de ce va e teama in lume ?
 

apropo de subiectul "Dumnezeu ,Tata grijuliu cu copiii Sai!", deschid alt subiect. de ce va este cel mai tare frica in lumea asta ? in afara faptului ca ne este la toti frica sa nu ne mantuim si sa ajungem in iad..... si stiu ca in mod normal trebuie sa mergem cu incredere in Dumnezeu, ca totul va fi bine, ca are grija de noi si ca ne protejeaza, dar banuiesc ca fiecare om are temerile lui, mai multe sau mai putine.

pe mine ma infioara cand vad atatea crime, batai, violente, furturi, violuri .... ma debusoleaza total.... mai ales cand vad ca au de suferit copii, batrani, atatia oameni nevinovati ... :( parca iti e frica sa iesi si din casa, ma gandesc cu groaza ca peste vreo cativa ani tre sa las copiii sa mearga singuri la scoala, sa se joace singuri afara, sau sa se duca cu colegii lor undeva la plimbare sau un suc, cand stiu atatea cazuri de disparitii, de furturi de copii, de accidente cauzate din teribilismul altora....

deci cel mai tare mi-e frica de :
(si sper sa nu se aplice ca de ceea ce te temi, de aia nu scapi) :

- pierderea (dispartie, moarte) vreunui copil.
- pierderea (disparitie, divort, moarte) sotului.
- daca stau bine si ma gandesc, cred ca e cam atat ... daca mai gasesc ceva am sa mai scriu si alte temeri.

adica Doamne fereste de tragedii precum de cutremure, inundatii, boli, accidente, astea se pot intampla oricui, mergem inainte cu speranta ca Dumnezeu are grija de noi si ne protejeaza. un om poate ramane, fara o mana, fara un picior, fara un ochi, paralizat, fara casa, fara bani, daca ne pastram speranta putem iesi si trece, mai greu sau mai usor, dar intotdeauna cu ajutorul lui Dumnezeu, si peste astfel de tragedii. dar sa ne fereasca Dumnezeu de moartea sau indepartarea celor dragi de langa noi, cred ca e cea mai grea si dureroasa experienta posibila. eu tin foarte mult la familia mea si vreau sa o mai maresc chiar, si imi doresc sa ii am pe toti alaturi toata viata, oricat de greu ne-ar incerca viata.

La copii conteaza mult educatia si cat de mult are Dumnezeu grija de ei,dupa cum le vede sufletele. Sa fie invatati de mici sa fie niste luptatori,si sufleteste dar si trupeste. Sa nu fie delasatori,"moi",usor influentabili etc. Intr;adevar,e o problema delicata,si ma ma gandesc cu groaza daca peste 2-3 ani voi avea un copil numai eu stiu cat de greu im va fi. Mai ales sa fie fata... Dar trebuie sa ne punem nadejdea in Dumnezeu,El stie ce avem nevoie dinainte de a cere de la el. Credinta sa fie!

Doamne-ajuta!

Mie mi-e teama sa n-ajunga prostii sa ne conduca.

:))) Uite ca s-a adeverit!...desi uite ca si prostii tot de la Dumnezeu sunt!..acstia sunt conducatorii pe care-i atragem ca popor si pe care-i DORIM!

de ce va e teama in lume ?
 

Mi-e teama ca nu cumva sa nu imi mai vad pacatele mele si sa
incep sa le vad pe ale celorlalti.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Mi-e teama ca majoritatea oamenilor de pierderea unui om drag mie,din familie.
Mi-e teama de o moarte a mea prematura,inainte de batranete(vedem atatea cazuri la tv din pacate:()
Mi-e teama sa nu-mi pierd averea mea:CREDINTA fiindca ispitele pot aparea oricand,Doamne fereste-ne de ele.

Oricum Dumnezeu este cu noi,stie de ce ne este frica si atunci ne apara dar trebuia sa dam si noi dragoste,credinta si smerenie.

