Iubirea aproapelui
 

Suntem creatia lui Dumnezeu , din iubirea Sa am aparut pe lume. Noi cum raspundem Iubirii lui Dumnezeu?Cum ne aratam dragostea fata de aproapele?Prin ce fapte de iubire ne facem placuti lui Dumnezeu?Cum indeplinim noi porunca Iubirii?

Unul prin milostenie, altul prin munca, altul prin rabdare, altul prin rugaciunea pentru lume.
Fiecare are darul si calea lui... numai sa nu'si ingroape talantul.

Intelepte cuvinte! Sa ne ajute Domnul sa facem putin din toate si astfel sa ne facem placuti lui Dumnezeu!

Sfantul Ioan Scararul ne spune ca "cel ce iubeste pe Domnul, a iubit mai intai pe fratele sau. Dovada primului lucru este cel de-al doilea. Cel ce iubeste pe aproapele, nu rabda vreodata pe cei ce clevetesc, si fuge de ei mai degraba ca de foc. Cel ce zice ca iubeste pe Domnul, dar pe fratele sau se manie, este asemenea celui ce aleaga in vis" (Scara dumnezeiescului urcus, Cuvantul XXX, Filocalia IX).

Deci, faptul că cineva îşi iubeşte aproapele este dovadă că Îl iubeşte pe Dumnezeu ? Asta nu este confirmat de observaţiile mele. În practică, am întâlnit de multe ori atei care îşi iubesc aproapele, dar care nu vor să audă de Dumnezeu. Filantropia nu presupune teofilia. Invers, da: nimeni nu poate spune că Îl iubeşte pe Dumnezeu, dar nu dă doi bani pe aproapele, fiindcă nu tot cel ce zice "Doamne, Doamne" este în iubirea lui Dumnezeu, ci acela care face voia Lui. Iar voia Lui este să ne iubim aproapele.

Cred ca Sfantul Ioan se referea la dragostea ca dar divin, ca foc dumnezeiesc, nu ca simplu sentiment uman.

Cel ce e strain de Dumnezeu, cel ce nu a primit harul iubirii, nu isi iubeste semenul care il dusmaneste, care il vrea rastignit. Poate iubi, desigur, dar nu-si poate iubi dusmanii, nu are dragoste fata de "rastignitorii" sai.

Doar cel ce a dobandit virtutea iubirii, care e cea mai inalta, are dragoste pentru toata creatia. Isi iubeste semenii pentru ca sunt inruditi cu Dumnezeu. Le imparte iubire intr-un mod asemanator lui Hristos, fara a cauta la fata lor, fara a "calcula" daca merita sau nu sa-i iubeasca. Ii iubeste pentru ceea ce sunt - rudele lui Dumnezeu, creatia nepretuita a Sfintelor Sale Maini.

Conform Sfantului Maxim Marturisitorul, "oamenii se iubesc unii pe altii fie in chip vrednic de lauda, fie in chip vrednic de ocara, pentru aceste cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeste cel virtuos pe toti, atat pe cel virtuos, cat si pe cel ce inca nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc parintii pe copii si invers; sau pentru slava desarta, cum iubeste cel slavit pe cel ce-l slaveste; sau pentru iubirea de arginti, cum iubeste cineva pe cel bogat pentru a primi bani; sau pentru placere, ca cel ce-si slujeste stomacul si pe cele de sub stomac.

Dragostea cea dintai este vrednica de lauda; a doua e mijlocie; celelalte sunt patimase"

Daca pe unii ii urasti, pe altii nici nu-i urasti, nici nu-i iubesti; iar pe altii iarasi ii iubesti, dar potrivit; si, in sfarsit, pe altii ii iubesti foarte tare; din aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea desavarsita, care cere sa iubesti pe tot omul deopotriva (Capete despre dragoste, Suta a doua, c.9,10, Filocalia II).

"Cel ce nu pizmuieste si nu se manie pe cel ce l-a intristat si nu tine minte raul de la el, prin aceasta inca nu are si dragoste pentru acela. Caci poate sa nu rasplateasca raul cu rau chiar daca nu are inca dragoste, pentru ca asa e porunca. Dar inca nu poate rasplati raul cu bine fara sila. Caci a face binele din indemn launtric celor ce ne urasc este propriu numai dragostei duhovnicesti desavarsite" (Sfantul Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste, Suta a doua, c.49, Filocalia II).

