Dumnezeu iarta, dar nepedepsit nimic nu lasa
 

Am intalnit aceasta invatatura la Parintele Arsenie Boca intr-un cuvant privitor la sfaturile pentru tinerii casatoriti:

Deci, dacă nu sunteţi bine lămuriţi de la început către bine, foarte uşor vă treziţi în greşeli de convieţuire, de unde vin apoi mulţimi de necazuri şi de nenorociri de care nu vă poate scăpa nimeni.

Cu divorţul nu scapi de greşelile făcute. Adesea ele te urmăresc în multe căsătorii sau în orice altă parte ai luat-o. Nu te scapă nici rugăciunile!

Spovedania doar te pune în temă cu vinovăţiile tale faţă de „hotarele legii” de la cununie, pe care le-ai călcat şi-ţi dă iertarea lui Dumnezeu pentru neştiinţă, dacă aceasta a fost, sau pentru neputinţă, dacă aceasta este, şi-ţi dă puterea şi răbdarea ispăşirii, dacă te îndrepţi ca şi convieţuire.

Dumnezeu iartă, dar nepedepsit, nimic nu lasă. Aşa scrie Cartea (Sfânta Scriptură)!
http://tainacasatoriei.wordpress.com...ii-casatoriti/

Pe mine m-a tulburat putin afirmatia, in sensul imi pare ca-i lipseste duhul ortodox. Ce parere aveti?

salut,george.m
 

ceea ce este cu majuscule,nu cred.
daca-mi iert copilul ptr.o greseala,totusi il pedepsesc;este aiurea.
nu cred ca dumnezeu face asa ceva.

Pedeapsa este pentru indreptare.Ea este mult mai mica decat pedepsa arderii in iad.Pe cine loveste cu nuiaua Dumnezeu il iubeste.Caci Dumnezeu mustra putin aici,pentru a ne da din iertarea Sa nemarginita ,in ziua Judecatii.
Sa ne bucuram de pedepsele de la Dumnezeu,ca de arvuna iertarii.
Caci daca Dumnezeu nu s-ar milostivi de noi,am ajunge precum Sodoma si Gomora,si pedeapsa noastra ar fi moartea vesnica.

Parintele Arsenie are in general un stil mai din topor, ca sa zic asa mai aspru, dar asta fiindca vedea cu duhul cum vor fi anii de dupa comunism si nu suporta atata toleranta si indiferenta fata de pacat.

Si acum hai sa incercam sa lamurim problema: De ce trebuie Dumnezeu sa pedepseasca chiar daca te caiesti de greseala facuta?

Vezi noi astazi intelegem prin pedeapsa/canon un fel de bataie facuta din razbunare, asa cu rautate.
Inainte oamenii nu aveau intelesul acesta al cuvantului.
Ei prin pedeapsa intelegeau acel medicament pe care trebuie sa-l bei, desi e amarui, ca sa te vindeci de boala.
Sa fim seriosi, daca tu stai in ploaie si faci pneumonie, ce va face medicul (unul bun vreau sa zic)? Te va certa un pic, fie pentru nestiinta, fie pentru neglijenta, apoi te va imbarbata sa lupti cu boala, chiar va glumi cu tine, dar te va scuti de injectii? Evident ca nu, pentru ca altfel nu te faci bine.

Asa si Dumnezeu, te iarta, te primeste cu drag, dar nu te poate scutii de medicament. Pedeapsa e necesara ca sa ne curatim de patima. Bine este sa o cerem noi chiar, sa incercam sa facem noi nevointa necesara pentru a ne elibera de patimi, nu sa asteptam sa o trimita Dumnezeu.

Nu ai observat ca dupa ce te spovedesti, vin parca mai multe ispite, sau ghinioane? Asa ne ingaduie Dumnezeu sa vedem daca cu adevarat ne-am schimbat inima, sau doar asa ni s-a parut. "Pedeapsa" Lui e de multe ori un frate care ne ocaraste, un lucru la care tinem si care ni se strica sau pierde, tentatii, nu ne indeplineste imediat dorintele ci ne pune sa facem rabdare etc. "Pedeapsa" Lui sunt defapt testele care trebuie sa le trecem pentru a vedea daca cu adevarat vrem sa fim buni, sau doar ne prefacem.

Dar trecandu-le cu drag sufletul se vindeca, si se aseamana ingerasilor.

Poate că îi lipseşte acestei afirmaţii duhul ortodox sau alte duhuri, dar e foarte corectă din punct de vedere catolic. Cu adevărat, aşa scrie Cartea.

Păcatele noastre au două feluri de consecinţe: consecinţe spirituale şi consecinţe temporale. Numai prin spovadă (în cazul păcatelor mari) sau prin căinţă (în cazul celor mici), Dumnezeu iartă consecinţa spirituală a păcatelor, care este moartea sau îmbolnăvirea sufletului. Dar urmările temporale cer ispăşire, aici sau dincolo. De aceea preotul ne dă canon. De departe, prefer ca Dumnezeu să mă pedepsească acuma, decât în Purgatoriu. Ştiu că nimeni nu intră în Rai cu debite. Mai bine le plătesc în viaţa aceasta.

Iar Cartea ne oferă numeroase exemple din care înţelegem că iertarea lui Dumnezeu e una, iar ispăşirea e alta. A fost David iertat pentru adulterul său şi pentru trimiterea lui Urie la moarte ? A fost, avem convingerea fermă că David e în rai. Dar Dumnezeu i-a spus că are de plătit un preţ: moartea fiului său. Şi aşa a fost.

Iustin, pai cel se se pocaieste nu se indrepteaza prin asta?
De ce-i mai trebuie pedeapsa? Sa ne amintim de niniviteni. I-a mai pedepsit Dumnezeu daca s-au pocait? Dar pe fiul risipitor? Tatal i-a spus cumva: te iert, fiule, dar iti trag si-o mama de bataie!? Iar vamesul, dupa pocainta lui, n-a plecat indreptat la casa sa?
Codana a punctat foarte bine: daca o mama isi iarta copilul, de ce sa-l mai pedepseasca?