Numai bine

Mie imi este teama sa mor nepregatita.
Mi.e teama sa imi pierd rude(asta mai devreme sau mai tarziu ni se intampla la toti)
Mi.e teama de singuratate
Mi.e teama sa nu vina sfarsitul lumii cat sunt inca in viata

Trist
 

Cred ca cel mai mult ar trebui sa ne temem de pierdea iubirii si a smereniei.
Prea des aud ca oamenii se tem de saracie, de moarte, de faptul ca societatea nu-i accepta.
Prea tare ne-am lipit inima de cele materiale, si traim ca si cum dincolo nu ar mai fi nimic.
Dorim doar confort si rasfat si uitam ca menirea noastra este sa luptam pentru lumea cealalta care e nesfarsita.
Asta ne arata ca nu avem nici credinta, nici iubire.
Ca daca am avea credinta (=incredere in Dumnezeu) nu ne-am teme nici de moarte, nici nu ne-am mai stresa atat cu ce va fi in ziua de maine, si nu ne-am mai agata atat de cei din jur, nu am mai fi dependenti de ei.
Daca am avea iubire nu am mai fi asa de egoisti, si nu ne-am mai gandi la binele noastru, ci doar cum sa ne iubim si sa facem bine aproapelui, si nu ne-ar mai speria saracia, imaginea ce o au altii despre noi, bolile, nu am mai avea complexe etc.

Asa este cum spui tu f frumos.
Daca am avea aceste virtuti nu am mai avea teama.....Ne.am lasa in voia Lui Dumnezeu
Dar pt ca avem neputinte si scadem in credinta,iata ca avem si teama de cate ceva,fie chiar lumesc acel ceva .Nu am vazut om care sa nu planga la moartea copilului sau a unuia dintre parinti.Nu stiu cui nu ii e frica sa nu isi piarda serviciul,stiind 3 copii acasa.Nu zic ca tre sa traim cu teama asta,dar cand privim inauntrul nostru sa ne dam seama ca de fapt avem teama de ceva..e si asta o smerenie,nu?
Ce spui tu am citit si eu prin carti,dar nu am ajuns la masura aceasta

Mie imi este frica de iad,necuratii,intuneric si in general de tot ceea ce este negativ...boli,chinuri
Sa nu radeti de frica mea,insa abia cand am citit marturisirea unui sfant parinte despre experienta care i-a fost data-sa cunoasca iadul- abia atunci m-am hotarat sa-mi schimb existenta...

Teama de care pomenesti poate fi omeneasca sau de la diavol (exista chiar demoni ai fricii). De la Dumnezeu vine curajul: Indrazniti, Eu am biruit lumea.
De multe ori, teama vine din putina credinta (imi amintesc de episodul in care Petru a mers pe apa, chemat fiind de Hristos; in clipa in care s-a temut, s-a scufundat).

Imi este frica sa nu imi pierd linistea sufleteasca. Nu ca as aveao pe deplin dar atat cat am imi e frica sa nu o pierd. Si ma rog la bunul Dumnezeu sa imi dea si mai multa , multa ,multa, multa de tot . Atat de multa in cat sa trec prin cel mai mare necaz plutind.

Cel mai mult mă tem de o lume care îmi pare gata să îşi piardă osia. Mă tem de tembelizarea universală. Mă tem de un Gog şi Magog în stare să facă să pălească frumuseţea lumii şi să facă viaţa irespirabilă. Mă tem că ne rotim, tot mai repede, pe marginea unei pâlnii şi văd un sorb tulbure care stă să înghită tot ce poate.

Asta, strict la întrebarea de ce mi-e teamă în lume. În ceea ce priveşte de ce mi-e teamă mie personal: cel mai mult mi-e teamă de păcatele mele.

Frica mea cea mai sinistra in curs de desfasurare:(
 

Moartea iubirii.
Dragostea se imputineaza si din pacate nu trebuie sa privim prea departe pentru a simti si vedea acest fenomen cu totul si cu totul trist.