Adevarat, nimeni nu ajunge la iubirea cea adevarata de Dumnezeu daca nu urca treapta cu treapta prin iubirea de aproapele. In aproapele trebuie sa-L vedem pe Hristos si iubindu-L pe Hristos in cel vazut, il vom iubi si in Cel Nevazut.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Despre iubirea aproapelui
 

Cativa batrani s-au dus la avva Pimen si l-au intrebat: "Daca-i vedem pe frati atipind la Liturghie, sa-i scuturam, ca sa-i tinem treji?". El le zice: "Eu, cand vad un frate atipind, ii pun capul pe genunchii mei si-l odihnesc".

Frumos cuvant. Reiese de aici ca nu dovedim dragoste de aproapele scuturandu-l, ci odihnindu-l.

Poate ca nici nu realizam cat de mult Il mahnim pe Dumnezeu prin aceea ca nu ne iubim semenii. Neiubindu-mi aproapele, de fapt nu-I permit lui Hristos sa-l iubeasca si intru mine. Nu-L las pe Dumnezeu sa iubeasca, sa-Si manifeste iubirea Sa de oameni prin mine.

Este o relatie intre iubire si lupta cu sine(atit de draga ortodoxiei) .Luptind cu patimile mele,cu pornirile mele egoiste,cu indiferenta,atunci pot sa arat iubire aproapelui.
Dar cum facem binele,ce e acela binele? Pai e suficient deocamdata sa nu ne urmam pornirile rele,sa ne abtinemde la ele,si implicit cistigam increderea celuilalt,vedem recunostinta in ochii lui,si acesta e binele.Deci binele e starea noastra naturala,si raul doar ne pune un val peste ochi,peste inima,ca sa nu mai fim noi insine.
A iubi pe aproapele,inseamna a il simti in sufletul tau,ca de aici o sa vina tot restul faptelor.
Sa nu il dispretuim,asa cum ne dicteaza primul impuls,ci sa ilacceptam si intelegem,sa ne punem inlocul lui,si asa va intra el in inima noastra.Faptele sint calea catre simtire

Adevărat! Dumnezeu ne-a creat din iubire.
Cum putem răspunde iubirii Lui? tot prin iubire. Trebuie să iubim toata creaţia Lui Dumnezeu pt. că El însuşi afirmă că "este bună foarte". Trebuie să răspundem iubirii cu iubire, şi urii tot cu iubire, aşa cum ne învaţă Domnul nostru Iisus Hristos.
Dacă nu putem iubii, măcar să nu facem rău. Dar trebuie să iubim, pt. ca sămînţa iubirii o avem în noi. Noi trebuie doar să o cultivăm, să îi dău rugăciune, post etc.

"Cand incepe cineva sa simta cu imbelsugare dragostea lui Dumnezeu, incepe sa iubeasca si pe aproapele intru simtirea duhului. Si aceasta este dragostea despre care graiesc toate Sfintele Scripturi. Caci prietenia dupa trup se desface foarte usor cand se gaseste o cat de mica pricina. Pentru ca nu a fost legata cu simtirea duhului.

Dar in sufletul ce sta sub inraurirea lui Dumnezeu, chiar daca s-ar intampla sa se produca vreo suparare, totusi legatura dragostei nu se desface dintr-insul. Caci aprinzandu-se pe sine insusi din nou de focul dragostei lui Dumnezeu, indata revine iarasi la starea cea buna si cu multa bucurie primeste dragostea aproapelui, chiar daca a fost ocarat sau pagubit mult de catre acela. Pentru ca acest suflet topeste in dulceata lui Dumnezeu amaraciunea iscata de galceava" (Diadoh al Foticeii, Cuvant ascetic in 100 de capete, c.15, Filocalia I).

Parintele Sofronie de la Essex ne spune: "Nu putem dobandi in noi chipul lui Hristos decat daca suntem cu adevarat uniti, precum Hristos o cerea ucenicilor Sai: iubiti-va unul pe altul, ca sa cunoasca lumea ca sunteti ai lui Hristos. Trebuie sa fim cat se poate de simtitori fata de nevoile celorlalti. Atunci vom deveni unul, si binecuvantarea lui Dumnezeu va fi totdeauna cu noi. Din belsug.