Parinetele Arsenie Boca nu e din topor, tot ceea ce a facut si inca face, o face inspre binele nostru. Odata ce l-ai cunoscut pe parintele Arsenie Boca, prin cartile sale, prin marturiile existente, ai o noua sansa! O noua sansa, de a indrepta si indeparta pacatul in care te afli. Cine vrea intr-adevar sa se indrepte, si regreta ceea ce a facut, va primi cu sufletul deschis cartile parintelui si ajutorul lui va veni in calea voastra. Dar odata ce ai ajuns la mormantul parintelui, pleci schimbat de acolo.

Parintele Arsenie Boca nu e din topor, tot ceea ce a facut si inca face, o face inspre binele nostru. Odata ce l-ai cunoscut pe parintele Arsenie Boca, prin cartile sale, prin marturiile existente, ai o noua sansa! O noua sansa, de a indrepta si indeparta pacatul in care te afli. Cine vrea intr-adevar sa se indrepte, si regreta ceea ce a facut, va primi cu sufletul deschis cartile parintelui si ajutorul lui va veni in calea voastra. Dar odata ce ai ajuns la mormantul parintelui, pleci schimbat de acolo.

Cat despre Dumnezeu iarta, dar nepedepsit nimic nu lasa, asa e!

P.S. scuze, s-a salvat de doua mesajul.

Eu citesc in Carte altceva: ca ninivitenii n-au mai fost pedepsiti dupa ce s-au pocait, ca Manase a primit iertare si n-a mai fost pedepsit dupa pocainta, ca slabanogului, dupa iertarea pacatelor, i s-a tamaduit trupul.
Si exemple mai sunt.
Ai invocat cazul lui David. Moartea fiului sau nu trebuie privita a fi o pedeapsa. E un necaz suportat de David fara a se razvrati, ce l-a ajutat sa se intareasca in bine, sa inainteze in virtute.
Ai facut referire la "urmari temporale". Vrei, te rog, sa dezvolti putin conceptul?

Mirabela, eu il respect foarte mult pe Parintele Arsenie si cred ca este un om al lui Dumnezeu, dar nu sunt de acord cu acea spusa a lui, nu cred ca e ortodoxa.

eu si sotul meu am trecut prin niste incercari, si de aceea spun, ca bunul dumnezeu iarta, ingaduie, dar nepedepsit nimic nu lasa. mereu a fost alaturi de noi parintele arsenie boca. iar cei prin care ne-au venit incercarile, si-au primit pedeapsa, de ce? pt ca nu le-a parut rau de ceea ce au facut, si nici n-a existat nici cel mai mic semn de remuscare.

sunt multi care fac rau, si rau si rau, dar nu se opresc. si atunci tatal cat ingaduie, daca ei nu-si dau seama ca gresesc si poate nici nu vor sa se opreasca? asa apare pedeapsa. pedeapsa pentru indreptare.

Iesirea 34:6-7

"Iahve, Iahve, Dumnezeu, iubitor da oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, Care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri; Care iartă vina şi răzvrătirea şi păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel ce păcătuieşte;

daca te crezi cumva ca ai ajuns la masura parintelui,atuncia te indoieste, de nu mai gindeste.mare curaj ai sa pui la indoiala ceia ce a zis sfintia sa,acesta e un curaj oarecum sectaresc doar ei rastalmacesc ceia ce mintea lor limitata nu poate sa priceapa.logica omeneasca nu se compara cu cea divina,de crezi cu adevarat caci e un om al lui Dumnezeu nu ai mai pune la indoiala[acea spusa a lui]cum iti place sa spui.te rog sa imi spui tu dai dovada de zmerenie punind sub semnul intrebarii ceia ce spun sfintii?.de te crezi mai bun ne vom ruga tie,poate ai si ceva rugaciuni speciale pt.tine.

Superb!!! M-ai zmerit, frate!

Sunt intru totul de acord. Insa eu ma refeream la pedepsirea celor ce s-au cait de greselile facute, la cei pe care Dumnezeu i-a iertat. Pe ei nu cred ca ii mai pedepseste, odata ce i-a iertat.

Deocamdată, pe acestea le-aţi dat: pe acestea să le luăm la rând:
-ninivitenii au respectat ultimatumul dat de Dumnezeu. Dumnezeu le-a promis distrugerea dacă nu încetează fărădelegile într-un anumit termen. Ei au încetat fărădelegile, deci nu au primit pedeapsa (cel puţin aceea publică: distrugerea cetăţii). Dar nu numai că locuitorii mândrei Ninive au încetat fărădelegile, au făcut ispăşire: şi-au pus cenuşă în cap şi s-au îmbrăcat în pânză aspră.
Mergând spre ei la comandă divină spre a le transmite ultimatumul, Iona păcătuieşte călătorind în direcţie opusă aceleia cerute de Dumnezeu. Pedeapsa nu a înhtârziat prea mult: a fost aruncat în mare şi înghiţit de un animal marin.

-iertarea lui Manase a survenit nu numai după ce Manase s-a pocăit, dar şi după ce şi-a primit pedeapsa. Este robit, este pus în lanţuri, pierde tot. Ce altceva este această stare în care a ajuns strălucitorul împărat decât pedeapsa lui Dumnezeu ?

-cazul slăbănogului nu are legătură cu ce vorbim noi aici. Nu ştim dacă a ajuns slăbănog în urma păcatelor sau nu. Dacă este aşa, ipoteza confirmă ceea ce am spus: Dumnezeu pedepseşte.

Exact aceste necazuri pe care ni le trimite Dumnezeu ca să ne ajute să ne întărim în bine şi să înaintăm în virtute, noi le numim "pedepse".

În zeci de locuri Cartea Sfântă ne spune textual că Dumnezeu este cel care pedepseşte.

