Expresii neadevarate
 

"Pana la Dumnezeu te mananca sfintii". Expresia mentionata este folosita de regula in situatiile in care doresti sa ajungi la o persoana importanta, dar subalternii iti pun diverse piedici pentru intalnire. Nu stiu care este originea acestei expresii, cert este ca sfintii nu te coboara, ci mijlocesc, intaresc relatia ta cu Dumnezeu. Lupta pentru pastarea ei. Nu mai vorbesc de faptul ca mi se pare jignitor sa vad in cineva un dumnezeu. Daca mai cunoasteti astfel de expresii, va rog sa le postati.

Iată unul dintre proverbele cele mai răspîndite la noi şi care se pare că este chiar o creaţie românească.

Românul îl invocă ori de cîte ori vrea să-şi motiveze, faţă de sine sau faţă de alţii, un compromis sau o abatere de ordin moral.
Marile principii morale devin astfel relative şi proteice, dependente de împrejurări şi de capricii, negociabile şi chiar reductibile “în context”.

În virtutea acestei false înţelepciuni, orice compromis, orice colaboraţionism, orice trădare, fie la nivel individual, fie la nivel colectiv, poate ridica pretenţii de îndreptăţire sau legitimitate conjuncturală.

Mentalitatea conformată de această vorbă proastă a contribuit în mare măsură la neîmplinirile şi la trădările noastre istorice, culminînd în vremea comunismului, cînd sufletul românesc a ajuns să se pervertească pînă la nerecunoaştere.
Iar astăzi, în ariergarda (neo)comunismului roşu şi în avangarda comunitarismului albastru (care nu-s doar paradigme politice, ci au devenit paradigme mentale, într-o perversă continuitate ideologică), proverbul cu pricina pare a trăi o nouă tinereţe...

În răspărul acestei vorbe proaste, creştinismul ne învaţă fără înconjur că “nu poţi sluji la doi domni deodată: şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona”, că n-ai nici un folos esenţial dacă “dobîndeşti toate bunurile lumii, dar îţi pierzi sufletul tău”, că satana sau diavolul, cum o arată chiar numele său (evr. satan, “adversarul”; gr. diabolos, “cel care dezbină”), este ne-fratele (“Nefîrtatul”) prin excelenţă, duşmanul arhetipal al oricărei înfrăţiri, “dintru început mincinos şi tată al minciunii”.

Ce amăgire nebună să crezi că te-ai putea face frate cu ne-fratele însuşi, sau că l-ai putea păcăli pînă la capăt pe meşterul tuturor păcălelilor, sau că ai putea realiza ceva pozitiv în cîrdăşie cu cel a cărui autodeterminare programatică este tocmai aceea de a distruge sau măcar de a discredita orice creaţie “bună şi frumoasă”!

Cu dracul nu vei trece niciodată vreo punte, ci vei avea cel mult iluzia că ai trecut-o (Noica numea aceasta “triumful posibilului asupra realului”), căci dracul se pricepe de minune să amăgească spre a duce la pierzanie, uneori deghizîndu-se în “înger de lumină” (cum ne avertizează Sfîntul Apostol Pavel), sau chiar făcîndu-ne să credem că nici nu există (principalul lui truc modern, după Denis de Rougemont).

Prin urmare, creştineşte vorbind, nu există – şi nu poate exista – bine adevărat pe care să-l dobîndeşti pe calea răului sau în complicitate asumată cu el, decît cu preţul morţii sufleteşti, al pierderii mîntuirii, al trădării lui Hristos în numele lui Antihrist.

Ce “înţelepciune” vezi într-aceasta, frate dreptcredincios? Iar tu, puţin credinciosule, care zîmbeşti acum din Babelul de fildeş al deşteptăciunii tale încîntate de sine, chiar crezi că, la o adică, poţi fi… mai “al dracului” decît dracul?!
Şi prost dacă ar fi (dar nu e, ci numai îi place să se “împieliţeze” şi “să zacă în inima prostului”), dracul rămîne redutabil - şi omeneşte de neconcurat - prin experienţa lui milenară, iar românul însuşi ştie (cu vreo minte mai de pe urmă) că “dracul e meşter mare şi tartor bătrîn”.

