Dorul de Dumnezeu
 

\"Frica de Dumnezeu vestita de Scriptura, este frica de a nu-L pierde, este dorinta de a ramane in El si nu de a ne ascunde de El.\"Se spune ca frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii.Si tot in sporurile duhovnicesti am gasit aceasta idee frumoasa- poti sa nu gresesti de rusine, sau de frica ori din dragoste- asa cum o fac Sfintii si caracterele luminate.Dumnezeu este Iubire si ne vrea langa El, iar din frica de Dumnezeu se naste dragostea de Dumnezeu.Cum se manifesta dorul de Dumnezeu in sufletul nostru?

Frica de Dumnezeu
 

Frica de Dumnezeu,in sufletul meu o simt ca pe o mare durere,cind ma gandesc la pacatele facute cu voie si fara de voie de-a lungul vietii mele trecatoare. Cind vorbesc cu Dumnezeu si ii cer iertare ptr,cele infaptuite si ptr.cele neanfaptuite inca,nu pot face acest lucru decat cu "zdrobirea"inimii.....plangand cu lacrimi sincere si curate as indrazni sa zic...ptr.ca atunci chiar asta simt.Si ....da ..mi-e frica de judecata Lui Dumnezeu.

Da, asa este, dar am gasit o idee foarte frumoasa la autorul articolului de pe Crestin Ortodox, Adrian Cocosila- este si frica noastra de a nu-l pierde pe Dumnezeu, de a nu ne indeparta de El, de a nu-I pierde Iubirea.

...pai,ori e frica ori e dorul ori e dragostea de Dumnezeu!....sau vrei sa le amesteci si sa creezi ceva nou.Trebuie sa fim cu frica in Dumnezeu,cu dragoste de Dumnezeu si atunci cand pacatuim sa fim cu dorul de Dumnezeu si cu speranta ca ne va ierta si ne va ajuta sa nu mai pacatuim!...Frumoasa tema!Doamne Ajuta!...

Frica de Dumnezeu inseamna iubirea pentru El .

As indrazni sa spun ca dorul de Dumnezeu nu-l avem numai cand pacatuim, ci in permanenta - eu cred ca omul s-a nascut cu dorul de Dumnezeu.

Frica de Dumnezeu.
 

Doua lucruri ne sint necesare ,pentru a ne elibera cu adevarat de teama . In primul rind ,trebuie sa fim cu Dumnezeu , caci ,asa se spune si Sf. Paul .acolo unde exista spiritul lui Dumnezeu exista si libertate .... Doar cu Dumnezeu sintem pe deplin liberi . Ce-a dea doua cerinta decurge din prima . Daca Dumnezeu se afla in noi ,ne iubeste . Prin urmare , iubirea de Dumnezeu cea care ne da certitudinea,siguranta ,curajul de a raspunde cu dragoste celui care ne-a daruit dragoste cel dinti fara rezerve si fara teama . Iubind si daruind ne eliberam de teama pentru ca stim ca Tatal ne aproba faptele , ca tot ce facem de la el vine si din marea lege a iubirii . Fericit este acela care stie sa se daruiasca dezinteresant si reuseste sa trezeasca in ceilalti iubirea eliberatoare . Dumnezeu sa ne ajute sa fim in permanenta mai buni ,mai iertatori ,mai intelepti si mai iubitori .Amin !

Comentariu la \"Frica de Dumnezeu\"
 

In sfarsit am inteles si eu de ce se spune \"frica de Dumnezeu\". Spuneam ca nu mi-e frica de Dumnezeu pt ca Dumnezeu ma iubeste si eu Il iubesc neconditionat. Ca vin la El cu dragoste si pocainta dar nu cu frica. Greseam?
Frumos articol

Trebuie asadar sa precizam ca, in duhul autentic al Bibliei, "frica de Dumnezeu" este de fapt ascultarea libera si constienta de Tatal nostru ceresc. Ea nu are nimic in comun cu groaza ori cu teroarea pe care o exercita un stapan asupra supusilor sai sau cu frica superstitioasa de intamplari rele. Dimensiunea esentiala a vietii crestine este libertatea si optimismul, nu constrangerea sau frica.

"Slujiti Domnului cu frica si va bucurati de El cu cutremur", spune o cantare din slujba Vecerniei.