E destul de dificil de tratat pe scurt. Am să vă dau un exemplu. Să spunem că eu fur bocceaua în care o văduvă bătrână avea adunaţi banii ei de înmormântare. Acesta este un păcat capital, care are drept urmare două lucruri:
A-sufletul meu trece în stare căzută, adică devine lipsit de harul sfinţitor fără de care nu există mântuire. Această moarte a sufletului (sau îmbolnăvire în cazuri mai uşoare) este numită "consecinţă spirituală"
B-bătrâna suferă o mare pagubă. Se jeleşte pe la nepoţii ei, care sunt siliţi să facă chetă ca să suplinească bocceaua furată de mine. Acest tip de urmări, care se referă la perturbarea pe care păcatul o aduce în ordinea lumii se numeşte "urmare temporală".
Să presupunem acum că eu mă spovedesc. Aud formula sacramentală prin care Dumnezeu m-a iertat şi sufletul meu prinde din nou aripi. Ce înseamnă exact "Dumnezeu m-a iertat" ? Înseamnă că urmarea spirituală a păcatului meu este înlăturată. Sunt, din nou, în stare de graţie, exact aşa cum eram după Botez. Da, dar ceva nu a fost înlăturat de spovadă: acest ceva este urmarea temporală. Eu trebuie să repar răul făcut în lume. Trebuie să alerg să îi înapoiez bocceaua bătrânei. Dacă a murit, moştenitorilor ei. Dacă sunt de negăsit, trebuie să am grijă de o altă bătrână sau să fac un alt fel de ispăşire, după cum îmi spune preotul în canonul de pocăinţă şi îndreptare. Dacă eu nu voi face acestea, Dumnezeu mă va pedepsi. Nu cu iadul veşnic, aşa cum m-ar fi pedepsit dacă nu m-aş fi pocăit şi nu aş fi mers la spovadă, ci altfel, fie în lumea aceasta, fie în lumea viitoare. Dar, cândva, pedeapsa va veni inexorabil în locul dezordinii neîndreptate. Acum, înţelegeţi mai bine ceea ce pr Arsenie a spus pe scurt ?

Eu raman netulburat, iau seama la Pilda Fiului Risipitor - Tatal ii iese in intampinare fiului risipitor nu ca sa-l pedepseasca, ci ca sa-i dea daruri (inel, incaltaminte, vietulul cel gras). Daca Dumnezeu ar pedepsi si dupa ce mi-a dat iertarea, eu unul nu m-as mai intoarce la El, de vreme ce si daca ma intorc si daca nu ma intorc, voi fi pedepsit.

"Eu sunt un Dumnezeu drept,care pedepsesc pana a a 3 lea neam,si am mila pana la al 10-lea neam"

De aici se vede ca Dumnezeu si pedepseste,si chiar si pe copii celor vinovati,dar se si indura ,si de stra-stra-nepotii celor ce care sunt placuti Lui.
Lucrurile coexista intr-o economie divina.Pedeapsa este pentru indreptare iar mila este pentru recunostinta,si pentru ca cel iertat sa nu mai pacatuiasca.

Mă tem că aţi citit doar poartea a doua a pildei. În prima, fiul risipitor îşi ia pedeapsa. Din bogat, ajunge să nu mai aibă nici o lescaie. Face foamea şi cerşeşte să mănânce roşcove. Ajunge păzitor porcilor. Cele două părţi ale pildei sunt foarte legate. Nimeni nu se întoarce la tatăl său fără să îşi ispăşească pedeapsa mai întâi. Oricine pleacă, prin păcat, de lângă Tatăl său are o pedeapsă de ispăşit, aşa cum spunea şi părintele ieromonah Arsenie, prin gura căruia Dumnezeu poate că multe canoane a dat.

foarte frumos a explicat Mihnea Dragomir mai sus.
si daca mergem mai departe vedem ca jertfa Fiului a fost pentru toata lumea.Deci El a platit pretul suprem si pentru cei carora le pare rau de pacatul facut.

imi place atat de mult o poezie a Lui Traian Dorz:" PAcatul nu se iarta, pacatul se plateste
si de Hristos pe Cruce, si de cel ce-l faptuieste"

Dumnezeu este drept si iubitor.
Ne-a lasat liberi in deciziile noastre in legatura cu modul nostru de viata.
Ne-a spus ca dupa fapta si rasplata.
ne-a spus ca putem sa rascumparam greselile noastre.
Ne-a dat voie sa fim buni sau rai dupa cum vrem noi sa fim.
Pedeapsa spre indreptare exista dar si mantuirea exista de la Dumnezeu. Dumnezeu nu spune tu esti pedepsit ca ai facut asta.
Eu fac rau si ma pedepsesc singura ca am decis sa fac rau. Pentru ca stiam ca daca fac rau primesc pedeapsa. Prin raul pe care l-am facut mi-am hotarat pedeapsa.
dar pot sa ma caiesc si sa ma inderept si astfel sa rascumpar greselile mele.
Daca fac bine primesc rasplata. Prin binele ce il fac hotarasc rasplata mea.
Iata cat de iubitor si bun este Dumnezeu.

Inca un exemplu ca parintele Arsenie Boca nu era tocmai ortodox in gandire.
Si cum bine zice Mihnea Dragomir, asta e gandire catolica, mai bine zis scolastica.
Nu e prima oara cand gasesc la el elemente scolastice.

Sunt de acord cu tine.

Invatatura ortodoxa asta este. Nu avem invatatura de tip juridic ca ar ramane urmari temporale (adica urme) ale pacatului care trebuie curatate in purgatoriu sau prin indulgente (care asta se spune ca fac, sterg 'urmele' pacatului).
Spovedania iarta pacatele in mod vindecator, nu juridic. Iertarea lui Dumnezeu nu este punctuala, la spovedanie, ci este un proces al pocaintei, ca un fel de terapie pentru o boala. Bineinteles, in cadrul terapiei putem indura si suferinte legate de vindecare, dar astea nu sunt pedepse ci 'dureri de crestere'.

