Adevarata pocainta implica metanoia! versus, vedeti cata paranoia pioasa exista!

din cate stiam eu,pocainta intervenea decate ori faceam ceva rau...intrebarea mea este daca este posibil ( si cum? ) sa nu mai fac niciodata nimic rau ca sa nu mai am nevoie de pocainta...
sau pocainta trebuie sa ma insoteasca ca un mod de viata ...mi-am adus aminte ca in Biblie scrie "Pocaiti-va pentru ca vine Imparatia lui Dumnezeu" ..."Dumnezeu nu vrea moartea pacatosului..." "am venit sa-Mi dau viata pentru cei pacatosi..." daca nu gresesc...poate sa ma lamureasca cineva?
multumesc,mihaiporubin

Este o vorba care spune: Este omeneste a gresi, dar este diavoleste a persista in gresala! Adica Taina Spovedaniei sau Pocainta, caci despre ea este vorba, este o taina care se repeta, si care are drept efect, curatarea hainei botezului, adica iertarea de pacatele savarsite, prin preot care il preinchipuie pe Hristos, de fapt El, Iisus Hristos este Cel care ne iarta pacatele atunci la Taina Spovedaniei! Cu ajutorul acestei Taine care ne impartaseste harul de viata datator al Lui Dumnezeu, si cu propria noastra vointa si infranare, vom reusi sa nu mai repetam greseala!

[color=red]Harul Lui Dumnezeu care ni se impartaseste prin Sfintele Taine, actioneaza sinergic, adica este co-lucrator, impreuna lucrator cu propria noastra vointa![/color] numai asa este eficient.

[color=red]Adevarata pocainta implica metanoia[/color]
Metanoia inseamna schimbare in esenta (metamorfozare daca vreti). Prin metanoia vorbim de o schimbare radicala totala. Prin pocainta intelegem o schimbare a omului pacatos in unul duhovnicesc, iar schimbarea vine din interior o schimbare a inimii, a duhului

Abell, [color=red]metanoia este intoarcerea mintii de la cele lumesti, trecatoare si pacatoase, stricacioase ale lumii acesteia, catre cele nestricacioase ale Lui Dumnezeu. Intoarcerea mintii (inclusiv a celor ce le cugetam) de la cele lumesti, catre cele duhovnicesti![/color]:)

[color=red]Si cum se obtine asta? [/color]

Se obtine dupa voia Lui Dumnezeu si straduinta fiecaruia.
De mare folos si ajutor este preotul duhovnic, Sfintele Taine, si vointa proprie de a nu mai savarsi pacatul, impreuna cu lepadarea treptata de sine!

Omul se naste cu pacatul stramosesc (vezi Adam si Eva)si atunci nu putem spune ca suntem fara de pacat.Este adevarat ca acest pacat prin Taina Sfantului Botez se sterge, iar nasul de botez marturiseste pentru noi lepadarea de satana si unirea cu Dumnezeu.Dar, vine o vreme cand devenim responsabili de faptele noastre (si nu numai de fapte ci si de ganduri, gesturi etc)si trebuie sa stim ca tot ceea ce il supara pe Dumnezeu,pe aproapele nostru si ceea ce face rau trupului nostru inseamna pacat.

Pai exact aici se arata necesitatea administrarii, a savarsirii si acordarii celor sapte Taine in Biserica Drept-maritoare!
Om fiind nu poti sa nu pacatuiest (fara de pacat a fost numai Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Om adevarat si Dumnezeu adevarat!), si atunci de cate ori pacatuim, haina botezului se murdareste, se pateaza si se cade sa o curatim, prin Sfintele Taine.
Intai, Taina Marturisirii (a Pocaintei), prin care omul isi cere iertare pentru greselile sale, si in acelasi timp isi exprima acordul de vointa cu VOINTA LUI DUMNEZEU, spre a nu mai savarsi pacatul, si a i se impartasi harul necesar, puterea necesara de a nu mai pacatui. Nepacatuirea, este o stare de bine, data de o lucrare sinergica (adica impreuna lucrare, a vointei umane cu harul Lui Dumnezeu!, in Sfanta Taina a Marturisirii! a pocaintei!)
Nu poti in viata fiind si om sa nu pacatuiesti, este o mandrie desarta, luciferica ceea ce cugeti tu mihaiporubin, insasi acesta fiind pacat! Iar daca intradevar cugeti aceasta cu gand smerit, ai nevoie de putere, har de la Dumnezeu, pe care il poti avea in Biserica, prin savarsirea si administrarea dar si acordarea corecta a Sfintelor Taine,de catre preotul duhovnic, in speta Tainei Marturisirii.

dragul meu:)nu trebuie sa gandesti sa adeparte pt ca Dumnezeu nu vrea moartea nimanui gandeste ca ,Dumnezeu nu la omorat nici pe satana, bachiar ia oferit sansa sa fie ceea ce sia dorit un imparat puternic dar in intuneric in urat... intelegi gandeste pozitiv Dumnezeu nu vrea decat ca noi sa ne recunoastem greselile si sa ne le mai comitem... Si eu mai cred ca asta a mai asteptat Dumnezeu de la satan sa isi recunoasca greselile py a fii iertat dar spre ne fericirea lui Dumnezeu nu afacuto si dincontra incearca sa fie mai puternic decat Dumnezeu... Iti poti imagina tu cata vointa si rabdare are Dumnezeu de a asteptat Dumnezeu atatea mii de ani pt pocainta lui satan da ca e sa fie asa ... Iar cu biblia nu vreau sa te fa sa nu o mai citesti... pt ca as gresi si as face cel mai mare pacat... dar din pacate sunt foarte multe greseli si asata datorita transaltorilor ce u traduso.... Sunt mici si totusi mari erori in Biblie Nu in noul testamnet si in vechiul si hai sa iti dau un exemplu... Adam si Eva au avut 2 copii da ,pe Cain si pe Abel.Cain la omoarta pe Abel, iar lui Cain dupa ce la omorat pe fratele sau isa artat Dumnezeu si la insemnat pt a nu-l omora oameni... nu? Si acum e acum care sunt acei oameni cand noi stim ca nu existau decat Adam,Eva si copii, erau decat 4 persoane pe panat unde e restul de oameni ... intelegi dar asta nu e datorita bibliei si datorita celor ce au tradus-o.Asa ca adac te intereseaza mai mult viata si vrei sa poti fii ceea ce Dumnezeu vrea Un discipol apucate si studiaza biblia citeste noul si incerca sa descifrezi si pe vechiul care f forte greu acum nu pot spune mai multe lucruri dar daca vrei sa discutma despre aceste teme ma poti contacta la adresa de e-mail goby2005_22@yahoo.com te salut si Dumnezeu sa fie cu tine

