Iubirea gresit inteleasa
 

Din părerile multora care se exprimă în diverse ocazii (pe forum și nu numai) transpare o imagine despre creștinism și despre dragostea creștină deformată.


Scriptura ne spune că cea mai mare poruncă este iubirea lui Dumnezeu din toate puterile noastre iar următoarea, la fel de importantă, iubirea aproapelui ca pe noi înșine. Mulți înțeleg eronat aceasta ca pe o directivă de a ne stimula sentimentele de afecțiune față de Dumnezeu și semeni.


În general, orice este preluat din lectură, din discuții sau altă sursă exterioară nu devine o valoare pentru noi dacă nu înțelegem sensul lui existențial, scopul său. A perora despre iubire fără a înțelege ce este ea, ce iubire ni se cere și de ce, a repeta mecanic niște lozinci este o eșuare la suprafață, la aparențe, o ratare a scopului vieții duhovnicești care este Cunoașterea directă.


E drept că omul nu poate trece direct la cunoașterea adevărată, are nevoie de o introducere prin intermediul aparențelor, al umbrelor lucrurilor (așa cum VT era o umbră a NT ce avea să vină) și asta sunt învățăturile exterioare, luate din Scriptură sau din alte părți: ele nu reprezintă adevărata cunoaștere ci doar un pretext menit să ne dea o idee și să ne sădească setea de a pătrunde în esența lucrurilor. Cine se oprește la ele rămâne la literă, care este moartă, nu ajunge la Duh, la cunoașterea vie. Este o diferență radicală între a crede pe baza Scripturii (teoretic) și a crede pe baza cunoașterii mistice (practic).


Trebuie spus că nu putem avea o minte întreagă, nu putem judeca obiectiv lucrurile atât timp cât ne mai leagă ceva de lumea de acum, pentru că orice astfel de legătură este pătimașă și un om pătimaș nu vede drept lucrurile, el își justifică patimile prin ideile și vorbele sale.


Ceea ce citim pe forum, moda asta cu iubirea în sus și iubirea în jos, este rezultatul unui amestec de patimi și confuzie. Oamenii pătimași, care nu vor să se lepede de lume și de ei înșiși, iau iubirea drept scuză, susțin că ea e scopul creștinismului și nu înfrânarea, smerenia, rugăciunea neîncetată și celelalte lucruri grele. Și neavând o viață de luptă cu patimile și de curățire a minții prin trezvie, ei nu ajung să înțeleagă nivelul superficial și fals al credinței lor, sunt mulțumiți cu ce li se pare că au descoperit și rătăcesc și pe alții mai slabi. Ba chiar, și cei mai mulți preoți, neducând o viață de despătimire ei înșiși și neînvățându-și credincioșii că trebuie să se lepede de lume de frică să nu-i piardă ca enoriași, răspândesc și ei aceeași imagine deformată despre un creștinism sentimental, prin predicile într-un limbaj de lemn devenit deja obișnuit.


Și uite așa se transformă creștinismul într-o telenovelă plină de fraze sforăitoare despre iubire, fiecare întrecându-se cu ceilalți și lăsând să pară că el însuși dă pe afară de cât de mult din acest sentiment are în el.




Ca urmare, găsesc indicat să fac următoarele precizări:

• Poruncile evanghelice nu sunt un scop ci un mijloc. Scopul e unirea cu Dumnezeu, cunoașterea Lui directă, nu teoretică, prin Duhul Sfânt.

• Porunca de a iubi pe Dumnezeu nu ne cere să ne stimulăm sentimentele față de El ci să-L slujim prin renunțarea la orice altceva, e o chemare la o dedicare totală: Iubește-L pe Domnul din toată inima, tot cugetul și toate puterile tale. Este vorba deci de fapte, nu de sentimente.

• Porunca de a iubi pe aproapele ca pe noi înșine este o chemare la smerenie, la a nu ne considera superiori celorlalți, la a nu răni pe alții.

• Porunca de a nu judeca nu înseamnă a nu emite critici ci a nu disprețui. Criticile, dacă sunt corecte, sunt binevenite: Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă (Efeseni 5). Ideea că orice fel de critică reprezintă un păcat e o mostră de cât de extremă poate ajunge gândirea prin șabloane și rătăcirea.

• Creștinismul adevărat este ascetic. Ortodoxia este moarte față de lume și față de tine însuți. Numai prin aceasta se poate ajunge la dobândirea Duhului Sfânt și la cunoașterea adevărată. Biserica s-a îndepărtat de la această realitate a primelor generații, s-a ajuns astăzi să fie considerat normal ca să trăiască creștinii asemenea păgânilor, adică pentru câștigurile și desfătările lumești trecătoare.

În concluzie, este cazul să înțelegem că nu poate apărea iubirea față de Dumnezeu și față de semeni doar din gânduri pozitive și vorbe răsunătoare ci din fapte, din omorârea omului nostru lumesc ceas de ceas și clipă de clipă și că iubirea trebuie să se nască din cunoaștere, nu invers. Iubirea ca idee este o filozofie ce pare înaltă dar totodată o piedică în calea ajungerii la cunoașterea adevărată. Deci pașii sunt aceștia: lepădarea de lume și de sine --> dobândirea cunoștinței --> iubirea născută spontan. Se vede din aceasta că iubirea nu este o poruncă, ci o stare la care vom ajunge dacă trăim corect. Cele două porunci de iubire a Domnului și a aproapelui sunt altceva, așa cum am arătat mai sus.

Mai frate nu cere oamenilor ceea ce tu nu poti face !De unde si pana unde ai scos tu ideea din Scriptura ca iubirea e un amestec de patimi si unde se cere in scriptura lepadare de lume .Am mai zis si o repet viata in lume e una normala echilibrata nu ascetica.De unde magaria asta ca iubirea nu implica sentiment ?Sentimentul si iubirea se intrepatundcine nu simte nu iubete cine nu simte nu are suflet cine nu are suflet nu iubeste.Crestinismul adevarat este unul echilibrat.Asceza este a celor ce se leapada de lume.

http://tainacasatoriei.wordpress.com...a-in-casnicie/

despre sentimente

traditie sincer cati ani ai?esti baiat sau fata ?si dupa ce ai descris tu ca sa fim agreati de Dumnezeu trebuie doar fapte bune?

Iarta-ma ca intervin dar am alta parere aici. Citatul se refera la faptele spre care esti impins tu; ispite etc - pe acestea sa le osandesti (adica sa le indepartezi, sa-ti spui in sinea ta asta e lucru rau) sa nu cazi TU in ele, nicidecum nu pomeneste sa te uiti la aproapele tau si sa judeci tu faptele lui sau sa-l critici pe el. Chiar daca criticile sunt corecte, fie ca sunt pozitive sau negative... pur si simplu nu osandesti (adica nu judeci, nu critici) pe nimeni oricum ar fi acea persoana buna sau rea.
Daca te referi la o profesie atunci e cu totul altceva...