Ortodoxia voreste despre pacat mai ales in termeni de boala, iar de iertare in termeni de vindecare.

Sunt de acord cu tine. Asa e.
Numai ca pana la momentul pacatului avem liberul arbitru sa nu pacatuim.

Si totusi, Fani...ceea ce spui tu, desi suna frumos, suna strain in urechile multor ortodocsi romani. SI subliniez, romani. Crescand in Romania, si crescand in Biserica, nu (prea) auzi de pacat ca boala, ci ca pata pe haina alba a botezului. Pedeapsa pentru pacat este pedeapsa pentru pacat, si nu durere de crestere. Si inclin sa cred ca asa este. Nu degeaba se roaga Biserica in nenumarate rugaciuni, si in cadrul Sf. Liturghii si in afara ei, pentru iertarea pacatelor. Iertarea, si nu vindecarea. A pacatelor si nu a pacatului in general, or a starii de pacatosenie, ci a pacatelor, adica a faptelor concrete de tot felul prin care oamenii incalca voia si legea lui Dumnezeu. Daca intr-adevar pacatul ar fi vazut de Biserica in general ca o boala, ce rost ar mai avea rugaciunile pentru iertarea pacatelor? De altfel cum sa ierti o boala? O boala se vindeca, nu se iarta. Si totusi Biserica se roaga pentru iertarea pacatelor...Apoi intotdeauna exista distinctia intre iertare si vindecare. Iertarea pacatelor o primesti la Sf. Spovedanie. Vindecarea totusi poate lua ceva mai mult timp si e prin harul si ajutorul lui Dumnezeu.

Sigur, poate suna juridic si scolastic. Dar nu este ne-ortodox, ci este un fel de gandire acceptat si raspandit in Ortodoxie, cel putin cea romaneasca. Sigur, ortodoxia romaneasca poate este/a fost mai susceptibila la influenta occidentala prin apropierea geografica si de Rusia si de Vest, sau prin Petru Movila, sau mai stiu eu de ce. Dar asta nu inseamna ca este gresita, sau ca felul acesta de gandire este gresit si ar trebui sa fie inlocuit cu felul de gandire al ortodoxiei occidentale dezvoltate post 1917. :P

Pe mine personal ma ajuta sa stiu ca daca fac un anumit pacat iertarea imi este aproape si ca imi sta in putere, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, bineinteles, sa renunt complet la acel pacat. Acel pacat nu este o boala, ci o incalcare a legii lui Dumnezeu pe care eu personal am puterea de a ma abtine sa o fac. Altfel ajungi sa spui "deh, ce sa facem suntem pacatosi cu totii, pacatele se intampla, asta e."

Dumnezeu iarta, dar nepedepsit nimic nu lasa
Eu ma gandesc ca este corect sa se intample asa, pentru ca noi cerandu-ne iertare poate ne si pocaim...dar este oare pocainta pe masura pacatelor noastre...sigur la un moment dat intelegem ca am gresit, dar oare intelegem si cat de mult am gresit...cat de grav L-am suparat pe Dzeu, pe semenii nostri cat rau ne-am facut noi insine prin acel (acele) pacate?!...pacatele noastre toate se intorc impotriva noastra! In scop mantuitor...indreptator fireste...poate ca noi nu am reusi sa asimilam lectia greselii fara sa ispasim, prin ispasire poate reusim sa dobandim ce nu am reusi altfel...in locul mandriei...smerenie..in locul maniei...rabdare...in locul urii, invidiei, egoismului...mila, intelegere, iubire...
Unii pot accede la aceste daruri dumnezeisti si altfel...dar putini cred! Ceilalti poate nu pot simti dragoste, intelegere, rabdare, smerenie decat simtind pe pielea lor ceea ce le-au facut altora, za zicem!
Mantuitorul si Maicuta Sa cea sfanta sa ne intareasca pe calea aceasta a dobandirii intelegerii duhovnicesti!

Eu cred ca ninivitenii si-au pus cenusa in cap si au imbracat panza aspra in semn de pocainta, nu de ispasire. Dumnezeu le primeste pocainta, ii iarta si nu ii mai pedepseste cu distrugerea cetatii.
Ar fi facut ispasire in cazul in care isi puneau cenusa-n cap dupa ce primeau iertarea; insa iertarea se produce ulterior.


Asa este, dar in acest caz Iona nu e "pedepsit" dupa ce se pocaieste, ci dupa ce greseste.

Manase intai a fost pedepsit, iar pedeapsa l-a determinat sa se pocaiasca. Dupa pocainta sa este iertat si nu este pedepsit din nou.
[COLOR=black][/COLOR]
Daca slabanogul suferea din cauza pacatelor sale, dupa iertarea pacatelor primeste vindecarea trupesca, ca o urmare a ei.


Noi le numim „incercari”. De ce sa fie pedepsit cineva pentru un pacat ce i s-a iertat? Inseamna ca iertarea nu e reala.



Va multumesc pentru dezvoltarea subiectului.
Eu nu pot fi de acord cu pedeapsa ulterioara iertarii. Din punctul meu de vedere, daca omul e pedepsit si dupa ce a fost iertat prin Taina Spovedaniei, inseamna ca iertarea nu-i deplina. El e in continuare vinovat pentru faptele rele savarsite.

Fiul risipitor e pedepsit de Dumnezeu pentru ca acesta "sa-si vina intru sine", sa-si constientizeze caderea si sa se pocaiasca. Dar nu e pedepsit dupa, ci inainte de momentul pocaintei. In clipa in care fiul isi cere iertare tatalui, nu e mustrat, nu i se spune ca are ceva de ispasit, ci i se dau daruri (asa cum foarte bine a subliniat Costel), e iertat si repus in demnitatea dinainte.
Fiul a vrut sa fie primit de tatal sau ca simplu argat. Daca ar fi fost primit ca argat (macar pentru o vreme) puteam vorbi de ispasirea ulterioara iertarii.

