Parasirea cuibului parintesc
 

Buna seara,
Exista un subiect care m-a preocupatma mult in ultima vreme. Momentul in care copiii pleaca de acasa, pentru studii sau pentru a se casatori si a intemeia o familie. Avand si eu parinti, pe care ii iubesc si ii respet, ma intreb cum resimt ei acest, cat de greu le este. Nu vorbesc aici de faptul de a-i parasi, de a uita de ei, ci de faptul de a trai intr-o alta casa, la o anumita distanta de dansii. V-as multumi mult daca ati putea sa-mi povestiti din experientele dumneavoastra, atat de parinti cat si de copii care "si-au luat zborul".
Multumesc!

Consider ca este un moment marcat de emotie, de o oarecare teama, si de o parte si de alta. Insa este un moment aproape inevitabil in majoritatea situatiilor, si nu trebuie privit ca o "tragedie", varsand "siroaie de lacrimi".

Este o etapa benefica pentru tanar, fundamentala in procesul de maturizare, pentru ca ti se da intr-o mai mare masura posibilitatea sa faci exercitiul libertatii. Iar manifestarea libertatii presupune fara dar si poate, responsabilitate.

Eu abia dupa ce am parasit casa parinteasca, am invatat sa-mi apreciez mai mult parintii, sa vad cu alti ochi ostenelile si ateptarile lor. A trebuit sa plec, pentru a cunoaste ce este dorul de parinti si pentru a putea trai de fiecare data bucuria regasirii, bucuria imbratisarii parintesti.

Multumesc mult pentru cele scrise atat de frumos. Ati spart gheata, acum poate vor fi mai multe persoane care vor putea impartasi din trairile lor.

Eu cand am plecat prima data de acasa la facultate (in alta tara) am plans tot drumul de la Suceava la Bucuresti (7 ore). :D Dupa ce am inceput sa imi intalesc colegii mi-a (mai) trecut.

Inca nu cunosc aceasta experienta.
Consider insa ca abia atunci incepem a ne da seama de cat de autentica este maturizarea noastra interioara.

Daca te intelegi foarte bine cu parintii, e normal ca plecarea din casa lor sa aduca lacrimi. Dar sunt si situatii cand parintii nu se inteleg cu copiii, cand acestia le fac copiilor viata un cosmar. In situatiile din urma, plecare din aceasta casa este o eliberare.

Daca te-ai inteles cu ei si ai parasit casa, e bine sa porti neincetat cu tine buna intelegere. Nu te poti simti ca acasa oriunde, dar e minunat sa faci din orice loc un "acasa". Sa-i vizitezi si sa le vorbesti cat mai des.

Copiii care au fost crescuti in "puf" si au totul pe tava de la parinti e lesne de inteles ca vor suferi,le va fi grea acomodarea. Dar in rest nu vad nimic tragic in asta,este ceva normal,firesc. Unii tineri abia asteapta sa plece de la parinti,sa aiba casa lor,familia lor,independenta etc. iar altii vad in asta o "durere". De ce? Oare voi,tinerii care ganditi asa,nu v-ati saturat sa fiti o povara pentru ai vostri? Nu v-ati saturat sa munceasca altii pentru voi? Nu v-ati saturat sa va poarte altii de grija? Eu unul m-as simti prost si mi-ar fi rusine fata de ei sa ezit in a o lua pe drumul meu. S-au chinuit destul cu mine 21 de ani,si de acum inainte sa raman tot un parazit pentru familia mea? Nu mi se pare normal.

Deci curaj :1:

Raul, nu toti au fost crescuti in puf. Si sa nu pierzi din vedere ca sunt si copii care se angajeaza si isi intretin parintii. Asa ca nu toti sunt o povara pentru parinti.

Pai nu toti,dar in majoritatea cazurilor copii sunt o povara,parintii se chinuie cu noi de la nastere pana la maturitate. Si stai linistit ca cel putin pana la 14-16 ani nu munceste niciun copil,deci tot e un deceniu jumatate de parazitism in sanul familiei (parintilor). Ma rog,e doar o varianta,nu o luati ca pe ceva strict in toate cazurile.