Nimic altceva nu ma intristeaza mai mult. :(

si cel mai tragic este ca aceasta uscaciune si adormire a sufletului nu poate fi stavilita!
:(

Sufletul este Iubire,Andrei,iar el nu moare,se afla in interiorul nostru la fel de viu,doar ca uneori ne pierdem,ratacim drumul catre el si atunci credem ca iubirea a murit,uitam cine suntem si cred ca asta s-a intamplat cu omenirea...a uitat cine este si de originea sa divina,de menirea sa aici.Probabil si aceasta ratacire face parte din procesul nostru de evolutie spirituala,cine stie...?
Si eu ma tem de multe ori de acelasi lucru:sa nu ma pierd in lume,in hatisuri si sabloane,uitand de esenta mea,de cine sunt cu adevarat si de menirea mea aici.
Mai am o temere:ca timpul este mult prea scurt si imi e frica sa nu ajung sa fac tot ceea ce am de facut pana sa plec,insa probabil si aceste ganduri fac parte din slaba mea credinta.
Un utilizator,caruia nu ii voi da numele, mi-a scris acum cateva zile pe privat ca se considera "un caldicel care merge in opturi prin viata",deci,nu un bun crestin.M-a amuzat pe moment expresia,insa cat adevar sta in ea...si de asta ma tem,sa nu raman si eu la nivelul de "caldut" fara sa aprofundez mai mult latura aceasta spirituala pe care o simt "Acasa".

Se zice ca ceea ce ofera siguranta unui om,ne spune multe despre el.
Mie imi da siguranta IUBIREA, manifestata sub toate formele ei.
Deci o eventuala lipsa a IUBIRII, m-ar arunca direct in bezna.Dar nu mi-e teama , pentru ca atata timp cat si dupa cea mai lunga noapte, rasare soarele, este un semn ca inca ni se mai da sansa SA IUBIM!

sunt patruns de teama incit nu mi-e frica de nimic,ce s-ar putea intimpla
 

de mi-e frica de ceva mi-e frica de Dumnezeu,sa nu ma paraseasca.

Nu pot spune ca am o teama personala, ci una colectiva. Cred ca omului n-ar trebui sa-i fie teama de nimic pe lume, dar mie mi-e teama de puterea pe care omul fara Dumnezeu a ajuns sa o aiba. Mi-e teama de inconstienta omului si de egoismul lui. Mi-e teama ca nu mai avem nici o putere asupra copiilor nostri, fiindca societatea ii transforma in brute fara de suflet. Mi-e teama ca vom ajunge sa avem de-ales intre cei foarte dragi sufletului nostru si cararea foarte ingusta si plina de suferinta, dar mantuitoare, a lui Dumnezeu, iar asta imi creaza un mare gol in suflet. Mi-e teama ca n-am sa fiu in stare sa discern binele de rau si ca voi fi stapanit de cine-stie-ce impresii "artistice"... Fiecare dintre noi isi propune sa vegheze, dar ochi avem si suntem orbi, urechi avem si nu auzim ce-ar trebui auzit!...

Mi-e cel mai teama ca il vom vedea pe Antihrist in actiune. Mila Domnului cu noi toti, ca sa ne putem pastra credinta in caz de vremuri mult mai grele.

Ai grijă, că frica de sfârşitul lumii nu-i prea sănătoasă. Sf. Părinţii ne sfătuiesc să ne îngrijim de sfârşitul nostru, nu al lumii. E bine să fim cu ochii în patru, dar să nu ne consumăm prea mult pentru acest fapt. Nu ştiu exact ce simţi tu, dar am zis pentru orice eventualitate.

N-am eu treaba de antihrist. Sa-si vada de pierzania lui! Eu sunt cu Hristos,din mila Lui...