Mă referam la iubirea de care se face paradă pe forum și în alte medii de discuții. Cum am zis, există iubire adevărată dar ea izvorăște din cunoaștere, nu din cultivarea sentimentelor.


Iată pasaje din Scriptură unde se poruncește lepădarea de lume:

Matei 10
Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.
Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.

Marcu 8
Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.
Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?


Luca 17
Cine va căuta să-şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va dobândi.

Luca 18
Iar Petru a zis: Iată, noi, lăsând toate ale noastre, am urmat Ţie.
Şi El le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: Nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau fraţi, sau părinţi, sau copii, pentru împărăţia lui Dumnezeu,
Şi să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică.



1 Corinteni 9
Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă.


I ioan 2
Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el;
Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume.



E logic că poruncile sunt aceleași pentru toți oamenii și că tuturor li se cere această lepădare. Dar lepădarea de lume nu înseamnă retragerea din așezări, monahismul, ci să trăim ca și cum nu am avea nimic, să fim oricând gata să lăsăm toate, să ne înfrânăm toate simțurile, gândurile, mișcările, vorbele, să ducem viață contemplativă, întoarsă spre interior. Numai prin viața contemplativă, isihastă sau de rugăciune continuă sufletul se limpezește, patimile sunt scoase și omul ajunge la cunoașterea harică. Viața ascetică nu e ceva dezechilibrat ci singura modalitate de unire cu Dumnezeu. Viața întoarsă spre cele lumești este pierdere de timp și de suflet, pentru că aduce uitarea și nerodirea duhovnicească. Duhul Sfânt poate fi dobândit numai prin cele spuse mai sus, el nu poate lucra asupra cuiva care nu e întors din toate puterile spre Dumnezeu. Deci nu orice asceză e bună ci cea care decurge din căutarea lui Dumnezeu, care este o renunțare la ce nu e Dumnezeu. Alte tipuri de asceză sunt și ele rele ca și celelalte fapte rele, fiindcă ne despart de El.

.....................


Sentimentele sunt fenomene de suprafață, trecătoare și înșelătoare. Noi trebuie să urmărim schimbarea profundă a ființei noastre, nu obținerea unor senzații de moment. Și nu putem ajunge să avem dragoste de Dumnezeu sau de oameni prin cultivarea acestor senzații superficiale ci, repet, prin cunoaștere, prin cunoașterea care vine de la Dumnezeu în urma vieții de înfrânare. Dacă vom cultiva sentimentele nu vom ajunge la o schimbare reală a ființei noastre ci vom avea unele trăiri euforice amăgitoare crezând că am atins nu-știu-ce nivel de iubire și cam atât.


Omul care nu a ajuns la cunoașterea de sine însuși prin contemplație nu poate face diferența între realitate și aparențe, la el totul se petrece în scoarța cerebrală, teoretic. El crede că iubirea poate fi cultivată printr-un fel de șuvoi de gânduri în favoarea ei, ceea ce este fals. Structura omului este de așa natură că simțirile bune ale inimii nu se pot naște din gânduri ci doar din cunoaștere. Gândurile, rele sau "bune", sunt ceva de care trebuie să scăpăm. Autosugestia nu este calea spre dobândirea vreunei virtuți. Ce spuneau Părinții despre gândul la moarte și alte gânduri bune erau lucrări ale harului, nu ale lor. Nimic bun nu vine din cultivarea propriilor gânduri.


Și cum am zis în mesajul anterior, tot ce e teoretic în domeniul duhovnicesc e de mică importanță, nu constituie adevărata cunoaștere. A încerca să aplici ceva fiindcă așa ai citit sau așa ți se pare bun nu va duce la sporirea duhovnicească. Numai contactul direct cu realitățile nevăzute, pe cale mistică, produce progresul în virtuți iar pentru asta e necesară o dezbrăcare a minții de concepte, chiar și de cele părute bune și începerea zidirii de la zero pe baza cunoașterii harice. Ideile noastre preconcepute despre Dumnezeu, virtuți etc devin la un moment dat un obstacol în calea cunoașterii față-către-față, directe.


Există deci o aparență a lucrurilor, la care se blochează de obicei oamenii pentru că noi trăim într-o lume care este o construcție a minții noastre și la început nu avem discernământul să facem diferența între realitate și aparență fiindcă nu suntem preocupați să mergem la esența lucrurilor, să depășim toate prejudecățile și să reevaluăm totul.


Ceea ce vedem în general, această vorbărie nesfârșită despre iubire, este produsul acestei percepții instinctive mincinoase de care suferă omul în mod natural. Poate că dacă și-ar verifica ideile de 10 ori și nu ar mai gândi și vorbi spontan ar ajunge la un simț mai corect al realității, dar calea cea mai bună rămâne isihasmul, întoarcerea permanentă spre Dumnezeu (care se realizează prin rămânerea în sine) care ne putem găsi pe noi înșine și adevărul despre tot ce e în lume.

Eu cred ca Traditie a interpretrat corect cele scrise in Efeseni 5:11.O sa citez o scurta explicatie in acest sens pe care imi intemeiez pozitia:

,,Credincioşii nu trebuie să ia deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului. Interdicţia se referă nu numai la participarea nemijlocită, ci şi la atitudinea prin care am putea indica faptul că le încuviinţăm. Aceste fapte ale întunericului sunt neroditoare atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de oameni. Tocmai această trăsătură de totală nerodnicie l-a îndemnat pe Pavel odată să-i întrebe pe creştinii romani: "Deci ce roadă aveaţi atunci? Roade de care acum vă e ruşine; pentru că sfârşitul acelora este moartea." (Romani 6:21).

Apoi ele mai sunt şi fapte ale întunericului: ele aparţin lumii umbrelor şi încăperilor obscure, obloanelor trase, uşilor zăvorâte, cuiburilor unde se pun la cale tot felul de fapte secrete. Ele reflectă preferinţa naturală a omului pentru întuneric şi atitudinea sa refractară faţă de lumină, atunci când faptele sale sunt rele: ,,Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele." (Ioan 3:19).

Credinciosul este chemat nu doar să se abţină de la faptele neroditoare ale întunericului, ci în mod pozitiv este chemat să le dea în vileag (să le demaşte, să le dezaprobe, să li se împotrivească).El face asta în două modalităţi: mai întâi, trăind o viaţă de sfinţenie şi în al doilea rând prin cuvinte de îndreptare, rostite la îndemnul Duhului Sfânt."

Ar trebui sa mai tinem cont de mesajul eschatologic,de sfarsit de lume, cu care Mantuitorul si-a inceput lucrarea : ,,De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor."(Matei 4:17) precum si ,,Şi zicând: S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie."(Marcu 1:15)

Dintr-o analiza a intregului context reiese faptul ca mesajul Apostolului Pavel, cu trimitere la atitudinea Mantuitorului fata de aspectele generate de intuneric, nu cunostea decat metoda dezaprobarii si impotrivirii fatise.Cel putin asa inteleg eu acest aspect.O zi buna la toata lumea.Cel de Sus sa fie alaturi de noi toti.