Pocainta are mare putere

Dumnezeu este foarte aproape de noi, dar si la mare inaltime. Pentru ca cineva sa-L indoaie pe Dumnezeu, sa-L faca sa se coboare si sa ramana cu el trebuie sa se smereasca si sa se pocaiasca. Atunci preamilostivul Dumnezeu vazand smerenia lui, il inalta pana la ceruri si-l iubeste foarte mult. " Bucurie se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste"...
Cat timp omul se afla departe de Dumnezeu, este in afara de sine. Vezi, in Evanghelie scrie ca fiul risipitor " venindu-si in sine, a spus: "Merge-voi la tatal meu". Cat timp traise in pacat, era in afara de el, nu era rational...
Un gand smerit sa-si aduca omul in minte si s-a mantuit. Desigur trebuie sa fie insotit si de suspinul launtric, de zdrobirea launtrica. Pentru ca gandul este gand, dar exista si inima. Daca gresesc si ma pocaiesc sunt iertat in aceeasi clipa.
Cuviosul Paisie Aghioritul - "Nevointa duhovniceasca"

nu uitati, pocainta trebuie traita zi de zi, lucrati mantuirea voastra

the_fisher_2004, Gabriela-Ionela - va multumesc pentru mesaje.
Stiam intr-un mod abstract ce inseamna pocainta. Ma gandeam ca inseamna sa fii extraordinar de trist pentru ce ai facut, sa plangi toata ziua.
Insa pocainta nu inseamna doar lacrimi. Pocainta poate sa fie facuta si cu zambetul pe buze:
1. schimbare in gandire si realizarea pacatului
2. post si rugaciune
3. urmarea binelui si lepadarea de tot raul

nici unul dintre cei 3 pasi nu cere neaparat o sfasiere de tristete.

Urmarile pactului stramosesc nu se sterg odata cu botezul, altfel dupa botez, noi nu am mai avea inclinatie spre pacat. Am putea spune ca suntem la fel cu Adam si Eva, inainte de caderea in pacat.

Pocainta.

Intai, pocainta vine din verbul metanoeo, substantivul metanoia. Inseamna schimbare fundamentala, esentiala. Sau metamorfoza. In acelasi timp se refera la minte. Tradus se exprima "schimbare mintii", "metamorfozarea mintii". Este vorba de trecerea de la sistemul de gandire lumesc la cel duhovnicesc. Aceasta are loc atunci cand un om se naste din nou, cum explica Biblia.

Pocainta in ebraica provine de la un cuvant care inseamna intoarcere. Mergeam intr-o directie si acum mergem in alta directie.

Va rog sa observati ca ambele sensuri presupun doua stari. O stare veche a pacatului si una noua, transformata. Prin urmare, orice om care se pocaieste trebuie sa indeplineasca cel putin aceste doua conditii: sa fi fost pamantesc si sa fi mers spre moarte, iar acum sa fie duhovnicesc si sa mearga spre viata. Apoi este a treia conditie, pocainta propriu-zisa, care in acest caz este un eveniment identificabil.

Mai exista si pocainta maturizarii spirituale. Aceasta difera de pocainta descrisa mai sus si poate fi intalnita pe parcursul unui intreg proces de sfintire al credinciosului. Dar aceasta o presupune pe prima.

Nu ne nastem crestini. Devenim. Prin nasterea din nou. Ne nastem oameni, firesti. Devenim prin nasterea din nou crestini, prin credinta noastra, prin pocainta. Nu exista alta cale decat cea descrisa de Domnul Isus si de Noul Testament.

Dumnezeu sa ne miluiasca.