Aceasta este atitudinea pe care trebuie sa o avem in fata lui Dumnezeu, in ciuda familiaritatii noastre cu El, in ciuda faptului ca ne este Parinte Iubitor. Teama si iubirea nu se exclud reciproc, ci se lumineaza una pe cealalta din perspectiva relatiei omului cu Dumnezeu. Iubindu-l pe Dumnezeu ma tem de El, nu pentru ca El imi poate face ceva rau, pentru ca apare pentru mine ca un potential pericol, ci ma tem pentru ca nu pot cuprinde masura bunatatii Sale. Ma cutremur atunci cand mi se descopera adancul negrait al cunostintei lui Dumnezeu, Care ma cheama la un progres vesnic intru Sine. Ma tem, ma cutremur, dar mai ales ma bucur...

Este bună şi frica în sens de temere de pedeapsă, dar cei care îl iubesc pe Dumnezeu se tem mai ales ca să nu-l supere, să nu-i rănească dragostea.
Un fiu care ţine la tatăl lui, îl ascultă şi se poartă frumos ca să nu îl mâhnească. Căci nu suportă să-l vadă întristat.

Cred ca este o intalnire fericita intre dragostea lui Dumnezeu si frica noastra fata de dreptatea Sa.Daca ne este frica de judecata Sa,fara sa cartim si sa ne razvratim,aceasta ne va fi ca o pavaza in lupta cu pacatul.La fel,vom fi ajutati sa ne infrangem increderea in sine excesiva si mandria,caci nu ne vom teme de lume ci doar de Dumnezeu.Cu adevarat frica de Dumenzeu este inceputul intelepciunii. A iti fi frica fara a socoti aceasta ca o robie,este un lucru placut lui Dumnezeu,care nu e aspru decat cu cei nedrepti si ingamfati.
"Inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi"
Frica este mai degraba fata de noi,ca sa nu pacatuim,si prin care ne recunoastem slabi si cerem ajutorul lui Dumnezeu

Prin frica de Dumnezeu ne apropiem de El. Aceasta izvoraste din credinta si e de fapt a doua treapta a urcusului nostru duhovnicesc. Daca nu avem frica de Dumnezeu, credinta noastra nu e vie, ii lipseste caracterul existential, e doar teoretica.

Parintele Staniloae remarca: "O credinta care n-a ajuns la frica, sau nu e insotita de frica, nu si-a castigat o eficienta indestulatoare pentru pornirea la fapte.

Nefiind in stare de la inceput sa simtim bucuriile de care ne va face parte Dumnezeu, deci neputand fi dezlipiti prin ele de lume, trebuie sa fim dezlipiti de lume printr-un act de putere, de inspaimantare, printr-o frica mai mare, prin cea de Dumnezeu.

Frica de pacat prin alipire la lume este in fond frica de Dumnezeu. Daca prin credinta ni se daruieste un inceput de evidenta a prezentei lui Dumnezeu, prin frica ni se sporeste revelarea acestei evidente, si acest spor il simtim ca o forta atat de puternica, incat e in stare sa inmoaie sau sa rupa toate legaturile care ne inlantuiesc de lume: impatimirea, frica, grija lumeasca."

Mi se pare o aberatie.Cum sa iubesti pe Cineva de care ti-e frica? Niciodata frica nu va naste dragoste.Cum sa-ti fie frica de Cineva care te iubeste neconditionat si nu-ti face niciodata rau?
Omul caruia ii e frica e foarte usor de manipulat.Nu trebuie sa ne fie frica de Dumnezeu! Ci de noi insine!Si de consecintele actiunilor noastre!

De la frica de Dumnezeu la iubirea de Dumnezeu este cale lunga. Dar ele exista.Si frica de Dumnezeu este un inceput bun- de a nu face rau, de a ierta...si poti spune ca este o jertfa sa nu faci rau din dragoste de Dumnezeu, sa ierti si sa iubesti chiar si pe vrajmasi din dragoste de Dumnezeu,mai mult - sa faci binele din dragoste de Dumnezeu.Nu ne nastem sfinti, dar ce mare lucru este ca macar din frica de Dumnezeu sa dovedim ca suntem oameni!Chiar cu frica de Dumnezeu- o frica sfanta , te trezesti iubindu-L pe Tatal Nostru .

"Frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii."