Şi, în orice caz, “nu face biserici, nici puţuri pe la răspîntii”, iar “şi cînd îşi ţine capul în poala mă-sii, cu coada răstoarnă carele”. Inclusiv carele cu proşti. Şi inclusiv pe cele de pe punte...

(un mic comentariu de Razvan Codrescu)

A trece / A trecut in nefiinta.

Expresie des folosita si total necrestineasca.

Dragilor, astea sunt expresii sau injuraturi. Ele nu vor dispare din limba atata timp cat vorbitorii de peste tot de prin tara le folosesc.

Nu are niciun sens sa dezbatem cat de adevarate sau neadevarate sunt. Sunt "niste feluri de-a spune". Sunt expresii si au sens numai prin ele insele, daca le analizam cuvant cu cuvant nu ajungem nicaieri.

Lasati limba sa-si urmeze cursul natural. Altminteri faceti exact ceea ce multor crestini din tara asta nu le place: cadeti in "political correctness".

Despre expresia gresita " A trece in nefiinta" - de Mitropolitul Bartolomeu Anania

"Moartea nu este altceva decât o sincopă existenţială, asemenea unei pauze într’o partitură muzicală, despre care toată lumea ştie că face parte din muzica însăşi; şi dacă Domnul este „pârga celor adormiţi”, începutul şi garanţia propriei noastre învieri, e de la sine înţeles că în acelaşi chip trebuie să asimilăm relaţia viaţă – moarte – Viaţă în propria noastră existenţă.

Aproape zilnic ni se transmite o ştire sau un comentariu despre moartea cuiva.
Pentru a spune că cineva a murit, limba română posedă o foarte bogată gamă de expresii echivalente şi nuanţate, precum: „a decedat”, „s’a săvârşit”, „a încetat din viaţă”, „s’a petrecut”, „s’a stins”, „ne-a părăsit”, „a plecat dintre noi”, „a pornit pe ultimul drum”, „a închis ochii”, „şi-a plecat pleoapele”, „şi-a dat sufletul”, „şi-a dat duhul”, „şi-a dat ultima suflare”, „a trecut la cele veşnice”, „s’a mutat la Domnul”, „a fost chemat de Dumnezeu”... şi încă multe altele, în toată literatura, în tot graiul şi la îndemâna oricui.

Ei bine, în ciuda acestei bogăţii de limbă română, încă mai citim sau auzim, destul de des, că cineva „a trecut în nefiinţă”.
Dacă „trecerea în nefiinţă” s’ar referi la un om care în viaţa lui nu a crezut în Dumnezeu, nici în suflet şi nici în viaţa viitoare, încă am mai înţelege solidaritatea redactorului cu mortul de a cărui existenţă s’a ales praful.

Dar ca să spui că „a trecut în nefiinţă” un Dosoftei, un Varlaam, un Eminescu, un Brâncoveanu, aceasta e o impietate nu numai asupra celui pomenit, ci şi asupra simţului comun al unui popor care s’a născut creştin şi care, iată, se încăpăţânează să rămână creştin.

Şi dacă m’am hotărât să scriu aceste rânduri chiar acum, e pentru că, de foarte curând, prin postul nostru naţional de televiziune, mi-a fost dat să aud că s-au împlinit atâtea secole şi atâţia ani de la „trecerea în nefiinţă” a Sfântului Sergiu, patron al creştinismului rusesc. E prea mult!
Şi n’ar fi doar atât. Expresia e o impietate şi faţă de limba română.

Există o gravă inadvertentă gramaticală între verbul „a trece” şi substantivul „nefiinţă”.
„A trece" înseamnă mişcarea de tranziţie dintr’un mediu în altul, de la o stare la alta, de la un mod de existenţă la alt mod de existenţă. Or, în cazul de faţă, verbul nu are şi nu poate avea obiect, de vreme ce „nefiinţa” e negarea oricărui mediu, a oricărei stări, e negarea oricărui mod de existenţă şi a existenţei înseşi. În nefiinţă nu se poate „trece”, pentru că nu ai unde, cum şi în ce, ea definindu-se pe sine ca non-existentă, ca neant.