(Marcu 1, 15).
Pocăinţa este Taina prin care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi se mărturisesc înaintea preotului.
Pocăinţa este, după Sfântul Ioan Damaschin, întoarcerea dintru cea afară de fire la cea după fire, şi de la diavolul către Dumnezeu, prin nevoinţă şi osteneală. Altfel spus, ea este întoarcerea de bună voie de la greşeală către binele cel împotrivă. Pocăinţa are patru părţi: 1. căinţa sau zdrobirea inimii; 2. mărturisirea păcatelor prin viu grai; 3. facerea canonului; şi 4. dezlegarea păcatelor. Nici un duhovnic nu are voie să facă dezlegare aceluia care nu primeşte să facă un anumit canon ce i se rânduieşte .
Pocăinţa, ca taină, a fost anunţată şi instituită de Mântuitorul, Care a vestit-o atunci când a spus lui Petru şi, prin el, şi celorlalţi apostoli: Şi îţi voi da cheile împărăţiei Cerului şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri; şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri (Matei 16, 19). De asemenea, a mai anunţat Pocăinţa când le-a spus tuturor apostolilor Săi: Adevărat grăiesc vouă, oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer; şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer (Matei 18, 18) şi a instituit-o după Învierea Sa, ca pe una din roadele Învierii Sale, când, arătându-se apostolilor Săi, le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22–25).
În legea lui Moise nu exista pocăinţă, ci răzbunare împotriva păcătosului, moartea răsplătindu-se cu moarte, ucigaşul fiind scos chiar de la altar spre a fi omorât: …viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie (Ieş. 21, 12–25). Cine purta vreo povară pe el sâmbăta sau făcea vreo lucrare, chiar de s-ar fi căit şi ar fi făgăduit că nu mai face, nu era iertat, şi trebuia neapărat să moară. Cine ar fi făcut foc în casă sâmbăta, nu era iertat, ci trebuia omorât (Ieş. 31, 12–15; Num. 15, 32–36). De făcea cineva desfrânare, negreşit trebuia omorât (Lev. 20, 10-21) şi altele de acest fel.
Astfel era legea dată evreilor. Dar în Legea cea Nouă a lui Hristos, Evanghelia sau Legea credinţei (Rom. 3, 27–28), oare este tot aşa? Nu! Hotărât, nu! Căci Dumnezeu a trimis pe Sfântul Ioan Botezătorul să strige: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor... Faceţi voi roade vrednice de pocăinţă (Matei 3, 1–8). Cine are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă la fel. Vameşilor (un fel de preceptori) le spunea: Să nu cereţi nimic mai mult decât ce vă este rânduit. Ostaşilor, care întrebau şi ei ce să facă spre a fi iertaţi, le spunea: Să nu asupriţi pe nimeni, nici să pârâţi şi să vă mulţumiţi cu solda voastră (Luca 3, 11–14).
Venind Hristos, zicea: Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Marcu 1, 15); Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci Împărăţia lui Dumnezeu se vesteşte şi fiecare se sileşte spre ea (Luca 16, 16). Căci Legea a fost dată prin Moise, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos (Ioan 1, 17). Iar marele Apostol Pavel ne spune: Hristos este sfârşitul Legii (Rom. 10, 4; 6, 14; 7, 1–6) şi cine crede în Iisus este prin El iertat de toate lucrurile de care n-a putut fi iertat prin Legea lui Moise (Fapte 13, 38–39).
Pocăinţa a fost prezisă de prooroci, după cum este scris: Spune-le: viu sunt Eu, zice Domnul, nu voiesc moartea (osânda) păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi în păcat, casa lui Israel (a creştinătăţii)? (Iez. 33, 11; Isaia 1, 16–18; 43, 25–26; 44, 21–23). Şi prin Osia zice Duhul Sfânt: Întoarce-te, Israele (creştine), la Domnul Dumnezeul tău, că tu te-ai poticnit din pricina fărădelegii tale. Găsiţi rugi de pocăinţă, întoarceţi-vă către Domnul şi-I ziceţi Lui: Iartă-ne orice fărădelege, ca să ne bucurăm de milostivirea Ta şi să aducem, în loc de tauri, lauda buzelor noastre (Os. 14, 2–3). În psalmi, de asemenea, se vorbeşte mult despre iertarea prin pocăinţă.
Pocăinţa constă în întoarcerea la Hristos şi la învăţătura Evangheliei Sale; în întoarcerea de la calea cea rea, la cea bună, adică pe calea Bisericii. Pocăinţa constă în a fugi de calea cea rea a desfătărilor şi a umbla pe calea cea strâmtă şi aspră (Matei 7, 13–14). Pocăinţa constă în a-ţi părea rău de relele pe care le-ai făcut şi să te hotărăşti să nu le mai faci (II Petru 2, 20–22). Pocăinţa constă în a-ţi mărturisi păcatele la preot (I Ioan 1, 9; Luca 17, 11–14; Ioan 20, 19–23; Matei 16, 18–19; 18, 18; Fapte 19, 18).
Pildă de iertare a păcatelor prin preot a arătat Domnul în iertarea slăbănogului (Matei 9, 1–8), a femeii păcătoase (Maria Magdalena) (Luca 7, 36–50), la întoarcerea fiului risipitor (Luca 15, 11–32), în neosândirea femeii care a fost prinsă în desfrânare (Ioan 8, 1–11).
În scurt, Domnul nostru Iisus Hristos, după cum Însuşi arată, Fiul Omului a venit ca să mântuiască pe cel pierdut, să caute oaia pierdută, să mântuiască pe cei păcătoşi ce se pocăiesc (Matei 18, 11–14), căci nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9, 12, Luca 19, 1–10). Idealul credinţei creştine este ca nimeni să nu mai păcătuiască, însă spune Sfântul Evanghelist Ioan: Copiii mei, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un mijlocitor, pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi. Adică jertfa ce se face în Sfântul Altar, la biserică (I Ioan 2, 1–2).
Sectarul: Mărturisirea păcatelor cu pocăinţă nu trebuie făcută preotului, ci celorlalţi credincioşi; ea nu trebuie să fie secretă, ci dimpotrivă publică. Aşa reiese din cuvintele Scripturii: Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul (Iacov 5, 16).
Preotul: Numai cei ce au darul preoţiei pot săvârşi această Taină, pentru că numai apostolilor – şi, prin ei, urmaşilor lor care au darul preoţiei – le-a încredinţat Mântuitorul puterea şi dreptul de a ierta şi de a ţine păcatele, de a lega şi a dezlega (Matei 16, 19; 18, 18 ş.a.). Iar expresia «unul altuia» (Iacov 5, 16), «unul» înseamnă credincios care se pocăieşte şi cere dezlegarea păcatelor şi «altuia» preotul, care primeşte pocăinţa credinciosului. Când marele Apostol Pavel a predicat Evanghelia lui Hristos în Efes, mulţi dintre cei ce crezuseră veneau să se mărturisească şi să-şi spună faptele lor (Fapte 19, 18). Dar la cine veneau, decât numai la marele Apostol Pavel, spre a primi de la el iertarea păcatelor. Fiindcă numai apostolii lui Hristos au primit o putere ca aceasta, de a lega sau dezlega păcatele oamenilor.
Iarăşi vedem că Sfântul Apostol Pavel a excomunicat şi iarăşi a primit în Biserică – după ce s-a pocăit – pe cel ce făptuise un mare păcat în Corint (vezi I Cor. 5 şi II Cor. 2, 5–11). Acelaşi Apostol Pavel a dat satanei pe Imeneu şi pe Alexandru, scoţându-i pe ei din împărăţia lui Dumnezeu, care este Biserica, şi dându-i pe ei diavolului, ca să se înveţe să nu hulească (I Tim. 1, 20). Aşadar, puterea de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, precum şi puterea disciplinară în Biserica Sa, Hristos a dat-o sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, iar nu la toţi oamenii de rând, aşa cum rău şi sucit înţelegeţi voi sectarii. La dreapta judecată a lui Hristos veţi vedea cine a primit puterea pe pământ, dată de El, spre a dezlega şi a ierta păcatele oamenilor, dar atunci va fi prea târziu.
Sectarul: Mărturisirea trebuie făcută direct lui Dumnezeu şi nu preoţilor. Căci noi trebuie să zicem cu psalmistul, adresându-ne de-a dreptul lui Dumnezeu: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi, după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Ps. 50, 1–4). Acelaşi psalmist zice, adresându-se, de asemenea, direct lui Dumnezeu: Păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea n-am ascuns-o împotriva mea. Zis-am: mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu (Ps. 31, 5). Iată deci că mărturisirea păcatelor trebuie făcută direct lui Dumnezeu iar nu preotului.
Preotul: Văd că dumneata eşti surd cu totul la cele ce ai auzit până acum. Dumneata nu crezi nici în Hristos după dreapta credinţă şi nici în puterea dată de El apostolilor şi urmaşilor lor în Biserica Sa. Ţi-am arătat în cele de mai sus că nu toţi oamenii au puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor şi, prin urmare, nu la oricine ne putem mărturisi păcatele noastre spre a primi dezlegare şi iertare.
La toate acestea te-ai făcut mut şu surd şi nu mi-ai răspuns cele ce se cuvenea. Iar acum vii cu alte citate din psalmi, pe care le aduci unde nu este cazul. Într-adevăr, aşa era în Vechiul Testament, unde mărturisirea se făcea direct lui Dumnezeu, căci în altă formă nu se putea face. Dar mărturisirea aceasta era numai o pocăinţă, iar nu o Taină a pocăinţei, de vreme ce în Legea Veche, nici preoţia nu era o Taină prin care preoţii să fi primit de la Dumnezeu puterea de «a lega» sau «a dezlega», de «a ierta» sau de «a ţine» păcatele oamenilor. Aceste două Taine s-au instituit de-abia în Noul Testament, anume după Învierea Domnului şi după ce El a trimis în lume pe Duhul Sfânt cu darurile Sale sfinţitoare.
Cu toate acestea, chiar şi în Vechiul Testament se întâlnesc cazuri când mărturisirea păcatelor nu se făcea direct lui Dumnezeu. Aşa, de pildă, însuşi Psalmistul David s-a mărturisit lui Natan Proorocul (II Regi 12, 12), iar Aaron s-a mărturisit cu căinţă lui Moise, şi nu direct lui Dumnezeu (Num. 3, 11–22). Iată, deci, că şi în pocăinţa Vechiului Testament exista posibilitatea mărturisirii indirecte.
Sectarul: Iertarea păcatelor vine direct de la Dumnezeu, nu prin mijlocirea preoţilor, căci aşa ne-a învăţat Mântuitorul să cerem: Şi ne iartă nouă greşelile noastre... (Matei 6, 12). De la Dumnezeu direct au primit iertare: slăbănogul din Capernaum (Marcu 2, 5; Luca 5, 20); femeia păcătoasă în casa lui Simon (Luca 7, 48); vameşul în templu (Luca 18, 13), tâlharul pe cruce (Luca 23, 43) ş.a. Nici unul dintre aceştia nu a avut nevoie de mijlocirea preoţilor spre a primi iertarea. Tot aşa, nici noi nu avem nevoie de preoţi şi de mijlocirea lor pentru noi.
Preotul: Ca şi mai înainte, tot aşa şi acum ai adus nişte citate din Sfânta Scriptură prin care ţi se pare că poţi să susţii rătăcirea în care petreci împreună cu toţi asemenea. Dar nu este deloc aşa cum gândeşti dumneata. Textele de mai sus nu au nimic de-a face cu Taina Pocăinţei şi cu mărturisirea păcatelor la preot, căci ele se referă la întâmplări petrecute pe vremea când încă Mântuitorul nu instituise nici pocăinţa ca Taină şi nici preoţia cu putere de a lega şi a dezlega păcatele. Pe atunci Mântuitorul încă era de faţă şi, deci, ca un Dumnezeu adevărat, El însuşi făcea dezlegările de păcate. Noi ştim că această putere a dat-o apostolilor Săi abia după învierea Sa cea din morţi, când li s-a arătat şi le-a zis: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 21–23). Tot aşa şi darul sfinţitor al Sfântului Duh, abia după Înviere a fost dat apostolilor.
Deci textele aduse de dumneata aici sunt explicate de la sine. Iar în ce priveşte rugăciunea – sau mai bine-zis cuvintele din rugăciunea «Tatăl nostru» –, prin care ne adresăm direct lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, ele nu înlătură mijlocirea preoţilor în dezlegarea păcatelor prin Taina Pocăinţei, pentru că nici nu au legătură cu această Taină. Noi putem cere de la Dumnezeu iertarea păcatelor şi în afară de Taina Pocăinţei. Aceasta o putem cere direct, în orice pocăinţă şi în orice rugăciune, mai ales atunci când făgăduim să facem fapte bune, după cum este cazul aici, când zicem în continuare: ...precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Iertarea unor păcate se poate obţine şi altfel decât prin Taina Pocăinţei şi prin rugăciunea preoţilor. De pildă, prin rugăciune, căinţă, fapte bune etc. Însă Taina Pocăinţei este un mijloc mult mai sigur şi mai la îndemână. Iertarea prin ea este totală, în măsura în care şi ea este completă, de la temelia ei nelipsind nici faptele care atrag de la Dumnezeu mila şi iertarea: rugăciunea, postul, evlavia, dragostea ş.a. În plus, în ea obţinem şi dezlegarea prin puterea pe care Însuşi Mântuitorul a dat-o apostolilor Săi şi, prin aceştia, urmaşilor lor. Astfel, textele de mai sus nu contrazic învăţătura şi practica noastră privitoare la Taina pocăinţei, în care preoţii duhovnici dau dezlegarea.
Sectarul: Nu trebuie să mărturisim preoţilor, deoarece ei nu pot ierta păcatele, căci scris este: Cine poate să ierte păcatele, decât Unul Dumnezeu? (Luca 5, 21).
Preotul: Într-adevăr, numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Dar în însăşi Taina Pocăinţei, nu preotul este cel ce iartă păcatele, ci tot Dumnezeu, prin mijlocirea preotului. Dumnezeu este izvorul şi Stăpânul Darului, al puterii de a ierta păcatele; preotul fiind numai un administrator al acestui dar. Deci şi noi, la mărturisire, nu de la preot primim dezlegarea, ci de la Dumnezeu, prin darul Său pe care îl administrează preotul. Preotul este acela care numai transmite sau mijloceşte darul.
Sectarul: Preoţii sunt oameni păcătoşi şi este cu neputinţă ca un păcătos să ierte păcatele altora sau ca un preot să poată ierta păcatele cuiva în dezlegarea ce o dă când săvârşeşte Taina Pocăinţei.
Preotul: Adevărat este că preoţii sunt oameni păcătoşi ca toţi oamenii, după cum la fel de adevărat este că nu numai oamenii păcătoşi, dar nici chiar cei drepţi nu pot ierta păcatele cuiva. Dar – după cum ai văzut – în Taina Pocăinţei nu preotul iartă prin puterea sa păcatele penitentului, ci harul lui Dumnezeu prin mijlocirea preotului. Harul nu este al său, ci al lui Dumnezeu (II Cor. 4, 7) şi, chiar păcătos fiind, preotul poate avea acest dar. Căci şi Apostolul Petru a fost păcătos, fiindcă s-a lepădat de Domnul şi Învăţătorul său, şi totuşi a primit acest dar. De asemenea, l-a primit şi Apostolul Ioan, deşi el însuşi mărturiseşte că nu există om fără de păcat (I Ioan 1, 8; Apoc. 15, 4). Iar Apostolul Pavel se socoteşte cel dintâi dintre păcătoşi (I Tim. 1, 15).
În aceeaşi situaţie poate şi preotul, însă are în el darul pe care l-a primit prin Taina Preoţiei, de a lega şi a dezlega păcatele (Matei 18, 18; Ioan 20, 21