Acest cuvant m-a ajutat sa inteleg cum putem sa atragem binecuvantarea lui Dumnezeu, sa ne facem viata usoara si sa traim frumos.

Si iubind...

"Voi face ca si cum as avea aceasta dragoste"
 

''Intr-o zi un om in trecere pe la Muntele Athos a pus aceasta intrebare mai multor stareti: Care este lucrul cel mai insemnat in viata noastra? De fiecare data i s-a raspuns: Dragostea dumnezeasca; a iubi pe Dumnezeu si a iubi pe aproapele. El a zis: Eu nu am dragoste nici pentru rugaciune,nici pentru Dumnezeu,nici pentru ceilalti. Ce-i de facut? Apoi a hotarat de la sine: Voi face ca si cum as avea aceasta dragoste. Treizeci de ani mai tarzit Duhul Sfant i-a dat harul dragostei''. Arhimandritul Sofronie Saharov

Un "ingredient" extrem de important , a fost , este si va fi IERTAREA !:http://www.crestinortodox.ro/forum/s...756#post483756

Deci se poate sa ne purtam "ca si cum" am iubi ,chiar daca iubirea deplina nu e in noi.
Caci cred ca e de preferat sa traim incercand sa iubim ,decat sa zicem ca oricum noi suntem prea departe de iubire. Astfel vom avea mereu sufletul indreptat catre ceilalti,caci incercam sa iubim,si in plus si o privire autocritica asupra noastra ,caci stim ca nu iubim inca destul,pentru ca patimile inca ne intuneca

Cred ca ideea pildei este ca lupta, stradania, rabdarea si perseverenta sunt indispensabile pentru viata duhovniceasca, mantuire si, in acest caz, sfintenie.
Si parintele Teofil spunea ca pentru oamenii care nu au credinta (dar ar vrea sa aiba), bine este sa faca faptele credintei, adica sa faca ceea ce face un om credincios, pentru a dobandi credinta.

o poveste
 

Un om avea trei prieteni. Doi dintre ei i se arătau foarte iubitori, dar al treilea nu-i mărturisise niciodată cât ţine la el; deci, pe acesta din urmă, îl preţuia mai puţin decât pe cei doi.

Odată, omul a fost învinuit că a făcut o crimă şi a fost adus în faţa unor judecători foarte aspri. Pentru a se apăra de învinuirea nedreaptă ce i se aducea, trebuia să dovedească cu martori, că nu e adevărat. Scăparea lui şedea în mâinile celor doi prieteni buni. Va alerga la ei, îi va ruga să vină în faţa judecătorilor, să arate viaţa lui cinstită, atât de cunoscută de ei, şi astfel va scăpa. Avea toată încrederea că-l vor ajuta să se facă lumină în această grea acuzare. S-a dus la primul prieten. Acesta i-a răspuns:

-Da. Sunt sigur că eşti nevinovat, dar nu pot merge la judecată în acea zi, căci secerişul este în toi şi nu pot să-mi las munca.

A mers la al doilea şi l-a rugat să-l ajute.

-Vezi, dragă prietene, aş merge cu drag, fiindcă ştiu adevărul. În noaptea crimei nedovedite, ai fost cu mine la târg. Am dormit împreună la han şi nu ne-am despărţit nicio clipă. La judecată însă, nu pot merge, căci tocmai în ziua aceea mă duc în satul vecin să cumpăr nişte lemne.

Deznădăjduit, şi-a îndreptat paşii spre cel de-al treilea, socotit mai puţin prieten decât ceilalţi doi.

-Voi merge, prietene, şi voi spune adevărul, i-a răspuns acesta.

În ziua judecăţii, s-a prezentat în faţa judecătorilor, dovedind cu probe că în noaptea crimei prietenul lui nici nu se afla în sat. S-a ţinut seamă de această declaraţie şi învinuitul a fost achitat, fiind declarat nevinovat.

Astfel, cel de-al treilea prieten a dovedit cu fapta şi cu vorba, că „prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte.”

Frumos... îmi place!