Va propun o tema cu mai multe intrebari . Ce -i determina in general pe oameni sa se calugareasca? A-ti trecut prin momente in care a-ti fi vrut sa va calugariti? Cunoasteti persoane care au renuntat la calugarie si v-au impartasit din experienta lor? Cei tineri care se calugaresc credeti ca reusesc in totalitate sa renunte la cele lumesti( muzica,filme,internet,sport,tv.,reviste,dragoste etc.). Cu speranta ca sint destui care au ce spune pe aceasta tema, va doresc tot binele din lume! Doamne ISUSE HRISTOASE , FIUL LUI DUMNEZEU,MILUIESTE-MA PE MINE PACATOSUL.

Ce-i determina? Dorinta sa fie doar cu Dumnezeu. Am simtit un timp aceasta chemare. Te simti de parca vrei sa fii doar cu Dumnezeu si parca oamenii ar sta intre tine si Dumnezeu. Dar sa nu ma intelegi gresit. Nu-i urasti pe oameni, ii iubesti si vrei sa-i ajuti dar doresti sa stai tot timpul cu Dumnezeu. Este greu de exprimat acest sentiment. Acum daca tinerii reusesc sa renunte cu totul la cele lumesti e simplu de raspuns. Da. Nu e greu sa renunti la totul. La inceput e putin mai greu pana cand incepi sa gusti din adevarata viata iar atunci cele lumesti ci se vor aparea amaraciuni. Dar e nevoie de putina nevointa. Din cate am citit pe acest forum persoanele care au renuntat la calugarie au fost cele care s-au smintit ca manastirile nu sunt cum e scris in cartile Sf. Parinti.

Stii de ce eu am renuntat la acest gand? Cred ca din cauza ca mi-a disparut. Adica nu pot spune ca ma renuntat cu totul la acest gand ( doar pentru moment ) ci incerc sa urmez sfatul unei persoane induhovnicite caruia i-am spus despre toate gandurile mele si mi-a spus ca, crede ca inca nu sunt gata sa fac o alegere intre viata monahala si cea de familie. In plus faptul ca acea persoana era casatorita si m-a facut sa simt ca e un om cu mare har de la Dumnezeu m-a facut sa ma gandesc si la o desavarisre in viata de familie. Dar ce voi face nu stiu.

Doamne ajuta!:D

bunul meu frate, ce ii determina? cred eu DRAGOSTEA PENTRU HRISTOS SI PENTRU SINGURATATE, daca reusesc sa renunte la cele lumesti..e greu dar fara de ispite nu ne putem mantui, lupte avem si in lume, e adevarat ca a fi monah este mare responsabilitate!!! de aceea daca cumva te gandesti la calugarie, cere sfatul duhovnicului pt ca e tare mare calugaria, dar sa tii minte un sfat care l-am primit si eu de la bunul meu parinte duhovnic, nu plange dupa calugarie, invata sa iti faci sihastrie in inima si atunci vei avea viata de calugar si in lume caci nu locul mantuieste ci fapta..Doamne ajuta

"cred eu DRAGOSTEA PENTRU HRISTOS SI PENTRU SINGURATATE"
Daca cineva are impresia ca manastirea inseamna singuratate a facut deja primul pas mare spre inselare...lumea iti da cu siguranta posibilitatea singuratatii...manastirea NU...acolo,ascultarea fiind primordiala 95% vei fi mai mult intre si cu oameni,in nici un caz singur.

bunul meu frate poate m-am exprimat gresit, iertare, dar oare e cineva cu adevarat liber sau singur?? liberi nu putem fi pt ca suntem robi ai pacatelor, iar de singuratatea care ai inteles-o tu nici nu poate fi vorba pt ca cel care merge in m-re merge din iubire pt Hristos avand iubirea in inima nu poate fi singur pt ca ea Iubirea ii dicteaza sa se roage pt lume, deci nu poate fi singur pt ca in inima lui este o mare de oameni...eu ma refeream la singuratate= insingurare...Doamne ajuta

Atat calugarul cat si preotul sunt omul potrivit la locul potrivit, daca au chemare.

Ma gandesc, ca Sf. Serafim de Sarov a simtit aceasta chemare, dar o vreme a uitat de ea, dedicandu-se placerilor trupesti, fiind dealtfel si foarte tanar. Si atunci Maica Domnului i S-a aratat in vis si innoit aceasta chemare.

pe oameni ii poate determina mai multe sa urmeze acest drum ,de ex. deceptii lumesti, profesionale sau in dragoste, dar acestia gresesc si doar cine IL IUBESTE CU ADEVARAT PE D-ZEU ACELA ARE SANSA SA FIE UN BUN CALUGAR.ACELA VA REUSI sa lupte cu primele ispite dorul de casa de prieteniile ramase in urma;DAR DC AI AVUT O CHEMARE CUMVA SA NU TI-O INABUS CU ISPITELE ACESTEI LUMI, CI SA TE CONSULTI CU UN MONAH PRICEPUT ,EV. SA PETRECI INTR-O MANASTIRE MACAR O LUNA si sa asculti si muzica religioasa din cind in cind.macar.si sa nu iei de ex. pildele celor care au parasit manastirea,spre pierzarea lor,ca acestia au uitat de cuvintul MINTUITORULUI care zice:CINE APUS MINA PE COARNELE PLUGULUI SI SE UITA INAPOI NU ESTE DEMN DE MINE."doamne ajuta.

