Marea schisma
 

Anatemele nu se referă la instituţii, ci la persoane. În prezent, ortodocşii nu se mai află sub anatemă, deoarece a fost ridicată de papa Paul al VI-lea. Dealtfel, din punct de vedere strict canonic, nici nu s-au aflat sub anatemă, deoarece mandatul mandantului încetează când mandatarul încetează din viaţă. Or, la data pronunţării anatemei, papa murise, ceea ce face ca mandatul E.S. să nu mai fi fost valabil.

Prin Biserica (cel putin atunci cind este vorba de cea Ortodoxa) se intelege in primul rind multimea credinciosilor in Hristos.

Pe ce va bazati cind spuneti ca mandatul legatilor papali devenise nul pentru ca Papa Leo intre timp murise? A confirmat succesorul lui asa ceva si a retras anatema sau, ma rog, in baza carui canon ati ajuns la o asemenea concluzie?

Dacă eu v-aş da o procură ca să faceţi ceva în numele meu, dar, în momentul în care faceţi acel lucru (un act, să presupunem) eu sunt mort, atunci actul pe care l-aţi făcut în numele meu nu este valabil.
Şi da, succesorul lui Leo, Paul al VI-lea, a revocat anatema, astfel că nu mai există nici un dubiu astăzi.

Eu am intrebat daca succesorul imediat al lui Leo a revocat anatema. Nu are nici un fel de relevanta in acest context ce a decis 900 de ani mai tirziu mina stinga a Masoneriei si a Satanei (dreapta fiind Athenagoras). Si nu mi-ati raspus in baza carui canon faceti afirmatiile cu privire la aplicarea deciziilor episcopale.

Patriarhul Athenagoras este mana dreapta a Satanei ?!

Ah, scuze, am uitat, dumneavoastra sunteti stilist. Banuiesc ca si IPF Daniel o fi vreun madular al celui necurat, in viziunea dumneavoastra....

Marea schisma de la 1054
 

Nu este teoria mea ci este ce spune istoria. S-au anatemizat episcopii intre ei si nu Instututia Bisericeasca.

MAREA SCHISMA DE LA 1054

Prin schisma (separare, scindare), intelegem situatia de separare canonica si de intrerupere a comuniunii liturgice intre doua Biserici. Prin erezie, intelegem invatatura gresita sau conceptii particulare in materie de probleme dogmatice a unor persoane care si-au organizat crezul lor aparte, deosebit de al Bisericii pe care au parasit-o. Este necesara o astfel de clarificare a notiunilor, deoarece ele vor fi foarte des folosite in disputele dintre scaunul de Constantinopol si Roma. Vazuta din Rasarit, schisma s-a manifestat la inceput ca rupere de raporturi oficiale intre cele doua Biserici autocefale de frunte, romana si constantinopolitana.

Ruperea raporturilor formale a fost precedata de o lunga serie de cauze al caror efect a fost o instrainare reciproca si invrajbire crescanda intre Orientul si Occidentul crestin reprezentate prin capii lor bisericesti, patriarhii de Constantinopol si papi. Vazuta din Apus, schisma este socotita o actiune unilaterala greceasca: un act de rebeliune greaca impotriva autoritatii papale, pana atunci recunoscuta si acceptata. Pentru catolici, singurii raspunzatori de acest act de sectarism sunt patriarhii: Fotie (858-867; 877-886) si Mihail Cerularie (1043-1058). Cauzele generale ale schismei Schisma nu poate fi privita si inteleasa numai in momentul conflictelor din secolele IX-XI, ca o simpla “cearta de cuvinte” intre oameni capriciosi si orgoliosi. Cauzele schismei sunt multe, vechi si adanci. Ele vin de dincolo de purtatorii de cuvant ai celor doua Biserici, care au fost la vremea lor patriarhii Fotie si Mihail Cerularie si papii Nicolae I si Leon al IX-lea. S-a zis cu drept cuvant ca schisma bisericeasca a fost precedata de una politica.

Aceasta ruptura s-a vazut mai ales in incoronarea lui Carol cel Mare ca imparat “roman” (800). Constituirea lumii romane in doua parti deosebite administrativ si politic prin crearea unei capitale noi in rasarit de catre Constantin cel Mare la anul 330 a dus la mari consecinte politice, culturale si sociale. Existenta a doua imperii crestine, unul grec-oriental si altul german-occidental, le punea in opozitie pe chestiunea legitimitatii titlului de “imperiu roman”, revendicat de fiecare din ele impotriva celuilalt. Mai rau, cele doua imperii “romane” deosebite national, isi disputau nu numai titlul ci si teritorii si drepturi. Pe de o parte era vorba de castig de teren si de putere politica, pe de alta de prestigul si de influenta in care interesele religioase au jucat un rol foarte important. Conflictul politic si religios era intretinut si de tendinta celor doua imperii de a-si intinde sfera de putere si de influenta prin misiune la popoarele necrestine asezate intre ele. Misiunea crestina a devenit astfel o chestiune politica si motiv de discordie si de frictiuni cu consecinte imediate grave. In febra conflictelor personale si a incidentelor politice, lumea crestina nu a mai vazut, simtit si judecat cu mintea si cu inima ei crestina, ci cu mintea si inima romanului si a grecului, care aveau de castigat o mare intrecere in fata popoarelor noi. Dupa conflictul iconoclast, cand Leon al III-lea (717-741) a smuls Iliricul oriental, Italia de sud, Sicilia si Creta de sub jurisdictia Romei, papa s-a reorientat politic.

De la Pepin cel Scurt, regele francilor, papa Stefan al II-lea primeste in dar teritoriile proaspat cucerite de la longobarzi. Teritoriile acestea vor constitui baza statului papal: Patrimonium Sancti Petri. In epoca premergatoare schismei, limba si cultura greaca erau superioare celor occidentale. Bizantul cunostea atunci o renastere de care Occidentul era departe si care umplea pe greci de mandrie fata de toate popoarele. Aceasta renastere trezea si cultiva sentimentul national. Nici un popor vecin, cum era cel bulgar nu se putea sustrage atractiei civilizatiei bizantine. Roma a convertit popoarele barbare germane si o parte din cele slave, carora le-a transmis odata cu crestinismul ideea geniului si superioritatii ei.

Asa cum Constantinopolul elenizase Orientul crestin, Roma latinizase Occidentul. La aceste deosebiri si neintelegeri s-au adaugat si disputele religioase. In timp s-au format unele traditii locale, s-au introdus unele practici regionale, s-au manifestat unele conceptii si preferinte speciale. Cunoasterea lor n-a rupt dintr-o data legaturile obisnuite, dar cu timpul existenta lor a intrat in constiinta crestina ca un element diferential putand provoca reprosuri si controverse. Sinodul quinisext (Constantinopol 691-692) este cel dintai care a cenzurat cateva practici occidentale: celibatul clerului , postirea sambetei, consumarea de vite sugrumate si de sange, reprezentarea lui Hristos ca miel. Lucrul cel mai interesant e ca Sinodul aminteste ordinea patriarhatelor, asa cum fusese stabilita de sinoadele II si IV ecumenic, pentru a arata ca primatul papal era numai unul de onoare nu de autoritate efectiva.