Sfat
 

Draga Mirela, daca imi permiti si nu te superi, eu iti dau un sfat: nu mai spune public lucruri concrete de care te temi.

Pastreaza temerile pentru tine si spune-le lui Dumnezeu sau duhovnicului.

In al doilea rand, increde-te in Sfanta Maica a Domnului si cere-i ajutorul cand este vorba de copiii tai.

Uite o povestire a parintelui Cleopa (exista pe piata carti cu povestiri ale parintelui Cleopa, sunt f frumoase!):

Era o femeie văduvă, căreia îi murise soţul încă de când era tânără şi îi rămăseseră doi copilaşi. Şi biata femeie avea o gospodărie, dar era şi cinstitoare a lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, având în casa ei o icoană cu Maica Domnului purtând în braţe dumnezeiescul prunc. Şi ea i-a învăţat pe copii de mici să se închine, să zică Tată nostru, să zică Crezul şi, deocamdată, măcar rugăciunile cele mai scurte către Maica Domnului. Şi copiii întrebau, ca nişte prunci ce erau: „Mamă, dar cine e aceea de pe icoană?”. Şi ea le spunea: „Aceea e Mama voastră, adevărata voastră Mamă”. „Dar dumneata nu ne eşti mamă?”. Ea zicea: „Nu, Mama voastră cea adevărată este în ceruri şi o cheamă Maica Domnului”. „Dar cine e copilul acela pe care-l ţine ea în braţe?”, întrebau ei. „E Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a zidit pe noi şi Care a fost purtat în pântecele Maicii Domnului, pe Care L-a născut ea de la Duhul Sfânt şi a fost Dumnezeu şi om desăvârşit”.

Aşa îi învăţa biata mamă pe copii cine este Maica Domnului, şi-i învăţa pe dânşii din toată inima că Maica Domnului este adevărata Maică a lor. De aceea copiii, când se sculau dimineaţa, mai înainte de a vorbi cu mama lor, fugeau înaintea Maicii Domnului, făceau câteva metanii, ziceau Tatăl nostru şi apoi rugăciuni către Maica Domnului, cinstind-o pe dânsa, aşa mici cum erau, după puterea înţelegerii lor.

Iar odată biata femeie trebuia să se ducă să secere în ţarină şi nu avea cu cine să lase copiii. Dar avea obiceiul să lase copiii încuiaţi singuri în casa lor. Şi aşa a chemat copiii, le-a lăsat de mâncare şi le-a spus: „Voi rămâneţi acasă; eu mă duc la lucru, că am mult de secerat”. Iar copiii au întrebat: „Dar noi cu cine rămânem?”. „Iată, rămâneţi cu Mama voastră” – şi le-a arătat icoana Maicii Domnului, înaintea căreia ardea candela. Şi le-a mai spus: „Mama voastră rămâne cu voi şi o să vă apere, dar voi să fiţi cuminţi şi să vă rugaţi când o să fiţi la nevoie, să strigaţi la ea, că ea vă apără!”.

Copiii s-au încredinţat de la maica lor că nu rămân singuri, ci rămân cu Mama lor cea din ceruri. Şi s-a dus biata femeie degrabă la treburile ei, pe ţarină. Dar copiii rugându-se, mintea lor pururea se mişca şi nu sta într-un singur gând. Deci au uitat de sfaturile mamei. S-au rugat ei un timp, apoi s-au apucat de jucării şi au început să umble cu focul. Mama lor am spus că îi încuiase în casă, ca să nu iasă afară şi să nu plece de acasă, ştiind că abia peste o jumătate de zi se va întoarce înapoi. Şi copiii, umblând cu focul, casa a luat foc. Şi ei, când au văzut că au luat foc hainele din casă, covoarele şi ce mai era în ea, şi când au văzut că toată casa a luat foc şi nimeni nu putea sări să-l stingă, că era vară şi oamenii erau plecaţi la lucru, au fugit la icoana Maicii Domnului, s-au prins cu mâinile de icoană şi strigau: „Mamă, nu ne lăsa!”. Şi – o, minunile tale, Maica lui Dumnezeu! – casa a ars toată, dar focul nu s-a atins de peretele pe care era icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu împreună cu aceşti doi copilaşi!