Frumos spus!

Sf. Scriptura nu spune nimic despre asta, dar ma gandesc ca fiul cel mic, desi re-instituit in demnitatea de fiu, nu va mai primi mostenire inca o data. Sau poate daca vrea sa fie din nou mostenitor deplin va trebuie sa faca efort de 10 ori mai mare decat normal. Vina a fost iertata, dar consecinte exista.

Nu cred, pentru ca Tatal e generos. Daca el nu a facut referire la consecintele faptelor fiului, de ce s-o facem noi?

Dumnezeu iarta, dar nepedepsit nimic nu lasa.
 

Dupa umila mea parere, aici semnificatia citatului eu o vad nelegata
nici de viziunea ca boala nici legalista a pacatului, ci de un lucru mult
mai simplu: citatul in prima parte se refera la pacat, ca el se iarta, iar
in a doua parte el se refera la CAUZA pacatului, care cu adevarat trebuie
sa fie eliminata. Orice pacat are o cauza si acea cauza se afla in noi.
La spovedanie se iarta pacatul, dar cauza ramane neatinsa in noi si daca
noi nu o eliminam, prin pocainta, prin facerea canonului dat de duhovnic,
etc, etc, atunci degeaba ne-am spovedit caci vom recidiva din nou cu
acel pacat. Ninivitenii si-au omorat cauza pacatelor lor prin smerenie,
prin pocainta in sac si cenusa si au scapat de pedeapsa, adica s-au
pedepsit singuri. La fel si fiul ratacitor tot prin smerenie si pocainta a
scapat de cauza care-l impingea sa pacatuiasca. Aceasta cauza nu va
ramane niciodata nepedepsita, ori o face omul singur, ori il "ajuta" si
Dumnezeu, tocmai pentru ca Dumnezeu este drept si nu lasa o cauza
a raului sa se manifeste nestanjenita si sa distruga pe cel ce s-a decis
sa mearga pe calea cea buna.
De asta e bine si noi sa omoram cauza pacatului prin pocainta si multa
smerenie si sa ne iertam unii pe altii. Iertati-ma si pe mine, pacatosul.
Sa aveti parte cu totii de Nasterea Mantuitorului in inimile voastre!
Har, smerenie si jertfa de sine.

Dar stim ca Tatal, nu numai generos si mult-iubitor, este si drept. Ar fi nedrept fata de fiul cel mare sa imparta averea din nou in doua. Fiul cel mic a primit ce i se cuvenea. Gandeste-te la pilda cu dregatorul care nu si-a platit datoria mare pe care o avea, si care i-a fost iertata, dar, dupa ce s-a aratat neindurator fata de cei care ii datorau lui, si deci s-a aratat nevrednic de darul iertarii a fost aruncat unde este scrasnirea dintilor, o metafora destul de fioroasa.

Parerea mea este ca nu este corect sa il limitezi pe Dumnezeu doar la generos si atat de bun incat nici sa pedepseasca nu vrea/nu poate.

Pai fiului ascultator oricum i s-a parut nedrept ca e primit fratele sau cu bucurie multa. Dupa dreptate, trebuia pedepsit.
In pilda dotornicului nemilostiv, i s-a masurat cu propria lui masura ("si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri).

Spui ca "nu este corect sa il limitezi pe Dumnezeu doar la generos si atat de bun incat nici sa pedepseasca nu vrea/nu poate". Cred ca Il limitam atunci cand presupunem ca nu iarta cu adevarat. Noi nu cerem in rugaciuni dreptatea lui Dumnezeu, ci mila Lui. Un sfant ne indemna sa nu-L numim drept pe Dumnezeu, ci bun si milostiv.

Sfantul Nicodim Aghioritul ne invata:

"Daca cineva, fiind nedumerit, ar spune ca pacatul celui ce se pocaieste se iarta prin rugaciunea de iertare a duhovnicului (si deci de ce acestuia nu i se ingaduie sa se impartaseasca cu Sfintele Taine, odata ce a fost iertat si indreptat? ) acestuia ii raspundem in 3 chipuri:

1. Adevarat este ca se iarta pacatosului pacatul, insa nu de-a dreptul, ci socotind ca el va implini canonul si va sta departe de Sfanta Impartasanie (fiindca de aceea duhovnicul, inainte de iertare, ii hotaraste canonul si lipsirea de Sfintele Taine);

2. Adevarat este ca i se iarta pacatosului pacatul, nu insa si pedeapsa si certarea pentru pacat, cu alte cuvinte canonul, in care se cuprinde si indepartarea de la Sfanta Impartasanie. Fiinca si pacatul lui David s-a iertat cu adevarat de Dumnezeu ( cand Natan i-a spus:" Domnul a ridicat pacatul tau" ) dar nu s-a iertat si pedeapsa pentru pacatul lui, fiindca, dupa aceasta iertare, el a fost izgonit din imparatia sa de catre fiul sau Avesalom si sabia nu s-a indepartat de casa lui si alte nenumarate rautati a patimit, dupa cum insusi Natan i le proorocise;

3. Adevarat este ca se iarta pacatosului pacatul, dar este nevoie ca pacatosul sa fie pus la incercare si, cu timpul, sa fie intarit in harul lui Dumnezeu"
................
Ce este indeplinirea canonului:

"Dupa marturisire urmeaza a treia parte a pocaintei, adica facerea canonului dat de duhovnic, care este o indeplinire prin fapte a canonisirii, dupa cum hotaraste Gavriil al Filadelfiei, in cartea lui despre Taine. Asadar si tu, frate al meu pacatos, esti dator sa primeste cu mare bucurie canonul pe care ti-l va da duhovnicul, fie ca e vorba de post, de plecari ale genunchilor, de milostenie, sau de altceva. Si, inainte de toate, sa primesti cu tot sufletul indepartarea de la impartasanie, atatia ani cat va hotari el. Fiinca cu aceasta mica pedeapsa imblanzesti marea urgie pe care o are Dumnezeu impotriva ta. Cu acest canon trecator, scapi de canonul cel vesnic al iadului.(..)"