Cu mult mai grava decat diferentele cultice a fost disputa in jurul formulei “filioque”. Aceasta inovatie, adoptata intai in Spania prin sinoadele de la Toledo (449 si 589) s-a generalizat in tot Apusul. Unul din motivele opozitiei lui Carol cel Mare fata de sinodul VII ecumenic a fost si lipsa formulei “filioque” din marturisirea de credinta a patriarhului Tarasie al Constantinopolelui. Mai mult, la sinodul de la Aachen (809), s-a aparat si adoptat formula “filioque”. Daca papa Leon al III-lea a rezistat in fata cererilor staruitoare ale lui Carol cel Mare de a introduce “filioque” in Simbolul de credinta, peste doua veacuri, papa Benedict al VIII-lea (1012-1024) a cedat cererii imparatului german Henric al II-lea. Poate ca daca lipseau aceste interventii regale si imperiale, straine de doctrina si interesele Bisericii, chestiunea “filioque” n-ar fi ajuns sa tulbure raporturile dintre Biserici. La jumatatea secolului al XI-lea, azima era, dupa “filioque”, obiectul cel mai pasionant al polemicii. Ca si in chestiunea “filioque”, latinii nu se multumeau sa se apere ci acuzau cu sporita pasiune pe greci, considerand erezie uzul acestora. In judecarea cauzelor schismei, gravitatea cea mai mare prezenta nu atat ceea ce se prezenta in epistole sau scrierile patriarhilor greci, cat ceea ce nu se numea inca, dar se simtea: primatul papal.

Si istoricii romano-catolici recunosc importanta exceptionala a primatului papal intre cauzele schismei cand vad originea ei in refuzul grecilor de a se supune autoritatii papale si vorbesc de “sustragerea” lor de sub aceasta autoritate. Doi papi tari pe succesele lor in Apus, pe teoria primatului papal mult rotunjita pana in vremea lor si chiar pe false temeiuri, ca decretalele pseudo-isidoriene si donatia lui Constantin – Nicolae I si Leon al IX-lea – incercau supunerea Orientului. Insa acesta s-a opus prin Fotie si Mihail Cerularie. Schisma este mai ales efectul acestei opozitii, cea mai importanta din cate au invrajbit pe greci si pe latini.

Schisma in secolul al IX-lea Iconoclasmul tulburase adanc situatia la Bizant si raporturile cu Occidentul. El lasase doua partide si doua conceptii care se manifestau mai ales la alegerile de patriarhi. Prezenta acestor doua curente – unul traditional si altul liberal-reformator - explica situatia creata la Constantinopol in jurul alegerii patriarhilor Ignatiu si Fotie. Ignatiu (847-858) fusese ales cu sprijinul imparatesei vaduve Teodora, care favoriza partida calugarilor studiti. Patriarhul Ignatiu si-a facut repede adversari prin atitudinea excesiv de severa. El reprezenta opozitia fata de guvernarea imparatului Mihail si a cezarului Bardas. In locul lui a fost ridicat marele invatat Fotie, contra caruia Ignatiu si partizanii lui au protestat apeland la interventia papei Nicolae I. Intr-un sinod tinut la Roma in 863, Fotie a fost lovit cu excomunicarea daca nu paraseste scaunul patriarhal in timp de o luna. In schimb, imparatul a trimis papei in 865 o regretabila scrisoare in care trata pe latini ca pe barbari iar pe papa cu dispret si cu amenintari nesabuite despre distrugerea Romei. Raspunsul protest al papei a fost o lunga apologie a primatului papal. In anul urmator (866), papa a scris opt epistole pentru cei de la Constantinopol si o enciclica adresata clerului si credinciosilor din Asia si Libia. Papa vroia o solidarizare cu sine a crestinatatii orientale in lupta contra lui Fotie. Insa problema cea mare era atunci convertirea bulgarilor. Prin botezarea lui Boris de misionarii greci (864-865), situatia se lamurise in favoarea Bizantului. Situatia s-a complicat la un an dupa crestinare cand Boris trimite papei Nicolae I o lunga scrisoare. El cerea lamuriri la o multime de intrebari practice in legatura cu noua credinta.

Scopul lui ascuns era obtinerea unui patriarh propriu. Raspunsul diplomat al papei n-a intarziat, in Bulgaria sosind si o misiune latina ce a obtinut alungarea clericilor greci. Concurenta pentru convertirea bulgarilor il face pe Fotie sa actioneze. El raspunde printr-o enciclica adresata tuturor patriarhilor rasariteni prin care reprosa catolicilor urmatoarele: 1) faptul ca postesc sambata; 2) ca despart prima saptamana a Paresimilor de restul Postului prin consumarea de lactate; 3) incep Postul miercuri si nu luni; 4) dispretuiesc pe preotii rasariteni pentru faptul ca sunt casatoriti; 5) nu recunosc valabilitatea mirungerii savarsita de catre preot ci numai pe cea facuta de episcop; 6) falsificarea dreptei credinte prin “filioque”. In vara lui 867 se convoaca un sinod in care se condamna amestecul papei in treburile interne ale Bizantului si excomunicarea lui. Odata cu moartea lui Nicolae I (nov. 867) si asasinarea lui Mihail al III-lea (sept. 867), spiritele s-au calmat. Fotie nu impartaseste pe Vasile I Macedoneanul sub pretext ca a participat la uciderea lui Mihail si este exilat. Ignatie este reales si se reiau legaturile cu papa Adrian al II-lea. Intre schisme, raporturile intre Biserici au fost formale, fara a fi stranse. In secolul X, imoralitatea va domni la Roma. Si la Constantinopol, puterea politica va deveni foarte influenta, aservindu-si scaunul patriarhal. La inceputul secolului al XI-lea, papa a fost din nou scos din diptice, fie pentru mutilarea unui papa grec impus de Bizant (Ioan al XVI-lea), fie ca acceptase “filioque” in crez in 1014. La venirea lui Cerularie, raporturile intre cele doua Biserici erau rupte si acuzatiile reciproce se inmulteau continuu. Schisma din 1054 In imoralitatea Bisericii Occidentale din secolele X-XI, Leon al IX-lea a fost primul papa reformator. Imparatul Henric al III-lea sustinea cu zel miscarea de reforma. Pentru a indrepta Biserica, el a numit un sir de papi germani (Clement II, Damasus I, Leon IX, Victor II), care sunt de un devotament docil fata de imparat si interesele Germaniei. Leon al IX-lea a identificat rapid bolile Bisericii catolice: simonia si concubinajul clerului.