N-as vedea totul asa de dramatic... nu cred ca e parazitism. E perioada in care omul ar trebui sa primeasca exact ce-i trebuie in viata. Daca 10 ani parintii te-au ingrijit oarecum fara un profit vizibil, atunci trebuie sa sti ca spre finalul vietii lor va trebui sa le inapoiezi aceasta atentie.

http://www.youtube.com/watch?v=mNK6h1dfy2o

Eu deabia am asteptat sa plec de acasa, iar acum deabia astept sa ma intorc. Cand ma intalnesc cu parintii ei isi cer iertare ca m-a batut iar eu le multumesc ca au facut-o (meritam, intelegeam ce mi se spune dar nu voiam sa ascult).

PS: La 17 ani mi-am cumparat motocicleta si nu din banii parintilor - tata miner pensionar, mama casnica si 4 copii. ;)

Deci copiii intr-o familie sunt paraziti, Raul...
Cel mai bine ar fi sa nu ne mai intemeiem familii, adica de ce sa crestem si sa ne chinuim cu paraziti...Mai bine sa muncim si sa cheltuim banii cu noi insine...eh, parazitii astia de copii. Auzi, sa stea 14 ani pe spinarea parintilor! Sau chiar 20! Sau sa mai accepte ajutor si dupa 20 de ani! Cata neobrazare!

Raul: a creste copii nu este o forma de a creste paraziti, ci este rolul principal al unei familii, felul in care ea se mantuieste. Asta este datoria parintilor: sa isi creasca copiii. Nu este o corvoada, nici o povara, nici o chestie care este peste putearea pamenilor, ci asa este de cand e lumea si este vointa lui Dumnezeu. Este si o jertfa care trebuie acceptata cu dragoste. Da, familia se intemeiaza pe dragoste, si copii se cresc cu dragoste.

De fapt, la noi e invers problema, parintii care vor sa ramai la ei, sau cat mai aproape. Ma uit la mama verisoarei mele care abia asteapta sa se termine facultatea fetei sa nu-i mai poarte de grija "pe acolo". Si sunt si alti parinti care nu vor sa-si lase copii sa fie prea departe, in special cei pentru care nu a existat in viata decat un rol, acela de parinte. Pe mine ma face bunica si fratele (si mai nou si mama) sa culpabilizez pe acest motiv.

Dragilor, nu va certati. Sunt sigura ca nu a vrut sa zica despre copii ca ar fi paraziti, ci ca de la o anumita varsta, mai inaintata, atunci cand ar trebui sa aiba propria familie si proprii copii, poate fi o povara pentru parinti sa continuie sa plateasca totul pt ei, sa le faca mancare ca atunci cand erau mici, etc. Sunt cazuri si mai grave, in care "copiii" iau pensia parintilor sau bunicilor sau le fac nu stiu ce necazuri.

Eu cred ca nu e bine sa judecam.
Eu unul abia am asteptat sa plec, dar relatia cu parintii mei nu a fost niciodata prea buna. Cred ca depinde de fiecare si variaza de la persoana la persoana cand plecam, dar sunt de acord cu faptul ca odata si odata trebuie sa o facem.

Ai inteles ideea :1: Se pare ca @Noesisaa a luat prea ad-literam tot ce am scris (eu am un stil mai aparte,sunt mai categoric,zic lucrurile mai pe fata cu riscul de a folosi o exprimare mai "violenta"). Da,stiu ca e datoria parintilor sa-si creasca copiii,e normal si firesc,si deasemenea stiu ca o fac cu drag. Insa trebuie sa constientizam ca nu putem sta la infinit pe spinarea lor. Ar fi nedrept,ar fi necinstit,ar fi urat din partea noastra si lipsa de omenie! E ca si cum as veni eu la unul/una dintre voi acasa si m-ati gazdui (din mila). Nu e logic ca dupa o zi,doua,trei sa plec?? Poate chiar o faceti cu drag si m-ati tine chiar si un an sau doi,fara sa cartiti,fiind constienti/constiente ca imi faceti un bine,o milostenie etc. Dar CONSTIINTA mea nu trebuie sa se trezeasca?? Nu trebuie sa-mi spun: ajunge!? Adica stiti cum e,trebuie sa-mi fie mie rusine nu sa astept sa mi se bata obrazul. Sper ca ati inteles ideea.
Deci e normal ca un copil pana la o varsta sa stea cu parintii (e si datoria lor sa-l creasca),dar in momentul in care copilul a crescut,e bine,e sanatos,e BUN DE MUNCA,la ce sa-si mai paraziteze parintii? Oare nu vor avea si ei altele pe cap odata cu batranetea? Plus ca in cativa ani va fi DATORIA noastra sa avem grija de ei! Si cum o vom face daca toata viata am fost nist lepre?? Scuzati-mi inca o data acest derapaj verbal insa nu stiu cum sa ma mai fac inteles,ca orice as spune primesc numai raspunsuri "filozofice" si critici. Incercati sa intelegeti ideea!!!

