând” “Sunt o mulţime şi eu sunt cel din urmă!”.

A mers odinioară la Sf. Munte un Protestant din Germania şi căuta să ia în bătae de joc simplitatea călugărilor.

A declarat în faţa Epitropilor din Careia că el este Proorocul Ilie. Proestoşii au început a râde, crezând că au de-a face cu un nebun. Dar când a început el să le vorbească, au văzut că nu este nebun ci este o undinţă primejdioasă pentru Ortodoxie.

Deci nepricepându-se ei cum să-i răspundă s-au sfătuit ca să găsească pe cineva dintre călugări cari să dovedească cu mărturii din Sfânta Scriptură că Protestantul este mincinos (iar nu prooroc cum zicea el). Atunci şi-au adus aminte bătrânii de smeritul Dascăl Nicodim, care trăia la vremea ceea la o chilie, aproape de Careia. Cuv. Nicodim s-a prezentat ca de obiceiu îmbrăcat în nişte zdrenţe şi încălţat cu opinci de porc. Când l-a văzut Protestantul a început a râde cu hohote. Atunci Bătrânii Proestoşi i-au lămurit Cuviosului pentru ce este chemat, adică să dea răspunsul cuvenit proorocului mincinos.

Pricepând Cuviosul că ereticul îşi bate joc de călugări i-a zis:

“Va să zică eşti Proorocul Ilie, Domnule”.

“Desigur (a răspuns neamţul)!”. Atunci Cuviosul i-a zis iarăşi:

“Proorocul Ilie a avut tăierea împrejur, dar Dumneavoastră?” (o aveţi?)

La întrebarea aceasta a rămas Proorocul cu gura căscată şi a plecat fără să mai stea de vorbă cu opincarii din Sf. Munte. Toţi carii veneau să ispitească pentru tainele credinţii dacă se întâmpla ca să vorbească cu Dascălul cel flenduros, nu mai avea poftă să râdă, ci plecau îndată ruşinaţi.

Cuviosul Nicodim Aghioritul n-a făcut semne şi minuni în viaţă, dar viată lui întreagă a fost o întreagă minune, prin roadele bunătăţii care au umplut lumea. Învăţăturile lui au luminat norodul creştinesc şi au întărit Biserica Ortodoxă în vremurile cele mai grele.

După mărturisirile Sfinţilor Părinţi, sfinţenia omului nu se arată din săvârşirea minunilor ci din viaţa cea îmbunătăţită. Minunile sunt lucrurile lui Dumnezeu şi se fac mai mult pentru luminarea celor necredincioşi şi pentru întărirea celor slabi în credinţă, iar faptele cele îmbunătăţite sunt roadele prin cari se cunosc sfinţii.

Iată ce zice Sf. Grigore Teologul, în cuvântul de la înmormântarea Sf. Vasilie cel mare:

“Minunile pentru cei necredincioşi, iar nu pentru cei ce cred. Semnele bărbaţilor Sfinţi este viaţa lor cea după Dumnezeu şi aşezarea lor cea sfântă!” [va urma]

Despre petrecerea pe pamant si proslavirea Sfantului NICODIM Aghioritul
 

IAR SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR ZICE:
“VIRTUTEA ESTE MAI PRESUS DECÂT MINUNILE”

Tot el mai scrie şi aceasta:

“Sfinţii sunt acei care au credinţă dreaptă şi viaţă curată. Chiar de nu săvârşesc semne, chiar de nu gonesc duhurile necurate, după cum Ioan cel mai mare dintre toţi cei născuţi din femeie, nu se pomeneşte nicăieri că ar fi făcut semne!” (vezi cuv. Sf. Ioan Gură de Aur la tâlcuirea Epistolei către Filipeni).

Sfântul Ioan Botezătorul n-a făcut minuni în viaţa, dar a trăit ca Îngerii pe pământ şi s-a învrednicit să boteze pe Mântuitorul lumii în apele Iordanului.

Tot aşa nici Cuv. Nicodim n-a făcut minuni dar viaţa lui a fost îngerească şi a botezat milioane de suflete cu lumina cea sfântă a învăţăturii sale.

Cărţile lui sunt ca nişte făclii aprinse care luminează creştinătatea. Ele vor rămânea ca o călăuză de mântuire pentru toate veacurile. Dar ostenelile cele prea mari ce le-a suferit Cuvioasul Nicodim la alcătuirea cărţilor i-au supt de timpuriu puterile şi la vârsta de 60 de ani s-a stins din viaţa aceasta precum se stinge o făclie de ceară curată, pentru a răsări ca un luceafăr luminos în lumina cerească. Toată viaţa şi-a petrecut-o în sărăcie şi întru osteneli mai presus de fire. Călugării din Sf. Munte îi ziceau “Dascăl” (adică învăţător) iar el se numea pe sine “Lepădătură” şi câine mort, atâta era de smerit încât oriunde se afla cu fraţii, tot locul cel mai de pe urmă îl căuta, umblând încălţat totdeauna cu opinci.

Cuviosul Nicodim Aghioritul n-a învăţat Telologia la Universitatea din Atena şi nici n-a colindat pe la şcolile înţelepţilor din Apusul Europei (cum obişnuiesc Domnii Teologi de astăzi).

El s-a adăpat numai cu apa cea limpede a ortodoxiei din Mânăstirile Sfântului Munte, adică din Sfintele Scripturi. Dar razele învăţăturii lui întrec toată ştiinţa înţelepţilor de astăzi care cuprinde lustrul filozofiei dar lipsită de miezul credinţii. Căci un bob de credinţă curată preţueşte mai mult decât vagoane întregi de ştiinţă lipsită de mustul credinţii.

Este de însemnat că Monahii din Sf. Munte l-au socotit totdeauna pe Cuviosul Nicodim ca “Dascăl” al lor, aşa îl numeau toţi încă de când era în viaţă. Iar după mutarea lui din viaţă, toţi Monahii şi toţi creştinii cari cunoşteau viaţa lui, îl socoteau ca pe un sfânt. Capul lui a fost aşezat într-o cutie de lemn spre închinarea celor care cinsteau pomenirea lui.

Pe fruntea lui este scris: “Aştept Învierea Morţilor” după cum a lăsat el cuvânt înainte de moarte.

Prea fericitul şi Marele Patriarh Ioachim al treilea mergând în Sf. Munte a îngenunchiat înaintea cinstitului său cap, îndelung rugându-se cu multe lacrimi ca să-l acopere în viaţă cu darul lui cel Sfânt. La urmă a sărutat cu evlavie cinstitul cap al Cuviosului zicând către cei de faţă:

“Cine nu socoate acest cap ca moaşte de Sfânt să fie ANATEMA!”. Cu alte cuvinte el este socotit ca sfânt cu mult înainte de a se hotărâ în Sobor. Mulţi dintre călugării aghioriţi sărbătoreau pomenirea lui cu mult înainte de hotărârea Patriarhiei, căci toţi erau convinşi despre sfinţenia vieţii lui.

Numele lui a ajuns cunoscut şi la Papistaşii din Apus, cari au avut de multe ori discuţii cu el pentru credinţă şi s-au spăimântat de darul înţelepciunii care locuia întru el. Însăşi aceştia pe care i-a ruşinat de multe ori Cuviosul Nicodim, l-au însemnat în cărţile lor, împreună cu sfinţii ortodocşi din vechime pe care îi cinsteau şi ei (adică alături de Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ioan Damaschin şi Sf. Andrei Criteanul).

O, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Nicodime, care mult doreai odinioară ca să mergi la noi în ţară, ca să petreci la obştea Cuviosului Paisie de la Neamţu, adu-ţi aminte astăzi de scumpa noastră ţară, cerceteaz-o cu duhul dintru înălţime şi vezi ce fel de obşte au făcut azi românii, după moda sovietelor!

Fiii duhovniceşti ai Cuviosului Paisie nu mai au loc azi în România, întreaga ţară s-a prefăcut într-o obşte care luptă pe Dumnezeu şi aleargă către rău!

Tu care eşti neîntrecut la sfătuire şi prea dulce vorbire, vorbeşte şi acum tainic, la inima Păstorilor duhovniceşti de după “Perdeaua Roşie” ca să nu mai facă tovărăşie cu Stăpânirea Întunericului, ca să nu mai înjuge Biserica la carul sovietic, să nu mai facă slujnică pe Mireasa lui Hristos, care este Biserica (Daca un sfant spune ca aplecarea [colaborarea Bisericii] sub jugul puterii comuniste/ cu puterea comunista INSEAMNA LEPADARE DE HRISTOS, atunci nu mai sunt chiar deloc multe de zis despre dreapta sau stramba credinta in care se regaseste BOR si realul motiv pentru care Sfantul Ioan Iacob a cerut printr-o scrisoare adresata patriarhului Iustinian Marina sa accepte plecarea sa in pustnicie, implicit sa nu mai faca ascultare fata de acesta [de patriarh, se subintelege].

Motivele care ne duc la patima deznadejdei
 

MOTIVELE CARE NE DUC LA PATIMA DEZNĂDEJDEI (pag. 292-294 carte "Din IERIHON CATRE SION"]

Însemnare: Să nu mire pe nimeni că eu amintesc cam des despre boala aceasta a sufletului. Astăzi lumea este bântuită mai mult ca oricând de răutatea aceasta şi cele mai multe crime – despre care aflăm din ziare – sunt urmările deznădejdii.

Nu este nici o patimă din care vrăjmaşul să aibă atâta câştig, precum este patima deznădăjduirii. Din cauza ei se întâmplă sinuciderile, omorurile şi lepădările de credinţă.

Iar dacă unii deznădăjduiţi nu se omoară singuri trupeşte (adică nu se sinucid) aceasta se datorează mai mult împrejurărilor, însă ei sufleteşte sunt morţi înainte de mormânt. Căci deznădejdea este moartea duhovnicească, de vreme ce omul îşi întoarce faţa de către ajutorul lui Dumnezeu şi se dă în stăpânirea celui rău. “Cel care deznădăjduieşte îşi ucide singur sufletul său!” zice Sf. Ioan Scărarul în cuvântul 5 pentru Pocăinţă. Toate păcatele aduc duşmănie între om şi Dumnezeu. Sunt însă unele păcate mai grele, care se cheamă păcate de moarte şi anume: Mândria, Iubirea de Arginţi, Zavistia, Curvia, Lăcomia Pântecului, Mânia şi Trândăvia. Acestea se cheamă păcate de moarte, pentru că sunt împotriva celor două porunci din Sfânta Evanghelie (a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele) şi ele pricinuiesc moartea sufletului, adică osânda veşnică. Din acestea şapte odrăslesc toate celelalte păcate.

Însă milostivul Dumnezeu a pus la îndemâna omului taina Pocăinţei prin care se poate vindeca sufleteşte, oricât de păcătos ar fi el.

Vrăjmaşul mântuirii a mai născocit o răutate, care nu are vindecare şi aceasta este patima deznădăjduirii.

Deşi păcatele amintite mai sus se cheamă păcate de moarte, totul se iartă prin pocăinţă curată. Numai păcatul deznădăjduirii, când stăpâneşte pe om, nu are vindecare, căci deznădăjduirea este însăşi părăsirea pocăinţei şi întoarcerea de către mila lui Dumnezeu.

Pentru aceasta Soborul al şaptelea de la Niceea a hotărât că numai păcatele cele nepocăite sunt spre moarte. Deci putem spune că numai acolo unde se cuibăreşte deznădăjduirea, nu mai este vindecare şi nici iertare. Să ne înfricoşăm de răutatea aceasta şi să fugim de ea ca de veninul şarpelui, căci ea este lepădarea darului sfânt şi defăimarea milostivirii celei nemăsurate a lui Dumnezeu.

Mulţi dintre credincioşii creştini, care se adapă cu mustul deşertăciunii lumeşti, îşi dau seama de primejdia sufletească în care se află şi doresc mântuirea, dar nu mai au curajul s-o caute. Ei zic că mântuirea lor s-a şters din “Condica lui Dumnezeu” şi orice ar face, nu mai este îndreptare pentru ei. Socotesc că prea mult s-au abătut din calea Sfintelor Porunci şi pentru aceasta, Dumnezeu nu-i mai primeşte. Partida aceasta de oameni au pierdut nădejdea mântuirii şi sunt asemenea unor răniţi, cari nu mai primesc nici o doctorie spre vindecare, iar ranele lor se cangrenează şi putrezesc.