Pocaindu-se, omul isi afla adevarata odihna si fericire in bratele Parintelui sau ceresc. Bine ar fi sa intelegem ca in vreme ce suntem straini de adevarata pocainta, ramanem certati cu Dumnezeu.

"Pocainta - spune Sfantul Ioan Scararul - este aducerea inapoi a Botezului. Pocainta este invoiala cu Dumnezeu pentru a doua viata. Pocainta este cumparatoare a smereniei. Pocainta este necontenita renuntare la nadejdea vreunei mangaieri trupesti. Pocainta este gandul osandirii de sine si ingrijirea neingrijita de sine.

Pocainta este fiica nadejdii si tagaduirea deznadejdii. Cel ce se pocaieste se osandeste pe sine, dar scapa neinfruntat. Pocainta este impacarea cu Domnul prin lacrimi si prin lucrarea cea buna a celor potrivnice pacatelor. Pocainta este rabdarea de buna voie a tuturor necazurilor.

Cel ce se pocaieste este pricinuitorul pedepselor sale. Pocainta este asuprirea tare a pantecului si lovirea sufletului printr-o simtire adanca".

"Inainte de plans si de lacrimi, nimeni sa nu se amageasca cu vorbe desarte, nici sa ne amagim pe noi insine. Caci inca nu este in noi pocainta, nici adevarata parere de rau, nici frica de Dumnezeu in inimile noastre, nici nu ne-am invinovatit pe noi insine, nici n-a ajuns sufletul nostru la simtirea judecatii viitoare si a chinurilor vesnice.