Pentru indreptarea situatiei, Leon al IX-lea a luat masuri energice, a aplicat pedepse, a facut numeroase calatorii, a tinut sinoade. In grija de a indrepta Biserica si in calitatea sa de papa imperial german, Leon al IX-lea a dat o deosebita atentie Italiei de sud. Zelul lui era in chip special stimulat de prezenta grecilor, amestecati in populatia latina. Casatoria preotilor ortodocsi era un adevarat scandal in planul de reforma al papei. Clerul lui gasea in ea o justificare pentru concubinajul sau, ale carui proportii erau ingrijoratoare. In sudul Italiei, actiunea reformatoare insemna nu numai indreptarea Bisercii latine, ci si criticarea celei grecesti. In 1050, papa va depune pe arhiepiscopul grec din orasul Siponto, oras pe care-l va subordona Beneventului. Dupa stirile date de latini, in primavara anului 1053, patriarhul Mihail Cerularie a interzis si el ritul latin la Constantinopol, ceea ce a avut ca urmare inchiderea Bisericilor latine din oras. Indemnat de patriarh, arhiepiscopul Leon al Ohridei a trimis episcopului Ioan de Trani, in Italia de sud, in anul 1053, o scrisoare in care critica practicile latine a impartasirii cu azima, a postirii sambetei precum si mancarea de sugrumate si de sange si necantarea lui aleluia in postul mare. Polemica dintre cele doua Biserici era reluata, in conditii care aveau sa o inaspreasca mult. Ca si Leon, a scris contra latinilor si un calugar studit, Nichita Stithatos, criticand nu numai uzul azimei si postirea sambetelor, ci si pe “filioque” si celibatul preotilor. Intre timp, situatia politica din Italia se inrautatise pentru papa. In iunie 1053, Leon al IX-lea a fost prins de normanzi, eliberat tocmai in februarie 1054. In interesul de a combate pe normanzi, adversari comuni, papa si imparatul Constantin al IX-lea Monomahul se aliasera prin mijlocirea ducelui Arghyros, comandantul trupelor bizantine si guvernatorul Italiei de sud. Insa Arghyros a fost infrant de normanzi inainte sa se faca unirea trupelor aliate. In aceste conditii si avandu-se in vedere situatia papei, captiv la Benevent, s-a incercat o schimbare de atitudine a Bizantului fata de papa, in interesul combaterii normanzilor.

Dupa primirea unor scrisori irenice de la imparat si patriarh si a unor promisiuni de ajutor, papa totusi le scrie obsedat de primatul sau: “daca cineva se desparte de Biserica Romana, acela nu mai formeaza Biserica, ci conciliabul de eretici, o adunare de schismatici, o sinagoga a satanei . Sa stie patriarhul ca fara aprobarea papei nici nu are drept sa existe.... Imparatul insusi trebuie sa fie un fiu ce se intoarce cu umilinta la maica sa........”. Legatii papei, cardinalul Humbert, episcopul Petru de Amalfi si diaconul cancelar Friederic, trimisi cu scopul de a intari alianta politica si de a trata impacarea cu patriarhul, sosesc in Constantinopol in iunie 1054. Astazi si istoricii catolici recunosc ca delegatia nu avea sanse de succes datorita caracterului lui Humbert si ca ea nu fusese trimisa ca sa negocieze, ci sa impuna vointa latina la Constantinopol. Imparatul face front comun cu catolicii si obliga pe Nichita Stitathos, staretul de la Studion, sa-si renege doua lucrari contra practicilor romane. Propunerea patriarhului de a se discuta chestiunile bisericesti intr-un sinod cu patriarhii orientali a fost respinsa de legati, care venisera nu sa trateze, ci sa judece. Indignat de atitudinea lor, patriarhul a refuzat legaturile cu ei si le-a interzis sa savarseasca liturghia in Constantinopol, masura explicabila dar excesiva. Simtindu-se jigniti, pierzandu-si radbarea si fiind incurajati de atitudinea sovaitoare a imparatului, legatii papali au facut cel mai grav si mai nefericit pas din toata istoria schismei. In dimineata de 16 iulie 1054, au intrat in Biserica Sf. Sofia, in timpul serviciului divin, rostind – desigur cardinalul Humbert – un cuvant catre clerul si poporul adunat. Apoi au depus pe sfanta masa o excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie si a “ partizanilor lui”.

Parasind Biserica, si-au scuturat praful de pe picioare zicand “sa vada Dumnezeu si sa judece”. PROBLEMA ANATEMEI LATINE In actul de excomunicare, latinii acuzau pe greci pentru urmatoarele: 1) vand harul lui Dumnezeu, ca simonienii; 2) fac eunuci si-i ridica la demnitatile preotesti si la episcopat, ca valesii; 3) reboteaza pe cei botezati in numele Sfintei Treimi si mai ales pe latini, ca arienii; 4) considera ca doar in Biserica grecilor mai e Biserica lui Hristos si jertfa cea adevarata si botezul, ca donatistii; 5) admit casatoria pentru slujitorii sfantului altar, ca nicolaitii; 6) spun ca legea lui Moise e blestemata, ca severienii; 7) au taiat din Simbolul de credinta formula “filioque”, ca pnevmatomahii.

Patriarhul impreuna cu Leon al Ohridei, cu sachelarul Constantin si cu toti partizanii lor, erau excomunicati: “sa fie anatema, impreuna cu ereticii numiti mai sus si cu toti ereticii, ba chiar cu diavolul si cu ingerii lui, de nu se va indrepta”. La adapostul “oficiului lor de ambasadori”, legatii au parasit rapid orasul, de mania poporului. Agitatia produsa in oras a intimidat pe imparat, care-i sustinuse continuu. El a cautat sa dea vina pe interpretii legatilor si pe Arghyros. Interpretii si ginerele lui Arghyros au fost pedepsiti. Despre sentinta, imparatul zicea sa fie arsa in public, iar cei care au scris-o, ca si cei care au fost complici cu sfatul sau cu stirea sa fie anatematizati. Patriarhul n-a ars sentinta latina si a tinut un sinod cu un numar de episcopi prezenti in capitala in 20 iulie 1054.