Slăbănogirea aceasta sufletească (cu îndoială şi deznădejde) vine şi la mulţi credincioşi, care au hrană pentru suflet precum şi liman prielnic de mântuire, dar nu ştiu să le preţuiască.

Şi anume sunt unii cari au cunoscut deşertăciunea vieţii, s-au trezit din somnul păcatului şi au luat drumul pocăinţei.

Dar pricepând ei cât de mult sunt datori lui Dumnezeu pentru păcatele lor şi văzând că nu pot împlini canonul pocăinţei aşa cum se cuvine, încep să se împuţineze la suflet şi pierd nădejdea mântuirii. Sunt însă şi unele persoane cari s-au păzit de viermele stricăciunii lumeşti, au destule cunoştinţe duhovniceşti, însă au o oarecare împuţinare de suflet şi îndoială pentru mântuirea lor.

Cercând mai cu de-amănuntul diferite cazuri, vom vedea că împuţinarea de suflet şi deznădejdea se ivesc din următoarele motive:

1. Înainte de toate şi la cei mai mulţi este lipsa de povăţuitori duhovniceşti, apoi,

2. Necunoştinţa Sfintelor Scripturi pentru care ne robesc părerile greşite şi înţelepciunea minţii, (mai degraba ‘înşelăciunea’, vezi nota de mai jos)

3. Vătămarea dreptei credinţe când facem prieteşug cu ereticii, cu masonii şi comuniştii,

4. Trândăvia duhului (adică părăsirea celor duhovniceşti şi nesimţirea) fără căinţă,

5. Nemărturisirea curată (când o facem de mântuială sau cu ascunsuri sau cu pricinuiri),

6. Împărtăşirea cu nevrednicie (când ştim că nu suntem în regulă şi ne apropiem cu obrăznicie, de ochii oamenilor),

7. Când suntem stăpâniţi de mândrie şi nu ne plecăm spre vindecare,

8. Când am căzut sub legătură cu afurisenie de la arhiereu sau de la preot şi nu căutăm dezlegare de la slujitorul pe care l-am scârbit,

9 . Când am făcut vreo nedreptate mare (prin furtişag sau prin clevetire şi nu căutăm a repara greşala, împărtăşindu-ne neîmpăcaţi),

10. Când ne lăsăm robiţi de întristare peste măsură, căci această întristare este însăşi deznădejde,

11. Când din zavistie hulim Sfânta Credinţă, ori numele lui Dumnezeu ori persoanele sfinţite,

12. Când blestemăm (pe noi sau pe alţii) şi ne jurăm fără socoteală şi nu căutăm vindecare.

CÂTEVA CUVINTE DESPRE PATIMA BEŢIEI [pag. 303-308]
 

Dintre fraţii noştri din Palestina cred că nu este niciunul robit de patima aceasta. Însă chiar de nu sunt pătimaşi, dar mulţi sunt atraşi de plăcerea băuturii, dintre care cel dintâi sunt eu.

Pentru aceasta caut să scriu ceva despre vătămarea beţiei, ca să fie spre mai multă pază,atât mie, cât şi la alţii cari sunt egali cu mine la neputinţă.

Este lucru ştiut că atracţia duce la deprindere, iar deprinderea rea duce la patimă. Acum în pragul Postului, se potriveşte mai mult ca oricând cuvântul acesta, căci obiceiul “carnavalului” (adică a ospeţelor la lăsatul secului) ne vânează pe mulţi ca să bem ori să mâncăm peste măsură … Sf. Apostol Pavel strigă:

“Nu în ospeţe şi în beţii… şi în fapte de ruşine, nu întru pricinuire şi în pizmă, ci vă îmbrăcaţi întru Domnul nostru Iisus Hristos şi purtarea de grijă a trupului să nu o faceţi spre poftă.” (Epistola către Romani).

De frica postului negru, care se apropie, mulţi îşi umplu căruţa până se răstoarnă.

Aceasta aduce de multe ori boală şi vrând-nevrând, trebuie să dezlege postul chiar de la început, ca să vindece boala, pe care şi-au făcut-o singuri.

Ceea ce scriu urmează nu spre mustrarea cuiva, ci spre mai multă pază pe viitor (atât pentru mine, cât şi pentru alţii).

Cei cari citesc pot spune şi la alţii, cari sunt mai slabi de fire, dobândind prin asta plată de la Dumnezeu.
Despre patima beţiei

Până acum am tot scris despre năravuri şi patimi, care vatămă cinstea aproapelui nostru sau lovesc în Sfânta Credinţă.

Acum voi încerca să scriu despre un nărav mai delicat, care s-ar părea că nu vatămă pe aproapele, nici credinţa şi nici pe cel care lucrează năravul. Şi anume vreau să înşir câteva vorbe despre beţie. Boala aceasta este ţinută la un loc de cinste de către lumea răsfăţată, care este străină de cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi o socotesc ca o voinicie şi ca un lucru de fală. La o arătare, patima beţiei se înfăţişează în chip de petrecere delicată şi nevinovată, pentru aceasta lumea o împodobeşte cu numiri frumoase.

Unii îi zic distracţie cu cinste, alţii chefuială, iar alţii îi zic darul băuturii.

Însă pe cât de gingaşă îi este numirea, pe atât de sălbatică este lucrarea acestui nărav. El este vlăstarul lăcomiei pântecelui care stă pe lista celor şapte păcate de moarte.

După socoteala Sf. Părinţi, beţia este patima pântecului, care vine din prea multă băutură a vinului şi a celorlalte băuturi spirtoase, precum şi a materiilor otrăvitoare (stupefiante), cum este haşişul, cocaina şi altele.

Cu alte cuvinte, beţia este întrebuinţarea băuturii peste măsură şi fără cumpăneală. Sf. Ioan Gură de Aur spune că nu întrebuinţarea băuturii pricinuieşte beţia, ci necumpătarea, care este rădăcina la toate relele. Beţia aduce tulburare la minte şi la suflet, otăveşte şi ruinează organismul omului, pricinuind tot felul de boli.

Sfântul Vasile cel Mare zice:

“Întrebuinţarea cu măsură a vinului este sănătate, iar abuzul (necumpătarea) este vătămare”.

“Vinul veseleşte inima omului …” zice Sf. Prooroc David la Psaltire, pe când “Beţia este duşmănie cu Dumnezeu”, zice Sf. Vasile cel Mare.

Deci oricât de frumos ar căuta s-o numească lumea, beţia este un păcat de moarte, patimă înfricoşată şi foarte greu de vindecat, care sporeşte mereu. Orice lucru care se face fără măsură este nepotrivit, însă necumpătarea la băutură este mai rea ca toate. Căci din asta vine distrugerea sănătăţii, întunecarea minţii şi îndobitocirea omului.

Cel care se îmbată nu este în stare să ţină nici o taină, nu ştie de ruşine, se aprinde repede la desfrânare, produce greaţă şi primejdie celor dimprejur.

“Vai celor ce se scoală de dimineaţă şi caută băutură”, zice Sf. Prooroc Isaia la cap.5, vers.12.

Iată cum zugrăveşteSf. Ioan Gură de Aur pe omul beţiv:

“Dobitoacele cele necuvântătoare (zice el) beau atâta cât le cere setea lor şi niciodată nu se lasă biruite de poftă ca să bea mai mult decât le cere trebuinţa trupului lor. Pe când omul cel cuvântător, care covârşeşte măsura la băutură, se face mai nesocotit şi decât dobitoacele. Şi mai rău este că pe această boală cum este necumpătarea la vin şi la alte băutură, care aduce atâtea rele şi atâtea primejdii, pe această boală – zic – (a beţiei) oamenii nu o socotesc că ar fi un nărav rău şi plin de păcat”.

Îi auzi pe unii că se laudă zicând:

“Noi bem destul de mult şi cu toate acestea ne ţinem tari ca fierul. Nu cunoaştem nici o vătămare din băutură!”

Aşa zic cei voinici cari au fire mai robustă. Şi cu adevărat că vătămarea băuturii nu se simte la toţi îndată.

Din asta mulţi prind curaj la băutură şi urmează cu chefurile fără frică. Dar tocmai în această părere stă primejdia cea mare. Căci omul văzând că nu se îmbolnăveşte din băutura cea multă, prinde curaj şi face tot mai multă dezlegare (adică abuz, cum zice lumea).

Dar să fie ştiut că vătămarea cea mare din băutură (adică boala) nu vine îndată, ci se furişează încet-încet, cum face pisica când pândeşte şoarecele. Materia arzătoare, care se varsă în trup prin băutură necumpătată, nu este altceva decât otravă, care pipăie toate organele omului, ca să afle unde este partea mai slabă şi acolo se cuibăreşte. O parte se urcă la creier (în chip de fum) alta intră în măduva oaselor, o altă parte rămâne în stomac, iar restul se împrăştie în toate vinele. Din asta vine uneori vătămarea ochilor, rănirea stomacului, oftica, damblaua, idropica şi stricarea minţii.

Dacă beţia ar aduce numai vătămarea trupului, atunci primejdia n-ar fi chiar atât de mare. Căci trupul este stricăcios şi trecător.

Însă beţia vatămă şi sufletul, lipsindu-l de mântuire. Pentru că aruncă pe om în multe păcate grele. Beţia îl aprinde pe om spre desfrânare, îl duce la jurăminte nesocotite, îl face grabnic mânios la ocară, la hule, la ucideri şi chiar la lepădarea credinţei.

Sf. Vasile cel Mare spune că năravul beţiei este demon de la sine dorit, maica răutăţii, potrivnic virtuţii, care pe cel curat îl face destrăbălat, pe cel bărbătos îl face fricos, beţia nu cunoaşte dreptate şi leapădă cuviinţa.

Sf. Ioan Gură de Aur numeşte beţia maica întristării, bucuria diavolului, care naşte zeci de mii de rele, ea este nebunie de bună voie, trădarea cugetelor.

Cel care se îmbată este mort însufleţit, demon de bună voie, bolnav care nu are crezare, cădere fără de răspuns şi sluţenie de obşte a neamului omenesc”.

Acestea sunt numirile cu care împodobesc sfinţii pe cei beţivi.

Iar Apostolul Pavel, în cartea cea dintâi către Corinteni (cap.6, vers.9-10) scrie mai înfricoşat, căci zice:

“Nu vă amăgiţi, nici sodomenii, nici furii, nici iubitorii de argint, nici beţivii, nici bârfitorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!”

Apoi în cartea cea către Galateni (cap.5, vers.10-20) Sf. Apostol Pavel mai scrie acestea:

“Faptele trupului se cunosc. Ele sunt: desfrânarea, necurăţia, închinarea la idoli, vrăjitoria, duşmănia, certurile, zavistia, mânia, dezbinările, smintelile, eresurile, ura, uciderile, beţia, destrăbălarea (distracţiile necuviincioase) şi altele asemenea acestora …

Cei ce fac unele ca acestea, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!” Vedeţi fraţilor şi vă înfricoşaţi de cuvintele apostoleşti. Să nu mai zică cineva că beţia este o distracţie nevinovată, căci ea poartă sămânţa desfrâului şi a pierzării sufleteşti.

Dacă deschidem Sfânta Scriptură, vedem îndată două pilde înfricoşate care dovedesc că înşişi robii cei aleşi ai lui Dumnezeu sunt în stare să facă lucruri necuviincioase şi fărădelegi, atunci când se îmbată. Noe şi cu Lot erau bărbaţi sfinţi şi drepţi, după cum mărturiseşte însuşi cuvântul lui Dumnezeu. Pe Noe l-a păzit Dumnezeu de potop, ajungând al doilea tată al neamului omenesc, iar pe Lot l-a păzit de arderea Sodomei.

Dar când s-au îmbătat au căzut în nesimţire şi s-au batjocorit. Cu toate acestea faptele lor sunt vrednice de iertare, căci numai o singură dată s-au îmbăat (Lot de două ori) şi anume prin neştiinţă. Noe nu cunoştea tăria vinului, căci atunci prima dată au sădit vie. Lot a fost amăgit la băutură de către fetele sale. Cel care păcătuieşte din neştiinţă dobândeşte mai uşor iertare. Dacă beţivii n-ar cunoaşte vătămarea băuturii şi n-ar şti că este păcat de moarte lăcomia băuturii, atunci ar fi vrednici de iertare. Însă fiecare cunoaşte prea bine urmările beţiei şi aude mereu cunvântul Apostolului, care strigă: “Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este desfrânarea!” (Efeseni, 5-18).