Caci daca ne-am fi invinovatit pe noi insine si am fi dobandit acestea, si am fi ajuns la ele, indata am fi varsat si lacrimi. Iar fara de acestea, nici invartosarea inimii noastre nu se va putea inmuia vreodata, nici sufletul nostru nu va dobandi smerenie, nici nu vom izbuti sa ne facem smeriti.

Iar cel ce nu s-a facut astfel nu se poate uni cu Duhul Cel Sfant. Si cel ce nu s-a unit cu Duhul prin curatie nu poate sa ajunga la vederea si cunostinta lui Dumnezeu si nu e vrednic sa invete tainic virtutile smereniei" (Sfantul Simeon Noul Teolog).

Nu vom fi pedepsiti si osanditi in veacul ce va sa fie pentru ca am pacatuit, o data ce am primit o fire nestatornica si schimbacioasa. Ci fiindca, pacatuind, nu ne-am pocait, nu ne-am intors de la calea cea rea spre Domnul dupa ce am primit putere si vreme pentru pocainta. (Teognost, Despre faptuire, contemplatie si preotie, in Filocalia IV).

"Daca vrei sa plangi cu adevarat pacatele tale, ia aminte la tine insuti si fii mort fata de orice om. Caci cu mare osteneala se savarseste, frate, mantuirea omului. Taie avestea trei: voia, dorinta de a-ti arata dreptatea, dorinta de a placea oamenilor. Si atunci iti va veni adevarata pocainta" (Sfintii Varsanufie si Ioan, Scrieri duhovnicesti, in Filocalia IX).


Pornind de la aceste cuvinte, spune Parintele Staniloae:
"Taie voia prin care vrei sa te afirmi fata de altii, sau sa-ti satisfaci placerile prin ei, sau setea de a arata ca ai avut sau ca ai dreptate in ceea ce ai facut sau vrei sa faci, sau vointa de a placea oamenilor, ca sa obtii lauda lor.

Uneori o iei inainte de fapta cu afirmarea ta, alteori te lauzi dupa ce ai facut-o de e buna iar de vezi ca e criticata o aperi, si iarasi alteori tii sa dai impresia ca nu vrei sa te afirmi pe tine, ci sa slujesti altora, dar cu scopul final de a te afrirma pe aceasta cale ocolita. In toate te multumesti cu tine, cu oamenii (si in parte cu lucrurile), deci nu ai trebuinta de Dumnezeu.

Facand asa nu te poti pocai. Pocainta ca nemultumire de sine e contrara multumirii de sine. Pana ti se pare ca-ti astamperi setea cu apa statuta a baltoacei din tine, sau din oameni, nu cauti izvorul pururea curgator si curat care e Dumnezeu. Pana esti inchis in preocuparea de tine si de parerea oamenilor despre tine, nu ti-a devenit transparent Dumnezeu" (nota 370).

Alexandru,
ce ar fi daca pocainta, schimbarea mintii, ar insemna nu o schimbare de sistem de gandire, de la lumesc la duhovnicesc, ci adancirea primului , cel lumesc, si intelegerea, vederea celui duhovnicesc in cel lumesc? Eu am vazut ca de multe ori, cand omul moare voii proprii, sensul lumesc al intelegerii unor evenimente devine mai adanc, incepi sa prinzi sensul lor duhovnicesc. nu e vorba de lepadarea de un fel de gandire ci de o adancire a lui, de acea curatire a ochiului spre mai clara vedere.
Deci schimbare sau adancire?
multumesc

"Dumnezeu, fiind bun si de oameni iubitor, are indelunga-rabdare si asteapta mult pocainta fiecaruia dintre pacatosi, facand sarbatoare cereasca din intoarcerea celui ce se caieste. Caci bucurie se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste (Luca 15,10).

Dar, daca cineva, vazand aceasta bunatate si indelunga rabdare, nu porneste impotriva fiecarui pacat in parte, facand, cum am zis, pocainta si nesocoteste porunca, iar bunatatea o ia ca prolej de dispretuire, adauga pacat dupa pacat, continua sa cladeasca sminteala, ingramadeste nepasare peste nepasare si umple hotarele pacatelor, cazand intr-o stare din care nu se mai poat eridica, ci sufera zdrobirea cea mai de pe urma si se pierde, fiind lasat pana la sfarsit pe seama celui rau.

Asa s-a petrecut cu cei din Sodoma. Umpland si intrecand hotarele pacatelor asa de mult incat nu le-a mai ramas scanteie de cainta, aceia au fost dati de judecata dumnezeiasca prada focului.

Asa s-a intamplat pe vremea lui Noe. Cei din vremea lui, lasandu-se dusi spre pacat de pornirile fara frau si nearatand nici un fel de cainta, atata munte de pacate si-au ingramadit, incat s-a stricat impreuna cu ei tot pamantul" (Simeon Metafrastul, Parafraza la Macarie Egipteanul, Despre inaltarea mintii, c.71, in Filocalia V).