Frica de Dumnezeu e un rai binecuvântat
 

Foarte bine ati spus, de la frica de Dumnezeu pana la iubirea Lui e cale lunga. Iubirea e cea mai inalta si cea mai importanta virtute si nu o dabandim inaintea fricii de Dumnezeu. In Scriptura citim ca frica de Dumnezeu duce la viaţă. Dar trist e faptul ca multi se declara iubitori de Dumnezeu, tinandu-se totodata de gat cu diavolul. Dovedesc atat lipsa iubirii, cat si a fricii de Dumnezeu.

E foarte frumoasa acea expresie populara: "om cu frica de Dumnezeu", ce desemneaza persoana in care se poate avea incredere, omul de nadejde.

Bine ar fi nu dam uitarii indemnul Sfantului Apostol Pavel: Iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu!

Da ! Scris este că frica de Dumnezeu e începutul înţelepciunii ! Iar iubirea de Dumnezeu, aş putea spune că este rodul înţelepciunii.
Din păcate, există mereu riscul ca oamenii, spre nenorocirea lor, să sară peste etape. Iubirismul nu este altceva decât trecerea directă la o falsă iubire de fals dumnezeu. Dacă aş căuta o definiţie sintetică a acestei erezii a timpului nostru, aş spune că iubirismul este iubirea de Dumnezeu fără frica de Dumnezeu.

Mereu am fost de părere că păcatul ancestral este paradigmatic pentru toate păcatele, arătând cât de puţin ne-am schimbat. Adam şi Eva ştiau că nu este posibilă cunoştinţa binelui şi răului decât prin legătura cu Dumnezeu. Dar dacă, totuşi, ar mai fi o cale, mai scurtă şi mai puţin anevoiasă ? Dacă am putea să ajungem la asemenea rezultat mâncând nişte mere ? Foarte rar oamenii păcătuiesc ca să facă rău. De obicei păcătuiesc pentru un scop nobil, dar urmând o scurtătură. Adică altă Cale decât Cristos.

frica
 

eu cred ca toti cind incepem sa ne intrebam de rostul nostru pe acest pamint suntem indemnati de frica de dumnezeu care e in inima noastra de la inceput,iar daca avem fericirea de a intelege ca fara tatal nu suntem nimic,atunci putem sa cintam de bucurie ca suntem pe drumul mintuiri dar daca raminem numai cu frica e rau ,spune biblia ca si draci cred si se infioara de frica eu cred, de acea sa ne rugam ca sa nu raminem numai cu frica de dumnezeu ci sa avem si roadele frici

Buuun, am inteles punctul vostru de vedere..
 

Dar hai sa gandim un pic si nu sa repetam papagaliceste,vorba lui Andrei...
Sa luam exemplul copiilor.Ei se nasc cu iubire neconditionata.Ei iubesc absolut tot ce-i inconjora.Ei nu stiu ce este frica.Frica le este indusa de parinti.Ca si copiii trebuie sa ajungem ca sa intram in imparatia Lui.Unui copil mic,ce-i faci? Cum ii vorbesti de Dumnezeu?Il indemni sa ii fie frica de El sau sa il iubeasca?Adica il ameninti ca daca nu face cutare lucru sau daca face cutare prostiuta, Doamne-Doamne care ne iubeste pe toti, devine Bau-Bau si vine si ii papa un piciorus??Ce-s astea?
Trebuie sa lasam copiii sa mearga la El.Asta inseamna iubire,nu frica!
Trebuie sa invatam de la copii.Nu din frica de Dumnezeu sa nu mai pacatuim CI DIN IUBIRE pentru El!
Ca daca eu nu imi insel sotul, nu o fac pentru ca imi e frica de el si de consecintele pacatului meu sau de ce ar putea sa-mi faca sotul, ci pentru ca il iubesc!E o mare diferenta de nuanta!
Si totusi, exista si femei care nu-si inseala sotul,de frica!
Ca atare, care atitudine vi se pare corecta?Frica sau iubirea?

Ambele atitudini sunt corecte. Ambele duc la mântuire.

Catehismele catolice ne învaţă că, pentru ca spovada să fie validă, este nevoie de căinţă. La rândul ei, căinţa este de două feluri:
-căinţa imperfectă, care este căinţa din frică de pedeapsa iadului.
-căinţa perfectă, care este căinţa din iubire de Dumnezeu, părerea de rău pentru durerea şi ofensa pe care El le simte ca urmare a păcatului nostru.

Pentru ca spovada să fie validă, căinţa imperfectă este pe deplin suficientă.