Iar la Sfânta Evanghelie zice Domnul către toţi: “Luaţi aminte de sinea voastră, ca nu cândva să se îngreuneze inimile voastre cu mâncarea şi beţia!” (Luca, 21-34).

Trebuie să amintim şi aceasta, că tot păcătosul poate să-şi ascundă păcatul său. Aşa zavisnicul îşi ascunde zavistia, vicleanul îşi ascunde vicleşugul, cel mândru îşi ascunde mândria, la fel şi pomenitorul de rău, însă beţivul se vădeşte ori de câte ori se îmbată. Pentru aceasta şi sminteala este mai mare la oamenii care se robesc de băutură. În ţara aceasta mai ales, unde necredincioşii (adică păgânii) nu prea folosesc vinul şi rachiul, se face mai mare sminteală, când se îmbată creştinii. Căci văzând păgânii cum se îmbată creştinii, se smintesc şi hulesc credinţa Domnului nostru Iisus Hristos.

Căci iată ce zic păgânii: După cum este viaţa creştinilor aşa este şi credinţa lor! Aceasta este hulă înfricoşată împotriva adevărului sfânt care se cuprinde în credinţa noastră. Aici se adeveresc cuvintele Apostolului, care răsună în cartea către romani: “Că numele lui Dumnezeu pentru voi se huleşte între neamuri!” [va urma]

CÂTEVA CUVINTE DESPRE PATIMA BEŢIEI [pag. 303-308]
 

[continuarea postarii precedente]

Să mai fie ştiut şi aceasta, că otrava, care se adună în trup din multă băutură, nu stă degeaba nici o clipă. Ea lucrează pe nesimţite ca şi viermii în lemn. Ea atacă organele cele mai gingaşe ale trupului (mai ales plămânii, stomacul, ficatul şi creierii). Dar omul nu pricepe aceasta decât atunci când îl ruinează desăvârşit. Viermele băuturii lucrează mocnit, însă merge în plin spre distrugere. Pot să treacă 5, uneori 10 sau chiar 20 de ani până când se iveşte boala. Însă boala nu vine singură, ci vine mai totdeauna însoţită de alte două sau trei boli grele. Atunci nu mai este vindecare, căci toţi doctorii spun că bolile, care se ivesc din alte pricini, se pot vindeca prin leacuri sau prin operaţii, însă cele care se ivesc din băutură, nu mai au sfârşit decât la moarte.

Spre ştiinţă fraţilor cititori

Din câte am scris mai înainte poate li s-a părut la unii că eu le scriu spre mustrarea lor, deşi eu nu le scriu spre mustrarea altora, ci mai mult spre îndreptarea lipsurilor mele (mai întâi) şi apoi pentru folosul celor care vor citi.

Însă rândurile de faţă, vă mărturisesc că sunt mult mai spre mustrarea năravului meu, care nu se sfieşte a se cuibări şi în fundul pustiei.

Boala aceasta a clevetirii mă urmăreşte în tot locul şi mă gândesc că poate scriind mereu cuvinte de la Sf. Părinţi, se va ruşina odată şi va fugi de la mine, cu darul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Sfinţilor.

Aceasta aş dori să se întâmple cu toţi fraţii şi surorile mele cele duhovniceşti, cari pătimesc ca şi mine, ca nu cumva să se păgubească de mântuire prin urâciunea năravului.

Bunul Dumnezeu să ne ajute la toţi. Amin.

Al frăţiilor voastre smerit rugător,
Ieroschimonahul Ioan Iacob,
Schitul Sf. Ana,
Hozeva 1958

CE ÎNSEAMNĂ O CLĂTINARE DIN RĂDĂCINA CREDINŢEI (Supunerea fata de Stapanirea Ateee)
 

Acum vreo şaisprezece veacuri în urmă strălucea în părţile Egiptului ca o stea luminoasă Cuviosul Paisie cel Mare.

Din numărul cel mare al ucenicilor săi, Cuviosul Paisie avea pe unul mai de-aproape pe care îl iubea mult pentru nerăutatea şi pentru simplitatea lui. A mers odinioară acest ucenic în cetate spre a vinde rucodelia (lucrul mâinilor). Întorcându-se în schit după câteva zile, vede cu mirare ucenicul că duhovnicescul lui Părinte (adică Paisie), care îl avea la atâta dragoste, acuma nu-i mai dă nici o atenţie.

Nici măcar blagoslovenia obişnuită nu i-o mai dă bătrânul, ba încă se fereşte de el ca de un străin. Se uită lung la el ca şi cum nu l-ar cunoaşte. Mirat de această străină schimbare, ucenicul îl întreabă:

“Părinte, de ce te fereşti aşa de mine ?”

“Dar cine eşti tu, că eu nu te cunosc?”, îi răspunde bătrânul.

“Cum nu mă cunoşti, nu sunt eu cutare ucenic, pe care îl iubeai asă de mult?”

“Ucenicul acela era creştin (răspunde el) nu aşa cum eşti tu. Chipul tău din afară seamănă cu dânsul, dar sufletul tău a murit duhovniceşte. Semnele credinţei celei vii s-au pierdut de la tine şi eşti ca un mort între noi. Spune-mi, ce ai păţit pogorându-te în cetate?”

“N-am păţit nimic şi n-am săvârşit nici un rău” (răspunse ucenicul).

“Ticălosule (îi zice bătrânul), ai suferit cea mai mare pagubă şi mai zici că n-ai păţit nimic! Atâta de nesimţitor eşti! Fugi acum de la mine căci nu mai pot sta de vorbă cu cel care s-a lepădat de Hristos!”

“Cum părinte, eu m-am lepădat de Hristos!” (a strigat cu spaimă ucenicul şi a început a plânge cu suspinuri).

Apăsat de mustratea cea aspră, bietul ucenic şi-a adus aminte despre o îmtâmplare pe care a avut-o când mergea spre cetate. Şi anume s-a întâlnit în cale cu un evreu foarte meşter la cuvânt şi viclean. Acesta se arăta a fi un om învăţat şi iscusit în cuvintele Scripturii. Văzând el pe ucenic că este simpluţ şi cam sfios a început să discute despre Domnul nostru Iisus Hristos.

Între altele, jidovul cel viclean şi-a vărsat veninul lui de şarpe, zicând că nu este Hristos adevărat acela pe care îl cinstesc creştinii, ci altul este Hristos, adică acela pe care îl aşteaptă jidovii.

La aceste vorbe hulitoare, ucenicul din cauza prostimii lui, n-a îndrăznit să mustre pe spurcatul nepot al lui Iuda, nici nu şi-a astupat urechile şi nici nu s-a tulburat ca să se depărteze de el, ci a mers cu el înainte pe cale.

S-a sfiit de vicleanul jidov şi în loc să-l mustre, a căutat să-i ţină hangul la vorbă şi anume a rostit că poate să fie aşa cum zice el.

Prin cuvântul “poate” ucenicul a dat să înţeleagă că nu este nici el sigur de venirea Domnului, ca şi cum ar zice că nici el nu este departe de părerea jidovului necredincios.

Îndoiala cea de o clipă, care s-a strecurat în mintea lui cea proastă, a fost socotită ca o lepădare de Hristos şi Cuviosul Paisie a cunoscut cu duhul căderea ucenicului şi s-a tulburat.

Nepăsarea şi sfiala pe care a arătat-o ucenicul faţă de jidovul hulitor a fost ca o trădare a sfintei credinţe; pentru asta se ferea cuviosul de ucenic. Abia după o pocăinţă cu multe lacrămi fierbinţi (ca şi oarecând Sf. Apostol Petru) a fost primit ucenicul iarăşi în slujbă de către Sf. Paisie.

Din această pildă putem cunoaşte câtă cumpătare aveau Sfinţii Părinţi când era vorba de taina Credinţei. Lepădarea ucenicului s-a făcut prin neştiinţă, din cauza prostimii lui. Iar dacă se întâmpla cumva ca cineva să tăgăduiască cu bună ştiinţă sfânta şi dreapta Credinţă, atunci toţi se tânguiau pentru el, ca şi pentru cel mort, şi nimeni dintre credincioşi nu aveau voie să facă legături cu cel lepădat.

Mai tare se fereau de el, decât de cel bolnav de ciumă. În asemenea cazuri Biserica punea legătură de afurisenie pentru cel căzut din credinţă şi numai după o lungă pocăinţă era primit din nou printre credincioşi, însă nu avea voie să se împărtăşească până în ceasul morţii, iar dacă era cumva cleric, atunci pierdea dreptul la slujbă pentru toată viaţa. Aşa era în vremea veche.

Dar astăzi, ce ne este dat să vedem în lumea creştinilor noştri? Cutare frate sau cutare cleric predică învăţătura comunistă, laudă dogmele cele fără Dumnezeu (ale ateilor), ba fac şi tovărăşie cu dânşii şi nimeni nu se fereşte de el şi nici nu i se dă pedeapsa cuvenită.

Unii se mai feresc puţin de cei înşelaţi, alţii însă se sfiesc, temându-se de răzbunare, iar alţii mai habotnici îi laudă pe unii ca aceştia că au îndrăzneală şi sunt râvnitori pentru dreptate. (Dumnezeu Sfântul să ne păzească de asemenea înşelăciune!)

Dacă socotim bine, vedem că înşelăciunea comunistă, cu întunericul masoneriei şi cu toată ceata ateilor din Apus nu este altceva decât o lepădare de Credinţă. Ca să fie protejaţi de guvernul ateilor, păstorii cei duhovniceşti ascund astăzi toiagul mustrării şi pleacă steagul credinţei în faţa stăpânirii lumeşti. BA UNII II LAUDA PE STAPANITORII COMUNISTI SI LE FAC PARADA (TE DEUMURI). SE TEM PASTORII SA NU JIGNEASCA FIARELE CELE CUVANTATOARE. ("Din Ierihon Catre Sion, pag. 335-337).

P.S. Gandul meu pacatos imi spune ca aceasta scriere a Sfantului Ioan Iacob este indreptata in primul rand impotriva Patriarhului Rosu de rusinoasa aducere aminte al BOR din acele vremuri, Iustinian Marina.

Astfel este descris si citat de scriitorul polonez laureat al Premiului Nobel, Czeslaw Milosz, in cartea sa "Gandirea Captiva" acest patriarh inchinator la fiara rosie de la rasarit: "Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acționează așa cum dorește Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Omenirea poate fi reînnoită după modelul rusesc; de aceea nici un creștin nu se poate opune ideii - crude, ce-i drept - care va crea un om nou pe întreaga planetă. Asemenea argumente sunt adesea folosite de clerici care sunt unelte ale Partidului. "Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic!" a spus Justinian Marina, patriarhul României." (Czeslaw Milosz, The Captive Mind, Vintage, 1990).

Scriitorul american Christopher Hitchens este și el de acord cu ideea că patriarhul Justinian a fost o unealtă a sistemului comunist: "oameni ca Marina au fost fără indoială plini de ură și patetici in același timp" (Christopher Hitchens, God Is Not Great, p. 246, Twelve Books, Hachette Book Group, 2007).

UN LEAC PENTRU RĂBDARE (pag. 445-447)
 

(din Pateric)

Întrebat-a un frate pe un părinte oarecare iscusit, zicând:

“Spune-mi, părinte, care faptă este folositoare şi mai odihnitoare omului?” Şi a răspuns bătrânul, zicând:

“Fiule, fapta cea mai folositoare şi mai odihnitoare omului aceasta este: Unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu”.

Zis-a fratele:

“Spune-mi, părinte, în ce chip şi cum este aceasta, unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu?” Atunci a zis sfântul bătrân:

“Fiule, unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu este în acest chip: Să-şi facă omul aceasta hotătâre, zicând: Doamne, iată eu de acum înainte îmi unesc toată voia mea cu voia Ta, aşa fel încât voia mea să nu se mai împotrivească, nici să mai bănuiască, ori să mai răpştească (cârtească) voinţei Tale. Orice va dori şi va fi plăcut voii Tale, aceea să dorească şi să fie plăcut şi voii mele.

De va vrea şi va fi plăcut voii Tale ca să-mi vină mie oarecari scârbe ori supărări ori necazuri (fie din boala trupului, fie din primejdie, fie din pedeapsă), cu alte cuvinte oricare rea pătimire îţi va fi plăcută Ţie ca să vină asupra mea, aceea îmi va fi plăcută şi mie şi bine primită voinţei mele.