Neantul însă nu e ceva în sine, ci un simplu concept cu care se operează în filosofie, aşa cum în matematici se operează cu numărul negativ. Agramatismul expresiei e pe măsura celui ce a născocit-o.

Vrem o folosire corectă şi cuprinzătoare a verbului „a trece”? Iat-o în una din cântările noastre pascale: „... că din moarte la Viaţă şi de pe pământ la Cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.

Aici, cred ca ideea e ca suntem atat de toleranti cu felurile astea proaste de a spune, cu repetarea somnambulica a unor ziceri idioate, cu injuratura cleioasa de strehaia, incat oricum le-am taxa din exterior, tot n-o sa dispara.

Ce sa le mai cautam sensul? ce sa ne mai intereseze felul in care cuvintele ne influenteaza? ce sa ne mai obosim sa le starpim pe cele daunatoare? ba, din contra, adaugam si altele in uz.

Nici nu pot fi starpite din limba atata vreme cat nu sunt starpite din gandire.
Cred ca mai degraba e vorba aici de coruperea reciproca a gandirii si limbajului. Un limbaj gaunos, impanat de zicatori indoielnice si injuraturi, nu e decat aratarea in afara a ceea ce e inauntru.
Si invers, daca ne lasam mintea sa se imbibe de orice ziceri din popor si n-o cultivam decat cu manelisme aculturale, evident, nu ne vom exprima prin metafore poetice ca n-avem cum. Si nici cu citate in Latina :-) sau din sf. parinti.
Fiecare natiune vorbeste cum gandeste si gandeste cum vorbeste.
Gandirea si Limbajul sunt in stransa legatura. Nu evolueaza una fara sa o influenteze pe cealalta.

Limbajul "din popor" nu se va schimba doar pentru ca unora ca dumneata nu le prieste. Cand am spus ca limba e un organism viu, am vrut sa spun ca se dezvolta de la sine, independent de dorinta Academiei sau cea a unor vorbitori pudici.

Ce-ar fi acum ca tiganii sa protesteze pentru interzicerea expresiei "a se ineca ca tiganul la mal"? N-ar fi ceva artificial, impus? Limba e un organism rezistent la astfel de ingerinte ce vor sa-i schimbe cursul.

Daca poporul roman e un popor de oameni carora le place sa injure sau sa aiba un oarecare dispret fata de divinitate, acest lucru se va regasi in limba de toate zilele. Limba este expresia noastra si a cenzura limba e ca si cum ai trata simptomele unei infectii. Infectia ramane, febra dispare temporar.

Problema nu e in felul in care alegem sa ne exprimam, ci mai degraba in felul in care intelegem si alegem sa ne traim viata.

Crede si nu cerceta! - lumea zice ca scrie in Biblie chestia asta, dar noi stim bine ca nu-i asa.

Dar din dar se face Rai. George Pruteanu si-a alocat o intreaga emisiune (de 5 minute...) in care a demonstrat ca expresia originala spunea ca Dar din dar se face rar.

Uneori, cand am intrebat 'cand se rezolva aceasta problema?', mi s-a raspuns: "La Sfantu'Asteapta". Spun ca si aceasta expresie este neadevarata, pentru ca sfantul nu intarzie sa-ti raspunda atunci cand ii ceri ceva cu credinta si incredere in ajutorul sau. Sa fie oare imprumutata de la faptul ca sfantul nu raspunde cererilor care nu sunt necesare pentru mantuire si de aici indelunga asteptare si expresia "La Sfantu'Asteapta"?

Cred că expresia este asemănătoare vorbei latine "Ad calendas graecas" (la calendele greceşti). Precum nu există calende greceşti, aidoma şi Sf. Aşteaptă.

In completarea a ceea ce ai spus tu, o alta expresie echivalenta cu ad calendas graecas si cu Sf. Asteapta e si "Pastele Cailor" care din pacate a intrat mult in limbajul comun desacralizand sensul profund sacru al termenului „Paste”, care n-are nici o treaba cu caii.