Ambele atitudini sunt corecte pentru ca au acelasi rezultat: nu se savarseste pacatul!
Daaaarrr, cainta imperfecta=frica, cainta perfecta=iubire! Asta spune tot! Multumesc Mihnea!

e destul de clar...
 

Pai ce ne cere noua Dumnezeu este foarte clar:sa-l iubim si sa ne iubim intre noi!!! ..Nu contest ca teama poate fi un punct de pornire dar nu este singurul si nu este nici obligatoriu.Dupa mine teama este drumul mai lung...pentru ca orice frica/teama paralizeaza ...iubirea...Doamne-ajuta!

Frica de Dumnezeu este o cale de a ajunge in iubirea dumnezeiasca. Nu fac anumite lucruri din teama de a nu ma insoti cu pacatul, de a nu deveni rob lui. Si pe masura ce crestem in iubire, putem ajunge la vorbele Sfantului Antonie cel Mare "De acum nu ma mai tem de Domnul, ci Il iubesc pe El". La inceput este temerea, apoi e numai iubire.

Sfantul Ioan Scararul, in Scara dumnezeiescului urcus, spune: "Sa ne temem de Domnul ca de fiare. Caci am vazut oameni care ducandu-se sa fure, nu se temeau de Dumnezeu, dar auzind latrat de caini in acel loc, s-au inapoiat indata; si ceea ce n-a facut frica de Dumnezeu, a facut frica de fiare".

Foarte bine ati spus. Iubirismul acesta pare a fi o momeala demonica pe care multi prefera sa o muste cu mare placere. Odata muscata, alunga din suflet frica de Dumnezeu si il scoate din starea de pocainta.

Autorul Scarii dumnezeiescului urcus ne da un sfat pretios: "Plangand, sa nu primesti niciodata pe cainele acela care iti strecoara gandul ca Dumnezeu e iubitor de oameni. Caci scopul lui e sa alunge de la tine plansul si frica neinfricata.
Acest gand iti este bun numai cand te vezi pe tine tarat in adanca deznadejde."

Prin dependență de Sf. Liturghie. Nu mă simt bine, nici dacă lipsesc o duminică.

,,Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere"
 

In Vechiul Testament se poate observa faptul ca marii oameni ai Credintei nu erau chemati de Dumnezeu in functie de statutul lor social sau de forta lor ci pe alte criterii.De exemplu Dumnezeu l-a ales pe Ghedeon pentru a-i elibera pe israeliti de sub asuprirea mandianitilor.Ghedeon a fost extrem de mirat de acesta alegere: ,,Doamne, cum să izbăvesc eu pe Israel? Iată neamul meu este cel mai sărac din seminţia lui Manase, iar eu sunt cel mai mic în casa tatălui meu"(Judecatori 6:15).

Cu toate acestea,o data in plus,se poate observa ca Cel de Sus lucreaza dupa un anumit tipar: ii alege pe cei slabi, neinsemnati, smeriti si dispretuiti pentru a realiza ceva imposibil la prima vedere si asta pentru ca ,,Nu te uita la infatisarea si inaltimea staturii lui, caci l-am lepadat. Domnul nu Se uita la ce se uita omul; omul se uita la ceea ce izbeste ochii, dar Domnul Se uita la inima." (I Samuel 16:7).

Acelasi principiu apare si in Noul Testament,mai ales in cazul Apostolului Pavel care,in ochii lumii,ar fi avut putine motive sa fie ales de catre Cel de Sus.Cu toate acestea Cel de Sus a transformat un prigonitor in Apostolul Neamurilor si iata chiar marturia lui Pavel: ,,Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu. Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine"(I Corinteni 15:9-10).

O frumoasa descriere a eroilor Credintei o gasiti in Epistola catre Evrei a Apostolului Pavel, capitolul 11.

Cel de Sus alege lucrurile slabe si nebune in ochii lumii cu un anumit scop:,,Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca sa faca de rusine pe cele intelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca sa faca de rusine pe cele tari.Si Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii si lucrurile dispretuite, ba inca lucrurile care nu sunt, ca sa nimiceasca pe cele ce sunt;pentru ca nimeni sa nu se laude inaintea lui Dumnezeu"(I Corinteni 1:27-29).Acest aspect a fost confirmat si de catre Mantuitor: ,,Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor"(Matei 11:25).