De asemenea dacă va fi bine primit şi plăcut voii Tale ca să se pornească un frate oarecare asupra mea, cu mare ocară, cu sudalmă şi cu defăimare ori şi cu bătaie, acestea vor fi plăcute şi bine primite şi voii mele.

Şi toate cari vor fi plăcute şi iubite şi bine primite voii Tale, acelea vor fi plăcute şi iubiteşi bine primite şi voii mele.

Deci de acum înainte nu va ieşi voia mea din voia Ta nici se va despărţi, ştiind că voia Ta este totdeauna spre binele şi folosul meu şi fără voia Ta nimic nu se lucrează, nici se face în lume. De mi-a făcut cineva vreo scârbă sau supărare, aşa voia Ta a vrut! Deci şi voia mea asemenea doreşte (supunându-se voinţei Tale).

Iată, fiule, ţi-am spus care faptă este mai folositoare şi mai odihnitoare omului. Şi ţi-am arătat în ce chip este unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu. Deci mergi şi fă aşa şi atunci vei fi pururea odihnit şi te vei mântui”.

***

Zis-a un alt părinte:

“Stejarul de nu va fi clătinat de vânturi, acela nici nu va creşte şi nici rădăcină nu va slobozi. La fel şi călugărul, de nu va pătimi şi nu va răbda, nu poate să fie ostaş viteaz”.

***

Zis-a un părinte oarecare:

“Ceara de nu se va înfierbânta cu foc spre a se muia, nu este cu putinţă a se întipări pecetea ce o vei pune pe dânsa”.

Asemenea şi omul de nu va fi muiat prin focul scârbelor, al bolilor, al ostenelilor, al ispitelor şi al neputinţelor, nu se poate tipări într-însul pecetea Sfântului Duh, că pentru aceasta zice Domnul către Pavel Apostolul:

“Ajunge ţie darul Meu, că puterea Mea întru neputinţe se săvârşeşte!”

Iar însuşi Sf. Apostol Pavel zice în cartea sa: “Cu dulceaţă este mie a mă lăuda pentru neputinţele mele, ca să se sălăşuiască întru mine puterea lui Hristos”. Deci şi tu, fiule, rabdă pentru Domnul cu mulţumire toate scârbele şi necazurile şi năpastele şi bolile şi orice ispită îţi va veni, după voia lui Dumnezeu, pentru folosul tău. Că prin răbdarea scârbelor cu mulţumire, va intra omul întru împărăţia Cerului, precum însuşi Domnul zice: “Cu multe scârbe se cade a intra întru Împărăţia Cerului”.

***

Zis-a iarăşi un sfânt părinte:

“De-ţi va trimite ţie Dumnezeu vreo boală trupului tău, nu cumva să te mâhneşti sau să te scârbeşti de aceasta ca unul din cei necredincioşi. De vreme ce Stăpânul şi Făcătorul tău voieşte ca să-ţi lămurească şi să-ţi curăţească sufletul tău, cu boala şi cu pedeapsa trupului, ca pururea purtător de grijă pentru mântuirea ta.

Iar tu, făptură fiind, pentru ce te mâhneşti şi să te scârbeşti asupra Făcătorului tău, Care te-a făcut pe tine dintru nefiinţă întru fiinţă şi dintru ce nu erai, întru ceea ce eşti.

Căci El, văzându-ţi şi cunoscându-ţi stricăciunea şi îmbolnăvirea sufletului tău, pe care ai dobândit-o prin păcatele tale, vrea ca pe această stricăciune s-o lămurească şi s-o tămăduiască prin boala şi pedeapsa trupului tău, precum Însuşi ştie ce trebuie.

Iar tu, frate, cu tot sufletul şi cu toată voinţa inimii, primeşte-le pe toate întocmai aşa cum îţi vin ţie după voia Lui; adică pe cele iuţi şi amare ca şi pe cele dulci, că toate sunt bune şi folositoare.

Mulţumeşte bunăvoinţei Lui şi te roagă totdeauna ca să-ţi dea răbdare până la sfârşit. Aşa fă şi te vei mântui!” .

CUVINTE DESPRE MĂRTURISIRE DIN CARTEA SF. ENGOLPION (pag. 451-455)
 

Păcatul este ca o rană, care dacă nu se arată la doctor atunci putrezeşte şi pe urmă este nevindecată.

“Răutatea nemărturisită este rană ascunsă a sufletului!”, zice Sf. Vasile cel Mare.

La mărturisire trebuie păzite două lucruri:
Întâi ea trebuie făcută fără de ruşine şi al doilea să nu se aducă pricinuire (adică să nu dăm vina pe alţii pentru greşelile noastre).

Ruşinea care ne vine înainte de păcat este semnul darului, căci ne este spre izbăvire, iar ruşinea care ne vine la mărturisire este de la cel viclean şi ne poate pricinui osândă.

Mustrarea pe care o simte omul pentru păcate, este glasul Sfântului Duh, care nu vorbeşte la ureche, ci la inimă. Şi anume glasul acesta ne strigă: “Până când mai zăboveşti în păcate, iată boala ne împresoară, a venit bătrâneţea şi moartea este la uşă!”

“Scoală, cela ce dormi şi te ridici din morţi şi te va lumina Hristos”, (cum zice Sf. Apostol Pavel).

Trebuie să alegem una din două:

1. Ori aici pe pământ să descoperim păcatele numai în faţa duhovnicului,

2. Ori le ascundem aici, ca să fie scoase la arătare de către Înfricoşatul Judecător în faţa îngerilor şi oamenilor.

“Mustrate-voi şi scoate la arătare păcatele tale” (zice Sf. Prooroc David).

DESTĂINUIREA GÂNDURILOR

Zis-a iarăşi un bătrân:

“Precum şarpele dacă iese din gura sa îndată fuge, aşa şi gândurile cele rele descoperindu-se, îndată pier. Şi iarăşi precum cariul (viermele) strică şi mănâncă lemnul, aşa şi gândurile cele rele strică şi mănâncă inima omului. Că cel ce îşi descoperă şi îşi arată gândurile sale, îndată se tămăduieşte. Iar cel ce îşi acoperă şi îşi tăinuieşte gândurile sale, acela are mândrie. Că de nu vrei să destăinuieşti cele ascunse ale inimii şi să nu te încredinţezi nimănui, aceasta înseamnă că nu ai smerenie. Că smerenia toate bunătăţile le are. Toţi sfinţii se socoteau şi se aveau pe sine ca cei mai greşiţi şi mai păcătoşi decât toţi oamenii.

Iar de va chema omul din tot sufletul său pe Dumnezeu şi atunci va merge şi va întreba pe cineva cerând sfat pentru gândurile sale, Dumnezeu va răspunde prin omul acela, adică îl va lumina ca să dea sfat bun şi folositor.

Că însuşi Dumnezeu, cel ce a deschis gura măgăreţei lui Valaam, va deschide şi gura acelui om pe care îl vei întreba pentru folosul tău, măcar de va fi şi păcătos omul acela.”

MĂRTURISIRE ŞI ÎNCREDERE

Când vrei să mergi ca să-ţi descoperi gândurile tale unui părinte duhovnicesc şi cauţi să te foloseşti, atunci se cuvine ca mai întâi să te rogi lui Dumnezeu zicând: “Doamne, Dumnezeul meu, cele ce voieşti Tu şi le ştii ca sunt spre folosul sufletului meu, acelea să le pui în gura acelui părinte ca să mi le zică mie şi cuvintele lui ca din gura Ta să le primesc şi să mă folosesc!” Deci să te întăreşti pe sine-ţi prin aceste cuvinte, de vreme ce osteneala, tăcerea şi sărăcia cu reaua pătimire aduc omului smerenia, iar smerenia iartă toate păcatele.

Nepomenirea de rău şi iertarea

Zis-a iarăşi un sfânt bătrân: “De vei auzi că cutare frate sau soră te-a clevetit, te-a grăit de rău şi te-a defăimat, să nu te scârbeşti asupra lui. Şi de va veni acela la tine, tu să nu-l vădeşti pe el, ci te veseleşte împreună cu dânsul şi să arăţi faţă veselă către dânsul, ca să ai îndrăzneală către Dumnezeu întru rugăciunea ta.”

Şi iarăşi: Pentru Pravilă

“De va veni la tine vreu frate sau soră, atunci pentru dragostea lui să laşi orice treabă, încă şi pravila şi umilinţa ta. Iar de vei avea plângere sau lacrimi, să le ascunzi întru inima ta până când se va duce fratele. Iar dacă va ieşi şi se va duce fratele, atunci iar te apucă de umilinţă şi de pravila ta, de vreme ce se tem dracii văzând umilinţa ta.”

Dreapta Socoteală

Zis-a un bătrân oarecare: “De eşti neputincios şi slab cu trupul tău, după puterea ta să-ţi faci pravila şi postul tău şi să nu te sileşti peste putinţa ta, ca nu cumva să cazi în boală şi vei pofti atunci unele şi altele, îngreunând pe alţii cari îţi slujesc ţie, iar de te tulbură pe tine gânduri spurcate şi necuviincioase, să nu le tăinuieşti, ci îndată să le descoperi duhovnicescului tău părinte. Căci pe cât îşi ascunde şi îşi tăinuieşte omul gândurile cele rele, cu atâta se înmulţesc şi se întăresc mai vârtos în inima lui.”

Cunoscând neputinţa să avem Smerita Cugetare

Zis-a un bătrân: “De vei auzi despre petrecerile cele mari ale sfinţilor părinţi şi aprinzându-te cu râvna, vei voi să le urmezi, apucă-te şi tu chemând numele Domnului să te întărească în lucrul pe care l-ai ales. Şi dacă cu ajutorul lui Dumnezeu vei săvârşi, atunci mulţumeşte Celui ce ţi-a ajutat. Iar de nu vei putea să săvârşeşti nevoinţa lor, atunci măcar să-ţi cunoşti neputinţa şi slăbiciunea ta. Şi defăimându-te pe sine-ţi, smereşte-ţi gândul tău până la moarte, socotindu-te pe tine nevrednic şi sărac şi nerăbdător. Să ai mustrare în sufletul tău totdeauna, ca cel ce ai început şi nu ai săvârşit. Şi aşa poţi şi tu să te mântuieşti.”

Cumpănirea la nevoinţă

Mai zicea un alt sfânt părinte, că obişnuieşte vicleanul ca pe cei ce se nevoiesc, când nu poate să-i împiedice de la nevoinţă, să-i îndemne la cele peste măsură, ca prin aceasta să-i surpe în groapa mândriei şi nu este nici un lucru mai urât lui Dumnezeu decât patima aceasta.

Deci tu călătoreşte precum zice Scriptura pe calea împărătească şi nu te abate nici în dreapta nici în stânga, ci măsura cea de mijloc întrebuinţează la mâncare: adică cu măsură mâncând în fiecare seară.

Iar de vei urma nevoii tale, fie dintru neputinţă (sau boală), fie din altă pricină ca să strici ceasul cel obişnuit să nu te îndoieşti (adică să nu te împuţinezi la suflet) căci nu suntem sub lege, ci sub dar.

Însă când manânci să nu voieşti să te saturi, ci te ţine cu înfrânare, mai ales la bucatele cele poftitoare şi îndemnătoare spre lăcomie. Pe cele proaste mâncări să le iubeşti totdeauna şi inima ta să o păzeşti în tot chipul, nevoindu-te la smerenie.

Că jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit, inima smerită şi înfrântă Dumnezeu nu o va urgisi (precum zice Proorocul David în Psalmul 50).

Şi tot el zice în alt loc: “Smeritu-m-am şi m-a mântuit Domnul.”

Deci toată nădejdea ta, fiule, aruncând-o spre Domnul, mergi cu pace în calea ta şi judecata ta ca ameazăzi.

Folosul defăimării

Zis-a un bătrân: “De îţi vei aduce aminte de cel ce te-a necăjit sau te-a necinstit sau te-a păgubit, dator eşti ca să-ţi aduci aminte de el ca de un doctor trimis de Hristos şi să-l ai pe el ca pe un făcător de bine. Dacă te necăjeşti sau te tulburi pentru el, atunci înseamnă că boleşte sufletul tău. Deci dator eşti să mulţumeşti fratelui şi să te rogi pentru dânsul, căci prin el cunoşti boala ta şi să primeşti cele de la dânsul (ocări sau vorbe rele) ca pe nişte doctorii trimise de Domnul.