Nu stiu, dar presupun ca lectiile in manastire se invata pe rand: mai intai ascultare, apoi isihia.

:)De acord cu tine Ancah, singuratatea la minastire nu este singuratatea cucului, de unul singur, cum spui tu mai intii intri ca un covoras plin de praf si scame care se tin ca scaietii si pe care cei de acolo mai vechi in ale duhovniciei il mai scutura din cind in cind in speranta ca se va curati:D

Nu mai traiesc eu (Pavel) ci Hristos traieste in mine!
Asta se intampla cand pogoara Sfantul Duh, devii om duhovnicesc, indumnezeit!...nu mai esti lumesc!
...Asta inseamna sa fii Calugar!

da bine spus trebuie sa ai chemare ptr asta sa simti

Cristi, nu am trecut prin momente cand am dorit sa ma calugaresc. Iar a spune ce ii determina pe unii dintre noi sa intre in monahism, inseamna sa fac apel mai mult la ce imi imaginez despre aceasta chemare, si nu-i ziditor. Eu cred ca ramane o mare si nesfarista taina aceasta chemare. Ceea ce pot face eu, e sa nu ma multumesc niciodata cu vizitarea muzeului si cumpararea catorva obiecte de la pangar. Trebuie sa fac din sederea mea in manastire, un mod prin care sa-mi corectez sederea in propria fiinta.

Partea turistica are acest mare dezavantaj, intru cat aceasta"corectare "de care vorbesti, este cu neputinta. Sederea ceva mai indelungata, neampins de partea comerciala, poate aduce aceasta corectare de care vorbesti. Mai este un aspect in ceea ce spui, in a se evita plecarea in grupuri mari . Este nevoie de liniste, de acea liniste launtrica, de acea intimitate sufleteasca de care suntem, in cele mai multe cazuri, vaduviti. Personal mi-as fi dorit enorm, nu sa ma calugaresc, dar sa am locatia langa o manastire, aproape de ea. Multe ar fi de castigat, din toate punctele de vedere.

Eu cunosc persoane care din singuratate s-au calugarit sau din anumite neintelegeri in familie.Eu cred ca nu e bine sa te izolezi chiar asa,cu Dumnezeu poti fi si in familie,si acasa,la sat ,la oras,impreuna cu oamenii ,nu numai in pustiu.Dar am tot respectul pentru cei ce sunt calugari,sunt foarte curati la suflet si nu prea gasesti pacate mari la ei.Sunt si cazuri de exceptie.Calugarii sunt adevaratii ostasi ai lui Hristos ,noi suntem doar niste furnici in cautare de lumina,care este foarte probabil ca o gasim prin munca noastra(rugaciunea).

As vrea daca se poate sa-mi explice cineva de ce in manastire sunt doua vietuiri...viata de sine si viata de obste....sau mai bine spus ...ce inseamna fiecare?

Este adevarat,in manastire se merge din mai multe motive,unii din singuratate si nonconformism cu societatea laica,unii din deceptii,dar majoritatea merg in manastire ca sa imbratiseze pe deplin aceasta viata,doar din dragoste pentru Dumnezeu,din dorinta de a se darui Creatorului in totalitate,de-a se contopi cu intelesul crestinesc al vietii dedicate Mantuitorului.Este frumos pana aici,singura adaugare in aceasta iubire pentru viata monahala o reprezinta varsta la care se efectueaza aceasta renuntare totala la lume,si anume,in proportie de 80 % aceasta are loc dupa varsta de 15 ani si pana in 18 ani.Varsta care poate da cu usurinta confuzie sentimentelor,dar mai ales instinctelor.Totul este absolut frumos,este fantastic sa te indragostesti de Insusi Creatorul suprem,problema apare insa,cand aceasta iubire incepe sa cunoasca si celelalte trasaturi ale existentei sociale,fiindca in manastire nu esti atat de izolat pe cat se pare.Este o iubire prea intensa,exact ca si indragostirea adolescentina,pare la fel de irationala si neastamparata,intruneste aproape aceleasi caracteristici,doar ca ele se adapteaza situatiei legate de credinta,insa credinta in sine nu poate fi inteleasa pe deplin doar din intensitate,cat din rationamentul si etica ce ne coordoneaza calitatea vietii noastre ca oameni traind printre si pentru oameni,pentru semeni.
Este foarte complicat si este aproape imposibil de definit,insa un lucru e cert,credinta nu poate fi credinta doar din instinct,ea capata sensul adevarat prin constiinta proprie,constiinta vietii ce o avem de trait si faptele noastre,care in izolare isi contorsioneaza valoarea in detrimentul relatiiilor omenesti.

Mai intai un raspuns cam intarziat pentru Thheo:
Cele doua forme se refera la modul de organizare a vietii in manastire. Cine le hotaraste, nu stiu. Probabil ca un rol important il au posibilitatile materiale.
De sine: inseamna ca fiecare monah are casa si gospodaria sa (poate cultiva ceva, sau creste un animal de casa). Nu stiu daca la calugari este raspandita aceasta forma (ma gandesc eu ca se gospodaresc mai greu singuri si exista femei care face fac acest lucru centralizat). Poate gresesc (in Athos nu exista femei asa ca...).
De obste: fiecare monah are chilia sa, in rest totul este la comun (bucatarie, gospodarie, etc.).