PROBLEMA ANATEMEI GRECESTI In edictul sinodal se arata mai intai acuzatiile pentru care legatii anatematizasera pe ortodocsi: 1) raderea barbii; 2) primirea impartasaniei de la preoti casatoriti; 3) neprezenta in Simbol a adaosului “filioque”. Apoi se prezinta argumentatia ortodoxa. In privinta barbii,textul din Levitic IX,27 este suficient: “nu taiati barbile voastre”. In privinta casatoriei preotilor, canonul 13 al sinodului quinisext precizeaza: ”Voim ca sa ramana in vigoare si de acum inainte casatoriile legitime ale barbatilor sfintiti...caci apostolul invata: cinstita este nunta intru toate”. Referitor la prolema Filioque, se spune: „...iar daca Sf.Duh purcede si de la Fiul, cum zic ei in nebunia lor, Sf.Duh se deosebeste de Tatal prin mai multe decat Fiul. Iar daca Sf.Duh s-ar distinge prin mai multe deosebiri decat Fiul, ar fi mai aproape de fiinta Tatalui Fiul decat Sf.Duh. Si astfel, ar iesi iarasi la lumina indrazneala lui Macedonie contra Duhului Sfant”….Este exprimata apoi convingerea patriarhului ca legatii au fost trimisi de Arghyros si nu de papa, iar scrisorile aduse erau false. Se reda in continuare continutul anatemei tradusa din limba latina de protospatarul Cosma Romanul, Pyrros si monahul Ioan Spaniolul. Urmeaza scrisoarea imparatului catre patriarh in care se considera ca tot raul provine de la “interpreti” si de la Arghyros. Urmeaza decizia sinodului:”...deci, prin purtarea de grija a piosului imparat, actul cel nelegiuit insusi, cei care l-au publicat si au dat fie idee pentru facerea lui, fie ca au ajutat celor care l-au facut, au fost anatematizati in marele secret.”- (tribunalul patriarhal)- In ziua de 24 iulie urma sa se faca citirea actului in auzul multimii, anatematizandu-se din nou actul nelegiuit, precum si cei care l-au publicat, scris sau si-au dat consimtamantul si sfatul la facerea lui. Originalul actului nu s-a ars sau rupt ci s-a incredintat hartofilaxului. Cu aceasta, schisma se socoteste incheiata.

Mai trebuie mentionat ca papa Leon al IX-lea murise pe 19.04.1054 si ca legatii nu aveau mandat pentru faptele savarsite. Noul papa, Victor al II-lea, a fost ales pe 16 aprilie 1055. El si papii urmatori n-au confirmat actiunea necugetata a lui Humbert dar nici n-au infirmat-o. De remarcat ca patriarhul de Constantinopol s-a mentinut pe terenul principiilor, criticand idei si fapte, nu persoane.

Consecintele schismei Cu toate ca raporturile dintre crestinii rasariteni si apuseni incepura sa se raceasca inca dinainte de 1054, dezbinarea reala nu s-a facut simtita decat mai tarziu, mai ales in timpul si-n urma cruciadelor. Teofilact al Bulgariei (+1108) spunea: „Nu cred ca greselile latinilor sunt asa de multe si atat de grave, incat sa poata motiva o schisma intre Biserici”. La 1087, moastele Sfantului Nicolae erau aduse la Bari, iar papa Urban al II-lea (1088-1099) va canoniza un grec din Trani pe nume Nicolae. Pelerinii apuseni se bucurau in deplina liniste de vederea Locurilor Sfinte, iar in Athos continua sa existe inca si in secolul al XII-lea manastirea Amalfinezilor. Papa Grigore al VII-lea Hildebrand ii excomunicase pe imparatii bizantini pentru ca se opuneau planurilor lui. In 1088, papa Urban al II-lea a ridicat imparatului bizantin excomunicarea, spunandu-i lui Alexios I Comenul ca ar dori sa fie pomenit in diptice la Constantinopol. In dialogul dintre ei, imparatul pomeneste de intamplarea de la 1054 ca de o simpla cearta intre Mihail Cerularie si cardinalul Humbert, spunand ca arhiva imperiala n-a mai pastrat nimic in legatura cu schisma. In continuare, unirea Bisericilor nu s-a putut realiza in fapt deoarece papa a cerut intotdeauna bizantinilor recunoasterea primatului papal. Istoria urmatoare a raporturilor politico-bisericesti intre Bizant si Occident este ilustrarea agravarii schismei ca fapt de dusmanie reciproca. Pericolul turcilor s-a conturat rapid pentru Bizant. Pusi in inferioritate politica si constransi sa negocieze un acord religios imposibil, in conditiile impuse de papi, grecii s-au gasit intr-o situatie penibila, pe care occidentalii au speculat-o cu neomenie. Mai mult, Constantinopolul a devenit tinta atacurilor occidentale armate, obiectiv de cruciada. Grecii trebuiau combatuti, ca si necredinciosii din cauza “ereziei” si a neascultarii lor fata de papa.

Adevarata si iremediabila ruptura s-a produs abia prin cucerirea Constantinopolului in 13 aprilie 1204 de catre cruciati. Nevoia a facut pe Mihail VIII Paleologul sa incheie unirea de la Lyon (1274), pe Ioan al V-lea sa primeasca personal unirea de la papa in 1369 si pe Ioan al VIII-lea sa accepte “unirea” de la Ferrara – Florenta. Demersuri inutile, caci Occidentul a asistat impasibil la caderea Constantinopolelui in 29 mai 1453. Pe plan teologic, la vechile deosebiri s-au adaugat altele, cu mult mai multe. Credinta in purgatoriu, teoria si practica indulgentelor, importante invataturi noi, rituri, practici si obiecte introduse dupa schisma, dogmatizarea unor credinte straine Bisericii vechi si intre toate proclamarea primatului papal absolut si a infailibilitatii papale (1870-1871), au indepartat tot mai mult occidentul papal de orientul ortodox. De la calcarea unor randuieli canonice si practici traditionale, s-a ajuns la schimbarea constitutiei Bisericii. Biserica papala incepuse sa evolueze spre monarhie bisericeasca, cu lege proprie, care era vointa papei. Un demers contemporan salutar a fost ridicarea concomitenta a anatemelor pe 7 decembrie 1965 de catre papa Paul al VI-lea si patriarhul ecumenic Atenagora I.

BIBLIOGRAFIE: POPESCU, Prof. Teodor M., Sentinta de excomunicare de la 16 iulie 1054, in „Studii Teologice”, an II (1931), nr. 1, p. 49-68; II (1931), nr. 2, p. 35-46. Idem, Geneza si evolutia schismei, in „Ortodoxia”, an XI (1954), nr. 2-3, p. 163-217. RAMUREANU, Pr. Prof. Ioan I., SESAN, Pr. Prof. Milan, BOGODAE, Pr. Prof. Teodor, Istoria bisericeasca universala, vol. I-II, EIBMO, Bucuresti, 1987.

http://www.crestinortodox.ro/diverse...054-96495.html

Cu totii stim ca ruptura efectiva intre Biserica Ortodoxa si cea Romano-catolica nu s-a produs in anul 1054. Oamenii de rand atat din rasarit cat si din apus nu prea intelegeau ei "disputele teologice". Diferentele intre ritualul latin si cel grecesc existaul deja de ceva vreme, dar ele nu impiedicau comuniunea ecleziala si euharistica. Episcopii se certau se anatemizau si se impacau. O arata clar istoria primului mileniu.