AFAIK, expresia "La Pastile Cailor" se trage de prin Transilvania, unde, existand o componenta multietnica si religioasa, sarbatoarea Invierii Domnului are loc la date diferite pt. romani si unguri.
Concret, cand erau "Pastile unguresti" romanii cereau de la maghiari caii ca sa-si lucreze pamantul, iar cand venea randul "Pastilor romanesti", romanii le imprumutau caii maghiarilor.
Si de aici, expresia " Pastele Cailor" cu semnificatia de niciodata, ca bietii de ei nu se odihneau nici de Pasti.

"Ce'i frumos si lui Dumnezeu ii place."

Expresie folosita adesea ca batjocura si acoperire a propriilor pacate... care mai sunt si luate in ras.

Este adevarat ca ce este frumos vine de la Dumnezeu si Ii place, dupa cum este firesc.
Insa "frumusetea" pe care o vede omul este adesea spre desfranare sau spre vreun alt asemenea pacat.

"Nu vorbi de lucruri sfinte."

Expresie folosita aproape pentru orice lucru asupra caruia se cauta a se atrage atentia, ca fiind foarte valoros.

Spre exemplu, cand cineva e foarte infometat, iar un altul de langa el incepe a vorbi despre friptura si alte mancaruri alese.
Atunci, cel infometat ii poate spune celui de'al doilea: "Nu vorbi de lucruri sfinte."

Ca lingvista sunt de acord: nu te poti opune unui fenome atat de major ca o limba vie.
Ideea este nu sa interzici o expresie, ci ca persoanele care nu sunt de acord cu o anumita expresie sa nu o foloseasca. Prin felul in care vorbim promovam, sau nu, anumite idei.

Cred ca mai degrabaeste o expresie glumeata de genul 'la Pastele Cailor' - pentru ca nici un sfant nu se numeste Asdteapta, si nici caii nu au Paste.

Si totusi exista Pastele Cailor...
 

Cand are loc Pastele Cailor?

Pastele Cailor este sarbatorit in ziua de Inaltarea la Cer a Mantuitorului, adica in joia din saptamana a sasea de dupa Pasti. Spre deosebire de alte sarbatori, Pastele Cailor nu are o data fixa, aceasta fiind influentata de data serbarii Pastilor. Probabil ca si din aceasta cauza a luat fiinta vorba "la Pastele Cailor", insemnand o data nestiuta inca, fara o zi exacta in calendar.
http://www.crestinortodox.ro/datini-...sul-91072.html

Din pacate, eroarea persista la romanii dispusi sa creada orice legenda suspecta.
NU EXISTA PASTILE CAILOR!
Exista doar vorba, expresia gresita atasata unei sarbatori sau festival sau targ, talcioc, balci, zi-i cum vrei, careia i s-a dat FRAUDULOS numele PASTI.
Din combinatii de genul asta, se nasc eresurile si superstitiile care nu aduc decat deservicii Ortodoxiei. Traditia populara romaneasca nu-i totuna cu Sf. Traditie care e universala.

cuvantul PASTI inseamna trecerea ontologica de la moarte la INVIERE, pe care Hristos a facut-o pentru oameni, nu pt. cai. IMHO.

"Cine-i are sa-i traiasca, cine nu, sa nu-si doreasca". Cum poti spune cuiva ca e bine sa nu aiba copii? Stiu ca sunt si cazuri de suferinte aduse de copii parintilor, dar de la cateva cazuri, sa ajungi sa faci o zicala cu larga circulatie, e semn de boala.

"Ce ti-e scris, in frunte ti-e pus". Acest proverb suna a predestinatie - indiferent ce faci, faci in virtutea a ceea ce a hotarat Dumnezeu.

Dupa o betie se spune ca e indicat ca a doua zi sa bei o bere, pe baza proverbului "cui pe cui se scoate". Eu nu cred ca te poti trezi mai usor din betia in care ai cazut printr-o bere. Cred mai degraba ca ajungi sa cazi iar in ea.

e mit, desi multi jura ca este adevarat.