Si eu m-am intrebat adesea ce ii face pe tineri m ai ales, sa aleaga acest drum si asta chiar inainte de a cunoaste toate aspectele vietii pentru a putea cantari si alege in mod constient. De aceea sunt si multi care nu rezista si pleaca repede.
M-am gandit ca mai ales tinerii saraci, fara alte posibilitati, de la tara, sau care au suferit unele deceptii in viata, care nu-si gasesc partener(a) de viata 8deci nu reusesc sa se casatoreasca). Dar am vazut si multi tineri (fete si baieti) superbi ca infatisare, cu studii, din familii mai bune (pareau), care au luat calea manastirii. Asa ca nu stiu raspunsul.
Cat de mare este credinta care ii mana, iar nu stiu. Pentru asta trebuie si o educatie religioasa profunda si o indrumare, deci duhovnic bun.
Aici am un oarecare dubiu: acesti tineri trebuie sa fie totusi indrumati, trebuie verificati daca pot rezista unei astfel de vieti din toate punctele de vedere si trebuie sa li prezinte in balanta ce reprezinta manastirea, ce renuntari presupune. Aici nu sunt convinsa ca tinerii stiu asta si sunt in deplina cunostinta de cauza cand fac alegerea, cam pripindu-se.
Si chiar daca nu parasesc manastirea, am vazut destul probleme si la monahi, caci si ei sunt oameni si abstinentele de tot felul ii influenteaza, oricat ar fi credinta de mare. Unii au probleme hormonale (inclusiv femeile) cu consecinte psihice sau chiar stiti voi la ce se mai ajunge, altora le lipseste o persoana draga, familia, sau chiar copiii, altii suporta mai greu singuratea si munca, programul sever. Asa am observat eu. Ce este cu adevarat in sufletul lor nu poate stii nimeni.
Am citit acum catava vreme o carte f.interesanta, scrisa de o fosta calugarita ( e adevarat catolica, dar nu cred ca asta are importanta). S-a nevoit mai mult de 25 ani in manastire si cu munci si studii suplimentare, cu suferinta psihica pana la boala, pana a ajuns sa inteleaga cu ajutorul unor preoti si medici, ca de fapt ea nu a avuta aceasta chemare niciodata, ca a facut numai pentru ca mama sa si-a dorit asta (nu a avut fiu sa-l faca preot si una dintre fete a trebuit sa devina calugarita).Viata nu a putut sa si-o refaca integral, caci manastirea a schimbat-o prea mult si la 40 ani nici copil nu mai putea sa faca.
La ea se ajunsese la situatia: boala mintala/moarte sau viata normala, in afara manastirii.
Deci nu este asa usor sa iei asa o decizie si trebuie sa te ajute oameni f.experimentati cand o iei.

Sofia, imi place foarte mult cum ai pus problema in priviinta monahicismului, asa cum se prezinta acesta din viziunea realista a unui om caruia-i pasa si, care nu se multumeste doar cu teorii citite despre acest subiect. Asta denota ca, nu doar crezi, ci si gandesti ceea ce crezi pentru a-ti amplifica principiile.
Este foarte dureros ceea ce se-ntampla, si-nca noi nu vedem decat partea de suprafata a acestei situatii care, in realitate este dezastruoasa, nici pe departe nu se mai regaseste in indemnurile marilor duhovnici de altadata. De fapt, acesti mari duhovnici cam sunt pe cale de disparitie.
Tocmai am citit astazi de pe site despre calugarie, cuvant spus de Parintele Paraian...cititi si veti vedea ca, nici chiar dansul nu se imbata cu apa rece asa cum o fac multi de pe-aici, cand vine vorba de calugarie si suportarea acesteia cu orice pret, fara concesie si fara responsabilitate din partea celor care tin carma acestei turme. Cititi si incercati sa vedeti si cealalta parte a situatiei, care nu este deloc "desavarsita".
Parintele Paraian a pus accent pe responsabilitate, pe asumarea acestei vieti in limite morale, apoi spirituale, a pus accent pe caracterul infect al multora care nu au nici o legatura cu monahicismul, dar se tin de el din diferite motive aberante, sau care tin de un egoism specific, ori de un refugiu plauzibil. Chiar ii numeste pe acestia niste "ratati" in haine ingeresti, nu calugari.
Si, credeti-ma, sunt destui de multi, care nici nu cuteaza a parasi manastirea pentru ca nu le-ar fi mai bine in alta parte, iar aici ma refer la cei privilegiati, mai exista si motivul indoctrinarii si al lipsei de orice posibilitate de intoarcere din punct de vedere dogmatic si duhovnicesc.
Niste iluzii ! ! ! O baie de iluzii si inventii atribuite bietei credinte ortodoxe care, impotmolita in atatea controverse si nonconformism, se zbate intre imoralitatea celor carora nu le pasa, si adevarata piosenie a celor carora chiar le pasa.
Motivele integrarii tinerilor in manastire sunt multiple, chiar si Pr. Paraian aduce aminte de marea greseala si lipsa de responsabilitatea a primirii in manastire a unor copii, care nu stiu, de fapt, ce vor, care nu-si pot asuma un astfel de drum ce presupune multa intelepciume si previziune religioasa.
Cel mai dureros lucru, si imoral, as putea spune, este ca multe dintre bubele unei manastiri, multe dintre neregulile acesteia sunt puse pe seama "ispitei", a "satanei", a tendintei permanente de incercare a oamenilor sai, incercari care, uneori depasesc limitele normalului, ajungand pana la o bataie de joc evidenta la adresa umanului si-a personalitatii acesteia. Deci sunt, chiar scuzabile !
Omul detine si o psihologie specifica, detine o energie, o forta care il face sa reziste intr-un mediu sau altul, care-l influienteaza intr-o masura anume, care-i determina principiile in cele din urma. Acolo, insa, nu se tine cont de acestea, fapt pentru care se ajunge la incidentele amintite de Sofia mai sus, la dereglari psihice, subreziri pe plan fizic ale fiintei umane, la o dezamagire profunda, atunci cand omul plin de pasiunea de alta data ajunge ca o leguma, la o varsta relativ tanara.
Alcoolismul, v-ati intrebat vre-odata ce rol joaca acesta in viata monahala? Va spun eu, unul destul de important, mai ales in incercarea de-a astupa atatea necesitati ce izbucnesc din trupul sanatos al unui om. Si nimeni, nimeni nu face nimic in priviinta educatiei si-a coordonarii pe un taram benefic al acestor oameni. Sunt, practic ai nimanui, sunt niste roboti pusi sa munceasca dincolo de putinta unui trup firav de tanar, sunt pusi sa existe dincolo de ceea ce-i defineste pe fiecare, amestecati ca-ntr-o planeta parasita de principii si trasaturi firesti.
Este o vorba in manastire; "in manastire te duci nepoftit, traiesti neiubit si mori nejelit !". Poate ca nici nu este nevoie de mai mult pentru un trup, oricum atat de nesemnificativ si trecator, dar va spun sincer, in aceasta sintagma nu-si gaseste locul nici o invatatura pe care a lasat-o insasi Mantuitorul pe pamant...