Ruptura efectiva intre rasarit si apus, intre Biserica Ortodoxa si cea Romano-Catolica a fost cruciada a IV-a 1204 D.Hr., deci tot un factor politico-economic. Desi in aceste evinemte nefaste, ca si in cele din 1054, Episcopul Romeni, Papa, nu a avut un control direct (altii luand deciziile) el a fost raspunzator pentru aceste evenimente si urmarile lor tragice. Aceast arata ca influenta sa si autoritatea sa nu erau atat de mari pe cum se credea, dar nici nu i se poate anula responsabilitatea.


http://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciada_a_patra
... Papa Inocențiu a fost foarte alarmat de turnura pe care o luaseră evenimentele și a scris o scrisoare conducătorilor cruciați, pe care i-a amenințat cu excomunicarea. Conținutul scrisorii nu a fost dus la cunoștința soldaților de rând, iar atacul asupra orașului Zara s-a dat așa cum se plănuise. Catolicii din Zara le-au amintit atacatorilor că sunt coreligionari, agățând steaguri cu crucea la ferestrele diferitelor clădiri ale orașului și pe zidurile fortificațiilor, dar orașul a fost luat cu asalt și cucerit după un scurt asediu. Atât venețienii cât și restul cruciaților au fost excomunicați imediat de Inocențiu al III-lea.

...La început, cruciații aveau ca obiectiv restaurarea domniei lui Isaac al II-lea, astfel încât ei să se poată bucura de un generos suport financiar și de ajutorul unui important contingent bizantin. Conon de Bethune a trimis un mesaj care conținea aceste obiective ambasadorului lombard, care, la rândul lui, l-a prezentat împăratului Alexius al III-lea Angelus, cel care uzurpase tronul frantelui său Isaac. Cetățenii Constantinopolului nu erau deloc preocupați de soarta împăratului detronat și a fiului acestuia. Uzurpările de tron între clanurile nobile bizantine nu erau lucruri neobișnuite și, cel puțin de această dată, coroana rămăsese în cadrul aceleiași aceiași familii. De pe zidurile de apărare ale orașului, cetățenii capitalei luau în derâdere mulțimea pestriță a cruciaților, care se așteptaseră ca prințul Alexius să fie primit cu entuziasm. Cruciații au debarcat și au atacat colțul de nord-est al fortificațiilor și au provocat pierderi orașului care nu au făcut decât să scadă până la zero popularitatea lui Alexius al III-lea, care a fugit din oraș. Prințul moștenitor Alexius al IV-lea a devenit coregent alături de tatăl său orb, Isaac.

...Mesajul preoților latini a fost menit să îmbărbăteze și să mobilizeze la luptă cruciații. Afirmația că atacul asupra Constantinopolului era de natură spirituală se baza pe două argumente. În primul rând, grecii erau trădători și ucigași de timp ce își asasinaseră monarhul de drept, Alexius al IV-lea. n al doilea rând, preoții au folosit cuvinte grele atunci când au afirmat că "... grecii sunt mai răi decât evreii" și au invocat puterea lui Dumnezeu și a Papei atunci când au chemet cruciații la luptă. În ciuda faptului că Papa Inocențiu al III-lea le-a cerut cruciaților să nu atace din nou Constantinopolul, scrisoarea papală a fost cenzurată de preoți, iar cruciații s-au pregătit să atace de pe uscat fortificațiile, în timp ce venețienii s-au pregătit să atace de pe mare. Armata bizantină și garda imperială formată din mercenari varegi erau pregătiți de luptă, dar Alexius al V-lea a fugit din oraș în timpul nopții.

...Cruciații au provocat pierderi uriașe orașului și locuitorilor săi după un jaf de trei zile, în timpul căruia numeroase opere de artă și de cultură antică romană și greacă au fost furate sau distruse. În ciuda jurămintelor și amenințării cu excomunicare, cruciații au desacralizat fără scrupule lăcașurile de cult ale orașului, distrugând, pângărind sau furând tot ceea ce se putea. După cum afirma cronicarul Choniates, cruciații au plasat pe Tronul Patriarhal Bizantin o prostituată. Când Papa Inocențiu al III-lea a auzit de purtarea sălbatică a pelerinilor săi, s-a simțit foarte rușinat și i-a mustrat cu amărăciune.

...Moștenirea celei de-a patra cruciade a fost una amară, a trădării de către latini a coreligionarilor bizantini. Evenimentele din 1204 au făcut ca schisma dintre vestul catolic și estul ortodocs să fie completă și ireversibilă. Papa Inocențiu al III-lea, cel care fusese inițiatorul acestei expediții, critica violent cruciații astfel:

"Cum va putea cu adevărat biserica grecilor, indiferent de cât de grav este asaltată de nenorociri și persecuții, să se reîntoarcă în uniune ecleziastică și devoțiune pentru Sfâtul Scaun, când ea vede în latini numai un exemplu de pierzanie și de lucrătură a întunericului, așa încât, pe bună-dreptate, acum îi detestă pe latini mai mult decât pe câini? (...) Ei au furat vasele din argint din altare și le-au spart în bucăți pentu ei. Au violat locurile sfinte și au răpit cruci și relicve. "[2]

Atacul dezlantuit al cruciatilor catolici impotriva ortodocsilor din Constantinopol, ca si samavolniciile ortodocsilor impotriva catolicilor care se petrecusera mai inainte, au fost urmarea, si nu cauza rupturii din 1054.

Pe de alta parte, asemenea ciocniri nu inseamna ca cele doua religii, care sunt de fapt moduri diferite de a marturisi aceeasi religie, nu se pot apropia in prezent. Asa cum englezii, francezii si nemtii au găsit mijloace sa se apropie dupa secole de razboaie, tot asa se poate intampla si in cazul catolicilor si ortodocsilor. Bunavointa sa fie.

Si in ce ar consta bunavointa celor doua Biserici? Cam la ce ar trebui sa renunte ele, pentru a arata bunavointa? Sau considerati ca doar ortodocsii ar trebui sa lase de la ei, dupa modelul Uniatismului?

Parerea mea din ce vedem in jurul nostru este ca fiecare sa mai lase de la ei, pastrindu-si insa specificul local si sa se uneasca intr-o infratire crestina deoarece DIVIZATI VOM MURI fiecare cu bisericuta sa.

Deja vedem semne clare de secularizare in rindul maselor largi, vedeti ce s-a intimplat in Anglia cu Papa, unde au iesit zeci de mii de oameni cu copii pe strazi cu pancarte anti-religioase si pro-secularizare, cerind acestui Papa incetarea "prostiilor" promovate de biserici, a violentei care o genereaza in Irlanda si in lume , a pedofiliei si a homosexualitatii rampante din rindul prelatilor catolici( in cazul lor), a abuzurilor sexuale in general.
Ah, da, iar Franta de exemplu este deja secularizata as spune in masura de 90%. Minastirile sunt pustii!