Frumoasa posarea ta, insa, totusi, ceva ma nemultumeste aici:
Definesti iubirea de aproapele numai in termeni negativi - cum s-ar spune , a ne iubi aproapele este tot una cu a-l lasa in pace.

Iubirea de semeni decurge de fapt direct din iubirea de Dumnezeu, sau face corp comun cu ea. Asta se vede si din pilda bunului samaritean, si din pilda judecatii, unde se vorbeste despre dragostea practica de aproapele si Hristos spune ca 'de fiecare data cand ati facut acestea celui mai mic dintre fratii mei, pentru Mine ati facut-o'.
In aproapele ar trebui sa invatam sa iubim chipul lui Dumnezeu, si deci, pe Dumnezeu insusi.
Iubirea de Dumnezeu si de aproapele nu sunt doua porunci, ci una singura.

Prin iubire în Scriptură se înțeleg mai multe lucruri, inclusiv comportamentul frățesc.

Dar cele două porunci nu sunt una ci sunt diferite, așa cum spunea un părinte (parcă arhimandritul Sofronie, dar nu sunt sigur): nu ni se cere să-L iubim pe Dumnezeu ca pe noi înșine nici pe aproapele din toate puterile. De aici se vede că prin iubire aici se înțelege de fapt altceva, anume slujirea: pe Dumnezeu trebuie să-L slujim printr-o dedicare totală iar pe aproapele printr-un comportament identic cu cel pe care îl așteptăm noi de la ceilalți oameni: Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea (Luca 6).

Ca sa-l iubim pe Dumnezeu trebuie asa cum se arata sa o faci practic si nu teoretic .

O postare mai mult decit frumoasa, mult folositoare tuturor(ma refer la toate cele 3-4 postari de mai sus) !
Adevarat este insa ca cei care din dorinta sincera de aprofundare a trairii in Hristos cunosc si practica acestea . Ceilalti ... este de prisos de comentat !
Si asa cum se spune in al treilea aliniat de la postarea initiala : ,,În general, orice este preluat din lectură, din discuții sau altă sursă exterioară nu devine o valoare pentru noi dacă nu înțelegem sensul lui existențial, scopul său" intocmai este comportamentul userilor practicanti ai ,,iubirii neconditionate" . Scopul lor nu este discutia folositoare , cea din care sa foloseasca ceva, sa iasa un pic mai lamurit si de ce nu chiar mai intarit in credinta, nu ! Scopul este plesnirea cu propriile idei nejudecate sau neconforme cu realitatea dar promovate vehement . Si pe deasupra tuturor acestora , atunci cind se mai si asociaza citiva pe idei necunoscute, netraite, nejudecate ale scripturii ... este gata prostia/lipsa judecatii si a realitatii dar in schimb promovata asiduu si cu pretentie de ,,SINCER" Chiar am sesizat un user din Tg. Mures care s-a rascolit tot vazind prima postare , mai inainte de a sta sa judece , dara care am vazut ca apoi s-a infundat in tacere !

Nu stiu daca de aprecierile mele duce lipsa ,,Traditie" dar aici a punctat frumos si elegant ... ca mai totdeauna , de fapt !
Cit de departe suntem de adevar de multe ori si habar nu avem ci avem doar dorinta neostoita de a ne promova inchipuirile absolut nefondate !

1. Tot crestinul este dator a se lepada de lume.

"Lepadarea de lume" nu inseamna iesirea fizica din lume, ci nelipirea inimii de cele din lume. Multi pot iesi fizic din lume, mergand prin manastiri si paduri, insa pot ramane cu lumea in inima lor. Doar o iesire fizica din lume nu ajuta la nimic, pe cand o lepadare a lumii, in inima noastra, umple de odihna si har, fie ca iesim din ea, fie ca ramanem in mijlocul ei. Tot crestinul este dator a se lepada de lume si a nu uita niciodata ca pe acest pamant suntem exilati, iar nu "acasa".

"Daca ai fugit de viata lumeasca nu inseamna numaidecat ca ai fugit de pacat, care pretutindeni se poate salaslui in sufletul omului. Poti sa fugi in pustie, dar sa nu fugi in acelasi timp si de lume - in schimb, poti fugi de "lume" ramanand in lume. Lepadarea de lume nu sta in a fugi de aceasta lume nu stiu unde, ci in a o vedea altfel. Adevarata lepadare de lume inseamna a omori inlauntrul tau trairea cu simturile impatimite a raului, a pacatului care este amestecat in lume cu binele, si a fi in stare sa primesti numai binele." (Sfantul Serghie Meciov)

2. Tot crestinul este dator cu o viata ascetica.

Un crestinism ne'ascetic este ceva greu de imaginat. Asceza este necesara mai ales in lume, unde ispitele, patimile si inselarile pandesc pe crestin la tot pasul. Asceza nu inseamna numai a manca paine si apa, dupa apusul soarelui. A munci 8-9 ore zilnic, iar sambata si duminica a te trezi, din nou, pentru Sfanta Liturghie, este o asceza. A tine post miercurea, vinerea si in cele patru mari posturi de peste an, este o asceza. A face metanii la rugaciunile de peste zi este o asceza. A tacea, cand vrei sa injuri sau sa te revolti, este o asceza.

"Imparatia Mea nu este din aceasta lume" (Ioan 18, 36).
"Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea va uraste pe voi lumea" (Ioan 15, 19).

Frumos spus.
Se vorbeste des despre mistica ortodoxa, ca despre ceva inaccesibil multora dintre noi, dar parintele Rafail Noica considera ca insasi viata duhovniceasca este asa.

Cum trebuie inteles atunci ce spune sf. Pavel in 1 Corinteni 13? Despre ce dragoste vorbeste el acolo, numai despre un comportament fratesc?
Si cum explici tu atunci parabola judecatii de care vorbeam mai sus? Ca un fel de metafora?

Sigur ca exista o diferenta: Dumnezeu nu este creat si pe Dumnezeu il adoram, ceea ce nu trebuie sa facem cu o fiinta creata. Insa faptul ca dragostea de aproapele are sens numai daca aproapele este vazut ca un chip al lui Dumnezeu, ca un co-frate al nostru, si ca imaginea dragostei dintre oameni este (ar trebui sa fie) dupa chipul sfintei Treimi, asta este invatatura ortoaodxa. (vezi la sf. Grigore de Nazianz sau sf. Maxim Marturisitorul)

Chiar acum am terminat de ascultat o conferinta a parintelui Rafail Noica, anume Monahism si mirenism.

Incep sa cred ca "rugaciunea inimii" ajunge sa fie din ce in ce mai mult "rugaciunea mirenilor".
Fiind din ce in ce mai lipsiti de timp si de un spatiu adecvat rugaciunii citite din carte, mirenii vor trebui sa se roaga in ascunsul inimii.