Epistola intaia catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel
Capitolul 11
Versetul 14
Nu va invata oare insasi firea ca necinste este pentru un barbat sa-si lase parul lung ?


Daca aici scrie asa.. de ce calugarii, chiar si preoti au parul lung ?

ory, spune-mi te rog de unde ai tu cifra asta de 80% a celor care intra in manastire in varsta de la 15 la 18 ani?
Pe ce se bazeaza afirmatia ta, pe care o tot repeti si care mie mi se pare o exagerare fara margini.

Ancah, eu stiu ca tu nu ai nevoie de argumente si nu ai avut niciodata, mai ales din partea mea, asa ca, mai bine nu mai comentez. Stiu prea bine ce a iesit ultima data din postarea mea. Sper sa ma intelegi si sa ma scuzi, in acelasi timp.
Cat despre exagerarea fara margini...tu, crezi ce vrei, oricum asta crezi, indiferent de argumente.

Apropos !, Anca, te-am visat aseara, dar stai fara griji, te-am visat intr-o conjuctura foarte linistitoare si placuta. Nu sunt genul ranchiunoasa si nici nu as avea motive, mai ales in mediul virtual, chiar daca tu ai avut o oarecare tendinta de-a amesteca sentimentele cu opiniile...poate ca toti avem aceasta tendinta la un moment dat.
Cat despre argumentele pe care le ceri sistematic, eu, de fapt le-am tot adus, dar nu ai vrut sa le vezi, nu ai avut motiv pentru aceasta, complacandu-te in statutul pe care ti l-a format propria credinta. Si, nu este rau astfel.
Chiar tu ai spus...este mai bine sa nu afisez experiente personale (caci oamenii sunt subiectivi).Iar, daca chiar te intereseaza aceste argumente, du-te te rog si traieste in manastire, o luna de zile, poate un an...du-te in mai multe manastiri, si edifica-te pe viu, nu doar din carti, si nu doar din postura unui om credincios care viziteaza cu credinta un lacas Sfant, pentru hranire duhovniceasca de moment, si atat.
Gandeste-te ca ar fi putut fi unul dintre copii tai la manastire si ar fi intampinat foarte multe lucruri (in realitate), iti spun sincer, la cum stau lucrurile, si ca o persoana intelectuala si cu capul pe umeri cum stiu ca esti...ai fi suferit foarte mult.
Iar acum , sa revin la subiect. Spunea Sofia ca multi dintre tineri merg in manastire nepregatiti, apoi pleaca dupa o perioada scurta, fiindca-si dau seama ca nu au ales cu cap. Eu va spun sincer, sunt chiar foarte putini care pleaca din manastire dupa o perioada scurta, majoritatea celor care pleaca o fac dupa o perioada destul de lunga, cam de minim 5-6 ani si chiar peste 10 ani , iar aceasta se datoreaza doctrinei intretinuta in timp, precum ca este pacat sa parasesti manastirea, se datoreaza unei manipulari psihologice extrem de puternica, manipulare cu care lupta multi dintre cei care nu se regasesc in acest cadru monahal, dar tot spera sa-si gaseasca intr-o masura linistea in interiorul lui. Apoi, tot ajung sa plece, dupa o lupta apriga cu realitatea interioara, cu cea exterioara si cu cea de la nivelul imaginar.
Este complicat, iar starea este intretinuta cu atat mai mult cu cat imaginea in sine isi diminueaza intensitatea de viata fara de prihana.
"Ispita", ispita reprezinta cea mai convenabila forma de pretext adusa acestui mediu atat de confuz si de neconform cu ceea ce s-a dorit a fi in viziunea celor care l-au conceput.
Iarasi am vorbit mult si neinteresant ! ! !
Va spun sincer, cunosc foarte multi calugari, maici care au parasit manastirea, le cunosc, le simt traseul care i-a determinat sa faca aceasta alegere, chiar si cea initiala . Majoritatea dupa 6-11 ani de manastire. Pe nimeni nu intereseaza nimic,de ce ne-ar pasa ? Detinem argumentele "ispitei", "necredintei" , "neinfranarii ", "a greselii "... a tuturor teoriilor imaginare, dar niciodata a responsabilitatii, a influientelor concrete, a erorilor, a educatiei precare, a nepasarii...si in cele din urma, a lipsei de iubire, IUBIRE pe care a lasat-o Dumnezeu sa smereasca orice teorie.