Orice ortodox intelege prin Biserica Trupul lui Hristos, dar dumneavoastra, fara sa ma mire, dupa mai bine de 80 de ani de ecumenism, ati ajuns sa vedeti ca si MD intreprinderea lumeasca. Biserica anatemizeaza numai erezii si eretici, dar daca ati avea intelegere ortodoxa a ceea ce inseamna Biserica, ati sti fara doar si poate ca Biserica se afla acolo unde este episcopul (Sf. Ignatie). Asa se face ca anatema cade peste Biserica episcopului eretic, si chiar mai mult, nu numai peste cei care consuma euharistul acelui episcop, ci peste toti cei care se afla in comuniune euharistica cu el. De altfel chiar anatemele sint explicite in acest sens, dupa cum vazut (nu inteleg de ce dumneavostra nu ati vazut!) chiar in textele citate de mine:

“impotriva lui Mihail si a celor care il urmeaza”,

“si toti cei care le urmeaza in greselile mai inainte pomenite si in comportament” si

“oricine se opune…”.

Dar si autorii dumneavoastra preferati spun: “Patriarhul impreuna cu Leon al Ohridei, cu sachelarul Constantin si cu toti partizanii lor, erau excomunicati”, iar daca aceia ar fi citat exact textul anatemei, probabil ar fi spulberat orice neclaritate cu privire la cine erau “partizanii” (de altfel chiar atitudinea si limbajul, seculare prin excelenta, in care sint scrise textele citate de dumneavoastra mi se par total nepotrivite pentru o Istorie bisericeasca universala la care autorii sint “preoti”).

Insa comentariile lor cu privire la valabilitatea actului lui Humbert sint de-a dreptul hilare si gratuite:

“Mai trebuie mentionat ca papa Leon al IX-lea murise pe 19.04.1054 si ca legatii nu aveau mandat pentru faptele savarsite. Noul papa, Victor al II-lea, a fost ales pe 16 aprilie 1055. El si papii urmatori n-au confirmat actiunea necugetata a lui Humbert dar nici n-au infirmat-o.”

Atita timp cit mandatul unui ambassador nu este conditionat in vreun fel oarecare, el este perfect valabil pina la data la care este revocat de persoana care ocupa functia care o indreptateste sa mandateze si sa revoce ambasadori. Humbert n-a fost ambasadorul personal al Papei Leo al IX-lea, ci al “scaunului apostolic”, dupa cum insusi afirma in anatema pe care a pronuntat-o: “Sfintul Scaun primar si apostolic al Romei… ne-a acordat increderea de fi ambasadorii sai in acest oras imparatesc”. Ca urmare, nici un papa nu mai avea nevoie sa confirme nimic, iar neinfirmind inseamna ca au acceptat status – quoul, doar daca institutia papala n-a fost cumva o gluma proasta chiar si pe pamint ca sa justifice unora asemenea interpretari care, atunci, chiar o definesc ca neseriosa si penibila.

Va multumesc pentru compliment pentru ca imi imaginez ca atunci cind imi spuneti stilist va ginditi la mine ca la un scriitor ”care se distinge prin calitatea stilului său; maestru al stilului” (conform dictionarului explicativ). Va asigur ca si de acum inainte nu veti fi dezamagit si tot ce voi scrie va fi bazat, ca si mai inainte, numai si numai pe invatatura si exemplul Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe.

In ceea ce-l priveste pe “PF” Daniel, nu pot sa ma pronunt, nu stiu ce este (nici nu ma prea intereseaza pentru ca nu am nimic de a face cu Reforma Ortodoxa), dar pot sa va spun cu certitudine ceea ce el nu-i.

Ma intreb cum pot fi cele doua religii “moduri diferite de a marturisi aceeasi religie” atita timp cit religia dumneavoastra marturiseste altceva decit a noastra (filoque, azimi, imaculata conceptie, infailibilitate papala, botez prin stropire, devotiune neo-nestoriana la parti din Trupul Domnului etc)?!

Biserica Catolica (ca si in primul mileniu) doreste in principal ca Biserica Ortodoxa sa aceepte primatul papal (jurisdictia unilaterala a papei)... lucru pe care ortodocsii nu o sa il accepte niciodata intrucat in traditia ortodoxa nu exista asa ceva anume ca un singur episcop sa aiba puterea de decizie. Biserica Ortodoxa urmeaza exemplul Sfintilor Apostoli care organizau sinoade (vezi Sfantul Sinod de la Ierusalim, Faptele Apstolilor cap 15).
(Biserica Romano-Catolica nu mai incearca justificarea telogica a lui filioque si impunerea folosirii de catre greci a acestui adaos, intrucat asa cum am precizat in postarile anterioare Papa Ioan Paul al doilea a emis acel document oficial cu privire al Filioque care arata ca telogia roamno-catolica considera Tatal fiind unica cauza atat a Fiului cat si a Duhului... nu mai intru in amanunte.)

Biserica Ortodoxa doreste in principal ca Biserica Romano-Catolica sa renunte la puctele florentine (primatul papal, filioque, purgatoriu, folosirea azimei la impartasanie). Daca ultimele doua sunt "discutabile"(se poate ajunfe la un consens)... din nefericire primele doua puncte nu (dupa cum am aratat mai sus si in postarile anterioare).

Uniatia este una din cele mai mari greseli pe care a facut-o Biserica Romano-Catolica in relatia cu Biserica Ortodoxa, itrucat Biserica Ortodoxa si-a pierdut increderea in onestitatea romano-catolicilor intr-un dialog deschis, corect, fratesc, egal.

Pentru ortodocsi, prin faptul ca Biserica Romano-Catolica a impus (unilateral si fortat fara nici un suport teologic) Bisericii devenite greco-catolice, acceptarea punctelor florentine (mentionate mai sus), s-a aratat clar cum vede Biserica Romano-catolica "unitatea si comuniunea frateasca" cu Biserica Ortodoxa. Situatia s-a schimbat dupa conciliul vatican 2 (1965) astfel incat astazi atat Biserica Romano-catolica cat si Biserica Ortodoxa considera "uniatismul drept o metodă depășită de atingere a unității bisericilor creștine de tradiție apostolică. "
http://ro.wikipedia.org/wiki/Greco-catolicism

inteleg pozitia dumneavoastra. Ceea ce am vrut eu sa arat este faptul ca la inceput schisma numita (si devenita) ulterior "mare" a inceput ca o schisma "obisnuita" a vremii in care episcopii se certau, se anatemizau intre ei, se mai si impacau (nu mai intram in amanunte privid biserica armeana spre exemplu care este "acuzata" de monofizism, insa ea nu a acceptat doar hotararile sinodului IV ecumenic, ea formuland propriul crez antimonofizit http://ro.orthodoxwiki.org/Biserici_Orientale_Ortodoxe).

Evenimentele ulerioare acestui evenimeniment (schisma din 1054), mai exact cruciada a IV-a a facut imposibila orice revenire la unitatea primara a celor doua parti, latina si greaca, devenite Biserica Romano-catolica si Biserica-Ortodoxa. Si diferentle teologice au devenit mari, intrucat teologia romano-catolica nu a pastrat linia patristica a primului mileniu.