O expresie nepotrivită
 

"Toma necredinciosul" - Prin această sintagmă, practic, mai mult sau mai puţin conştient, îl acuzăm pe unul dintre Sfinţii Apostoli (Sf. Ap. Toma) de necredinţă. Sf. Toma care, înainte de Răstignirea Domnului, era pregătit sufleteşte să-şi dea viaţa pentru El (vezi relatarea despre învierea lui Lazăr - Ioan11), este acuzat de necredinţă, prin această expresie populară, deşi Mântuitorul Hristos nu l-a numit "necredincios", ci doar l-a sfătuit să nu fie astfel ("...nu fii necredincios, ci credincios"). Probabil că apelativul nedrept "necredinciosul" atribuit lui Toma îşi are originea în atitudinea dubitativă a Apostolului, manifestată imediat după Învierea lui Hristos (Ioan20). Totuşi, această atitudine este foarte similară cu a celorlalţi ucenici ai lui Hristos (cf. Mt28, Mc 16, Lc 24) care, auzind de la femeile mironosiţe vestea Învierii Învăţătorului lor, au ezitat să creadă... pentru că moartea groaznică de pe Golgota făcea neverosimilă posibilitatea Învierii (interesante sunt reflecţiile părintelui Steinhardt în acest sens). De ce s-au îndoit toţi Apostolii de adevărul Învierii? Pentru că, după ce au fost martorii chinurilor fizice concrete ale Mântuitorului - chinuri pe care noi cu greu ni le-am putea imagina, nefiind contemporani cu acele evenimente esenţiale din istoria mântuirii noastre -, după ce au văzut că Învăţătorul lor, Făcătorul de minuni, S-a lăsat ucis de către păgânii romani, nu mai puteau crede că tocmai prin această moarte, prin această "înfrângere" aparent definitivă, omenirea va dobândi viaţa veşnică.
Hristos este Dumnezeu! Ştiind aceasta, n-avem niciun motiv de a pune la îndoială Învierea Sa.
Dar în vremea aceea, nici chiar Sfinţii Apostoli n-au putut înţelege în totalitate acest adevăr... pentru că, în acea perioadă, în mentalitatea iudaică, ideea Întrupării lui Dumnezeu ar fi fost de neconceput, iar Mesia Cel aşteptat de iudei era înţeles (contrar spiritului Profeţilor din Legea Veche) ca un conducător politic, salvator al poporului ales aflat sub jugul Imperiului Roman. De aceea, Toma L-a mărturisit pe Hristos ca Domnul Dumnezeul său doar după ce s-a convins de miracolul aparent neverosimil al Învierii.
Spre deosebire de ceilalţi Sfinţi Apostoli, care s-au îndoit de realitatea Învierii fizice a lui Hristos chiar şi după ce I-au văzut urmele rănilor în mâini (Lc 24, Toma a crezut în momentul în care L-a văzut pe Domnul înviat, căci Evanghelistul nu menţionează dacă a mai fost necesară pentru Toma atingerea lui Hristos. În imnografia Bisericească (mai exact, într-o creaţie a Sf. Roman Melodul) se arată că Toma a atins cu mâna sa mâinile şi coasta Mântuitorului Hristos, dar oricum... a fost mai receptiv decât ceilalţi, care au persistat în îndoială, până când Domnul a mâncat în faţa lor "peşte şi un fagure de miere", pentru a le arăta realitatea Învierii Sale fizice. Deşi timp de opt zile a trăit un intens conflict interior "între credinţă şi tăgadă" (cum ar zice Arghezi), Apostolul "necredincios" (de fapt, căutător) nu a abandonat, nu i-a părăsit pe ceilalţi ucenici, ci a rămas acolo... hotărât, probabil, să-şi rişte viaţa pentru Învăţătorul său, chiar dacă Acesta n-ar fi înviat cu adevărat, ci ar fi fost doar o victimă a invidiei fariseilor. Toma i-a rămas fidel lui Hristos, chiar şi-n clipele în care se îndoia de adevărul dumnezeirii Sale. De aceea, poate, unul dintre Sfinţii Părinţi, meditând la pericopa evanghelică citită în a doua duminică de după Paşti, exclamă, plin de admiraţie: "Credincioasă necredinţa ta, Toma". Toma rămâne un credincios autentic şi devotat al lui Hristos, un misionar consecvent credinţei până la mucenicie, un "îndoielnic care ne face credincioşi" şi care ne transmite, prin cuvintele sale înflăcărate şi sincere, un îndemn puternic spre devotament şi asumare totală, definitivă şi necondiţionată a identităţii de creştini: "Să mergem şi noi şi să murim cu El".