Sa o luam matematic .
Cunosc in jur de 10 manastiri foarte bine, cam de pe la varsta de 14 ani. Manastiri, nu prestigioase, insa destul de impunatoare. Cunosc, de asemenea pe vietuitorii acestora, dupa caractere, dupa oarece experiente, dar mai ales dupa varsta la care au imbratisat viata monahala. Sigur ! 80% dintre acestia, intre varsta 15-18 ani.
O parte dintre acestia au parasit viata monahala, cam in jur de 20-40%, in functie de manastire...si, bine-nteles, cam pe aceleasi criterii de renuntare, formate in timp, si nici decum deodata, cum presupune crestinul de rand.
Mai mult nu pot sa spun, ar insemna sa dau nume, ceea ce ar fi imposibil si indecent.
Nu este o judecata, este un fapt concret, care ar trebui sa ne puna pe ganduri...poate mai cu precadere pe conducatorii acestor institutii spirituale.

Draga ory, sper ca de data asta sa ne intelegem. Tu ti-ai spus punctul de vedere. Deci cunosti 10 manastiri si 80% dintre calugari si calugrite au intrat in manastire la varste cuprinse intre 15-18 ani; iar 20-40% au iesit dupa un numar de ani. Buuuun.

Acum punctul meu de vedere: Daca tu cunosti acele 10 manastiri, inseamna ca vorbesti in cunostinta de cauza despre aceste 10 manastiri. Dar Romania are 540 manastiri in total. De aceea afirm eu ca nu poti vorbi desptre toate manastirile, caci cele 10 manastiri pe care le cunosti tu fac 0,5% din totalul manastirilor. Sigur ca si in aceste manastiri sunt multi venit la varste tinere, precum ai spus tu, dar sigur nu stim nimic, deci nu putem trage concluzii pornind de la 0,5% din manastiri.
Eu stiu o manastire mare, de 90 maici. Anul trecut au plecat 5 maici. De ce? Nu stiu. Deci nu pot trage o concluzie atat de ferma precum faci tu. Eu asta incerc de atata vreme sa-ti explic: generalizarile nu sunt bune! Eu nu neg ca stii anumite lucruri, dar nu putem generaliza dupa acele lucruri.

Cei, care au iesit din manastire nu au altceva mai bun de facut decat sa faca macar acum ceva cu viata lor. Nu are nici un sens ca acestia sa ceara aplauze, caci nu le merita. Sa-si
traiasca viata cum doresc, caci pentru asta au optat, dar sa nu vina nimeni sa spuna ca majoritatea din manastiri isi pierd vremea pe acolo in loc sa faca uz de dreptul lor la viata de familie, ca atunci lovim in acei traitori, care in ciuda acestor conditii vitrege, au rezistat, s-au slefuit dupa modelul lui Hristos, si se roaga neincetat pentru omenire. Din fericire eu am dat peste asemenea calugari si calugarite, si Il rog pe bunul Dumnezeu sa-i tina pe acestia, ca mult s-au rugat si pentru mine si m-au scos din adancul disperarii. Un cuvant indreptat prin generalizare impotriva acestora ma doare mai mult decat o tona de cuvinte impotriva mea.

Ory, iti multumesc ca mi-ai povestit despre visul tau. Poate asa ne ajuta Dumnezeu pe amandoua sa ajungem la o intelegere. Am simtit acest lucru din aceste doua mesaje ale tale. Iti multumesc.