Nu mai intram in amanunte privind amatemele (care nu aveau cum sa fie impotriva Bisericilor Romano-Catolica si Ortodoxa intrucat la acea vreme in 1054 nu exista decat o singura biserica cu doua ritualuri latin si grec, comuniunea euharistica si ecleziala fiind deplina). Anatemele (adresate episcopilor si celor care ii urmeaza) au fost ridicate reciproc in anul 1961, deci astazi nu mai exista. Au ramas desigur diferentele teologie pe care le-am mentionat in postarile anterioare. Desigur exista si asemanarile teologice care nu trebuie uitate sau neglijate, Sfintele Taine, in prinicipal Taina Sfintei Eharistii.

Domnule, dacă dumneata te-ai cam virusat cu virusul ecumenismului, cred că îţi dai seama că mai sunt şi unii care vor să se păzească de această viroză ecumenistă. Pe de altă parte, cred că îţi dai seama că propunerea dumitale este doar o propunere lumească, omenească, însă Hristos este Cel Care a biruit lumea !!

Cum sa fie o propunere lumeasca, domnule ?!

Virusul antiecumenismului, cu care sunteti virusat, va impiedica sa realizati ca aceasta propunere este a lui Isus Cristos:

"Dar nu numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine, pentru ca toţi să fie una; aşa cum Tu, Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot astfel şi ei să fie una întru Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis."

Domnule "catolic", una este ce spune Iisus Hristos, şi cu totul altceva este ce spune andreicozia.

Care a fost motivul Schismei?

Iata ce concluzioneaza catolicii despre Intalnirea de la Viena:

Aşa cum s-a decis în a X-a sesiune plenară, la Ravenna, 2007, Comisia studiază tema: "Rolul Episcopului Romei în comuniunea Bisericilor din primul mileniu", pe baza unui text de lucru pregătit de către Comitetul Mixt de Coordonare, care s-a întâlnit la Aghios Nikolaos în Creta, Grecia, în 2008. În timpul întâlnirii de la Viena, Comisia a continuat să discute în detaliu, pe textul deja început în anul trecut, la sesiunea plenară desfăşurată la Paphos, în Cipru. În stadiul actual, Comisia discută acest text ca un document de lucru, care s-a decis că trebuie să fie revizuit ulterior. S-a decis de asemenea, să se formeze o sub-comisie care să înceapă tratarea aspectelor teologice şi ecleziologice ale Primatului, în relaţie cu Sinodalitatea. Sub-comisia va înainta rezultatul muncii sale către Comitetul Mixt de Coordonare, care se va întâlni în anul viitor.
http://documente.catholica.ro/comuni...la-viena-2010/

Cam de cata tenacitate e nevoie din partea catolicilor pentru a sustine de mai bine de 1000 ani ideea primatului papal, in conditiile in care au primit in tot atatia ani acelas raspuns clar din partea ortodocsilor, si anume de respingere a acestuia?!? Incepand de la Sf. Fotie si pana astazi, cu exceptia uniatilor, ortodocsii au respins in mod consecvent primatul.
Oare faptul ca Patriarhul Bulgariei a sarutat mana papei este motiv suficient pentru a le da catolicilor sperante in privinta acceptarii primatului? Putea fi doar un gest de smerenie, smerenie care este atat de apreciata de ortodocsi.
Care sunt deci motivele optimismului catolic in acest sens?

Aici nu-i vorba despre “pozitia mea”, ci despre adevar impotriva propagandei ecumeniste cu care, din nefericire, ati fost indoctrinat.

De asemenea, fiti atent la afirmatiile pe care le faceti, pentru ca anatema nu este o joaca si nici un episcop in deplinatatea facultatilor mintale nu o proclama fara motive foarte temeinice, de mare gravitate, asumindu-si, totodata, o mare raspundere in fata lui Dumnezeu. Introducerea lui Filoque in doctrina Bisericii Romei a fost si nunai el motiv sufficient pentru schisma fiindca, asa minor, cum pare, schimba ordinea in Sf. Treime, adevarul despre Dumnezeu a carui pazitoare Biserica este. La schisma s-a ajuns dupa mai bine de doua secole de dispute, dar s-a produs numai dupa ce papii au sustinut Filoque deschis, incepind cu primul, Papa Benedict al VIII-lea (1014-1015). Episcopul ortodox este obligat, asa cum s-a angajat la consacrare, sa apere Biserica lui Hristos, sa anatemizeze erezia si ereticii pentru ca Trupul lui Hristos este intotdeauna curat, niciodata macinat de cancere, iar acela care nu o face intra el insusi sub anatema Sfintilor Parinti pentru ca nu s-a ingrijit de curatenia Credintei. Cu sau fara anatema latinilor, Constantinopolul ar fi anatemizat ereziile latinilor, iar dovada ceea mai buna ca asa s-ar fi intimplat este chiar scrisoarea lui Humbert, scrisa in pripa, plina de acuzatii nefondate ca sa salveze ce se mai putea discreditind si punind primii anatema. De altfel, chiar in acea scrisoare se recunoaste ca deja patriarhul in cercurile sale ii anatemizase pe latini!

Si iarasi ma vad nevoit sa ma repet spunindu-va ca va lipseste intelegearea ortodoxa a Bisercii, Trupul lui Hristos. Episcopul si Biserica sa este Biserica Ortodoxa (sau Catolica). Acesteia nu-i lipseste nimic, ea este perfecta intru toate cele. De aceea punind anatema pe patriarhul ecumenic si pe toti cei care il urmeaza, intreaga Biserica a Constantinopolului si toti ceialalti episcopi din Est care au pastrat comuniunea cu patriarhul ecumenic, si prin acestia Bisericile lor, au intrat sub anatema. La fel si de cealalta parte, toti episcopii si Bisericile lor aflate in comuniune cu episcopul Romei fac obiectul anatemei puse de patriarhul Mihail Cerularius. Iar ridicarea anatemelor la 1965 a fost o mare nelegiuire si hula la adresa Duhului lui Dumnezeu pentru ca prin acel act toate ereziile latinilor (mult mai multe decit la 1054) au devenit compatibile cu ortodoxia, ceea ce inseamna, implicit, ca Duhul Sfint nu este perfect (in cazul in care I se mai recunoaste prezenta si lucrarea in Biserica!) si ca martiriul atitor sfinti a fost complet gratuit. Cred ca nici un ortodox nu poate accepta asemenea afirmatii, dar, evident, masonii n-au rusine si retinere si nici un fel de blasfemie nu-i poate impiedeca sa-si duca mai departe lucrarea satanica. Pacat, insa, ca sint, pe linga naivi, atit de multi credinciosi constienti si aparent onesti (pentru ca in ultima instanta ascund frica de a-si lua crucea si de a porni pe drumul adevaratei ortodoxii) care accepta batjocorirea lui Dumnezeu in numele unei ascultari, blind spus, nejustificata in dreapta – credinta.