Pacatosul trebuie sa-si capete canonul fie aici, in chip vremelnic, fie dincolo, pe veci.
Frate, sa alegi una din doua: ori sa primesti aici, in chip vremelnic, canonul pacatelor tale; ori dincolo, pentru vecie. Daca il primesti aici, atunci scapi de cel de dincolo; iar daca nu-l primesti aici atunci negresit ai sa-l capeti dincolo, dar va fi pe vecie. Dupa cum scrie si Gavril al Filadelfiei, in cartea sa despre Taine "Cel ce nu s-a supus (canoanelor) aici, trebuie sa fie trimis la scaunul de judecata de dincolo si va da socoteala de nelegiuirile pe care le-a savarsit, ca unul ce a incalcat asezamintele Sfintei Biserici"

( "Cum sa ne spovedim si sa ne impartasim" - cuvinte ale Sfintilor Parinti: Sfantul Nicodim Aghioritul, Sfantul Dimitrie al Rostovului, Sfantul Simeon Noul Teolog))

Părintele Arsenie Boca despre mărturisirea şi ispăşirea păcatelor

Mărturisirea şi ispăşirea păcatelor – sunt două lucruri diferite.
Iată cum avem noi păcatele:

1. Unele mărturisite, adică spuse înaintea lui Dumnezeu, sub patrafir la preotul duhovnic (prin taina spovedaniei), şi altele nemărturisite. Pentru păcatele mărturisite căpătăm canon de pocăinţă. De obicei canonul sau pocania e chiar leacul păcatului aceluia. Şi fiindcă cuprinde într-însul o osteneală oarecare, fie pentru trup, fie pentru suflet, osteneala aceasta se numeşte ispăşire; iar fiindcă pe tine te mustră cugetul şi de aceea ai alergat la spovedanie să capeţi liniştire, sigur că vei primi cu bucurie şi pocania (canonul). De aceea această osteneală după care ai venit, de bună voie, se cheamă ispăşire de bună voie.

Mulţi v-aţi mărturisit păcatele voastre şi totuşi cugetul vă mustră. De ce? De aceea, că ori nu aţi primit leacul după mărimea rănii, ori că l-aţi primit, dar nu l-ţi făcut. Şi vă mai mustră cugetul chiar şi după ce aţi împlinit toată pocăinţa şi după ce veţi fi ispăşit păcatul acela, pentru că mai sunt şi păcate nemărturisite, şi până ce nu le veţi mărturisi pe toate şi nu veţi ispăşi de bună voie toate, nu veţi putea avea pace cu pârâşul vostru. Căci cugetul nostru când ne mustră pentru păcatele noastre, să ştiţi că e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu în noi ne-ar învăţa tainele lui Dumnezeu şi ne-ar răpi în Rai încă pe pământ fiind, dar nu poate de mulţimea şi greutatea păcatelor noastre. De aceea ne tot mustră, că doar, doar, ne vom apuca de lucrul ispăşirii şi al curăţirii.
Cugetul e veriga lui Dumnezeu şi de Dumnezeu pusă în noi, de care agaţă Dumnezeu mila Sa şi ne atrage la Sine. Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cuprindă decât această singură verigă. Nu tânjim noi spre Dumnezeu, cum tânjeşte Dumnezeu spre noi. Pe noi dragostea lui Dumnezeu ne arde. Până când încă mai zăbovim în păcate şi nu ne desfacem de ele, dragostea lui Dumnezeu spre noi ne este foc arzător, iar apucându-ne de ispăşirea păcatelor, ni se face bucurie şi pace şi Lumină Dumnezeiască. Dragostea arde relele. Fericit cine o are!

2. Cu păcatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Ştiind Dumnezeu nătângia noastră, nu ne lasă părăsiţi în întunericul necunoştinţei, ci ne trimite necazuri sau pocanie(canon) fără voie. Asta-i ispăşirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi şi orice altă suferinţă care ne îndoaie cerbicea.
Ispăşirea de nevoie e, de obicei, mai aspră decât ispăşirea de bunăvoie., pentru că şi păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite de bună voie. Cu toate acestea, tu, în neştiinţa ta, te poţi împotrivi rânduielii lui Dumnezeu şi ceea ce îţi trimite Dumnezeu spre ispăşire să strici şi să întorci spre mai mare osândă, – căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu vrea fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi mâna ta.

Destul îţi este că te cercetează mereu şi atât de mult te roagă!

Hotărâţi-vă astăzi şi mărturisiţi-vă şi cele nemărturisite ale voastre, căci acele-s verigile diavolului în care îşi prinde el cârligele. Luaţi seama că dacă nu vom rupe de la noi lucrurile diavolului, nu vom scăpa de ghearele iadului care într-aceste verigi se află. Aceasta-i mâna neagră a satanei care ne ia de minte să nu ne îndreptăm viaţa, ba, dimpotrivă, să lovim cu ocări milostiva mână a lui Dumnezeu. Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, – satana ne împinge s-o scăpăm. Voi vă speriaţi când auziţi aceasta, însă ori de câte ori blestemaţi când aveţi necazuri, să ştiţi că lucrul acesta îl faceţi: loviţi cu ocări mâna lui Dumnezeu în dauna voastră, atrăgându-vă urgia lui Dumnezeu!
Aceştia sunt cei care osândesc păcatele altora şi nu şi le văd pe ale lor; vor cădea şi ei întocmai, pentru că nu s-au rugat, ci au judecat!
Ori de la toţi cei ce se împotrivesc lucrului lui Dumnezeu în lume, de la toţi aceştia se duce duhul adevărului şi intră într-înşii duhul satanei, care li se face dumnezeul lor: ”N-au crezut adevărului şi nu l-au primit; iată le-a trimis Dumnezeu lucrarea minciunii, să o creadă pe aceasta… şi să fie osândiţi.” (II Tes. 2, 10-12) Aşa se nasc toţi sectanţii pe lume şi vine urgia lui Dumnezeu peste ei.