Doamne-ajuta!

Si ti-au reprosat ceva cand ai plecat? Acum depinde si cat de departe ai plecat. De exemplu eu nu as putea sa merg sa-i vad pe fiecare saptamana si poate nici pe fiecare luna (desi vorbim cam in fiecare seara)...Si ma simt vinovata...Dar ii vizitez cand pot si raman ceva timp, apoi, cand trebuie sa plec, jale mare pe mama si bunica.

Lasa ca si bunica mea e la fel,mereu cand o vizitam si ne vine randul sa plecam... jale mare. Asa sunt ei,ce sa le faci. Pana la urma e ceva firesc sa pleci de la "cuibul" parintesc. Tu la ce distanta esti de ai tai? Ai plecat sau inca nu dar te pregatesti sa o faci?

Copii o povara? WOOOW...poi dragule....eu pentru mama mea niciodata n-am fost o povara , nici cand am zacut nemiscata pe pat destula vreme....Niciodata un copil nu devine povara parintelui sau....Poate daca se transforma intr-o lipitoare si suge "pensia" batranilor si le ia si masina ca sa se dea cum ziceti voi "rotund"....poate atunci unii parinti mai judeca asa cum zici tu...Insa chiar si atunci.....tot ramane puiul mamei sau al tatei acel suflet....Se vede clar ca nu esti parinte si nici experienta de genu , nu ai....dar i like u !

1. Am spus foarte clar ca parintii NU ne considera povara,dar trebuie sa ne consideram noi,din "obraz" si din bun simt! Am exemplificat mai sus... citeste.
2. Nici tu nu esti parinte. Deci ce relevanta are asta?

Nu Raoul...ACUM nu mai sunt parinte...dar nu inseamna ca odata n-as fi fost...Deci atentie...

In cazul asta imi pare sincer rau :2:

Ramane sa te concentrezi pe puntul 1. Am spus destul de clar ce gandesc.

Da, am plecat acum 2 ani si jumatate la studii in strainatate. Din orasul unde sunt fac cam la 2 ore si jumatate in avion pana in Bucuresti (acolo locuiesc ai mei).

Urmează și eu să-mi iau zborul. :4:

Dumnezeu sa-ti ajute si sa te ghideze in toate! Cu mine a fost atat de Bun! Multumesc Lui pentru toate!

Lasa,nu te intrista,e ceva normal. Si eu am mai plecat de-acasa,si cel mai probabil in cateva zile (cel mult saptamani) o voi face iar. Asta este,mi se pare ceva absolut firesc. Deci curaj :1: Daca acel "89" de la nicknameul tau e anul nasterii inseamna ca esti de aceeasi varsta cu mine,si eu fiind nascut tot atunci. Deci nu esti singura si nu consider ca este un motiv de tristete pt tine si nu ar trebui sa fie nici pt ai tai. Avem deja o varsta,trebuie sa ne luam zborul ;)

@Camy... succes si tie :1:

Depinde de parinti.
Sunt o parte, mica ce e drept, care abia asteapta sa scape de ingrijit copii. Insa marea masa se streseaza destul de mult cand le pleaca copilul de acasa si in primii ani( daca e bine, daca a mancat, daca are hainute), dupa incet, incet se resemneaza. Mai ales daca au un singur copil, sau doi dar pleaca in acelasi timp, e destul de greu.
De aceea parintilor trebuie sa li se acorde atentia necesara, chiar si mai de departe (prin telefon de exemplu), macar pana se obisnuiesc, ca sa le fie macar un pic mai usor.

Mulțumesc! :6:

Pana la urma aproape toti oamenii,isi lasa parintii pentru as face propria familie.

Așa scrie și la Biblie că e normal.

Multumesc pentru incurajare! Si da, '89 e anul nasterii mele.

Exact asa este, ai dreptate in ce ai scris mai sus.

Nu ai pt. ce,iti doresc sa fii tare si in continuare! :1:

Scuze, cum sa intelegem "ACUM nu mai sunt parinte"....???? Poti sa fii la un moment dat parinte si apoi la un alt moment dat sa nu mai fii?

Revin si sper din suflet ca nu e vorba de o pierdere.....