Iar dacă te scârbeşti asupra fratelui, aceasta înseamnă ca şi cum ai zice Domnului: “Nu voiesc să primesc doctoriile Tale, ci voiesc să putrezesc întru rănile mele.” Deci cel ce voieşte să se vindece de rănile sale cele sufleteşti este dator să sufere cele ce se aduc de la doctor, ori în ce chip ar fi.”

DIN CUVÂNTUL SFÂNTULUI ANASTASIE SINAITUL (pag. 457-458)
 

Pentru a nu judeca pe clerici

Mai ales pe slujitorul lui Dumnezeu, să nu-l judecăm niciodată pentru cele ascunse şi nearătate, pe care le-am auzit vorbindu-se despre el.

Să nu zici cumva că preotul este păcătos şi nevrednic sau osândit şi pentru aceasta nu vine darul Prea Sfântului Duh la jertfa adusă de el.

Ia seama să nu cugeţi una ca aceasta. Altul este Judecătorul, care cercetează cele ascunse. Cunoaşte-ţi sinea şi cugetă că eşti păcătos, lăsând judecata la Dreptul Judecător.

Numai să nu greşească preotul dumnezeieştile dogme ale Credinţei, iar cât despre altele, nu eşti tu judecător.

Pentru aceasta vă rog să nu judecaţi pe nimeni şi mai ales nu judecaţi pe Slujitorul lui Dumnezeu, ci să vă apropiaţi de Sfânta Împărăţie cu deplină credinţă, cu adevărată căinţă, având conştiinţa curată. Şi atunci cu siguranţă că veţi primi sfinţirea (adică blagoslovenia).

Căci de ar fi chiar Îngerul lui Dumnezeu acela care aduce Sfânta Jertfă şi dacă tu nu eşti nevrednic, nu poţi să te izbăveşti de păcatele tale. Şi ca să crezi că este adevărat ceea ce îţi spun, iată însuşi cazul lui Iuda te încredinţează, căci acesta a primit Sfânta Împărtăşire din curatele Mâini ale Stăpânului (Hristos), dar fiind nevrednic, îndată a intrat diavolul în el. Dacă cineva nu judecă pe altul, se izbăveşte de păcatele sale, iar dacă judecă, atunci îşi înmulţeşte păcatele, după cuvântul Sfintei Evanghelii:

“Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi!”

“Lăsaţi şi se va lăsa vouă!”

Pe mulţi îi aud zicând de multe ori:

“Vai de mine, cum să mă mântuiesc? Ca să postesc nu pot, ca să priveghez nu ştiu, ca să păstrez curăţenia nu pot, să mă depărtez de lume nu pot. Oare în ce chip o să mă mântuiesc şi eu?”

În ce chip, iată că-ţi arăt eu:

“Lasă şi ţi se va lăsa”, iată o cale uşoară care te mântuieşte. Să-ţi arăt acuma şi a doua cale:

“Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi!”, iată şi alta fără post şi fără priveghere sau osteneală. Nu osândi deci pe fratele tău, chiar dacă îl vezi cu ochii tăi făcând păcat, pentru că unul este Judecătorul şi Stăpânul, care va da fiecăruia după faptele lui şi una singură este calea judecăţii, întru care vom sta goi şi după faptele noastre vom lua şi milă de la Dumnezeu. Pentru că nici Părintele Ceresc nu va judeca pe nimeni, căci toată judecata a dat-o Fiului Său.

Deci dacă cineva va judeca mai înainte de venirea Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, acela se face vinovat, căci răpeşte vrednicia lui Hristos.

UN ADAOS DESPRE ADEVĂRATA MĂRTURISIRE ŞI DOUĂ PILDE DESPRE MINCIUNĂ (pag. 462-464)
 

Mulţi dintre noi ne-am obişnuit să înşirăm la mărturisire numele păcatelor, fără să arătăm şi gradul (sau măsura) la care au ajuns aceste păcate.

Ne place să ne mărturisim cam în felul acesta:

“Am greşit părinte, cu mândria, cu zavistia, cu lăcomia, cu minciuna, cu trândăvia, cu clevetirea şi cu tot felul de păcate. Mă rog de mă iartă şi de mă dezleagă!”

Nici nu se poate o mărturisire mai frumoasă şi mai uşoară ca aceasta. Dar să ne întrebăm, oare am deschis noi inima în faţa duhovnicului înşirând numai pomelnicul obişnuit al păcatelor? Oare înţelege preotul starea noastră sufletească? Numai dacă este văzător cu duhul poate să ne priceapă rănile, altfel nu poate pricepe.

În adevăr, aceleaşi păcate le mărturisesc şi copiii, precum şi oamenii cu viaţă aleasă. Toţi greşim. Dar cât de mult se deosebeşte măsura păcatelor de la unul la altul!

Şi copiii se mândresc şi spun minciuni, dar păcatele lor nu sunt de moarte, căci ei încă nu ştiu să deosebească binele de rău şi nici nu au vicleşug ca oamenii în vârstă. La unii este mândrie copilărească, iar la alţii mândrie satanicească.(asemenea cu a mândrului Lucifer).

La fel este şi cu minciuna: unii spun minciuni ca să facă haz, iar alţii prin minciuni pricinuiesc durere şi necaz. Minciuna care este spusă fără răutate, pricinuieşte mai ales râs, fără a face vătămare altora.

Iar când minciuna izvoreşte din răutate, atunci ea aduce lacrimi şi blesteme, ba uneori aduce deznădejde şi omoruri. Minciuna care nu izvoreşte din răutate şi nu urmăreşte vătămarea altora, aceasta nu este cu adevărat minciună, ci este mai mult o vorbă prefăcută sau o glumă nevinovată. De multe ori vedem că şi oamenii cei sfinţi s-au folosit de asemenea vorbe prefăcute pentru a acoperi faptele lor cele bune, sau pentru a fi defăimaţi de oameni.

În vremea când au năvălit păgânii Perşi în Palestina (la anul 614) se afla pe Muntele Eleon o mânăstire, în care trăiau 400 de fecioare. Când au intrat păgânii în această mânăstire, au început să le junghie ca pe nişte porumbiţe. Dar înainte de a le ucide, căutau ca să le batjocorească cu sila. Unul dintre ostaşi a ales pe una mai tânără, târând-o cu sine a o necinsti. Atunci fecioara a zis către el:

“Mă rog tinere, să nu mă sileşti şi eu îţi voi da nişte untdelemn cu dar minunat. Cu acesta dacă te ungi, nu poate să te rănească nici o armă la război. El te va păzi mai bine decât pavăza şi scutul.”

Auzind acestea ostaşul, i-a făgăduit că o va cruţa, dar în gândul lui dorea să dobândească mai întâi untdelemnul cel minunat şi pe urmă să-şi împlinească pofta lui cea spurcată.

În sfârşit, fecioara a adus un vas cu untdelemn (de care se pune în mâncare) şi i-a zis să se ungă la gât şi ea să-l lovească cu sabia ca să se încredinţezede puterea cea minunată a untdelemnului.

El însă n-a primit, ci i-a zis să se ungă ea întâi şi el să facă încercare cu sabia. Atunci fecioara s-a bucurat, căci aceasta era dorinţa ei.

Deci ungându-se ea la gât, i-a zis s-o lovească cu sabia fără frică. Atunci păgânul a lovit cu toată puterea şi mare i-a fost mirarea când a văzut capul ei căzând la pământ.

Atunci a priceput că a fost înşelat şi mult s-a întristat, pentru că nu şi-a împlinit pofta.

Prin meşteşugul acesta, sfânta fecioară şi-a păstrat fecioria nestricată dobândind şi cununa neveştejită a muceniciei.

Pilda ei a încurajat şi pe celelalte fecioare şi căutau în tot chipul să se împotrivească păgânilor, cu dorinţa de a muri curate.

Iată o minciună care a pricinuit cunună.

Sunt însă şi minciuni care aduc numai vătămare şi pierzare.

În mânăstirea de fecioare care era sub conducerea Sf. Pahomie (unde se aflau vreo 700 de fecioare) a avut loc următoarea întâmplare:

A venit odată la poarta mânăstirii un meşter croitor, întrebând dacă nu au ceva de cusut. Atunci a ieşit o călugăriţă tânără şi a zis croitorului:

“Noi avem aici croitorese şi nu este de lucru pentru altul străin”. Numai atât a rostit călugăriţa şi a intrat iarăşi în mânăstire.

În vremea când vorbea cu străinul la poartă, a văzut-o una dintre călugăriţe. N-a trecut multă vreme după aceasta şi s-au sfădit între ele, călugăriţa care a vorbit cu străinul şi cea care a văzut-o vorbind. Aceasta din urmă, voind să se răzbune, a clevetit-o pe cealaltă către altele, că a căzut în păcat cu meşterul croitor. Câteva dintre ele, fiind cuprinse de răutate au primit minciuna drept adevăr, răspândind vorbe în toată mânăstirea. Biata călugăriţă (care nici cu gândul nu s-a dus la asemenea lucru) n-a mai putut suferi ruşinea care s-a făcut în mânăstire şi din multa întristare, s-a aruncat pe ascuns în râu şi s-a înecat.

Atunci cealaltă căugăriţă, văzând pierzarea sufletească şi ruşinea din mânăstire, care s-a făcut pentru minciuna ei, a căzut în deznădejde şi s-a spânzurat. Aflând acestea preotul şi economul mânăstirii, a poruncit să nu se pomenească la rugăciune nici una, nici alta. Iar cele care din răutate s-au învoit la minciună şi au răspândit-o, au fost oprite 7 ani de la Sf. Împărtăşire.

Din aceste pilde se vede cât de mult se deosebeşte minciuna unuia de a celuilalt. Deci când ne mărturisim să nu facem numai o înşiruire seacă a păcatelor, ci este nevoie să spunem şi măsura răutăţii lor (cu ce scop le-am făcut şi ce fel de vătămare am pricinuit cu ele).

De pildă când spunem la mărturisire că am greşit cu lăcomia, aceasta nu înseamnează că ne-am arătat păcatul deplin, căci nu este nimeni care să nu greşească cu lăcomia.

Unul mănâncă lacom câteodată când este prea obosit şi prea flămând.

Altul mănâncă şi bea cu lăcomie totdeauna până când se umflă şi ameţeşte. Iar altul din lăcomie nedreptăţeşte şi năpăstuieşte pe fratele lui. Deci nu este aceeaşi lăcomie la toţi.

Cel dintâi alunecă uneori numai în păcatul lăcomiei. Cel de al doilea este robit totdeauna de patima lăcomiei (care este păcat de moarte). Iar cel care din lăcomie nedreptăţeşte şi năpăstuieşte pe altul, acela săvârşeşte un păcat şi mai mare, care strigă răzbunare la cer.

Dacă nu facem mărturisirea lămurit, atunci dezlegarea preotului nu ne foloseşte, iar Sf. Împărtăşire se ia cu nevrednicie, căci preotul de dezleagă fără să cunoască boala noastră şi niciodată nu poate să dea canonul (sau sfatul) care ni se cuvine.

DESCOPERIRE DUMNEZEIASCĂ PENTRU RĂSPLATA NEVOITORILOR (pag. 468-470)
 

I.

Ava Atanasie egumenul Elioţilor ne-a povestit despre o vedenie (descoperire) pe care avut-o ava Teodor Sihastrul. Şi anume i s-a arătat în vedenie un tânăr care strălucea ca soarele şi l-a apucat pe sihastru de mână, zicându-i:

“Vino că ai a te lupta!”

Şi l-a dus pe el la un teatru foarte mare (adică la un loc de privelişte unde fac lupte de întrecere atleţii).

În partea dreaptă a teatrului erau o mulţime de tineri luminaţi, îmbrăcaţi în haine albe, iar în partea stângă erau o mulţime de arapi cu haine negre. S-a arătat apoi un uriaş care a trecut în arenă (adică în mijlocul teatrului) şi capul lui ajungea până la norii cerului.

Atunci tânărul cel luminos care l-a dus acolo şi care era însuşi Domnul, a zis către ava Teodor:

“Iată cu acesta ai de luptat!” (adică cu uriaşul). Auzind aşa, sihastrul a început a tremura şi rugându-se tânărului zicea:

“Dar cine dintre oameni poate să se lupte cu acesta?”

Şi i-a răspuns tânărul cel luminat:

“Numai să mergi cu toată sârguinţa ta şi atunci când te vei apuca la luptă cu dânsul, Eu îţi voi da ajutor şi te voi încununa cu cunună de biruinţă!” Luând curaj, Teodor a intrat în arena teatrului, unde l-a însoţit şi tânărul cel cu darul de biruinţă (adică Domnul nostru Iisus Hristos) şi l-a întărit aşa încât a biruit pe uriaşul cel înfricoşat.