http://ortodoxia.md/plugins/content/...dar-nu-pot.jpgCine vrea poate să se ridice de pe pământ la cer. Nu are nevoie pentru aceasta decât de bunăvoinţă şi de[COLOR=#0000ff] virtute[/COLOR]! „Vreau, dar nu pot”, spun mulţi, „pentru că virtutea este greu de dobândit”. Să ştii că nu e deloc greu de dobândit, dacă ai râvnă şi [COLOR=#0000ff]tânjeşti spre Dumnezeu.[/COLOR]
Gândeşte-te puţin la cei care pustnicesc prin mulţi şi prin locuri neumblate. Ce au făcut ei? Şi-au lăsat casă, rude, avere şi s-au închis într-o chilie mică, unde îşi nevoiesc trupul prin post, priveghere şi chinuri. Tu îmi vei spune: „Aceia pot să facă aşa ceva, dar eu nu pot”. De ce, oare, mulţi călugări, cu toate că trăiau mai bine decât tine şi erau mai slabi trupeşte, au hotărât să lase totul pentru viaţa în pustie? Mai spui: „[COLOR=#0000ff]Lupta aceasta este atât de mare, încât nu mulţi o pot duce până la capăt”[/COLOR]. Dacă-i aşa, atunci nevoieşte-te mai puţin, pentru mai puţină virtute.
[COLOR=#0000ff]Nu poţi să dai banii tăi săracilor[/COLOR]? Atunci măcar nu răpi ce este al altora. Nu poţi posti? Atunci măcar nu te deda plăcerilor trupeşti. Nu poţi să te rogi pentru cei care te batjocoresc? Atunci măcar îndură răutăţile lor în tăcere şi cu răbdare. Nu poţi face bine celor care te nedreptăţesc? Atunci măcar nu te răzbuna pe ei.
[COLOR=#0000ff]Hristos a pătimit atâtea pentru tine,[/COLOR] chiar dacă era nevinovat şi fără de păcat, iar tu nu vrei să pătimeşti nimic de dragul Său, sau mai bine zis pentru mântuirea ta. Cum te vei înfăţişa dinaintea Lui în ziua Judecăţii? Ce răspuns vei da pentru încălcarea poruncilor Sale? Nu te înşela pe tine însuţi zicând: „Acum mă bucur de plăcerile acestei lumi, îmi nedreptăţesc semenii, mă răzbun pe duşmanii mei, fac tot felul de păcate, iar la bătrâneţe o să mă pocăiesc”. Spune-mi: cine ţi-a spus ţie că o să trăieşti atât de mult? Nu vezi câţi tineri sunt luaţi de moarte în fiecare zi? Şi chiar dacă ai trăi până la bătrâneţe, cum vei apărea dinaintea Domnului, după ce o viaţă întreagă ai nesocotit poruncile Sale şi l-ai slujit pe diavol?
Creatorul te-a făcut mai presus decât celelalte fiinţe ale sale: te-a făcut om. De ce te faci atunci trădător al bunătăţii cereşti şi dispreţuitor al demnităţii umane? De ce asemeni fiinţa ta cu animalul fără raţiune, tu, care ai dat animalelor iraţionale trăsături omeneşti? Iată: papagalului, după ce îl dresezi, îi dai vorbire omenească, iar leului îi dai blândeţe. Şi pe cele mai sălbatice animale le poţi îmblânzi. Iar tu cum te faci rob al patimilor iraţionale care se află în tine?
Dacă eşti om, dovedeşte acest lucru prin purtarea ta. Ai fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dacă El este Sfânt, şi tu trebuie să fii. De altfel, aşa ne-a poruncit Domnul să fim, încă de pe vremea Vechiului Testament: [COLOR=#0000ff]Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt [/COLOR](Lev. 11, 44). Şi cum vei ajunge la sfinţenie? Ţinând toate[COLOR=#0000ff] poruncile lui Dumnezeu[/COLOR], fără să dispreţuieşti nici una dintre ele. Aşa cum o chitară care are doar o strună nu poate scoate muzică, la fel nici creştinul, dacă ţine doar o parte din poruncile lui Dumnezeu, nu poate dobândi virtutea. Cu ce credeţi că se alege cel care se roagă mult, dar nu face milostenie? Cu ce se alege cel care face milostenie, dar din bani pe care i-a câştigat pe nedrept? Cu ce se alege cel care câştigă cinstit banii, dar face milostenii ca să îl vadă şi să îl laude oamenii? Cu ce se alege cel care se fereşte să-l vadă oamenii, dar se mândreşte în sinea lui cu faptele bune pe care le-a făcut? Cu ce se alege cel care nu se mândreşte, dar se dedă lăcomiei, desfrâului şi altor plăceri? Cu ce se alege cel care nu se dedă plăcerilor, dar este iubitor de argint?
De aceea, să ne luptăm ca să ţinem toate poruncile şi să dobândim toate virtuţile. În această luptă duhovnicească a noastră, ne sunt aproape oamenii buni şi plini de virtuţi, care prin sfaturi folositoare şi prin exemplul lor ne ajută să ne îndreptăm spre o viaţă a sfinţeniei. De fapt, de aceea i-a lăsat Dumnezeu pe oamenii răi şi buni laolaltă: ca să micşoreze răutatea celor dintâi prin însoţirea cu cei din urmă. În felul acesta, cei buni sunt de două ori vrednici de cinstire, pentru că pe de o parte, păşesc pe drumul virtuţii, iar pe de altă parte, de pe urma lor se folosesc şi cei răi.
Din nenorocire,[COLOR=#0000ff] cei mai mulţi oameni îi invidiază nu pe cei buni,[/COLOR] ci pe cei răi, adică pe oamenii vicleni şi înşelători, pe cei cu mai multe feţe, pe lacomi şi pe cei care sunt în stare de orice pentru interesul lor, pentru bogăţii şi funcţii, vătămându-i şi nedreptăţindu-i fără mustrare de conştiinţă pe ceilalţi. Pe aceştia nu ar trebui să-i invidiem, ci să ne pară rău de ei, pentru că în realitate, ei nu fac rău celorlalţi, ci lor înşişi. Nenorocirea nu este să fii nedreptăţit, ci să nedreptăţeşti. Dumnezeu nu este nedrept. De aceea, fie în această viaţă, fie în cealaltă,[COLOR=#0000ff] nedreptatea se plăteşte[/COLOR], la fel cum este răsplătită şi virtutea.