Deci, incepem iar sa ne invartim in jurul cozii .
Am spus ca eu cunosc 10 manastiri foarte bine, insa cunosc mult mai multe intr-o oarecare masura, iar cand am tendinta de a generaliza, o fac, nu din nestiinta, ci pentru ca acesta este adevarul, este ca un fenomen in sine. Astfel de lucruri se intampla absolut peste tot, caci acele 10 manastiri nu sunt asa mai marginalizate si mai iesite din tipar, ele fac parte din acest tipar, din acest sistem.
Oricum, nu se intelege si nici nu este nevoie, eu am expus situatia dintr-o perspectiva omeneasca mult mai profunda decat se concepe prin diferitele opinii, in repetate randuri. tendinte absolut subiective, incercand sa judec dupa caracterul vast al omului si situatiilor din jurul acestuia, precum si din principiile lui.
Nu am denigrat si nu voi face niciodata acest lucru fata de adevaratii oameni care doresc sa dobandeasca desavarsirea prin aceasta viata monahala . Iar daca Dumnezeu inseamna ADEVAR ,inseamna ca nu trebuie sa ne fie teama sa-l elucidam, sa-l expunem, sub pretextul ca manjim o anumita imagine. Adevarul nu trebuie transfigurat in atatea si-atatea pretexte cu iz de credinta, fiindca este vorba de sufletele oamenilor in joc.
Pur si simplu, nu are rost, nu veti intelege niciodata situatia din afara ei, si, mai ales din citit. De fapt, oamenii nu doresc sa inteleaga nimic, doresc doar sa invinuiasca, sa judece, sa pedepseasca...sa fie reci si nepasatori fata de realitatea acestei vieti care nu simt pic de compasiune fata de decaderea fizica, psihica si spirituala a membrilor ei, decadere direct proportionala cu atitudinea trasaturilor ei specifice...reale, nu cele fictive.
Anca, nu-mi place sentimentul cu care pretinzi ca nu ai nimic fata de cei care pleaca din manastire, dar nici sa nu-si caute disculpa. Esti o femeie culta, intotdeauna am avut o admiratie extraordinara pentru pedagogi, si, intotdeauna mi i-am facut prieteni,trebuie sa intelegi ca, indiferent de doctrina, oamenii sunt oameni, au suflete, au o viata de purtat, au sentimente, au dureri si bucurii...nu-i putem trata ca pe niste roboti sub pretextul credintei. Nu este si nu va fi niciodata raspunderea lor unanima pentru ceea ce devin, chiar daca povara judecatii cad doar pe acestia, realitatea este insa, dincolo de intelegerea mirenilor. Sincer, o spun cu durere fata de fragilitatea omului, si iarasi cu durere fata de ceea ce vrea cu adevarat Dumnezeu de la noi, iar oamenii ce-i daruiesc ?...numai cuvinte si dispret fata de oameni !!!
Anca, ne defineste o credinta, asa cum o intelege fiecare, ne defineste un cumul de experiente, de sentimente, ne definesc parintii care ne-au nascut, ne definesc atatea bucurii si tristeti...nu vom fi niciodata altfel decat ceilalti atata timp cat suntem oameni.
Deci, nu am generalizat in zadar...tu, crede ceea ce vrei, dar te rog, daca tot te intereseaza acest subiect intr-atat, cerceteaza-l pe pielea ta si te vei convinge...dar, nicodata ca un simplu mirean si vizitator, nici macar ca un simplu prieten. al lor. Oricum,la varsta ta ar fi, oricum mai simplu, exista o anumita departajare in acest sens, in toti factorii de influienta, hartuire, dezinteres si abuz fizic si psihic...etc.
Sper sa nu-mi porti pica, chiar daca sunt perceputa ca si mai mica si necoapta, poate ca, de fapt, fiecare are opiniile din experiente (totale) si simtiri, este normal sa ni le expunem asa cum consideram., trebuie sa ne respectam. Pana la urma, nu o opinie poate stirbi o credinta, ci ceea ce exista deja in interiorul nostru.
Ciudat este faptul ca te-am visat, desi nu-ti cunosc chipul...acum stiu ca, orice persoana detine un chip, indiferent daca el se vede sau nu...se simte. Asta este maretia cea nedefinita a omului. In cuvinte putem spune absolut orice, dar simtirea nu ne va trada niciodata.

Iti recomand sa citesti de pe acest site, ceea ce spune Parintele Paraian despre calugaria zilelor noastre. Poate eu sunt prea nevrednica sa fiu luata in seama, de fapt, chiar sunt astfel !

ory, nu-ti port absolut nici o pica. Eu zic sa lasam lucrurile cum au cazut; fiecare cu parerea ei si mai vorbim peste 10 ani despre aceasta tema, timp in care ne mai edificam fiecare din noi.

Intervin si eu putin.
Si eu cred ca cei ce vin la manastire o fac devreme, pana sa invete o meserie sau sa studieze si cred ca aici este problema. Sunt f.tineri si fara experienta de manastire si de viata si nu pot sa discearna si de aceea mai apoi regreta.
Poate sunt si exceptii, dar in general de la o varsta, dupa ce ai dat cu nasul de prieten/prietena, iubire, bani, viata adevarata, iti trebuie multa putere sa renunti la ea si multa credinta care sa te sustina.
Mai este o categorie de persoane care se retrag la manastire la batranete si acolo isi sfarsesc zilele. Asta mi se pare frumos si normal.
Referitor la plecarea din manastire: eu cred ca exista si acolo tensiuni (spuneam ca viata este mult mai dura, nu ai pe nimeni, omul este om cu hormoni si probleme de sanatate si nervi), exista munca, mobbing, discutii si depinde si de atmosfera si de staret(a) si colegii mai in varsta cum sunt primiti si tratati tinerii (novicii).