La urmă a fost încununat de către Domnul şi mulţime de arapi se tânguiau cu amar şi au fugit şi nu s-au mai văzut, iar ceata celor luminaţi (adică îngeri) aduceau laude lui Dumnezeu, care a dăruit biruinţă monahului.

După această vedenie, luând curaj a ieşit fericitul acesta Teodor la lupta vieţii sihăstriei (adică la pustie).

II.

Ne-a mai povestit cel mai înainte pomenit ava Atanasie (de la Elion) că i-a venit într-o zi acest gând: “Oare ce fel de bine vor avea nevoitorii?” Atunci a căzut în uimire (s-a răpit duhul) şi a văzut un bărbat care i-a zis: “Vino cu mine!” şi l-a dus într-un loc plin de lumină, oprindu-se la o poartă negrăit de frumoasă. Înăuntru se auzea o melodie aşa de dulce precum ar cânta mulţime de glasuri, lăudând pe Dumnezeu Domnul.

Bătând în poartă tânărul, a răspuns cineva dinăuntru zicând: “Ce pofteşti?”

“Vrem să intrăm!” a zis tânărul (călăuza).

Atunci a răspuns un glas dinăuntru:

“Aici nu intră nimeni din cei cari petrec în trândăvie! Iar dacă vrea să intre acela pe care l-ai adus, atunci meargă să se nevoiască şi nicidecum să nu cugete la lumea cea deşartă!” Venindu-şi în simţire cuviosul Atanasie a cunoscut că tânărul din vedenie a fost Sfântul Înger (păzitorul lui) iar cele descoperite au fost spre întărirea lui la nevoinţe cu mai multă râvnă.

III.

Zis-a un bătrân oarecare:

“Fiilor şi fraţilor să înţelegeţi şi să ştiţi toţi aceasta: că nici una din faptele cele bune nu este aşa de iubită şi de plăcută lui Dumnezeu ca atunci când mulţumeşte omul întru scârbe.

Şi nu se bucură Dumnezeu de alta mai tare, decât atunci când cineva rabdă bucuros orice fel de scârbe i s-ar întâmpla lui (cum este de pildă boala, clevetirea pe nedrept sau prigonirea şi alte necazuri).

De asemenea şi de la cel care este bolnav cu trupul său, nu cere Dumnezeu, nici cearcă de la dânsul post şi înfrânare de mâncare şi băutură sau altă osteneală şi nevoinţă a trupului.

De la el cere Dumnezeu numai multă milă şi rugăciune duhovnicească şi să-i fie mintea lui pururea la Dumnezeu.

Iar postul şi osteneala trupească le face omul pentru domolirea zburdălniciilor fireşti, adică pentru înfrânarea necuratelor pofte şi a patimilor trupeşti.

Boala trupului este mai presus decât postul şi răbdarea cu mulţumire a bolnavului este mai presus decât toată nevoinţa şi osteneala trupului.

Pentru aceea de la bolnav nu se cere şi nici nu se cearcă postul şi înfrânarea şi alte osteneli, ci datoria lui este să mulţumească pururea cu osârdie şi cu toată inima sa lui Dumnezeu, rugându-se să i se dea răbdare.

IV.

Zis-a ava Iosif Tibeul că trei cete sunt cinstite înaintea lui Dumnezeu şi anume când omul este bolnav şi i se adaugă ispite, iar el le primeşte cu mulţumire. A doua ceată este când cineva îşi face toate lucrurile curate înaintea lui Dumnezeu şi nu are nimic lumesc.

ASCULTAREA

Iar a treia, când cineva stă sub ascultarea unui părinte duhovnicesc şi de toate voile sale se leapădă (unul ca acesta are o cunună mai mult). Dar eu (zice ava Iosif) boala am ales-o.

Căci zice Domnul la Sf. Evanghelie:

“Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre!”

PENTRU CEI RÂVNITORI CU ADEVĂRAT PENTRU CREDINŢA STRĂMOŞEASCĂ (Adica: AU PASTRAT-O FARA NICI UN FEL DE ADAUGIRE SI INNOIRE A SFINTEI TRADITII, INCLUZAND AICI SI SCURTAREA POSTULUI SFINTILOR APOSTOLI CU 13 ZILE, introdusa de biserica de stil nou, ca urmare a hotararilor satanicesti luate la Congresul zis "Ortodox" de la Constantinopol din mai-iulie 1923, congres condus de masonul "Patriarh" Meletie Metaxakis, mai pe scurt: pentru Credinciosii Pravoslavnici, care pastreaza intocmai nu numai Calendarul Iulian, ci si toate Dogmele de Credinta si Sfintele Canoane, asa dupa cum ni le-au lasat Domnul Iisus Hristos, Sfintii Lui Apostoli , precum si Sfintii Parinti, iar nu pentru cei care au adoptat STILUL NOU, si o data cu el, vrand-nevrand au cazut in erezia aducatoare de moarte duhovniceasca a ECUMNENISMULUI, chiar de spun sau scriu ca ei nu o accepta; daca, nu o acceptati, fratilor, mai bun mijloc de a o dovedi, decat separandu-va de "bisericile" avand in frunte ierarhi /patriarhi ecumenisti pe care preotii din parohiile voastre ii pomenesc mereu si mereu la Sfanta Liturghie, facandu-se partasi cu ei, inclusiv la ereziile acestora. (pag. 559-561)



Fraţilor şi surorilor întru Hristos, aceste rânduri le scriu numai pentru cei care nu s-au amăgit de covrigi roşii şi care se feresc de vântul înşelăciunii.

Pentru ceilalţi care au început să dănţuiască “hora Crivăţului” nu mai am nimic de scris. Cine a avut urechi de auzit, acela a căutat să audă strigătul meu şi cine mai are ochi de văzut, poate să vadă cum stau lucrurile … Eu am tunat şi am fulgerat către toţi (prin foile mele) ca să vă feriţi de bătaia vântului de la Miază-Noapte.

Iar acum când a început ploaia cu banii roşii, eu nu mai strig la nimeni. Cei statornici în credinţă îşi păzesc paşii de alunecare, iar cei slabi de fire şi dornici de mărire se poticnesc la vale. Mare este taina credinţei, dar puţini o păzesc astăzi neprihănită.

Nu vă miraţi că îndrăznesc să zic vorba asta, că mulţi se botează, însă darul puţini îl păstrează. Când vedeţi pe unii că aleargă singuri spre înşelăciune, atunci să cunoaşteţi că la unii ca aceştia pecetea darului este ştearsă şi uşor se prăpăstuiesc. Atunci sfaturile nu se mai lipesc de ei şi făgăduinţele se calcă fără milă.

Dar noi, fraţilor, să-i lăsăm pe aceştia în “sloboda” lor fericită, să urmăm calea cea strâmtă şi nu vom greşi.

În curtea lui Caiafa de astăzi să nu intrăm (adică în mreaja stăpânirii), căci slugile cele viclene ne ispitesc şi nu cumva să pătimim ca Sfântul Apostol Petru. Lăsaţi să se încălzească la foc slugile cele năimite, iar noi să urmăm pe Domnul ca şi Sfintele Mironosiţe.

În calea noastră stau la pândă vameşii şi fariseii veacului acestuia, dar să nu ne fie frică. “Îndrăzniţi, zice Domnul, Eu am biruit lumea”.

Am auzit că unii dintre cei râvnitori au avut ciocniri de cuvinte, cu ceata noilor dregători. Nu vă tulburaţi fraţii mei, căci abia a început ploaia “covrigilor”. Pe mulţi poate să-i “ude” dacă nu vor fi cu pază şi cele care se văd astăzi, sunt mici faţă de cele ce urmează.

Eu unul vă sfătuiesc pe cei cari urmaţi tradiţiile noastre strămoşeşti, să nu vă tulburaţi şi cu alţii să nu discutaţi.

Biruinţa noastră nu se deosebeşte cu sfadă şi cu pleftureală, ci cu blândeţe şi cu dreaptă socoteală. Din sfadă nu iese decât tulburare şi duşmănie. Războiul nostru este nevăzut şi armele noastre trebuie să fie arme duhovniceşti şi anume: sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu şi Pavăza Credinţei, cu care putem stinge toate săgeţile vicleanului cele aprinse, cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel. Pe cei slabi să-i întărim, iar pe cei vicleni să-i ocolim. Pe cei năimiţi şi pe cei urgisiţi să-i lăsăm în pace, căci sunt acum mărişori şi pot pricepe semnele vremii. Dacă nu se învaţă din păţaniile altora, atunci lăsaţi-i sa guste singuri din “covrigii” stăpânirii roşii. Aceşti covrigi sunt vopsiţi cu sângele mucenicesc al fraţilor noştri credincioşi din ţară. Ei pătimesc acum ca robii la munca silnică, iar din sudoarea şi din sângele lor se plămădesc bacşişuri pentru propagandă. Tot ce iese azi din ţară (de după perdeaua roşie) este ca să farmece ochii şi să astupe urechile celor bicisnici şi neştiutori. Nu mai faceţi vorbă cu ei şi nici nu căutaţi să-i pârâţi ori să-i denunţaţi, ci mai vârtos s-ar cădea să-i plângem pe unii ca aceştia, căci nu ştiu sărmanii la care “domni au slujit şi câtă pagubă vor dobândi”.

Înainte de a încheia rândurile acestea, vă amintesc de cuvântul Scripturii care zice: “Vrăjmaşii omului sunt casnicii lui” şi iată anume pentru ce: când fraţii noştri de o credinţă şi de un sânge se fac coadă de topor, adică unelte ale vrăjmaşului credinţei, atunci vătămarea noastră este negrăit de mare, zice Sf. Apostol Pavel; nu vă plecaţi grumazul sub jug străin. Să stăm bine, să stăm cu frică întru Sfânta credinţă şi să arătăm “Mila Păcii” către toţi, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

CÂTEVA CANOANE REFERITOARE LA SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII (pag. 561-566)
 

Însemnăm spre ştiinţa tuturor creştinilor Ortodocşi,
de Răsărit, aceste canoane din Pedalion, că nu-i este
iertat nimănui a strica Sf. Pascalie, care este în
Psaltire, şi a schimba Sf. Paşti şi Sf. Sărbători de la
data lor, care sunt aşezate în calendarul Iulian a
Sf. Biserici Ortodoxe de Răsărit.

Canonul I din Antiohia (Pedalion pag 275)

Toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea Sfântului şi Marelui Sinod, cel adunat în Niceea, în fiinţa bunei cinstiri a prea iubitorului de Dumnezeu împărat Constantin, pentru Sfânta Sărbătoare cea mântuitoare a Paştilor, să fie neîmpărtăşiţi şi lepădaţi de la Biserică, de vor stărui împotrivindu-se, mai cu prigonire celor bine dogmatisite – şi acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul din proiestoşii Bisericii, episcop sau preot sau diacon, după hotărârea aceasta ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea Bisericilor a se osebi şi cu iudeii a săvârşi Paştile, pe acesta Sfântul Sinod din data de acum străin de Biserică l-a judecat, ca pe unul ce nu numai lui s-a făcut pricinuitor de păcat, ci şi multora, de stricăciune şi răzvrătire.

Şi nu numai pe unii ca aceştia îi cateriseşte de la Liturghie, ci şi pe cei ce vor cuteza a se împărtăşi cu aceştia după caterisire.

Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea cea din afară, pe care o au câştigat Sfântul Canon – şi preoţia lui Dumnezeu.

Tâlcuire

Canonul acesta, afuriseşte pe mirenii aceia ce calcă rânduirea şi canonul ce-au dat Sinodul I, de faţă fiind Si Marele Constantin, pentru sărbătoarea Paştilor (ca să serbeze adică după isimerie şi nu împreună cu iudeii). Ei calcă nu numai aşezământul acesta, ci şi prigonindu-se, îi stau împotrivă. Iar pe episcopii, preoţii şi diaconii ce ar călca hotărârea aceasta, tulburând Biserica, şi ar voi să serbeze cu iudeii paştile, îi cateriseşte atât de toată preoţia şi de sfinţita lucrare cea înlăuntrul Altarului, cât şi de toată cinstea cea din afară, cuvenită celor ierosiţi (de a avea măcar nume de Sfinţiţi şi de a şedea împreună cu cei Sfinţiţi, deci de toată lucrarea cea afară de Sfântul Altar, după Valsamon), fiindcă unii ca aceştia şi pe sine s-au vătămat cu călcarea hotărârii acesteia şi pe alţii i-au făcut să o calce. Dar nu numai pe ei îi cateriseşte, ci şi pe cei ce s-ar împărtăşi împreună cu dânşii, asemenea.