Va urma

Atunci când vezi vreun om că trăieşte în evlavie şi dreptate, chiar dacă ar fi legat cu mii de lanţuri, chiar dacă ar fi aruncat în cea mai întunecoasă închisoare, chiar dacă ar fi chinuit de sărăcie sau dacă nu ar avea mâini sau picioare sau dacă ar fi măcinat de vreo boală fără vindecare, să-l fericeşti şi să-l invidiezi, pentru că pe acela îl aşteaptă viaţa veşnică şi fericirea nespusă. Iar atunci când vezi vreun om trăind în nedreptate şi dispreţ faţă de poruncile lui Dumnezeu, în viclenie şi înşelăciune, chiar dacă ar fi slăvit de toţi oamenii, chiar dacă ar avea bogăţii nenumărate sau dacă ar fi stăpânul lumii, să-ţi pară rău şi să plângi pentru el, căci îl aşteaptă iadul veşnic şi suferinţa neînchipuită.
Ce va câştiga cel care este bogat în bani, dar sărac în virtute? Ce va câştiga cel care are mult pământ, dar este robul patimilor sale? Ce va câştiga cel care este slăvit de oameni, dar este supus păcatului? Nimic altceva decât moarte sufletească şi despărţire pentru totdeauna de Domnul dătător de viaţă.[COLOR=#0000ff] Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru [/COLOR](Rom. 6, 23).
Sufletului omenesc, chiar dacă este murdărit de păcat, îi plac cuvintele frumoase. Spre exemplu, un om bogat şi lacom, care nu se gândeşte la nimic altceva decât cum să răpească şi să nedreptăţească, se poate să miluiască vreun sărac sau să-l ierte pe vreun datornic de-al său, dacă aceştia îi vorbesc frumos şi îl laudă, adică în loc să îi zică pe faţă ce răutăţi a făcut, îi vorbesc despre virtuţile sale, spunându-i: „Eşti om bun şi milostiv; grija ta faţă de semeni este vrednică de laudă; cu toţi vorbesc despre binefacerile tale” şi aşa mai departe. Cu asemenea cuvinte de laudă, omul rău se face bun, cel hain îşi moaie inima, cel neînduplecat de înduplecă. Aşadar, răutatea este învinsă prin laude. Omul rău nu vrea să audă nici un cuvinţel despre răutatea sa, pentru că firea sa omenească vrea ceea ce i se potriveşte, chiar dacă prin voia sa alege altceva.
Aşadar, să nu spunem că cutare este bun prin firea lui, iar cutare este rău prin firea lui. Pentru că dacă omul era prin firea sa bun, nu ar fi putut să se facă rău, iar dacă era prin firea sa rău, nu ar fi putut să se facă bun. Cu alte cuvinte, dacă virtutea şi răutatea nu depindeau de voirea noastră şi dacă Dumnezeu nu ne-ar fi creat cu [COLOR=#0000ff]libertate de alegere[/COLOR], atunci ar fi trebuit ca toţi oamenii să fi fost fie buni, fie răi. Dar când vedem că semenii noştri se luptă cu patimile, le biruie şi dobândesc virtuţi, nu mai există pentru noi îndoială că pe de o parte, fiecare suflet are posibilitatea de alegere fie a binelui, fie a răului şi, pe de altă parte, firea omenească are puterea de a se îndepărta de rău. Cei care sunt buni şi plini de virtuţi au dobândit binele prin alegerea şi efortul lor, având, bineînţeles, ajutorul harului lui Dumnezeu. De asemenea, este clar că suntem lipsiţi de virtuţi şi, în felul acesta, ne lipsim şi de mântuire, din cauza lenei şi a relei noastre voinţe.
De aceea, să nu spunem că alţii ne împiedică să luptăm pentru dobândirea virtuţilor. Numai noi suntem vinovaţi pentru aşa ceva. Nici măcar diavolul nu ne poate împiedica să păşim pe drumul virtuţii, dacă noi nu vrem să îl urmăm. Diavolul ne poate înşela şi ne poate răpune dacă suntem cu nebăgare de seamă, dar nu îi poate împiedica pe cei care caută virtutea şi nu îi poate obliga să săvârşească păcate. Atunci când vrem cu adevărat să trăim în virtute, nu ne încovoiem, oricât de mult ne-ar ispiti ceilalţi; la fel, atunci când ne place mai mult păcatul decât virtutea, chiar dacă nimeni nu ne-ar împinge spre păcat, noi tot urmăm drumul răutăţii.
Unii pot spune: „Sfinţenia şi virtutea sunt bune şi vrednice de laudă, dar nu le putem dobândi pentru că rudele şi prietenii noştri ne stau împotrivă, îşi bat joc de noi şi ne împing spre păcat”. Cu cei care ne împiedică să ducem o viaţă creştinească şi ne îndeamnă la rele, trebuie să întrerupem orice legătură. Bineînţeles că dacă avem şanse să îi îndreptăm fără să suferim noi înşine vreo pierdere sufletească, atunci trebuie să facem tot ce putem pentru ei. Dar dacă ei nu se îndreaptă, iar noi suntem în primejdie din cauza purtării lor, atunci este nevoie să fugim cât mai departe de ei. Sfântul Apostol Pavel, scriindu-le corintenilor şi tesalonicenilor, îi îndeamnă să nu se însoţească cu oamenii păcătoşi şi cu purtare nepotrivită (1 Cor. 9, 11; 2 Tes. 3, 14). Unii vor zice: „Dar dacă facem aşa ceva, rudele şi prietenii noştri de care ne ferim îşi vor da seama şi ne vor îndepărta”. Şi ce-i cu asta? Atunci când oamenii lui Dumnezeu şi Însuşi Dumnezeu ne vor aproape de ei, nu trebuie să ne pese că oamenii păcătoşi ne îndepărtează sau ne vorbesc de rău. De altfel, nu este cu putinţă ca lucrătorul binelui să fie lăudat de toţi. Răutatea arată întotdeauna multă duşmănie faţă de virtute. Dar atunci când luptă împotriva ei, nu numai că nu o vatămă, ci o şi întăreşte. Atât de mare este puterea virtuţii, încât chiar şi când pare că este învinsă de răutate, ea este, de fapt, învingătoare. Lucrul acesta este vădit de pomenirea dreptului Abel. Cu toate că a fost omorât de Cain, el a primit cununa sfinţeniei de la Dumnezeu şi este fericit de oameni până în ziua de astăzi. Pe când Cain, dimpotrivă, a fost osândit de Dumnezeu, iar de oameni este înfierat ca ucigaş de frate.
În lumea aceasta, oamenii răi şi necucernici sunt cu mult mai mulţi decât cei buni şi evlavioşi. Dar ascultă ce spun Hristos şi Pavel, credinciosul Său rob: [COLOR=#0000ff]Cu ce voi asemăna împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul[/COLOR] (Luca 13, 20-21); Puţin aluat dospeşte toată frământătura (Gal. 5, 9). Ce vor să zică Hristos şi Apostolul Pavel prin aceste cuvinte? Că cei drepţi, cu toate că sunt puţini, au puterea, prin bogăţia harului din ei, să îndrepte spre Hristos mai mulţi oameni păcătoşi.
Pe vremea în care întreaga lume se afla în necredinţă, apostolii erau numai doisprezece. Iată cât de puţină era drojdia şi cât de mare aluatul! Cu toate acestea, apostolii au reuşit să aducă la Hristos lumea întreagă. Între aluat şi drojdie nu a existat nici o diferenţă în privinţa firii, căci cu toţii erau oameni. Diferenţa a fost de calitate – o diferenţă uriaşă: apostolii dobândiseră Duhul Sfânt şi cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, în vreme ce oamenii ceilalţi erau adânciţi în întunericul necunoştinţei şi al păcatului.
Mai ascultă şi un alt exemplu, care arată puterea îndrăznelii dinaintea lui Dumnezeu a unui sfânt, pe de o parte, şi ticăloşia mizerabilă a unui stăpânitor al acestei lumi, pe de altă parte.[COLOR=#0000ff] Sfântul este Cinstitul Înainte-mer-gător,[/COLOR] iar stăpânitorul din această lume este Irod Antipa. Primul, sărac şi fără apărare, trăia în pustie, însoţit fiind numai de tufişuri uscate, de pietre şi de şerpi. Îmbrăcat într-o haină din păr de cămilă, se hrănea cu lăcuste şi cu miere sălbatică. Cel de-al doilea era puternic şi bogat, fiind stăpânul întregii ţări. Locuia în palate pline de bogăţii, purta haine scumpe şi era păzit de nenumăraţi ostaşi, bucurându-se de mâncăruri nemaiauzite. Cu toate acestea, omul sfânt şi lipsit de apărare îşi ridica vocea deasupra celei a puternicului stăpânitor şi îl mustra, pentru că se căsătorise împotriva legii cu Irodiada, soţia fratelui său vitreg, Filip. Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău (Marcu 6, 18), îi tot spunea fără nici o frică lui Irod. Vezi cum virtutea are puterea şi dreptul de a certa răutatea?
Toţi oamenii care sunt atraşi de desfătări şi caută plăcerile acestei lumi, chiar dacă ar avea bogăţii nenumărate şi funcţii înalte, nu sunt liberi, ci sclavi, nu sunt raţionali, ci animale fără minte. Cei care, dimpotrivă, se nevoiesc pentru dobândirea virtuţilor şi pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi săraci şi lipsiţi de importanţă, se bucură de libertatea Duhului Sfânt, adică de adevărata libertate pe care le-o dăruieşte Hristos, aceşti oameni fiind chipuri ale Preasfântului Dumnezeu.
Va urma