Diferenta dintre rugaciunea citita din carte, pe indelete, in fata icoanei si cea la nivel mental, poate fi bucuria tainica de a avea acces la ea oriunde si la orice ora; poate ca astfel se vor lega firesc, toate lucrurile de Creatorul lor.

De altfel, spus a fost ca Rugaciunea inimii va pleca din pustie si va patrunde in viata oamenilor obisnuiti.

Da, foarte frumos acest capitol din cartea lui Michel Laroche, Un singur trup.
O recomandasem si eu in alta parte.

Ne grabim sa tragem concluzii. Postarea ta, Traditie, este foarte frumoasa, utila, mai putin cu parerea despre altii. Din doua vorbe postate nu poti sti in ce stare se afla un om- parerea mea. Sau trebuie sa stie stanga ce face dreapta?

"Fii pentru fratele tau un model, nu un judecator".
Avva Pimen

Si lucrurile se reiau etern ...

Dragul meu nu are rost sa rastalmacim lucrurile ce prezinti tu ca asceza inseamna de fapt o viata normala si echilibrata daca in schimb ceea ce zici tu e viata ascetica atunci tacerea deplina insingurarea fuga de lume rugaciunea neincetata atunci aceste lucruri ce sunt ?Imparatia Domnului nu e dn aceasta lume dar nu a cerut Mantuitorul lucruri mai presus de putinta omului.Ai spus bine ce ai spus dar sa nu exageram ca extremele duc la deviatii serioase si autosuficienta .Una e infranarea si alta e asceza.Una e calea spre despatimire si alta e despatimirea totala .Ce zici tu e paza minti infarnare asceza e a parintilor pustiei cunoasterea mistica a lui Dumnezeu cum o prezinta dogmatica ortodoxa facerea de minuni .Si inca ceva daca de la starea de calatori pe acest pamant am ajuns la a fi exilati atunci e bai mare .Spunea Mantuitorul despre farisei asa (nu e cu trimitere la tine ci atitudinea care poate duce pe om la pieire )stu sigur ca vei intelegeCa leaga sarcini grele si cu anevoie de purtat si le pun pe umerii oamenilor,iar ei nici cu degetul nu voiesc sa le miste Matei 23,4Gandeste-te cand vorbesti de asceza ca sunt multi cei care doar literatura duhovniceasca citind nediscutand cu preotul se apuca sa se comporte aiurea si vor ajunge nu la despatimire ci la o atitudine antisociala si vei fi razpunzator in fata Domnului pt sufletele lor caci daca nu pot duce greul si vor cadea tot sminteala se cheama si tu sti acest lucru .Prezentati lucrurile normal ce e infranare e infranare ce e asceza e asceza cale de lume cale de lume cale monastica cale monastica nu fi si tu ca parintele Istodor care acu o seara la trinitas sa apucat sa spuna ca a posti nu e poruncaci sfat evanghelic ceea ce e adevarat dar apoi a facut-o lata spunand de nuante si anume ca sfatul evanghelic e mai profund si mai mult decat porunca,cand de fapt sfatul e sfat cine pricepe bine cine nu nu iar porunca e porunca trebuie indeplinita .Scuze nu te cert ca nu am de ce dar haidesa fim mai cu bagare de seama sa fim atenti ca nu tot ce spun parintii e pt viata de lume si nu toti pot sa faca ce spun ei acolo si cei ce nu pot la un moment dat vor ajunge sa creada ca daca ei nu pot pentru ei nu mai este cale de mantuire si vor cadea.Omul trebuie sa se straduiasca spre cele duhovnicesti fara sa uite de cele lumesti cai are aceasta datorie daca e in lume

Inca ceva.
Sigur, lepadare de sine, asceza, iar dragostea de Dumnezeu se capata.

Dar: de ce anume cineva s-ar apuca sa faca toate acestea daca nu simte in inima lui de la inceput si dragoste de Dumnezeu, fie ea cat de putina si incipienta? De ce ar simti acel dor de Dumnezeu care sa-l faca sa isi ia asupra-si diversele greutati legate de viata crestina?
Si daca ea ar fi doar grea, si nu ar fi indulcita de dragostea de Dumnezeu si mai ales de a lui Dumnezeu pentru noi, asa cum suntem inca, cine s-ar mai incumeta?

Si vorbesti prea mult despre jertfa si lepadare de sine si prea putin despre bucurie, Traditie. Un crestinism fara bucurie nu este crestinism. (in franceza exista o vorba, cred ca este a lui Pascal: 'Un saint triste, c'est un triste saint' - un joc de cuvinte intraductibil, daca pui adjectivul triste inaintea substantivului el inseamna ceva in genul 'un biet, prapadit de ..') Evanghelie inseamna vestea cea buna, la care trebuie in primul rand sa ne bucuram. 'Bucurati-va neincetat', spune sf. Pavel.

Zaharie, rogu-te, fii mai explicit- eu sunt ca Ion Roata!

Nu mai zic nimic... nici macar nu ma mai explic ! Riscam iarasi sa esuam in discutii. Si atunci, la ce bun ?

"L-am cautat pe Dumnezeu in oamenii din satul meu. Apoi in carti, in idei si simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Intr-o zi am descoperit in scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii ca e cu putinta sa-L intalnesti pe Dumnezeu in mod real prin rugaciune. Si atunci L-am auzit spunandu-mi: indrazneste sa intelegi ca te iubesc. Atunci, cu rabdare, m-am pus pe lucru. Astfel am inteles treptat ca Dumnezeu este aproape, ca ma iubeste si ca umplandu-ma de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalti. Am inteles ca iubirea e comuniunea cu Dumnezeu si cu celalalt. Si ca fara aceasta comuniune, lumea nu e decat tristete, ruina, distrugere, masacre. Sa vrea numai, lumea, sa traiasca in aceasta iubire, si atunci ar cunoaste viata vesnica."- Dumitru Staniloaie

Cred ca am inteles ce este iubirea pe care Dumnezeu o asteapta de la noi.Articolul este minunat si se gaseste pe Crestin Ortodox Doamne ajuta!

"Chiar de vezi pe cineva pacatuind in ceasul mortii, nu-1 judeca. Caci judecata lui Dumnezeu nu e descoperita oamenilor. Unii au facut pacate mari la aratare, dar au facut lucruri si mai mari in ascuns. Cu ce judecata veti judeca, cu aceeasi veti fi judecati, adica in cele ce-1 barfim pe aproapele, in acelea vom cadea ... "- Dumitru Staniloaie

Dragostea pe care o revarsam asupra oamenilor este ca o lumina care descopera lucrurile aflate pana atunci in intuneric . Prin iubire cunoastem si vedem pe celalalt in adevarata lui lumina . Numai iubirea este vazatoare , precum spunea un sfant Parinte , caci daca cineva vrea sa stie ce inseamna sa fi vazator cu Duhul , trebuie sa stie ca asta inseamna sa iubesti . Cand iubesti , pana intr-atat te daruiesti , pana intr-atat doresti sa intri in voia celui iubit , incat ajungi sa te identifici in gandurile lui , sa-l retraiesti in propria ta inima , in propriul tau trup , in propria ta rasuflare , incat cel iubit dintr-odata ti se descopera , in intregimea sa , in tine insuti , ca tine insuti . Iubirea se imbraca in cel iubit ca intr-o haina . In aceasta identificare ne descoperim unii pe altii in Hristos . Aceasta este starea din care Apostolul Pavel a putut sa zica : "Nu mai traiesc eu , ci Hristos in mine " . In iubire Hristos se descopera in trupurile si in sufletele noastre si noi simtim ca apartinem numai Lui .