Laura Stifter

"Ce-i frumos si lui Dumnezeu ii place" in contextul in care admiri o femeie folosind un limbaj neortodox ("ce buna esti", "ce te-as..." etc, protagonistul motivandu-si atitudinea in final folosind aceasta expresie). Mai sunt cazuri. :))

"Mi-e mila de tine dar de mine mi se rupe sufletul"- expresia total necrestina si iesita dintr-o inima egoista si individualista.

nu sunt deloc de acord cu faptul ca aceasta expresie nu este crestineasca. de ce sa nu fie?
ideea care sta in spatele expresiei este aceea ca daca eu primesc ceva in dar si din acel dar daruiesc si eu mai departe, acest tip de comportament este un pas in plus pe drumul catre rai (mantuirea sufletului). cum ar putea o fapta buna ca aceea de a imparti din ceea ce ai primit si tu, sa nu fie crestinesc.

Nu ma intereseaza ce a demonstrat Dl. Pruteanu referitor la originea expresiei, ideea este ca Dar din dar se face rai este extrem de raspandita si mie imi place foarte mult s-o aud, s-o folosesc, si cel mai mult sa intalnesc oameni care o pun in aplicare.

Dar ia gândeşte-te şi cum ar fi, nu să primeşti ceva-n dar şi să dai mai departe, ci să dăruieşti tu într-una. "Dar din dar" adică "dar după dar".

Dragos raspunde-ti singur... cum ar fi un suflet care orice ar primi in dar ar darui mai departe? Sau chiar si daca nu primeste in dar nimic el sa daruiasca intr-una?

"Bataia e rupta din Rai."

Am mai spus-o si cu alta ocazie, mai degraba cred "bataia este rupta de Rai". E o amagire sa credem ca putem instaura starea de "pace paradisiaca" in familiile noastre prin bataie si conflict.

daca privesti expresia din punct de vedere strict literar, adica te referi la sensul strict al cuvantului bataie, atunci da, ai dreptate.
Insa, sa nu uitam ca si Dumnezeu ingaduie asupra noastra uneori lucruri rele, pedepse, pentru a ne indrepta. Daca expresia a derivat cumva din aceasta idee atunci nu ar fi tocmai gresita.

Intr-adevar, expresia poate fi inteleasa si in sensul de mustrare. Cu singuranta exista o pedagogie divina in ceea ce ne priveste, in care mustrarile cele de multe feluri isi au locul si rostul lor.

Pe mine ma doare insa atunci cand noi rostim si punem in practica, cu atata usurinta, aceasta expresie, intemeindu-ne nu pe adevarata iubire si dorinta sincera de indreptare a celuilalt, cat pe mandrie, iutimea la manie etc. Atunci, bataia, mustrarea, nu mai pot fi sub niciun chip "rupte din Rai", ci mai degraba "rupte din iad".

asa este! eu vorbeam strict de expresie nu de aplicarea ei practica.

Nu cruta pe feciorul tau de pedeapsa; chiar daca il lovesti cu varga, nu moare.
Tu il bati cu toiagul, dar scapi sufletul lui din imparatia mortii.

Varga si certarea aduc intelepciune, iar tanarul care este lasat (in voia apucaturilor lui) face rusine maicii sale.

http://www.crestinortodox.ro/diverse/cum-ne-crestem-copiii-sfantul-ioan-hrisostom-97779.html

O astfel de expresie, folosita in contexte variate, in care se ia in deradere o realitate a vietii noastre in Biserica este "mare cat o zi de post".

Expresia poate deveni adevarata cand postul este o formalitate. Dar cand este insotit de rugaciune si renuntare la pacate, postul nu ne mai apare drept "iarna grea", ci drept "primavara" a sufletului si trupului.

Putem sa fim si smecheri, sa alteram intelesul acelei expresii : "mare cat o zi de post", adica nu lunga, cum ne asteptam cu totii, ci mareata.

"Popa nu repeta de doua ori pentru o baba surda".

Ba repeta. Si nu numai de doua ori, ci de cate ori este nevoie. Un parinte duhovnicesc cunoaste "surzenia" pe care pacatul o naste in noi.