Femeia a auzit în ţarină, că i-a adus vestea cineva: Măi femeie, să ştii că ţi-a ars casa! Iar ea, săraca, zice: „Vai de mine, că am lăsat copiii în casă!”. Dar acela nu ştia să-i spună de minunea ce s-a întâmplat cu copiii, ci-i spuse numai atâta: Du-te, că am auzit că este scrum casa ta! Ea când a auzit, biata, ştiind că a încuiat copiii în casă, a luat-o la fugă, că-i ieşea inima de alergare şi de spaimă. Şi când a ajuns la marginea satului, a întrebat: „Mi-a ars casa?”. Da, i se spuse, ţi-a ars casa, s-a văzut la dumneata foc mare şi s-au dus oamenii să-l stingă, dar casa a ars. Iar ea a strigat: „Maica Domnului, cum de ai lăsat copii mei, că eu în seama ta i-am lăsat!”. Şi văitându-se şi plângând, alerga aproape ca nebună. Şi când a ajuns, văzu cum se uita toată lumea la o minune preaslăvită: casa arsese, dar peretele cu icoana Maicii Domnului era neatins şi copilaşii se ţineau cu mâinile de icoană şi strigau: „Mamă, mamă!”. Şi văzând aceasta biata femeie, s-a aruncat prin foc la icoana Maicii Domnului şi cu mare recunoştinţă a mulţumit Maicii Domnului că pe acei prunci, pe care îi încredinţase ei, i-a păzit sănătoşi.

Aceasta v-am spus-o ca să vă arăt că cine are mamă şi ocrotitoare pe Maica Domnului, ea îl va apăra şi pe el, şi pe copiii lui, şi vitele lui, şi toată agoniseala lui. Să aveţi această credinţă întotdeauna, să nu vă lipsească acatistul şi cinstitul paraclis al Maicii Domnului din casă, şi ori la ce scârbă veţi ajunge, ori la ce necaz, chemaţi pe Maica Domnului din toată inima şi negreşit pururea va fi de faţă, cu grabnicul ei ajutor, cu preasfintele şi preaputernicele ei rugăciuni.

Să ştiţi că nu există suflet sub cer care şi-a pus nădejdea în Maica Domnului şi să rămâie ruşinat până la urmă. Prin rugăciunile ei va avea în veacul de acum linişte, alinare, acoperire şi sprijinire, iar în vremea morţii mila Maicii Domnului nu îl va lăsa; şi în ziua judecăţii, Maica Prea Sfântă va sta în genunchi înaintea Prea Sfântului şi Prea Dulcelui ei Fiu şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos şi va zice: „Doamne Dumnezeule şi Fiul meu, acest suflet necăjit, chiar dacă a greşit, dar pururea mi-a cerut să mă rog Ţie. Iartă-l, miluieşte-l şi fă cu dânsul milă”. Şi aşa vom câştiga prin rugăciunile Maicii Domnului milă şi în veacul de acum, şi în vremea morţii, şi în ziua judecăţii. Amin!

De oameni in primul rand, din pacate.
Dumnezeu si cei ai Lui ne ajuta, sunt cu noi. Dar oamenii (ne) fac atat rau...
Apoi de deruta, nestiinta si neputinta de a schimba ceva (lumea)...