Alunecarea în păcate e o taină a rânduielii nevăzute. Unii cad din neştiinţă, alţii din amăgirea firii; unii din ispita diavolului, alţii că-i părăseşte Dumnezeu pentru o vreme ca să-I cunoască lipsa şi în sfârşit, căderea cea mai mare este cea din urgia lui Dumnezeu.
Împotriva mâinii întinse a milei lui Dumnezeu poţi să dai până şi cu copita dar împotriva urgiei mâniei Lui nu mai poţi face nimic.

De ce, n-a facut nimic rau, doar ca nu a stiut sa se bucure de ceea ce avea.

Da, dar in directia asta ajungem la ideea ca de fapt nu stim nimic despre Dumnezeu, si nici macar nu putem sa stim nimic despre El. Dar oare chiar asa se ascunde Dumnezeu de noi? Nu spune nimeni ca Dumnezeu nu iarta cu adevarat. Iarta. Si tot din marea sa dragoste si mila da si putearea sau harul de a putea sa iti duci crucea care poate sa fie si urmarea pacatelor tale. Ce vreau sa spun este ca Dumnezeu este si bun si milostiv si iubitor si drept si ...si...si.... Nu este fie numai bun si milostiv, fie numai drept, este si milostiv SI drept.

Nu am citi o parte din pilda, ci intreaga pilda. Faptul ca fiul ajunge sa se hraneasca cu roscove, pazitor al porcilor, etc nu trebuie perceput ca fiind pedeapse ale lui Dumnezeu, ci urmari ale ruperii legaturii cu El. Nu e cazul sa-mi explicati mai mult. Ne desparte modul de a privi - ortodocsi si catolici. E de ajuns sa ne oprim la jertfa Domnului - dpv catolic Fiul pe cruce trebuia sa dea satisfactie Tatalui, dpv ortodox sa transfigureze natura umana. Dar ne abatem de la tema topicului. Repet, actele fiului dupa plecarea din casa tatalui sunt libere, nu sunt predestinate de tatal si sunt urmari ale ruperii legaturii cu El.

Dragostea nesfarsita a lui Dumnezeu pentru oameni se vede in indelunga Sa rabdare, marea Sa iertare si marea Sa bucurie. Aceasta dragoste isi poate gasi asemanare pe pamant in dragostea mamei pentru copilul ei. Cine de pe pamant are o rabdare mai mare fata de o faptura, decat numai mama fata de copilul ei? Iertarea cui o poate depasi pe aceea a mamei? Cine mai plange de bucurie cu repejune la schimbarea spre indreptare a copilului ei pacatos, ca mama?
De la intemeierea lumii, pe acest pamant, dragostea de mama a fost depasita numai de catre Domnul nostru Iisus Hristos, in dragostea Lui pentru oameni. Rabdarea Sa L-a dus la suferinte ingrozitoare cand era atarnat pe Cruce; iertarea Sa se revarsa din inima si buzele Sale chiar si atunci cand Se afla pe Cruce; bucuria Sa care patrundea in cei care se pocaiau, era bucuria care Ii lumina sufletul indurerat in intreaga Sa viata pamanteasca. Numai dragostea dumnezeiasca depaseste dragostea de mama. Singur Dumnezeu ne iubeste mai mult decat ne iubeste mama; singur El ne iarta mai mult decat ne iarta mama si numai El Se bucura la indreptarea noastra mai mult decat mama.

Acela care nu are rabdare cu noi cand gresim, acela nu ne iubeste. Nici acela nu ne iubeste care nu ne iarta atunci cand ne pare rau pentru greseala noastra. Si acela ne iubeste cel mai putin dintre toti, care nu se bucura de indreptarea noastra.

Rabdarea, iertarea si bucuria sunt cele trei mari chipuri ale dragostei dumnezeiesti. Acestea sunt chipurile a toata dragostea cea adevarata – daca exista cumva dragoste adevarata in afara dragostei dumnezeiesti. Fara aceste trei chipuri, dragostea nu este dragoste. Daca numesti “dragoste” orice altceva, este ca si cum ai numi “oaie” o capra sau un porc.

In pilda fiului risipitor, Domnul Iisus ne-a dat o inchipuire a dragostei adevarate, a dragostei dumnezeiesti, zugravita in culori atat de limpezi, ca pulseaza de viata inaintea ochilor nostri, asa cum incepe pulsatia vietii oamenilor cand soarele straluceste, dupa intunericul noptii. Doua mii de ani nu au intunecat culorile acestei inchipuiri si acestea nu se vor intuneca niciodata, atata vreme cat exista oameni pe pamant si dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dimpotriva, cu cat oamenii se fac mai pacatosi, cu atat aceasta inchipuire este mai vie: mai vie si mai proaspata.

(2)

In pilda fiului risipitor, Domnul Iisus ne-a dat o inchipuire a dragostei adevarate, a dragostei dumnezeiesti, zugravita in culori atat de limpezi, ca pulseaza de viata inaintea ochilor nostri, asa cum incepe pulsatia vietii oamenilor cand soarele straluceste, dupa intunericul noptii. Doua mii de ani nu au intunecat culorile acestei inchipuiri si acestea nu se vor intuneca niciodata, atata vreme cat exista oameni pe pamant si dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dimpotriva, cu cat oamenii se fac mai pacatosi, cu atat aceasta inchipuire este mai vie: mai vie si mai proaspata.