Repetitia se observa chiar si in slujbele bisericesti, in modul in care acestea sunt savarsite, in ciclul sarbatorilor, de la un an liturgic la altul.

Poate multi dintre noi am observat cum in subtitrarile filmelor americane unele expresii triviale sunt traduse in limba noastra prin "Sfinte Sisoe!". De unde pana unde alaturarea dintre acest mare sfant cuvios al Bisericii, un parinte din Pateric, si injuraturi?

Chiar si limbajul ne vadeste cat de mult am saracit...

Drumul la iad e pavat cu intentii bune...
 

O alta expresie care este intalnita tot asa de des in filme, care este total neadevarata. Si asta din cauza ca noi consideram ca intentia este .... sufletul faptei. Pentru ca orice fapta ( cel putin in teologia ortodoxa) are trup si suflet. Trupul este fapta insasi, iar sufletul este intentia.

Desigur asta nu inseamna ca faptele rele facute cu intentie buna sunt bune. Dar cred ca nici rele nu sunt ( cel putin, tot asa de rele decat cum ar fi cele care sunt facute exact in scop rau), asa cum nici cele bune nu sunt bune daca sunt facute in scop rau ( desi, mai degraba le-as spune rele, din cauza ca se poate face rau si chiar foarte mult rau cu o fapta buna, facuta unde trebuie....)


Cat despre expresia "Sfinte Sisoie!", chiar daca e zisa de multe ori cu scopul de a lua in ras, nu cred ca subliniaza decat faptul ca inainte poporul roman era, poate mai credincios decat in ziua de astazi, intrucat aceasta reprezinta o scurta rugaciune, asa cum cel ce se afla in primejdie nu poate sa zica repede "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajuta-mi!", sau "Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-mi", ci de multe ori "Doamne!", "Sfinte Dumnezeule!", "Sfinte Iisuse Hristoase!".....
Dar tot asa intalnim si in viata de zi cu zi, si nu numai la americani, in filme, ci chiar si noi zicem, sau in batjocura, in ras, nu numele Sfantului Sisoie, ci chiar al lui Dumnezeu.

Eu zic ca aceasta vorba, chiar daca pare a fi batjocoritoare, nu poate sa nu fie adevarata.
Pentru ca Sf. Liturghie nu se poate repeta pentru toti oamenii, pana se trezesc ei sa fie atenti la slujba si sa se roage lui Dumnezeu, daca ei nu fac nimic, si la fel, nici Dumnezeu nu sta dupa tine ca sa te mantuiasca la sfarsitul vietii, daca tu nu L-ai bagat in seama si ascultat si lucrat mantuirea ta.

Adica un alt fel de a zice: "Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga in traista.".

Pana si duhovnicul, te iarta o data, de doua ori, de trei ori, de patru ori, de o mie de ori. Dar daca tu insati nu faci nimic sa te indrepti, el si-a pierdut vremea cu tine, in loc ce putea sa il ajute pe altul, pe de-o parte; pe de alta parte, el e dator sa te si certe, ca sa realizezi ce faci. Dar pana la toata urma, nu te poate forta nici el, nici Dumnezeu, sa te indrepti.

Cat despre Sf. Slujbe, or fi ele prea repetate, timp de atatea sute de ani. Dar omul este facut sa sporeasca in ceea ce face, sa creasca in viata sa crestineasca, nu doar atata ca merge iarasi la acestea ca sa se plictiseasca, din cauza ca le-a auzit... anul trecut, si nu mai sunt de nivelul lui; ci dimpotriva, Duhul Sfant ne da mereu motive ca sa mergem la ele, si sa le ascultam.
La fel si cu rugaciunea gurii... La inceput e "Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma, pe mine pacatosul". Dar apoi, in timp, dupa multe eforturi, creste si aceasta, dupa capacitatea omului, in cea a mintii. Si dup-aceea in cea a inimii. Iar daca omul e capabil, creste si aceasta, mai departe.
O singura rugaciune, foarte scurta, vreo 10 cuvinte scurte, dar spusa de cate milioane de ori, ca sa... faca atatea lucruri bune, pe care nici nu le stim.