Canonul 7 al Sfinţilor Apostoli (Pedalion, pagina 8)

Dacă vreun episcop, ori preot, ori diacon, Sfânta zi a Paştilor mai înainte de primăvăreasca isimerie, cu iudeii o va săvârşi, să se caterisească, de asemenea şi înainte de iudei.

Litera I (Pedalion, pagina 512)

Schismaticii sunt pentru schimbarea pascaliei şi a calendarului.

Pentru cei ce îndrăznesc a dezlega cele 4 Sfinte Posturi şi pentru Miercuri şi Vineri:
Canonul 19 al Sf. Sobor din Cangra (Pedalion, pagina 274)

Dacă vreunul din cei ce se nevoiesc, fără trupească nevoie s-ar mândri şi posturile cele predate norodului, care se păzesc de Biserică, le-ar dezlega, întărind întru sine cugetare, de deplinătate “Anatema să fie”.

Canonul 69 al Sf. Apostoli (Pedalion, pagina 61)

Dacă vreun episcop, sau preot, sau diacon, sau ipodiacon, sau citeţ, sau cântăreţ, sfintele Mari Posturi nu le posteşte, sau Miercurea şi Vinerea, să se caterisească. Fără numai de s-ar opri pentru boală trupească. Iar de va fi mirean, să se afurisească.

Enciclică (Circulară) din 1756

Chiril, din mila lui Dumnezeu Arhiepiscopul Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic. Preacinstiţilor clerici, care sunteţi cu noi în Biserica lui Hristos, har şi pace vouă de la Dumnezeu.

Noi, pe care ne-a învrednicit Dumnezeu Sfântul, să ne aflăm în faţa acestui tron apostolesc şi patriarhicesc, canoniseşte şi apostoleşte, pentru ca să păzim cu credinţă fierbinte şi evlavie Prea Sfânta Credinţă Ortodoxă, pe care am primit-o de la Sf. Apostoli şi de la cele 7 Sfinte Soboare Ecumenice, împreună cu dogmele celor 7 Taine ale Sfintei noastre Biserici, Apostolească şi Sobornicească de Răsărit, şi acestea să le ţinem curate şi nepătate; după cum de sus şi de la început Biserica lui Dumnezeu le-a primit de la Sf. Apostoli, neclintite, fără să adauge sau să scoată nici un cuvânt până astăzi şi nici până la sfârşitul veacului acestuia, le păstrează curate ca pe Mireasa Domnului nostru Iisus Hristos; pentru acest pericol, ne-am hotărât să primim a ne supune lui Dumnezeu mai mult şi nu oamenilor.

Mai întâi ca să păzim apostoliceştile şi soborniceştile canoane nemişcate şi neştirbite după cum le-am apucat.

Al doilea ca, luând toate armele Duhului Sfânt, să ridicăm şi să ştergem cu desăvârşire, cu înfricoşat blestem şi veşnică anatemă împotriva acelora care au vrut să îndrăznească să facă coborământ să primească cât suntem în viaţă şi după moartea noastră până la sfârşit orice adăugare ori scoatere (schimbare).

Deci cu puterea şi Darul Prea Sfântului Duh cel dătător de viaţă, dispreţuim şi aruncăm cu desăvârşire cea spurcată şi necurată şi hulitoare şi neaprobată, cea fărădelege alcătuită scrisoare ereticească, şi mergem după Sf. Apostol Pavel care zice: “Oricine vă va vesti vouă altele afară de cele ce aţi apucat şi afară de cele ce v-am vestit vouă, măcar înger din Cer, sau însuşi noi, anatema să fie”, după cum şi la Canoanele Sfintelor Soboare se zice: “Orice ar adăuga ori a şterge un cuvânt, acela să fie anatema de şapte ori”.

Şi aşa ne-am hotărât cu tot Sfinţitul Cler care e cu noi şi cu adunarea creştinească să dăm anatema de trei ori, fie că sunt din rândul clericilor, fie al laicilor (mirenilor), despărţiţi sunt de la Domnul Dumnezeu Atotţiitorul, blestemaţi şi neiertaţi şi după moarte să nu putrezească (timpanei). Pietrele şi fierul să putrezească, dar ei niciodată, să moştenească lepra lui Chiezi şi să se spânzure ca Iuda, să fie suspinând şi tremurând pe pământ ca şi Cain, mânia lui Dumnezeu pe capetele lor, să fie la un loc cu Iuda şi cu iudeii cei luptători de Dumnezeu, să crape pământul şi să-i înghită ca pe Datan şi Aviron, Îngerul Domnului să-i gonească pe ei cu sabia în toate zilele vieţii lor şi toate blestemele Patriarhilor şi ale Soboarelor să cadă pe dânşii, să fie veşnic sub anatema şi focul veşnic. Amin.

Gândiţi-vă bine şi vedeţi care n-au venit aceste blesteme peste noi şi câte au să mai fie, dacă ne vom pocăi şi ne vom întoarce la dreapta Credinţă.

Enciclică (Circulară) din anul 1593

Eremia, din mila lui Dumnezeu Arhiepiscopul Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic,

Pentru că Biserica Romei iarăşi s-a luat după ateii astronomi, fără să se gândească s-a învoit şi a schimbat cele rânduite pentru Sf. Paşti, neţinând seama de cele (bine rânduite şi) hotărâte de cei 318 Sf. Părinţi de la întâiul Sobor Ecumenic spre a se sărbători de Creştinii Ortodocşi a toată lumea, care au fost hotărâte şi de cele şase Soboare ca toată lumea să se sărbătorească pe tot pământul;

Venind nişte bărbaţi de la Roma, care s-au luat după înşelăciunea Latinilor (Catolicilor) şi nu numai că s-au lepădat de Sfânta Credinţă Ortodoxă, dar au început să se lupte împotriva dogmelor celor adevărate ale Sfintei noastre Biserici de Răsărit pe care ni le-au predat însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi dumnezeieştii Apostoli şi cele şapte Soboare hotărâte de purtătorii de Dumnezeu Părinţi;

Pentru aceasta, tăindu-i ca pe nişte mădulare putrede, poruncim cu hotărâre: Oricine nu urmează învăţăturile Sfintei noastre Credinţe Ortodoxe după cum a aşezat şi cele şapte Sfinte Soboare Ecumenice, (care) au hotărât pentru Sfintele Paşti şi pentru Calendar, care bine l-au legiuit să-l urmăm, şi vrea să urmeze după pascalia şi după calendarul cel născocit de ateii lui Papa şi se împotriveşte la toate acestea şi vrea să strice dogmele şi obiceiurile care ni le-au predat Sfinţii Părinţi ai Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, să fie dat anatemei şi dat afară din rândul creştinilor Sfintei noastre Biserici conduse de Domnul nostru Iisus Hristos.

Voi, binecredincioşii creştini ortodocşi să rămâneţi în cele care v-aţi născut şi aţi crescut şi v-aţi învăţat. Şi când va sosi vremea, însuşi sângele vostru să-l vărsaţi ca să păstraţi credinţa care ne-au predat-o Sfinţii Părinţi şi mărturisirea voastră să o păstraţi şi să vă feriţi de aceştia şi să vă ajute Domnul nostru Iisus Hristos şi smeritele noastre rugăciuni să fie cu voi, cu toţi. Amin.

1. Patriarhul Constantinopolului, Eremia
2. Patriarhul Ierusalimului, Sofronie
3. Patriarhul Alexandriei, Silvestru
şi toţi Arhiereii care au fost de faţă la Sinod.
Anii 1583 şi 1593.

Enciclică (Circulară) din anul 1848

Către Ortodocşii de pretutindeni,

Ţinem mărturisirea curată după cum ne-au predat-o aceşti Sfinţi Părinţi respingând orice înnoire (reformare) ca o născocire a diavolului. Cel care primeşte înnoire nu mai predică întreagă şi curată Credinţa Ortodoxă care este asigurată şi ştampilată din vechime şi care nu primeşte nici micşorare, nici adăugare, nici schimbare.

Dacă cineva ar îndrăzni să schimbe sau să sfătuiască sau să gândească una ca acestea, singur s-a lepădat de credinţa lui Hristos şi singur a căzut în veşnică anatemă, pentru că a hulit împotriva Duhului Sfânt, zicând cum nu se grăieşte adevărat în cărţi şi la Sfintele Soboare Ecumenice (a toată lumea).

Toţi care au primit înnoiri (reforme) sau eretici sau schismatici de bună voie s-au îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină, fie că sunt Papi, fie că sunt Patriarhi, fie că-s clerici, fie că sunt laici (mireni), sau îngeri din Cer.

Antim, din mila lui Dumnezeu Arhiepiscopul Constantinopolului, noua Romă şi Patriarh Ecumenic,
Erotei, din mila lui Dumnezeu Papă şi Patriarhul Alexandriei şi a tot Egiptul,
Metodie, din mila lui Dumnezeu Patriarhul Antiohiei,
Chiril, din mila lui Dumnezeu Patriarhul Ierusalimului, împreună cu ale lor Sfintele Sinoade.

Ispita creştinilor cu adevarat ortodocşi (pg. 596-597)
 

(Din veacul de acum)

În Pateric scrie că sfinţii Părinţi ai Schitului au profeţit despre neamul cel de pe urmă. A întrebat unul: Ce lucrăm noi? Şi răspunzând unul dintre dânşii, Marele Avă Ishiron a zis: noi am lucrat poruncile lui Dumnezeu. Şi iarăşi întrebând a zis: cei de după noi ce vor face oare? Şi a zis: vor face numai pe jumătate din cât am lucrat noi. Dar cei de după dânşii ce vor face? Şi a zis: neamul acela nu va putea face nimic; ci le va veni ispiă şi cei care se vor afla încercaţi în vremea aceea vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri.

Ce ispită înfricoşatoare va fi oare, să se arate lămuriţi cu toate că nu vor avea nici o lucrare şi vor fi mai mari decât pustnicii cei mai minunaţi?

Ispita neamului celui de pe urmă a şi sosit, mai grozav acum, cu apropierea venirii lui Antihrist încât ameninţă să-i piardă pe cei aleşi.

Şi nu-i atât de periculoasă ispita care vine de la vrăjmaşii lui Dumnezeu, de la atei, de la cei cu grija numai la cele pământeşti sau de la cei destrăbălaţi cari nu pot uşor să vatăme pe creştini. Pericolul vine de la fraţii cei mincinoşi, cari sunt duşmani ascunşi cu atât mai periculoşi, cu cât cred că ei sunt fraţi curaţi. Predică şi ei Ortodoxia, dar oarecum schimbată şi prefăcută după placul lumii acesteia şi a stăpânitorului acestei lumi.

Predica lor e ca o hrană prielnică care a început să se strice şi în loc să hrănească otrăveşte pe cei cari o mănâncă. Ei aduc tulburare în rândul creştinilor. Aceştia sunt ispita cea mare a neamului celui de pe urmă. Despre ei a profeţit Domnul că vor fi în veacul cel de apoi. “Mulţi vor veni întru numele Meu şi pe mulţi vor înşela.” (Matei cap. 5)

Vorbesc şi fraţii mincinoşi de sfânta şi prea dulce ortodoxie, de dragoste, de curăţie, pentru fapta bună, de smerenie şi de virtute, şi ajută obştile creştineşti. Cât de greu pentru ortodocşii cei curaţi şi simpli să înţeleagă pe cine au înaintea lor. Cât e de uşor să fie atraşi de ideile lor cele “filosofice” şi să îi creadă. Dacă răscoleşte cineva adânc în sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea fierbinte pentru Dumnezeu, ci închinarea unui idol care se numeşte “om” (tradusă din greceşte).