Biserica Armeana, ca si toate celelalte Biserici Orientale, este o Biserica eretica, dar, dupa modelul spalarii de pacate a Bisericii romano – catolice, se incearca in acelasi mod purificarea ereziilor monofizitilor. Nu vreau sa intru in detalii aici ma marginesc la a spune doar ca a face ortodocsi din acesti eretici, inseamna a-i scuipa in fata pe unii ca Sf. Flavian, patriarhul Constantinopolului, 16 februarie/1 martie, care a fost batut de Dioscorus, “sfint” important la monofiziti, in soborul de la Efes, in asa fel incit a murit dupa trei zile, sau pe Sf. Maxim Marturisitorul, 21 ianuarie/3 februarie, si a-ti bate joc de toata lucrarea Duhului Sfint in Biserica.

Am explicat clar ca discutiile intre Biserica Ortodoxa si cea Romano-Catolica au ajus in impas la doua din cele patru puncte florentine: primatul papal si filioque.

consider ca postarile mele au fost destul de obiective si fara echivoc in a arata asemanarile si deosebirile teologice (si de ritual) intre Biserica Ortodoxa si cea Romano-Catolica.

Un dialog onest, responsabil si corect cu Biserica Romano-Catolica, pe pozitii de egalitate nu inseamna nicidecum "ecumenism".

Sa nu uitam ca in 2001 Papa Ioan Paul al II-lea a cerut iertare oficial Bisericii Ortodoxe pentru răul provocat de cruciada a IV-a.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ecumenism
Ecumenismul este o mișcare religioasă care urmărește reuniunea tuturor bisericilor creștine într-una singură (din fr. oecuménique, lat. oecumenicus, gr. oikumenike).

Din nefericire nu se poate spune acelasi lucru despre dialogul Bisericii Ortodoxe cu cultele neoprotestante (si cele protestante) care nu accepta Sfintele Taine (mai ales Taina Sfintei Euharistii). Cu acestea nu exista nici o punte de dialog teologic, diferentele fiind fundamentale.

Asadar acuzele dumneavoastra la adresa mea privind ecumenismul sunt nefondate.

Nu are rost sa continuam discutia caci pozitiile noastre sunt destul de clare si riscam sa cadem intr-o polemica inutila care mai mult ar sminti pe cititorii acestui forum. Eu nu o sa lansez nici o acuza la adresa dumneavoastra personal... intrucat nu are nici un rost.

Biserica Ortodoxa nu se va abate niciodata de la doctrina Sfintelor Taine care sunt ale lui Dumnezeu si nu ale omului.

Marea schisma
 

LA INCEPUTURILE Bisericii Crestine, Apostolii au numit urmasi spre a calauzi si a pazi Biserica. Acesti conducatori se numeau preoti, episcopi si patriarhi. Preotii erau desemnati ca pastori ai unei singure biserici, episcopii ca pastori asupra unor regiuni geografice ce cuprindeau adesea sute de biserici si patriarhii erau povatuitori duhovnicesti asupra episcopilor, preotilor si a tuturor bisericilor. Aceasta forma de ierarhie a fost purtata din vremurile vechi-testamentare ale lui Moise (Iesirea 18:13-21, II Timotei 2:1-7).





Desi erau sute de episcopi in intreaga crestinatate, erau doar cinci Patriarhi – unul pentru fiecare din cele cinci orase importante ale imperiului: Ierusalim, Alexandria, Antiohia, Constantinopol si Roma. Toti se sfatuiau unul cu celalalt, avandu-l pe Hristos drept cap, si nu exista vreo persoana care sa conduca Biserica. Toate hotararile importante se luau doar in sinod (Fapte 15), nici un patriarh sau episcop neavand o superioritate deplina asupra altuia, ci toti lucrand impreuna in egalitate. Astefel, aceasta ierarhie a Bisericii a izbutit vreme de secole sa pastreze unitatea.
Totusi, in al nouălea veac, Rasaritul si Apusul au inceput sa se indeparteze. Patriarhul (Papa) Romei a inceput sa introduca in Credinta idei noi si straine. Una din aceste idei a fost suprematia papei Romei asupra restului Bisercii Ortodoxe. Ceilalti patru patriarhi, ai Bisericii din Rasarit, stiind ca existenta unui stapanitor suprem asupra intregii Biserici o va diviza si o va strica, au pledat fara de izbanda in fata Papei Romei sa nu introduca aceasta idee noua.
Alta idee noua pe care Papa Romei a inceput sa o introduca a fost schimbarea Crezului Crestin vechi de secole, stabilit de Biserica timpurie. Crezul este un rezumat al convingerilor credintei crestine, intemeiat din vremea apostolilor si bazat pe Scripturi. Biserica din Rasarit a prevenit Biserica Apuseana de primejdiile schimbarii oricarei parti a credintei si mai ales a insusi Crezului. Dar schimbarile se petrecusera deja, si episopii din Apus incepusera deja sa adopteaceste idei noi, chiar daca credinciosii au rezistat.
In aceste vremuri grele de diviziune, s-a purtat mult dialog intre Biserica Rasariteana si cea Apuseana, intr-o incercare de a rezolva diferendul. De vreme ce Biserica Ortodoxa nu va face compromisuri si nu va ingadui nici o schimbare sa fie facuta Credintei, in 1054 Patriarhia Romei s-a despartit oficial de restul Bisericii.
Despartirea s-a bazat pe probleme de autoritate si teologie, iar dedesubtul acestora se gasea urmatorul factor de diviziune: In Rasarit, Biserica a fost privita intotdeauna ca ceva nelumesc, care calauzea pe credinciosi catre Ceruri, in vreme ce, in Apus, Biserica a inceput sa devina a acestei lumi, calauzind credinciosii catre o organizatie lumeasca, mai degraba decat organismul spiritual unic al Trupului lui Hristos. Astfel a inceput „Religia Organizata”.






Desi restul crestinatatii a incercat sa cheme Roma inapoi la intelegerea ortodoxa a crestinismului, Roma deja luase hotararea de despartire a drumurilor si nu se va intoarce. Aceasta a fost intaia denominatiune (diviziune) in Crestinatatea Apuseana, care mai tarziu s-a dovedit a fi prima din alte mii.
De-a lungul anilor de dupa aceasta schisma devastatoare, Apusul a trait o neoranduiala si o coruptie nemaipomenita. Au inceput Cruciadele, care s-au transformat in atacuri asupra Bisericii din Rasarit. Apoi a urmat Inchizitia, apoi Renasterea care a readus idealurile pagane si le-a amestecat cu crestinismul, si, in cele din urma, Reforma Protestanta. Apusul a trait „Evul intunecat” sau „Evul mediu”, ce a insemnat trecerea treptata de la conceptia crestina asupra lumii la cea moderna, atee. Rasarit nu a cunoscut un asemenea „Ev mediu”, de vreme ce acolo Biserica Ortodoxa a pastrat crestinismul Apostolilor si al Bisericii timpurii.
Ortodoxia a continuat sa sufere mucenicie si prigoana din partea lumii – de data aceasta, sub jugul Musulmanilor. Intocmai cu prigoana de sub Romanii pagani, suferinta din pricina Musulmanilor a pastrat Biserica neprihanita, neingaduindu-i a se complace in credinta.