Daca vezi un om pe strada, mirean, iti inchipui doar ca este om, cu bune si cu rele. Dar, daca acesta a fost calugar la viata lui, dar este imbracat in mirean, se poarta ca un mirean, adica, ca si un om,isi face o familie, se incadreaza intr-un loc de munca, plateste taxe la stat, se roaga la Dumnezeu, face copilasi frumosi si sanatosi...Cu ce credeti ca este acel om altfel decat voi ? El nu este om, sau cum ? Daca nu ati sti ca a fost calugar, cum l-ati trata ?( voi, cei care debordati de atata credinta si predici) Ca pe un om, nu ! ! !...atata timp cat este om. Cu ce credeti ca difera infatisarea, trupul, sufletul si viata unui om care a fost in manastire, fata de a unui om care nu a fost in manastire ? Cu nimic !Si atunci, de ce este atat judecat un om care a fost in manastire ? Scrie undeva ca sunteti indreptatiti sa faceti aceasta ? A spus Mantuitorul undeva sa va comportati astfel ? Nu ! Si ?, sa ne fie rusine, fiindca Dumnezeu s-a rastignit tocmai pentru inima aceasta incatranita de credinciosi fara omenie.
Mie imi vine sa plang, efectiv, cu cata lipsa de sensibilitate sunt tratati oamenii, indiferent de conjuctura spirituala, pe considerentul credintei.
Cititi macar cele zece porunci, cu inima, cu trup, cu suflet, cu minte...si veti vedea ca Dumnezeu nu cere mai mult decat este acolo si ca ceea ce este acolo nu are nici o legatura cu calugaria.
Pur si simplu, nu-mi vine sa cred ca existe suflete credincioase care nu-si pot desclesta inima de atata judecata si atata dispret fata de acesti "oameni". Mie nu-mi vine sa cred ca intr-o inima in care se presupune ca salasluieste Dumnezeu, poate sa existe laolalta si atata SCARBA.

Daca as intalni un asemenea om l-as trata ca pe un om. Ory, de ce sa-l judecam noi? Noi am judecat situatia, nu omul. Pe om trebuie sa-l tratam bine, sa-l iubim ca pe aproapele; de restul se ocupa Dumnezeu.
Chiar nu e cazul sa presupui atata ce am face noi, cei neimplicati in viata manastireasca. Ne acuzi de ce poate nici nu am fi in stare. Asa ca lasa scarba si ocupa-te mai bine de dragostea de aproapele. E mult mai sanatos si de folos! Prea esti incrancenata. Relaxeaza-te si incearca sa desparti omul de faptele lui.

Eu cunosc o femeie cu doi copii, care pur si simplu s-a refugiat in manastire, caci risca sa o omoare sotul ei. Este si acum calugarita, una dintre cele mai blande persoane pe care le-am intalnit vreodata; fata si baiatul ei sunt tot la manastire, fiecare la alta; oameni plini de har.
Cred ca povestea fiecaruia este alta; nu se pot face generalizari. diferenta e ca unii au har, iar altii nu.

De unde stii ca sunt oameni plini de har ? Dupa aparenta ?
Si eu cunosc o femeie care a plecat in manastire impreuna cu cele doua fiice ale sale (14 si 16 ani) .Asa, zici ca totul este in regula, dar nu este. Femeia aceasta este bolnava si la 40 de ani a fost pensionata pe boala, dar la manastire a fost pusa la munca mai ceva ca un om sanatos. Asta este partea frumoasa.
Fiica ei de 16 ani, a fost trimisa sistematic la strans fonduri banesti, astfel a inceput sa dea de gustul banilor, al barbatilor...etc, dupa care a plecat din manastire dupa 8 ani de zile. Mama ei a protestat aproape intotdeauna fata de sistemul nedrept si problemele pe care le-a intampinat in manastire, lucru pe care, deseori l-a considerat nemeritat.
Aparent sunt persoane linistite, nu au de gand sa renunte la manastire fiindca "este pacat", dar realitatea se manifesta dincolo de noi, de ochii nostri.
Spuneati ca nu veti trata un fost calugar decat ca pe un om, ...VORBE ! Se vede din ceea ce scrieti fata de aceasta realitate ca v-ati sarbi; "sa nu se astepte la laude , pentru ca nu le merita !"...dar, va intreb eu, ce merita acei oameni ? Stiu prea bine prin ce trec acei oameni, pe langa faptul ca s-au trezit in lumea larga fara studii, fara vre-o calificare, fara casa si, chiar fara vre-o haina, acestia sunt judecati si prigoniti de cei vrednici, care stau cu inma chircita ca ceea ce au facut ei este pacat. Acestia sunt prigoniti de familiile credincioasa, sunt judecati sistematic, sunt priviti ca niste extraterestri...si nu ca niste oameni. Cei credinciosi fac acestea posibil, cei care au inventat inchizitia de altadata si ar mai face-o daca li s-ar permite.
Noi, nici macar nu ar trebui sa concepem ca acel om a facut pacat, sau ce a facut in acest sens...ar trebui doar sa-l iubim si protejam ca pe noi insine. NEVER ! Omenii sunt cele mai perfide animale ,iar credinciosii cei mai neinduratori judecatori ai semenilor.

Ory,

eu inteleg ca te-ai izbit de alte realitati dar prin modul in care le aduci la cunostinta nu faci decat sa pacatuiesti in acelasi mod in care il reprosezi si celorlalti, printr-o pripita judecata si lipsa de intelegere.

Sunt multi care au o imagine idealizata a ceea ce se intampla in manastiri si din pacate si unii din cei care ajung acolo crezand ca au sa dea peste lapte si miere (fie ea duhovniceasca) fara a fi potriviti si cu adevarat motivati (profund duhovnicesc) pentru acest fel de viata.