Iubirea presupune o intrepatrundere a persoanelor care se iubesc, fara ca aceasta sa duca la contopire sau confundare. Iubirea nu distruge identitatea celui iubit si a celui care iubeste, cei doi se pun in lumina. Iubirea este smerita. Cel care iubeste il afirma pe cel iubit fara sa cada in anonimat si invers cel iubit il pune in centrul atentiei pe cel care iubeste- acest lucru reiese minunat din teofania de la Botezul Domnului- Tatal Il descopera pe Fiul-Acesta este Fiul meu cel iubit- iar Fiul in intreaga Sa misiune descopera pe Tatal care L-a trimis- aceasta este suprema iubire.

Parintele Symeon
 

Da, Rodica, marturia parintelui Staniloae este izvor de bucurie si nadejde pentru cei care-L cauta cu adevarat pe Dumnezeu. Dar acesta este doar inceputul unui lung drum, asa cum ne spune si dansul: Atunci, cu rabdare, m-am pus pe lucru.

Parintele mai vorbeste in lucrarile sale (de fapt explica pe indelete) si despre darurile Duhului Sfant. Lucru nu tocmai usor de dobandit.

Vorbim des si despre puterea iertarii aproapelui fara a tine cont de faptul ca si acesta se dobandeste, la fel ca si iubirea de care vorbim aici, toate sunt daruri ale lui Dumnezeu pentru noi, pe masura curatirii noastre de patimi, nicidecum asteptari ale Lui fata de noi.

Stii insa ce mi se pare minunat? Ca toate sunt deja gata pregatite pentru noi, iar noua nu ne revine altceva de facut decat sa le cerem cu credinta si nadejdea ca le vom primi.

Uite mai jos un fragment tot din Dialogurile de la Cernica si care mie mi-a placut tare mult:

"Trebuie sa-L cunoastem din ce in ce mai mult;trebuie sa stim ca Dumnezeu lucreaza in noi si cum anume face aceasta.
Trebuie de asemenea sa-L simtim, sa percepem eficacitatea acestei lucrari in noi.
Se poate spune ca teolog este cel care are aceasta constiinta simtind intr-un mod sau in altul aceasta putere a lui Dumnezeu lucrand in el.

Sf.Simeon Noul teolog spunea ca trebuie sa devenim constienti de lucrarea harului.
Un crestin adevarat trebuie sa simta cum anume il ajuta Dumnezeu. Or Dumnezeu il ajuta sa progreseze din treapta in treapta spre o unire mereu mai sporita cu El:El ne ajuta sa devenim mai buni, mai puternici in fata ispitelor, mai iubitori fata de ceilalti, mai smeriti, mai umani.
Astfel simtim lucrarea lui Dumnezeu."

Cat despre judecarea aproapelui la care vad ca te raportezi des, cred ca se intampla din pricina postului care tocmai a inceput si cand, se stie, ispitele sunt la tot pasul, fie macar si de a ne strica bucuria cu care incepem ziua.

Crestinismul este o religie a bucuriei , nu una a tristetii , asta o spun si Sfintii Parinti , asta o spune si Parintele Paraian , si nu numai ! " Un calugar trist este un calugar cu luminile stinse "- zicea parintele Arsenie . " Intristarea usuca oasele "- se scrie in pildele lui Solomon . Intristarea trebuie inlaturata , adica trebuie sa " ai constiinta ca nu e bine sa fi trist , ca Dumnezeu nu iubeste tristetea ci iubeste bucuria" ( Parintele teofil Paraian ) . " Acestea vi le-m spus , ca bucuria mea sa fie intru voi si bucuria voastra sa fie deplina " ( Ioan 16, 24 ) . " Iarasi ma veti vedea si se va bucura inima voastra nimenea nu o va lua de la voi "( Ioan 16,22 ) . " Acum sunteti tristi , dar intristarea voastra se va preface in bucurie " ( Ioan 16,20 ) > Cand Domnul s-a intalnit cu cei doi ucenici care mergeau spre Emaus i-a intrebat : " DE CE SUNTETI TRIST ? "( Luca 24,`17 ) . . .

"Tot ceea ce avem primim ca dar al lui Dumnezeu;dar, la randul nostru trebuie sa-I dam inapoi lui Dumnezeu acest dar;altfel ne instituim pe noi insine ca izvor al acestui dar, ceea ce este o iluzie.

La fel este si in Treime. Nu Fiul este izvorul Duhului, dar El intoarce acest dar Tatalui, pentru ca fiecare trebuie sa dea Celuilalt o dovada ca-L iubeste. Tatal da aceasta dovada neincetat.

Acelasi lucru se intampla in comuniunea noastra de credinciosi cu Dumnezeu.
Noi primim totul de la Dumnezeu si ii dam inapoi totul lui Dumnezeu:aceasta este jertfa spirituala, ofranda adusa lui Dumnezeu din ceea ce vine de la El.

Prin aceasta ne daruim si pe noi insine. Si daca putem sa ne daruim pe noi insine astfel, inseamna ca suntem deja daruri ale Tatalui si dam inapoi lui Dumnezeu tot ceea ce avem si tot ceea ce suntem, fara a-l produce din noi insine."

(pr.M.-A. Costa de Beauregard / pr. Staniloae Mica dogmatica vorbita Dialoguri la Cernica ed.Deisis, 2007)

Domnul Iisus nu iubeste tristetea . Si atunci de stim asta , sa cautam din toate puterile , cate le avem , sa nu ramanem in intristare si sa cerem de la Dumnezeu dar de bucurie !

Adevarat, Cristian, Crestinismul inseamna bucurie: bucuria faptelor bune, bucuria iubirii aproapelui, bucuria comuniunii cu Hristos. Doamne, cata bucurie , sa fii crestin!

Din analiza pasajului respectiv se vede că de fapt Sf. Pavel vorbea de altceva:

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.


Destul de diferit de definiția din dicționar:
DRÁGOSTE, dragoste, s. f. I. Sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; iubire, amor.