***

De multe ori înşeală răutatea, prefăcându-se în chipul faptei bune. După cum a spus şi Sfântul Dorotei: Nici o răutate şi nici unul dintre eresuri, nici însuşi Diavolul nu poate să înşele pe cineva, numai dacă se preface în chipul faptei bune. După cum şi Sf. Apostol zice că însuşi Diavolul se închipuie un Înger luminat. Neghină numeşte Sf. Vasile cel Mare pe ereticii cari strică învăţăturile Domnului şi amestecându-se ei cu trupul cel sănătos al Bisericii ca, fiind nevătămaţi, să facă vătămare. (Din Catehismul Sf. Chiril Patriarhul Ierusalimului pag. 121)

Viaţa pe scurt a părintelui schimonah Ioanichie Pârâială (1908-1992) (pag. 657-659)
 

Părintele Ioanichie s-a născut într-un sat lângă Râmnicu Sărat. A stat câţiva ani în Mânăstirea Ciolanu din judeţul Buzău, apoi împreună cu sora sa, maica Magdalena, au venit în Ţara Sfântă. A stat la Ierusalim la Mormântul Domnului, la Peştera Naşterii Domnului din Betheleem şi la Mânăstirea Sfântului Sava, unde a cunoscut pe Sfântul Ioan Iacob. La Peştera Colomona, lângă Marea Moartă, aproape de Valea Iordanului, s-a dus şi cuviosul Ioanichie ca ucenic al Sfântului Ioan Iacob şi i-a rămas intim şi credincios, până la moartea Sfântului în 1960. Englezii i-au închis pe toţi monahii români, germani, italieni într-un lagăr pe toată durata războiului al doile mondial. Aici au fost şi cuviosul Ioanichie împreună cu Sfântul Ioan Iacob. După lagăr ambii au revenit în Mânăstirea Sfântul Sava; după un timp au luat în primire Biserica română de la Iordan timp de 5 ani, după care s-au retras în pustie la Peştera Sfânta Ana deasupra pârâului Horat. În Peşteră, vara era foarte cald şi iarna foarte frig; Sfântul Ioan Iacob fiind şi bolnav, cuviosul Ioanichie a avut grijă de el.

După moartea Sfântului, cuvioasul Ioanichie s-a retras în Mânăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul şi s-a ocupat cu editarea scrierilor Sfântului Ioan Iacob, tipărind două volume: “Hrană duhovnicească”, Ierusalim, vol I în 1968 şi vol. II în 1970, ce cuprind numai o parte din opera Sfântului Ioan. În 1980 a asistat la descoperirea Moaştelor întregi ale Sfântului Ioan – depuse în Biserica Sfântului Ştefan – şi de atunci a stat lângă Moaştele Sfântului până la moartea sa. Părintele Ioanichie era foarte necăjit că nu se găsesc români care să stea la Hozeva lângă Moaştele Sfântului. Părintele Visarion de la Mânăstirea Putna a stat un timp, dar a părăsit postul şi în prezent nu se mai află nici un român la Hozeva.

Sfântul Ioan Iacob şi ucenicul său, schimonahul Ioanichie, au fost apărători ai calendarului pe stil vechi. În anul 1924 Patriarhii Bisericilor Ortodoxe au schimbat calendarul Iulian, îndreptat de Sfinţii Părinţi la întâiul Sinod ecumenic, cu cel Gregorian ca să fie în acord cu Biserica din Apus. Au rămas cu calendarul vechi Patriarhia din Ierusalim, întreaga Rusie, Sfântul Munte Athos, Serbia şi parţial celelalte Biserici din ţările ortodoxe. Această împărţire a Bisericii Ortodoxe în două şi mai multe părţi a dus la conflicte şi certuri, făcându-se păcat mare.

În 1992 înainte de a muri, părintele schimonah Ioanichie a trimis ultima sa mărturie, despre “Măcelul de la Cucova”:

“Tulburările stiliste s-au aflat în discuţia parlamentului. În 22 decembrie 1935 distinsul nostru prieten, deputat de Cetatea Albă, d-nul Th. Iacobescu în urma intervenţiilor d-lui Nicuşor Graur a adresat domnilor miniştri de interne şi justiţie interpelări asupra următoarelor:

“În judeţul Putna, în tot timpul anilor 1934-1935 a fost dezlănţuită o adevărată teroare împotriva credincioşilor stilului vechi. Teroarea administrativă a culminat în măcelul de la Cucova: credincioşii Stilului Vechi din judeţele Putna, Bacău, Tecuci au hotărât ridicarea unei mânăstiri în jud. Putna cu autorizaţia primăriei Cucova. Având toate formalităţile legale îndeplinite, au cumpărat un teren prin act autentic făcut la primăria Sascut, au ridicat apoi mânăstirea şi câteva chilii, împrejmuind totul printr-un gard. Începură şicane administrative ziua şi noaptea, jandarmii încercând să pătrundă în curtea mânăstirii sub diferite pretexte insultând, ameninţând şi lovind. Credincioşii s-au plâns Ministerului de Interne, care a dat ordin la 14 mai 1935 legiunii de jandarmi Putna, să nu se mai amestece în chestiunile religioase şi să le lase libertatea de manifestare a cultului lor.

Cu toate acestea la 27 mai, două săptămâni după ordinul de mai sus organele administrative şi numeroşi jandarmi au descins la Cucova cu hotărârea de a pătrunde cu forţa în curtea mânăstirii. Credincioşii din interior s-au opus închizând porţile şi comunicând că nu primesc să intre jandarmii înăuntru, fiindu-le teamă. A început atacul care s-a transformat în măcel. S-au tras focuri, s-au aruncat pietre, s-a izbit cu ciomege şi topoare pentru a forţa credincioşii să cedeze. Aceştia, fără cel mai mic act de violenţă, au ridicat doar icoana Maicii Domnului, strigând: “Omorâţi-ne, primim moartea cu ochii!”. După o zi, jandarmii au pătruns în curte, omorând 5 oameni şi rănind grav 27, devastând tot şi distrugând icoane, cărţi sfinte, odoare bisericeşti etc. Astăzi pe locul unde a fost mânăstirea nu se mai găseşte nimic. Totul a fost ras până la pământ.

Cei care au putut să scape au fost fugăriţi prin pădure timp de două luni; cei prinşi, în frunte cu cei răniţi, au fost bătuţi, maltrataţi, raşi pe cap şi cu bărbile tăiate. 40 de oameni au fost deţinuţi 4-5 luni, torturaţi pentru a mărturisi lepădarea de credinţa lor. Apoi Parchetul Putna a dat rechizitoriul împotrva lor pentru rebeliune în masă.

Întrebăm: au cunoştinţă d-nii miniştrii de interne şi justiţie de măcelul de la Cucova? Cine sunt autorii crimelor şi ai barbariilor? Cine răspunde pentru sângele vărsat? “

La Cucova a fost măcel în toată puterea cuvântului, unii nu voiau să se apere; asasinii sunt acoperiţi; credinţa se plăteşte cu sânge. Eu am fost aici – m-am pus cu faţa la pământ ca să scap cu viaţă.

Monahul Ioanichie, rugaţi-vă pentru mine, păcătosul”!

Reply la postul #21 "Ispita crestinilor cu adevarat ortodocsi"
 

Paranteza (din veacul de acum) se refera strtict la secolul XX si cele ce vor urma.

Fragmentul: "Pericolul vine de la fratii cei mincinosi, cari sunt dusmani ascunsi cu atât mai periculosi, cu cât cred că ei sunt frati curati. Predică si ei Ortodoxia, dar oarecum schimbată si prefăcută după placul lumii acesteia si a stăpânitorului acestei lumi", se refera strict la ereticii si schismaticii care se autonumesc "ortodocsi", erezii si schisme aparutestrict in sec. XX, mai precis in timpul conferintei asa-numite "inter-ortodoxe" de la Constantinopol, unde s-a hotarat innoirea Sfintei Traditii (prin modificarea inainte cu 13 zile a calendarului iuliano-nicean" care cica nu mai corespundea cu calendarul astronomic. Sa fim seriosi, fratilor, oare calendarul gregorian sau cel numit "iulian-indreptat" (inventie masonica a "patriarhului" Meletie Metaxakis, care in 1923 l-a presat pe patriarhul de Constantinopol ales legitim, sa demisioneze din ratiuni financiare, Meletie fiind sponsorizat din belsug cu fondurile ereticilor anglicani; de mentionat ca singurul scop pentru care Patriarhia de Constantinopol isi calca marturisirea de credinta de la 1583- 1587- 1593 - 1756 -1848 - 1895-1902 cazand sub propriile anateme o reprezinta saracia financiara lucie de care a fost cuprinsa la sfarsitul primului razboi mondial).
Iar calendarul iulian indreptat coincide cu cel gregorian vreme de 800 de ani (perioada in care sunt valabile anatemele pronuntate de chiar Patriarhia de Constantinopol la Sinoadele Pan-Ortodoxe mentionate in anii anterior citati, asupra tuturor ereticilor in frunte cu catolicii), in vreme ce 100 de ani difera cu o zi de calendarul gregorian. Dupa care 800 de ani iarasi apare coincidenta cu cal. gregorian, 100 ani difera printr-o singura zi, s.a.m.d.

Cu alte cuvinte, Sfantul Ioan Iacob Hozevitul s-a referit cand a vorbit de fratii cei mincinosi care predica Ortodoxia, dar schimbata si adaptata la nevoile lor, la Bisericile "Ortodoxe" Autocefale membre ale CMB-ului sau/si sustinatoare ale curentului ecumenist, care au adoptat sau inca nu au adoptat stilul nou(cum e Patriarhia Georgiei, nemembra a CMB), ce se fac vinovate de DOUA erezii majore: sustinerea chintesentei tuturor ereziilor din veacurile trecute (=ECUMENISMUL) si a supunerii fata de stat ("bisericile" oficiale fiind secularizate si depinzand de stat care acorda salarii patriarhilor, mitropolitilor, episcopilor, preotilor si celorlalti slujbasi bisericesti de ranguri inferioare (cantareti, diaconi, etc), salarii pentru care ele (bisericile oficiale, canta dupa cum le dicteaza interesele satanice ale statului ateu), EREZIE ce poarta numele de SERGHIANISM (si manifestandu-se in Romania prin conceptul de "crestinism social" al patriarhului de trista amintire Iustinian Marina).

Profetia unui cuvios la anul 1503 despre starea Europei in sec. XX si urmatoarele
 

"Mare război european. Înfrângerea Germaniei si ruinarea Rusiei si a Austriei. Înfrângerea turcilor de către greci. Întărirea lui Agar (adică a turcilor) de către popoarele europene si înfrângerea grecilor de către turci. Măcel în popoarele ortodoxe si mare tulburare la popoarele ortodoxe". (nota personala - sunt evenimente care deja au avut loc in prima jumatate a sec. XX)

Nota personala - Evenimente ce urmeaza sa se desfasoare in sec. XXI si urmatoarele, pana la inscaunarea Antihristului in Templul rezidit din Ierusalim :

Intrarea armatelor străine de la Marea Adriatică. Vai de cei ce locuiesc pe pământ. Iadul este gata.

Într-o clipă mare Agar. Un noi război european. Unirea popoarelor ortodoxe cu Germania.
Înfrângerea francezilor de către Germania. Răscoala Indiilor si depărtarea lor de Anglia. Anglia numai la Saxone. Biruinta Ortodocsilor. Înfrângerea lui Agar si tăiere de obste. Agar contra popoarelor ortodoxe. Neliniste în lume si deznădejde de obste pe pământ. Lupta celor sapte puteri la Constantinopol, trei zile si trei nopti măcel si biruinta celei mai mari puteri (Rusia adica, nota personala). Curmarea (orig. continuarea) războiului de către Îngerul Domnului Dumnezeului Hristos si predarea orasului (Constantinopol) grecilor. Întoarcerea latinilor la credinta nestirbită Ortodoxă. Lătirea credintei ortodoxe de la Apus până la Răsărit. Frică si cutremur Barbarilor de Ortodoxie. Sfârsitul Papei si
Proclamarea unui patriarh pentru toată Europa. În 55 de ani, sfârsitul nevoilor. În cel de-al 70-lea nu este necaz, nu este surghiunuit, venind în bratele mamei voioase.

Asa este si asa să fie. Amin. Amin. Amin.

Eu sunt Alfa si Omega, cel dintâi si cel din urmă.
Sfârsitul o turmă si un păstor ce este din credinta adevărată a ortodoxiei.

Asa să fie. Amin. Amin. Amin.
Robul lui Hristos, adevăratului Dumnezeu.

Hristos in mijlocul nostru si sa ne apere de toti dusmanii (pagani, schismatici si eretici necredinciosi) adevaratei CREDINTE ORTODOXE (cea "neintarita" de adaugiri masonice calendaristice sau de alta natura la Sfanta Traditie)!

Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara Maria, ai mila prin rugaciunile tale catre Fiul tau , Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, de noi pacatosii !