Voia lui Dumnzeu,cu privire la noi,este extrem de bine descrisa in Isaia 46:9-10: ,,Aduceţi-vă aminte de vremurile străvechi, de la obârşia lor, că Eu sunt Dumnezeu şi nu este un altul. Eu sunt Dumnezeu şi nu este nimeni asemenea Mie.De la început Eu vestesc sfârşitul şi mai dinainte ceea ce are să se întâmple. Şi zic: Planul Meu va dăinui şi toată voia Mea o voi face!"

Avand in vedere aceste aspecte eu cred ca trebuie sa privim in directia Celui de Sus in urmatorul mod: ,,A Ta este, Doamne, marirea, puterea si maretia, vesnicia si slava, caci tot ce este in cer si pe pamant este al Tau; a Ta, Doamne, este domnia, caci Tu Te inalti ca un stapan mai presus de orice!(I Cronici 29:11)

Cea mai bună dependenţă , căci altfel rătăcim şi Îl trădăm pe Hristos prin "biserici" sectare !

Frica de Dumnezeu este frica de a nu-L pierde. Iar pentru pastrarea harului trebuie smerenie, pocainta continua, vietuire dupa voia Lui. Tot prin harul Lui ni se descopera iubirea Lui ce ne-o poarta noua, blandetea Lui, mila Lui cea nemarginita. Cand harul Lui este intr-u noi, toate incercarile ne par mai usore.
‘Tu zici: viata mea e plina de suferinta. Dar eu iti voi spune, sau mai degraba Domnul insusi iti va spune: Smereste-te, si vei vedea ca, spre uimirea ta, incercarile tale se vor preface in odihna si te vei intreba: De ce ma chinuiam si ma intristam atat altadata? Acum insa, esti fericit pentru ca te-ai smerit si harul a venit. Acum, chiar ai in suflet pacea despre care a zis Domnul: Pacea Mea o dau voua’
Si cand simtitm iubirea ce El ne-o poarta, incepem si noi a ne dori sa nu-L mai suparam, incepem a-L iubi.
Cum simt eu aceasta frica de a nu-L pierde?...Mi-e groaza. Acesta e cuvantul, caci am cunoscut si cum e viata traita fara El si pe cea in care am simtit mangaierea Lui. Mai demult poate, nu as fi stiut ce pierd. Acum insa nu as mai vrea sa-L pierd pentru nimic…Iar cand se intampla sa simt parasirea, pentru pacatele mele, sufletul meu este trist dinou si neajutorat.

"Cel ce crede in Domnul se teme de chinuri;
cel ce se teme de chinuri se infraneaza de la patimi;
cel ce se infraneaza de la patimi rabda necazurile;
cel ce rabda necazurile va avea nadejde in Dumnezeu;
iar nadejdea in Dumnezeu desface mintea de toata impatimirea dupa cele pamantesti;
in sfarsit, mintea desfacuta de acestea va avea iubirea catre Dumnezeu" (Sfantul Maxim Marturisitorul).

... mi-aduc aminte clar o replica dintr-un film romanesc, replica atribuita lui Vlad Tzepes. Un om nu milos, ci realist si cinic- si a functionat, teroarea cu niste chinuri asemanatoare iadului i-a facut pe oameni sa se indrepte...

NU IUBIREA DE DUMNEZEU ADUCE OAMENII LA BISERICA... CI FRICA DE IAD

Petru Damaschinul observa ca Sfantul Ioan Hrisostom spune despre gheena ca "ne este binefacatoare mai mult decat Imparatia Cerurilor, fiindca prin ea multi intra in Imparatie, iar prin Imparatie putini. Cea dintai ii alunga cu frica, cea de-a doua ii imbratiseaza, si prin amandoua ne mantuim cu harul lui Hristos".

Frica de Dumnezeu si frica de iad sunt doua lucruri complet distincte. In timp ce frica de iad e o angoasa teribila, o stare cumplita, frica de Dumnezeu e o stare de tristete amestecata cu speranta si asteptare benefica, o tristete generata de parasire, asa cum esti trist cand te-a parasit cel mai bun prieten, dar si o stare de autoacuzare, de pocainta caci esti constient ca numai din cauza ta, a pacatelor tale, S-a indepartat Dumnezeu. Dar, nu e in niciun caz o stare de teama, de spaima, de angoasa. Eventual, e o stare de teama prudenta ca vei pierde ceva de o valoare inestimabila. Ai un tezaur la tine si mergi cu teama de-a nu-l pierde, dar in niciun caz nu e teama ca acel tezaur te poate lovi si nimici pe loc. Deci teama de-a nu-l pierde si teama ca te loveste sau te pedepseste sunt complet diferite. Se exprima prin acelasi cuvant dar inseamna cu totul si cu totul altceva.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Eu cred ca e trist daca omul merge la biserica de teama....Orice fel de teama.....Merg la biserica deoarece il iubesc pe Dumnezeu, doresc sa-i fiu mai aproape, sa-I multumesc si sa ma rog Lui....Teama de iad trebuie sa o pastram undeva in suflet, pt ca atunci cand ne simtim ispititi si e musai musai sa facem o alegere, sa nu gresim...Asa simt eu....:25:

E o teama prudenta , mult diferita de orice fel de teama , de teama aceea animalica , e o teama ce ne tine in trezie . . . , o "teama prudenta " , cum bine a spus Mari.S !:1:

Frica de Dumnezeu este incredintarea ca El exista. In al doile rand frica de Dumnezeu este incredintarea ca este pretutindeni. Ca este Facatorul a toate. Apoi este recunoasterea Atotputerniciei Lui. Astfel Il marturisim. Astfel ajungem la aflarea Adevarului si a Iubirii. Urmeaza caldura iubirii de Dumnezeu.

"Cel ce nu se teme de Domnul nu crede ca exista Dumnezeu. Dar cel ce crede ca exista se teme de El si pazeste poruncile Lui. Iar cel ce zice ca se teme de Dumnezeu, dar poruncile Lui nu le pazeste, mincinos este si frica de Dumnezeu nu este intr-insul. Caci unde este frica de Dumnezeu, este si pazirea poruncilor. Iar nefiind aceasta in noi si nici pazirea poruncilor, nu ne deosebim intru nimic de pagani si de necredinciosi.

Credinta si frica de Dumnezeu si pazirea poruncilor Lui ne rasplatesc pe masura curatirii noastre. Caci in masura in care ne curatim, ne ridicam de la frica de Dumnezeu la dragostea de El si inaintand ne mutam, asa-zicand, de la frica la iubirea de Dumnezeu. Si atunci auzim cuvantul Lui: Cel ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste "(Sfantul Simeon Noul Teolog).

Dragostea desavarsita scoate afara frica (1In. 4, 18)
 

Am citit un cuvant folositor al Parintelui Dorotei despre frica de Dumnezeu. Acesta mentioneaza ca frica este de doua feluri: una desavarsita, a celor ce au dobandit iubirea lui Dumnezeu, si alta nedesavarsita, a incepatorilor, a celor ce lupta cu patimile.
Avva face o precizare de luat in seama, de tinut minte, anume ca nu ajungem la frica desavarsita daca nu o dobandim mai intai pe cea incepatoare:

"Sunt doua frici: una incepatoare si una desavarsita; una este a incepatorilor, cum ar zice cineva, a cinstitorului de Dumnezeu; iar alta, a celor sfinti si desavarsiti, a celor ce au ajuns la masura iubirii.

De pilda, cineva face voia lui Dumnezeu din frica de chinuri. Acesta, cum am spus, e inca incepator. El nu face inca binele pentru el insusi, ci de frica batailor.
Altul face voia lui Dumnezeu, iubindu-L pe Dumnezeu Insusi, dorind in chip deosebit sa-I placa lui Dumnezeu. Acesta stie ce este binele insusi, acesta a cunoscut ce inseamna a fi cu Dumnezeu. Acesta e cel ce are iubirea adevarata pe care Sfantul Ioan o numeste desavarsita. Si aceasta iubire il duce pe el la frica desavarsita.

Unul ca acesta nu se mai teme si pazeste voia lui Dumnezeu, nu pentru batai, nu pentru a nu fi pedepsit, ci pentru ca a gustat din dulceata de a fi impreuna cu Dumnezeu. Ii e frica sa nu cada din ea, ii e frica sa nu fie lipsit de ea. Aceasta e frica desavarsita, care se naste din iubirea aceasta. Aceasta scoate afara frica incepatoare. Dar e cu neputinta a se ajunge la frica desavarsita, altfel decat prin cea incepatoare".

Nu mai credeți orice citiți, chiar dacă sunt din Scriptură sau din Părinți. Cine nu se teme de iad e iresponsabil, oricât de 'avansat' s-ar crede în cele duhovnicești.