Un om avea doi fii. Si a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere. Si el le-a impartit averea. Ce este mai simplu decat acest chip tulburator in care incepe aceasta pilda? Ce adancimi se ascund dedesubtul acestei simplitati! Sub zicerea “un om” se ascunde Dumnezeu, si sub “doi fii” se ascund omul cel drept si cel pacatos – sau toti dreptii si toti pacatosii. Omul cel drept este mai cuprins cu anii decat cel pacatos; caci Dumnezeu, la inceput, a facut omul drept, omul singur a pacatuit. Pacatosul cauta partea ce i se cuvine, atat de la Dumnezeu, cat si de la fratele sau cel drept.

Prin “doi fii” se mai intelege firea dubla care se afla in fiecare om. O fire care inseteaza dupa Dumnezeu si alta care este aplecata spre pacat. O fire indeamna omul sa vietuiasca dupa poruncile lui Dumnezeu, dupa omul cel launtric, dupa cum spune Apostolul, si cealalta este dupa legea trupului (Romani 7:22-23). Omul duhovnicesc si omul trupesc – doi oameni intr-unul si acelasi om. Omul duhovnicesc nu-si poate inchipui vietuirea departe de Dumnezeu, pe cand omul trupesc socoteste ca viata sa incepe numai atunci cand el este despartit de Dumnezeu. Omul duhovnicesc este mai cuprins cu varsta; cel trupesc este mai imputinat cu anii. Chiar de la zidirea sa, omul duhovnicesc este mai adunat cu anii, caci ni se spune ca Dumnezeu a zis la inceput: “Sa facem pe om dupa asemanarea noastra” (Facerea 1:26) si asemanarea cu Dumnezeu este firea duhovniceasca a omului, nu cea trupeasca – si, dupa aceea, trupul omului a fost facut din tarana (Facerea 2:7), in care Dumnezeu a suflat asemanarea deja existenta al Lui – omul duhovnicesc. Desigur, cu toate ca Dumnezeu a facut trupul omenesc din tarana, acesta nu era deloc pacatos, desi prin trup a cazut omul in pacat. Si iarasi, Eva era mai neajunsa cu varsta decat Adam. Ea a fost facuta din trupul lui Adam si, prin pofta trupului ei, a incalcat ea porunca lui Dumnezeu si a cazut in ispita – si, prin caderea ei, ea s-a despartit de Dumnezeu si s-a indepartat, in mintea ei, pornind intr-o tara indepartata: imparatia lui Satan.

Da-mi partea ce mi se cuvine din avere”. In acest chip Ii vorbeste pacatosul lui Dumnezeu. Si, de fapt, ce este al omului fara sa fie a lui Dumnezeu?Tarana, nimic altceva decat tarana. Este adevarat ca Dumnezeu a facut tarana, dar tarana nu este parte a fiintei Sale. Asa incat omul poate sa socoteasca, faptul ca tarana este a lui. Toate celelalte sunt ale lui Dumnezeu. Toate celelalte Ii sunt ale Lui. Atata vreme cat omul nu este despartit de Dumnezeu, toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu sunt si ale lui. Dupa cum spune si Dumnezeu: “Fiule, toate ale Mele ale tale sunt“. Omul poate sa spuna numai atat: “Toate cate are Tatal ale mele sunt“. (Ioan 16:15). Dar cand omul doreste sa se desparta de Dumnezeu si atunci cand el cauta sa primeasca partea ce i se cuvine din cele ce sunt fara de numar ale lui Dumnezeu, Dumnezeu poate sa nu-i dea nimic si totusi sa fie drept. Fiindca omul fara Dumnezeu nu este nimic si tot ceea ce are el este nimic. Si cand Dumnezeu ii da tarana; adica, numai trup fara duh, fara suflet si fara daruri duhovnicesti, chiar si atunci El ii da mai mult decat este al omului, si El ii da acestea nu pentru dreptate, ci pentru milostivire. Dar, cum mila lui Dumnezeu este nemarginit mai mare decat aceea a mamei fata de copilul ei, Dumnezeu da fiului Sau pacatos mai mult decat tarana. Altfel spus: impreuna cu trupul, Dumnezeu ii da suflet in trup, asa cum se intampla cu animalele si, in plus, ii mai da daruri duhovnicesti: intelegere, constiinta si dorinta pentru bine – numai o scanteie, destul ca sa il tina, sa nu cada, ca sa ajunga un animal printre celelalte animale.

Si tatal le-a impartit averea. Fiul mai mare a ramas cu tatal sau, bucurandu-se de toate cele ale tatalui, dar fiul mai mic, nu dupa multe zile, adunand toate, s-a dus intr-o tara indepartata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari. Nu se ascunde taina sederii lui Adam in Rai sub cuvintele “nu dupa multe zile”? Cand a pacatuit, Adam a cautat si a primit partea sa de la Dumnezeu. El si-a vazut goliciunea: adica a vazut ca el nu este nimic fara Dumnezeu. Si Dumnezeu, in milostivirea Sa, nu l-a izgonit gol, ci i-a facut haine; l-a imbracat si l-a izgonit (Facerea 3:21). “Pamant esti si in pamant te vei intoarce”, a spus Dumnezeu lui Adam (vezi 3:19). Si aceasta inseamna: in cel mai bun caz, numai tarana este a ta. Toate celelalte sunt ale Mele. Tu ai cautat ce este al tau si Eu ti-am dat; dar ca sa fii viu si sa fii macar o umbra din ceea ce ai fost, Eu iti dau tie mai mult: iti dau o scanteie din slava Mea dumnezeiasca.

Ceea ce s-a intamplat cu Adam se intampla iarasi si iarasi cu milioane de urmasi ai lui Adam care, despartindu-se de Dumnezeu din pricina pacatului, isi iau partea lor si pleaca intr-o tara indepartata. Dumnezeu nu sileste pe nimeni sa ramana cu El, caci Dumnezeu a facut omul ca sa fie liber si, potrivit firii Sale, El nu cauta niciodata sa ingradeasca aceasta libertate.