Sensurile cuvintelor sunt uneori înșelătoare, inclusiv atunci când sunt folosite în domeniul duhovnicesc și în cazul de față Sf. Pavel vorbea nu de afecțiune ci de o stare numită de obicei în literatura Părinților drept smerenie. Atunci când omul nu se înalță ci se coboară au loc toate acele fenomene. Repet, trebuie să înțelegem rațiunea unor exprimări din Scriptură, nu să ne blocăm la cuvinte și aparențe. Smerenia e o stare foarte specială, nu e vorba de umilința catolică ci de rezultatul unei iluminări harice, este o lucrare a harului așa cum spun Scriptura și Sfinții.


Cred că devoțiunea față de Dumnezeu trebuie să se manifesteze prin dorința de a ne uni cu El, nu prin adorare. Adorarea e caracteristică popoarelor care cred într-un Dumnezeu distant, mort (iudaismul, islamul, teozofia, chiar și catolicismul și protestantismul) nu un Dumnezeu Întrupat Care ne-a promis că vom fi una cu El.


Concret, ce înțelegi tu prin dragostea între oameni? Un sentiment? Poți face o descriere exactă sau doar reproduci mecanic niște idei emise de alții, fără a avea o viziune proprie? Eu rămân la concluzia că dragostea decurge din cunoaștere, nu din altceva. Dragostea izvorâtă din autosugestie este o amăgire. Deci singura dragoste adevărată pe care putem s-o practicăm este cea a vieții de contemplație, din care decurge cunoașterea lui Dumnezeu, a noastră și a semenilor și din această cunoaștere decurge și dragostea adevărată, afecțiunea. Alte căi sunt închipuite, o construcție de nisip ce se va risipi.




Sensurile cuvântului dragoste sunt multiple și lecturile pe care le-am făcut și în care acest cuvânt e folosit ba cu sensul de afecțiune, ba ca cu sensul de râvnă și cu alte sensuri, ne derutează. Trebuie să vedem dincolo de cuvinte, să exprimăm conceptele precis.

Râvna pe care o are cineva în a-L sluji pe Dumnezeu nu este izvorâtă din afecțiune ci, la începutul vieții duhovnicești dintr-un amestec de mândrie și interes. Mândria de a se considera bine intenționat și devotat, interesul de a primi răsplata lui Dumnezeu. Mândria este desigur ceva rău, dar treptat, cel puțin unii, ajung la baze mai sănătoase ale vieții lor duhovnicești. Însă ceea ce rămâne motivul principal este interesul.

Unii au căutat să vorbească de o dragoste care nu e bazată pe interes, inclusiv ateii vorbesc despre moralitatea lor dezinteresată, dar adevărul e că nu prea există așa ceva. În străfundul lor și ateii cred într-o răsplată iar ideea dragostei dezinteresate înclin să cred că este o fantasmă nefolositoare, nu ne este cerută de Dumnezeu.

Cât despre bucurie, ca și dragostea, ea e ceva ce decurge din viața trăită corect, nu o poruncă. Și este și bucuria înșelătoare a lucrurilor lumești, care se întoarce mai târziu în durere și tristețe nespusă, atunci când ajung să lipsească lucrurile de care sufletul e împătimit (în asta constă iadul, împreună cu remușcările și întunericul lipsei lui Dumnezeu). Deci să avem grijă ce fel de bucurii căutăm ca să nu regretăm.

Despre iubirea de aproapele
 

Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov


Despre iubirea de aproapele

Ce poate fi mai minunat, mai desfătător decât iubirea de aproapele?

A iubi este o fericire, a urî este un chin.

Toată Legea şi prooroci, stau în iubirea către Dumnezeu şi către aproapele.
Iubirea către aproapele este calea care duce la iubirea către Dumnezeu. Căci Hristos a binevoit a se îmbrăca tainic în fiecare aproape al nostru, iar în Hristos este Dumnezeu (1 Ioan).

Să nu crezi, preaiubite frate, că porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiată inimii noastre căzute: porunca este duhovnicească, iar pe inima noastră au pus stăpânire trupul şi sângele; porunca este nouă, iar inima noastră -veche.
Iubirea noastră firească a fost vătămată de cădere; ea trebuie omorâtă -Hristos o porunceşte - pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfântă către aproapele, iubire în Hristos.

Însuşirile omului nou trebuie să fie toate noi; nici o însuşire veche nu i se potriveşte.

Căderea a supus inima stăpânirii sângelui şi, prin mijlocirea sângelui, stăpânirii stăpânitorului acestui veac. Evanghelia slobozeşte inima din această robie, din această silnicie, şi o aduce sub călăuzirea Sfântului Duh.
Sfântul Duh ne învaţă să iubim pe aproapele în chip sfânt.

Iubirea aprinsă, hrănită de Sfântul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii fireşti, trupeşti, stricate de căderea în păcat. (Scara, Cuvântul 15, cap. 3).

"Cel ce spune că poate avea pe amândouă aceste iubiri se amăgeşte pe sine însuşi", a spus Sfântul Ioan Scararul (Cuvântul 3, cap. 16).


Adevărata iubire de aproapele se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu, "Ca toţi să fie una", a strigat Mântuitorul lumii către Părintele Sau, "după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una" (Ioan 17, 21)

Fă pentru cei pe care îi iubesti ceea ce poţi să faci folositor şi ceea ce este legiuit; dar totdeauna să îi încredinţezi lui Dumnezeu - şi iubirea ta oarbă, trupească, nesocotită se va preface, încetul cu încetul, într-o iubire duhovnicească, înţelegătoare, sfântă.
Iar dacă iubirea ta este o împătimire ce se împotriveşte legii, atunci s-o lepezi ca pe o urâciune.
Atunci când inima ta nu este liberă, acesta este un semn al împătimirii. Atunci când inima ta este înrobită, acesta este semnul patimii nebuneşti, păcătoase.
Iubirea sfântă este curată, liberă, întreagă în Dumnezeu. Ea este o lucrare a Sfântului Duh, care lucrează în inimă în măsura curaţirii acesteia.

Dă cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dumnezeu -cinstire care să fie în sufletul tău, nevăzută pentru ceilalţi, descoperită doar conştiinţei tale. Faptele pe care le săvârseşti să fie, în chip tainic, pe potriva stării tale sufleteşti.
Dă cinstire aproapelui, fără sa iei seama la vârstă, fără să faci deosebire între bărbat şi femeie, fără să te uiti la rangul pe care îl are în lume -şi iubirea sfântă va începe, treptat, să se facă arătată în inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul şi sângele, nu înrâurirea simţurilor, ci Dumnezeu.

Cei lipsiţi de slava numelui de creştin nu sunt lipsiţi de cealaltă slavă, pe care au primit-o când au fost zidiţi: ei sunt chipul lui Dumnezeu.
Dacă chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afară, în văpaia cea cumplită a iadului, şi acolo sunt dator să îl cinstesc.
Ce treabă am eu cu văpaia, cu iadul! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecătii lui Dumnezeu: treaba mea este să păzesc cinstirea faţă de chipul lui Dumnezeu, şi prin aceasta să mă păzesc pe mine însumi de iad.