Asa ca unii ajung sa renunte mai devreme sau mai tarziu si da, daca au fost calugariti pacatuiesc prin graba cu care s-au calugarit, cat si prin nehotarare si lipsa de perseverenta de dupa aceea, conditionand alegerile lor de purtarea unor oameni si nu de Dumnezeu.

Iar cei care ii judeca prea repede si cu asprime sau mandrie pacatuiesc si ei pentru faptul ca se considera mai buni si mai intelepti in deciziile pe care le iau in viata de credinta.

Si tu pacatuiesti ca ii judeci pe acestia incercand sa le iei apararea celorlalti, cred ca e suficient sa expui lucrurile pe care le-ai vazut tu dar cu mai putina inversunare si oamenii au sa inteleaga.
Insa probabil e mai greu daca problema te atinge personal..

E adevarat ca manastirile nu mai sunt ce erau dar asta si pentru ca vremurile sunt tulburi, o manastire nu mai este loc de retragere si rugaciune cvasi-exclusiva ci este si centru misionar si de ce nu..de profit.
Au pamant care trebuie cultivat, pelerinii trebuie hraniti, construite chilii, biserici, etc. lucrurile astea nu cad din cer, cineva trebuie sa se osteneasca pentru ele.

Staretii nu sunt guru infailibili, fac si ei greseli, nu intotdeauna judeca duhovniceste, poate si pun in pericol mantuirea unora, dar asa cum spuneam, manastirea nu este pentru cei care au dinti de lapte, duhovniceste vorbind, desi unii au impresia exact opusa.

Imi raspunde, va rog, cineva la intrebarea care am pus-o cu doua pagini in urma ?

Epistola intaia catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel
Capitolul 11
Versetul 14
Nu va invata oare insasi firea ca necinste este pentru un barbat sa-si lase parul lung ?


Daca aici scrie asa.. de ce calugarii, chiar si preoti au parul lung ?

Foarte buna intrebare. Asta, si fapttul ca episcopul poarta capul acoperit la slujba, trebuie spus si celor care spun ca trebuie sa purtam batic ca asa a spus sf. Pavel.

Eu cred ca sf. Pavel vorbeste in acest pasaj cu tinuta femeilor si a barbatilor despre obiceiuri din timpul lui, deci despre decenta pe care trebuie sa o avem la slujbe. Aceasta decenta se schimba de la o epoca la alta. Intr-un moment al istoriei au aparut calugarii si a aparut obiceiul de a si lasa parul sa creasca ca o forma de asceza. La fel, a aparut si epoca noastra cand femeile nu mai au nevoie sa-si acopere capul ca sa fie decent imbracate (pana la inceputul sec. 20 nu era asa).

Bine, si carui fapt se datoreaza schimbarea aceasta? S-a intamplat ceva cu femeia intre timp, de numai e nevoie sa-si acopere capul? Capul ei nu mai e barbatul, precum Hristos e capul barbatului? Sa fie acest lucru rezultatul feminismului? Sau a supermarketurilor, care sunt amplasate la un pas de parcare, incat nu e timp sa inghete femeia de la masina la complexele enorme de magazine?
Deci care e schimbarea care a survenit, incat cuvintele Sf. Pavel nu mai sunt valabile pentru compatrioatele noastre?
Mai sunt si alte texte in NT, cu valabilitate limitata?

Noi vorbeam aici de fapt de parul barbatilor. Ai cumva un alt raspuns la intrebarea lui IonutS care sa impace si parul lung al calugarilor, si chestia cu basmalele femeilor?

Nu zic ca nu ar fi o problema interpretarea mea, pentru ca intr-adevar sf. Pavel da si o interpretare simbolica, nu numai una de decenta. Pentru asta nu am raspuns, nu l-am gasit nici eu inca.

Bine, atunci sa ne acoperim capul. Dar atunci sa fie respectat si ce zice despre par, sa poarte femeile par lung si barbatii inclusiv calugarii si preotii par scurt, si nici episcopii sa nu-si puna mitra pe cap iar calugarii preoti acoperamant (am uitat cum ii zice).

http://www.crestinortodox.ro/organiz...viata-de-obste http://www.crestinortodox.ro/organiz...ahala-de-obste http://www.crestinortodox.ro/intervi...spre-calugarie http://ro.orthodoxwiki.org/Monahism http://www.nistea.com/boca-trepte.htm http://www.crestinortodox.ro/diverse...teofil-paraian http://scararai.tripod.com/casatorie-monahism.html http://www.cartiortodoxe.com/carte/category/monahism

http://www.cartiortodoxe.com/carte/category/monahism

Suntem noi in masura sa punem conditii calugarilor, Fani? Restrictiile sa ni le impunem noua insine, nu altora, daca am ajuns la concluzia ca sunt necesare pentru mantuirea noastra.

In ceea ce-i priveste pe preoti si calugari, cred ca-si lasa parul lung, pentru a nu aduce modificare la felul in care ne-a facut Dumnezeu. Este o nepreocupare pentru cele exterioare si o concentrare exclusiva asupra celor duhovnicesti. Asa vad eu lucrurile, dar studentii la teologie, care au studiat problema, ma pot corecta, intrucat nu am avut timp sa ma documetez inainte.