Motto: ,,Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea." (Ioan 16:33)

Ma tem ca oamenii sa nu inlocuiasca bucuria cu nebunia,diversitatea cu garduri de sarma ghimpata,cultura cu demagogia,binele cu intunericul,viata cu un sir de circuite ale unui robot.Ma tem sa nu vad ziua in care sa nu mai ai cui sa-i spui ,,cele doua cuvinte" intrucat vor fi demodate,mi-e teama de ziua cand zgarie-norii ne vor strapunge si sufletul, mi-e teama ca indiferenta, rautatea,extremismul vor ajunge materii obligatorii de studiat la venirea pe lume a unui suflet.Mi-e teama sa nu se implineasca cele spuse de Ioan Ianolide:

,,In acest secol eroismul a fost invins de lasitate, calitatea coplesita de cantitate, omul dominat de tehnica; duhul a fost subordonat materiei, adevarul rastalmacit dialectic, bi­nele uitat de atata rautate, iar crestinii prigo­niti de anticrestini.

Lumea actuala este in plina invalmaseala, caci coordonatele ei principale fac viata insuportabila.Bogatii nu se mai satura de bogatii si vor sa stapaneasca pamantul, iar puternicii nu mai au limita in putere si reteaza orice opozitie din lume.Tehnica ne copleseste si pe noi si natura, devenind un cosmar. Nu vrem sa mai murim, din care cauza ca ucidem pruncii ce-si anunta aparitia la portile vietii. Ne uram intre noi, incat am devenit insensibili la suferinta reciproca ce ne-o cauzam. Simturile declansate, epuizate, denaturate au pus stapanire pe mintea oamenilor. Valorile acestei lumi izvorasc din egoism, materialism.Oare asa a procedat Mantuitorul? Oare asta e invatatura crestina? Oare asa se ajunge in imparatia lui Dumnezeu?

La mine temerea vine mai degraba atunci cand imi spun ca sunt stapan pe situatie. Cunosc foarte bine pasii pe care trebuie sa-i parcurg si imi scapa esentialul. Asa cum i se poate intampla unui preot care stie rugaciunile, tipicul, dar pierde din vedere ca ia parte la jerta Domnului. Deci imi este teama uneori sa nu treaca viata pe langa mine.

Oricât de bine ştie preotul rugăciunile şi tipicul, el este legat să ţină Liturghierul (sau, după caz, Orologhion-ul sau Moltivelnicul) deschise. Încălcarea acestei reguli este abatere liturgică gravă.
Tot aşa şi noi: oricât de bine ştim care este esenţialul, cartea sufletului nostru trebuie să fie mereu deschisă acolo.

Cea mai mare teama este aceea a ignorantei si a infumurarii!

Mie nu imi este teama de moarte ci sa nu fiu prins cu pacate

Mi-este teama sa nu mor traind pierderea credintei in iubirea Lui si risipirea puterii de a iubi fara tipare, pumnul de lut insufletit, OMUL....

Daca este sa-mi fie teama de ceva in viata, atunci imi este teama de mine insami. Oamenii iti pot face rau, dar raul devine desavarsit atunci cand ti-l faci tu insuti, atunci cand devii propriul rival si nu-ti mai poti gestiona pornirile, sentimentele si neputinta.
Nu intotdeauna vindecarea poate fi la indemana, insa controlul acestor neputinte poate face minuni si poate echilibra situatia.
Controlul il putem dobandi pornind de la constiinta a ceea ce este, a fost, poate fi sau va fi, in rationamentul aplicat intr-un mod cat mai benefic asupra situatiei.
Adevarata fericire pamanteana nu este decat constientizarea formei de nefericire de dincolo de noi.

Da, ades suntem sau devenim proprii nostri dusmani....De aceea cel mai teribil este "razboiul" cu noi insine......

Mi-e teama sa nu ajung sa nu vad padurea de copaci, sa nu fiu nerecunoscatoare si nemultumitoare pentru tot binele pe care mi l-a daruit Dumnezeu. Mi-e teama sa nu las lucrurile minunate si cu adevarat importante in plan secundar. Imi doresc sa traiesc aceasta viata frumos, cu bucurie si recunostinta si mi-e teama sa nu ma abat de la aceasta dorinta .