Dă cinstire orbului, şi leprosului şi celui bolnav la minte, şi pruncului de ţâţă, şi răufăcatorului, şi păgânului - cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputinţele şi neajunsurile lor! Ia seama la tine însuţi, ca să nu sufere un neajuns iubirea ta.
În creştin să dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povăţuirea noastră, şi încă va mai spune atunci când se va hotărî soarta noastră în veşnicie: "Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti frati ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut". (Mt. 25, 40).
Atunci când ai de-a face cu aproapele să ai în minte acest cuvânt evanghelic şi te vei face tăinuitor al iubirii de aproapele. Tăinuitorul iubirii de aproapele intră prin ea în iubirea de Dumnezeu.

Dar dacă socoţi că îl iubeşti pe Dumnezeu, iar în inima ta trăieşte un simţământ de neplăcere fie şi faţă de un singur om, să ştii că te afli într-o veşnică amăgire de sine.
"Dacă zice cineva:", grăieşte Sfântul Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu, " - iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este... Această poruncă avem de la El, că cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său". (1 In. 4, 20, 21).
A arăta iubire duhovnicească faţă de aproapele este semnul înnoirii sufletului prin Sfântul Duh. "Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă", grăieşte iarăşi Cuvântatorul de Dumnezeu, "pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte". (1 In. 3, 14).

Desăvârşirea creştină stă în desăvârşita iubire de aproapele. Desavârşita iubire de aproapele stă în iubirea de Dumnezeu, care nu cunoaşte desavârşire, întru care nu este sfârşit sporirii. Creşterea în iubirea de Dumnezeu este nesfârşită, pentru că iubirea este Nesfârşitul Dumnezeu. (1 Ioan 4, 16). Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii. Iubite frate! Caută să sporeşti în tine iubirea duhovnicească de aproapele: intrând în ea, vei intra în iubirea de Dumnezeu, pe porţile învierii, pe porţile Împărăţiei Cerurilor. Amin.

...............

Trufia pune în mişcare nervii, aprinde sângele, stârneşte închipuirea, trezeşte viaţa căderii; smerenia linisteşte nervii, potoleşte mişcarea sângelui, nimiceşte visarea, omoară viaţa căderii, deşteaptă viaţa în Hristos Iisus.
................
Locul duhovnicesc, singurul în care ni s-a poruncit a aduce jertfele duhovniceşti, este smerenia. (Pateric. Din spusele Preacuviosului Pimen cel Mare).

Domnul a însemnat trăsăturile cele adevărate şi vrednice de crezare ale celui ce iubeşte şi ale celui ce nu iubeşte. El a spus: "Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu. Cel ce nu mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele". (In. 14, 23, 24).
...........
Iubirea de Dumnezeu se întemeiază pe iubirea de aproapele. Atunci când se va şterge în tine ranchiuna, să ştii că te-ai apropiat de iubire. Atunci când inima ta va fi umbrită de o pace sfânta, plină de har, cu întreaga omenire, să ştii ca eşti chiar la porţile iubirii.
Aceste porţi, însă, nu se deschid decât prin Duhul Sfânt. Iubirea de Dumnezeu este un dar al lui Dumnezeu în omul care s-a pregatit prin curăţia inimii, a minţii şi a trupului pentru primirea acestui dar. Pe măsura treptei pregătirii este şi treapta darului, pentru că Dumnezeu este Drept-Judecător şi în milostivirea Sa.

Iubirea de Dumnezeu este pe de-a-ntregul duhovnicească: "ce este născut din Duh, duh este" (In. 3, 6).
"Ce este născut din trup, trup este" (In. 3, 6): iubirea trupească, născută fiind din trup şi sânge, are însuşiri materialnice, stricăcioase. Ea este nestatornică şi schimbătoare: focul ei depinde în întregime de materie.

Auzind din Scriptură că Dumnezeul nostru este foc (Evr. 12, 29), că iubirea este foc, şi simţind în tine focul iubirii fireşti, să nu crezi că este vorba de unul şi acelaşi foc. Nu! Aceste focuri sunt potrivnice şi se înabuşă unul pe celalalt. (Scara, Cuvântul 15).
"Să slujim lui Dumnezeu după bună plăcerea Lui, cu evlavie şi cu sfială: căci Dumnezeul nostru este foc mistuitor". (Evr. 12, 28, 29).

Iubirea firească, iubirea căzută, aprinde sângele omului, îi pune în mişcare nervii, îi stârneşte închipuirea; iubirea sfântă răcoreşte sângele, odihneşte şi sufletul, şi trupul, atrage omul lăuntric la ruga tăcuta, îl afundă în dulceaţa smereniei şi desfătării duhovniceşti.

Mulţi nevoitori, luând iubirea firească drept iubire Dumnezeiască, şi-au înfierbântat sângele, şi-au înfierbântat şi închipuirea. Starea de înfierbântare se preschimbă foarte uşor într-o stare de frenezie (ieşire din minti). Cei ce se află în starea de înfierbântare şi de frenezie au fost socotiţi de multă lume ca oameni plini de har şi de sfinţenie, iar ei, nefericiţii, erau jertfe ale amăgirii de sine.

Mulţi asemenea nevoitori au fost în Biserica Apuseană, începând din vremea căderii ei în papism, care în chip hulitor atribuie unui om însuşiri dumnezeieşti şi îi dă acestuia o închinare cuvenită şi potrivită numai lui Dumnezeu; mulţi dintre aceşti nevoitori au scris cărţi din starea lor de înfierbântare, în care amăgirea de sine extatică li se părea iubire dumnezeiască şi în care închipuirea lor zdruncinată le zugrăvea o mulţime de vedenii care le măguleau iubirea de sine şi trufia.

Fiule al Bisericii Răsăritene! Fereşte-te de citirea unor asemenea cărţi, fereşte-te de a urma poveţele celor ce s-au amăgit pe sine. Călăuzindu-te după Evanghelie şi după Sfinţii Părinti ai adevăratei Biserici, suie-te cu smerenie la înălţimea duhovnicească a iubirii Dumnezeieşti prin mijlocirea lucrării poruncilor lui Hristos.
Să ţii neclintit în minte că iubirea de Dumnezeu este cel mai înalt dar al Sfântului Duh, iar omul poate doar să se pregătească, prin curăţie şi smerenie, pentru primirea acestui mare dar, prin care se schimbă şi mintea şi inima şi trupul.
Osteneala noastră este deşartă, stearpă şi vătămătoare atunci când căutăm a descoperi în noi, mai înainte de vreme, înaltele daruri duhovniceşti: pe acestea le dăruieşte Milostivul Dumnezeu, la vremea lor, plinitorilor statornici, răbdători şi smeriţi ai poruncilor evanghelice. Amin.

p. 134-138

Despre Înşelare
Schitul românesc Lacu
Sfântul Munte Athos
1999

Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov
Pomenit pe 13 mai

Faci greșeala de care vorbeam, de a vorbi despre porunci fără a înțelege rațiunea lor. Poruncile divine au un scop practic concret. Porunca vieții isihaste de contemplație (și a înfrânării pe care aceasta o necesită) are rolul de a ne deschide lucrărilor Duhului Sfânt și a aduce astfel roadă duhovnicească: cunoașterea.

Asta nu exclude neapărat o viață socială normală dar nici situațiile în care este posibil să fie necesar să ieșim din normalitate printr-un comportament asemănător cu al nebunilor pentru Hristos. Ideea e că nici normalitatea socială nici sfidarea lumii nu sunt un scop în sine ci cum am zis, scopul e lăuntric, dobândirea Duhului Sfânt și de aceea noi trebuie să petrecem întorși spre lăuntrul nostru. Acest scop trebuie să supună toate manifestările vieții noastre și tot comportamentul, în sensul că spre el trebuie să canalizăm toate eforturile vieții noastre (porunca iubirii lui Dumnezeu din toate puterile) în tot momentul.

Ca oameni, petrecem în lume iar unii din noi în același timp și în lumea nevăzută, prin rugăciune. Atunci când avem de ales între a ne comporta pe placul lumii sau între a ne îndrepta atenția spre ceva din lume (de a ieși prin simțuri din starea de atenție lăuntrică) pe de o parte și între starea de contemplație pe de altă parte, trebuie să alegem a doua variantă. În cele mai multe situații însă le putem face pe amândouă fără probleme. De fapt contează doar acele alegeri despre care am vorbit, în cea mai mare parte a timpului Dumnezeu face prin noi (și prin orice om) munca și celelalte tipuri de activități fără ca noi să fie nevoie să ne concentrăm asupra lor iar contemplația lăuntrică se reduce la o stare semiconștientă de atenție asupra gândurilor. Dacă veți analiza cum funcționează atenția și memoria veți vedea că Dumnezeu dă cele necesare la momentul potrivit, nu trebuie și nu putem noi să producem cunoștințele și amintirile necesare profesiei sau altor îndeletniciri lumești.


Deci înfrânarea și viața de contemplație sunt singura cale spre cunoașterea lui Dumnezeu și dobândirea iubirii, spre atingerea despătimirii, smereniei și celorlalte virtuți. Această practică e accesibilă oricui cu condiția de a face pasul desprinderii de lume, de a sacrifica tot și a începe o viață în care, teoretic, putem fi doar niște cerșetori sau altă stare nedorită. Totul e să nu mai trăim potrivit voii noastre ci să-L lăsăm pe Dumnezeu să înceapă să ne călăuzească spre ce vrea El să facem, el să fie arhitectul vieții noastre. Prin rămânerea în stare de rugăciune isihastă noi facem în același timp două lucruri bune: 1. rodim duhovnicește* și 2. ne încredințăm total călăuzirii lui Dumnezeu, fiindcă nu mai facem alegeri față de lucrurile exterioare. Și astfel ne vom sincroniza cu Dumnezeu în acțiunile noastre, vom putea fi duși (inclusiv atunci când acționăm împotriva a ceea ce ni se pare bun sau chibzuit) spre ceea ce Dumnezeu în atotștiința și planurile Lui știe că e bine pentru noi. Pasul acesta de a nu mai trăi după voia și mintea noastră este înspăimântător pentru cei mai mulți dar cei care îl fac, care se "aruncă în gol" vor simți imediat "Mâna" lui Dumnezeu salvându-i și începând să-i conducă de acum încolo. Și astfel se va naște viața în duh a omului, trăită în paralel cu viața pământească.


*Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul.
Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă.
Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus.
Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine.
Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.
Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. (Ioan 15)

Vă rog, topicul acesta este o reacție la vorbăria despre dragoste și la promovarea unor idei fără a vorbi din experiența trăită. Dacă veniți cu citate stufoase și nu cu cuvintele voastre faceți tocmai această greșeală.

Ca sa putem raspunde chemarii acestui topic, ne trebuie experienta traita, asa cum bine spui tu. Acum te rog eu pe tine, fii mai putin exigent in ceea ce ne priveste si mai accepta, pe ici pe colo, cate un citat, doua. Nu de altceva, dar uneori cuvintele noastre par a fi destul de serbede.

Domnule Traditie1,
va dau un singur exemplu despre dragoste si experienta traita vis-a-vis de dvs.pe alt thread(cel despre Adrian Paunescu-pag.33)care pe mine m-a lovit sufleteste si m-a jignit mai mult decat orice s-a discutat acolo, m-a durut ca o pers.care da lectii despre dragostea bine inteleasa poate face aceasta afirmatie!

".... Mai ales atunci când e vorba de români, cel mai înapoiat, rău și necinstit popor din Europa."..sunt cuvintele dvs.,le recunoasteti...si daca da cum indrazniti sa ne dati lectii? Ce cautati pe un foprum crestin ortodox cu aceste cuvinte? sunteti roman?-nu pot sa cred , dupa cele afirmate...probabil ca aveti alte interese..specifice lupilor imbracati in haine de oi!
Daca nu va place poporul roman si credeti ca este asa cum afirmati ce cautati pe aici...?
Si aceasta este doar une din "perlele" produse de dvs.pe acel thread...sa mai enumar...va recomand cu toate dragostea sa citi fragmentul din cartea parintelui Ignatie Brincianinov! Daca l-ati fi citit ...poate l-ati fi si inteles!!!
Altminteri...tot ce spuneti..este arama sunatoare si chimval rasunator..cred ca suferiti de nevorbire pt. ca din pacate nu ati priuns esenta indelungelor si profundelor dvs.lecturi.

Domnul sa va lumineze, sa va apere de fariseism, sa va daruiasca sanatate, sa va binecuvinteze casa si familia si pe dvs.cu darurile Sale cele multe si bogate!

Tu intelegi ratiune de copy paste?isihasm in lume ?Mai frate tu esti frustrat rau .Cand te vei casatorii o sa dai un rateu maree.Spui asa: Porunca vieții isihaste de contemplație (și a înfrânării pe care aceasta o necesită) are rolul de a ne deschide lucrărilor Duhului Sfânt și a aduce astfel roadă duhovnicească: cunoașterea.

Asta nu exclude neapărat o viață socială normală dar nici situațiile în care este posibil să fie necesar să ieșim din normalitate printr-un comportament asemănător cu al nebunilor pentru Hristos. apoi spui asa: Deci înfrânarea și viața de contemplație sunt singura cale spre cunoașterea lui Dumnezeu și dobândirea iubirii, spre atingerea despătimirii, smereniei și celorlalte virtuți. Această practică e accesibilă oricui cu condiția de a face pasul desprinderii de lume, de a sacrifica tot și a începe o viață în care, teoretic, putem fi doar niște cerșetori sau altă stare nedorită hotarastete isihasm in lume sau in desprindere de lume ori ori .Si unde scrie ca trebuie sa sacrificam tot ?E oare Dumnezeu absurd?sau tu ?