Vă voi dovedi deîndată, printr-un exemplu, cine este om liber şi cine este sclav: un rege rău îi cere unui supus de-al său, care este om bun, să facă o fărădelege. Cum va proceda omul acela? Nu numai că nu va săvârşi fapta aceea murdară, dar şi va încerca să-l îndemne pe rege să îşi schimbe gândul păcătos, chiar dacă în felul acesta îşi va primejdui viaţa. Cine este, aşadar, liber din aceştia doi? Cel care nu se teme nici de rege sau cel care este dispreţuit de supuşii săi? Omul stăpânit de patimi şi legat de păcat, care alege păcatul în loc de virtute, chiar şi coroană regească de ar purta, este în realitate un rob. Nu rob al omului, ci al diavolului. Iar pe cel pe care îl slujeşte în această viaţă, îl va sluji şi în cealaltă. Împreună cu diavolul va fi dat pedepsei veşnice, pentru că deşi a avut toate condiţiile să se facă om bun, el a vrut să meargă pe drumul răutăţii.
Amintiţi-vă de pilda talanţilor. Era un om care, plecând în călătorie, i-a chemat la sine pe slujitorii săi şi le-a încredinţat banii pe care îi avea. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia un talant, fiecăruia după cât era de priceput la mânuirea banilor. După aceea, stăpânul a plecat. Cel care avea cinci talanţi a folosit banii ca să câştige încă pe-atâţia. Cel care avea doi talanţi, a câştigat alţi doi. Pe când cel care a primit un talant a săpat în pământ şi a ascuns talantul, până când a venit înapoi stăpânul său. Când stăpânul s-a întors din călătorie, i-a cinstit pe cei care câştigaseră cinci şi doi talanţi, pe când pe cel de-al treilea l-a osândit pentru lenea şi viclenia sa: Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 25, 30).
Aşadar, dacă acela, care până la urmă nu a cheltuit nici un ban, ci l-a păstrat pentru stăpânul său, a fost osândit, ce se va întâmpla cu cel care foloseşte banii stăpânului pentru săvârşirea de rele? Dacă acela a fost aruncat în întuneric, ce se va întâmpla cu noi, care trăim în păcat şi fugim departe de virtute, cu toate că avem toate condiţiile să devenim buni?
Ştiu ce spun mulţi în sinea lor: „Dar ce, voi, clericii, care ne vorbiţi mereu de virtute, sunteţi cu toţii plini de virtuţi?” Bineînţeles că nu. Există clerici nevrednici – ştiu lucrul acesta –, aşa cum există clerici vrednici de veşmântul lor. Dar pe tine, omule, nici păcatul celor dintâi nu te poate vătăma cu nimic, dacă mergi pe drumul lui Dumnezeu, nici virtutea celor din urmă nu-ţi foloseşte la nimic, dacă te afli pe drumul celui viclean. Oamenii care duc lupta cea bună, fie că sunt clerici sau mireni, vor moşteni Împărăţia cerurilor, pe care a pregătit-o Dumnezeu de la începutul lumii. Iar cei care păcătuiesc fără să se pocăiască până la sfârşitul vieţii lor se vor duce la osânda veşnică, ce s-a pregătit pentru diavol şi pentru cei care se învoiesc cu el. Fără nici o îndoială, osânda clericilor nevrednici va fi foarte grea. Dar nevrednicia anumitor clerici nu este o scuză pentru lenea ta şi nu îţi va uşura cu nimic pedeapsa atunci când te vei afla la Judecată.
De altfel, acuzaţiile şi răutăţile pe care le spunem împotriva clericilor sunt ele însele un mare păcat, pentru că nu lovesc numai în acei oameni, ci mai ales în sfânta taină a preoţiei. Cu toţii cunoaştem porunca: [COLOR=#0000ff]Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura [/COLOR](Matei 7, 1-2). Dacă nu trebuie să ne judecăm semenii, în general, cu atât mai mult nu trebuie să-i judecăm pe preoţi, care oricât de păcătoşi ar fi, ne dăruiesc iertarea păcatelor şi harul lui Dumnezeu prin Sfintele Taine. Dar cu toate acestea, cât de uşor cădem în păcatul judecării! Uităm că vom fi judecaţi la fel cum judecăm şi că ni se va măsura cu aceeaşi măsură cu care măsurăm.
Vei spune: „Unii clerici pricinuiesc sminteli, vătămând astfel suflete”. Aşa este. Ce spune Evanghelia?[COLOR=#0000ff] Smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala ([/COLOR]Matei 18, 7). Iar eu adaug: vai de cel care se sminteşte, pentru că sminteala sa arată cât de căldicele îi sunt credinţa şi evlavia. Iar pe cei căldicei, Domnul îi va vărsa din gura Sa, aşa cum este scris în Apocalipsă (Apoc. 3, 16). Oamenii care sunt cu adevărat credincioşi şi evlavioşi se feresc de sminteală. Ei tac şi se roagă pentru liniştirea celor care s-au smintit şi pentru întoarcerea lor în sânul Bisericii. Numai cei cu puţină credinţă sau cu credinţă falsă şi cei lipsiţi de evlavie se smintesc atunci când văd păcatele clericilor. Ei nu fac decât să sporească sminteala prin bârfele şi răutăţile pe care le scot pe gura lor. De ce se poartă aşa? Fie ca să facă rău Bisericii (lucru zadarnic), fie să justifice (tot zadarnic) propria lor ticăloşie.
Smintelile trebuie să vină, spune Domnul. Oare din cauza spuselor Sale vin smintelile? Nici prin gând să nu ne treacă aşa ceva! Smintelile nu vin pentru că le-a prezis Domnul. El le-a prezis pentru că ştia că vor veni. Dacă oamenii nu ar fi voit să urmeze drumul care duce spre diavol, nu ar mai fi fost sminteli în această lume, iar dacă nu ar mai fi fost sminteli, ele nu aveau să mai fie prezise. Hristos a vorbit despre ceea ce urma să fie.
„Şi dacă cei care pricinuiesc sminteli s-ar îndrepta şi nu ar mai exista sminteli, nu ar ieşi Domnul mincinos?”, poate că vor întreba unii. Dacă ar fi fost aşa, Hristos nu ar mai fi făcut acea prezicere. Aşadar, dacă ne-am fi făcut cu toţii oameni plini de virtuţi – lu-cru care ar fi fost ştiut de Dumnezeu, Care este atotcunoscător – atunci El nu ar mai fi spus că vor fi sminteli. Dar pentru că ştia că mulţi oameni nu se vor îndrepta, El a făcut o astfel de proorocie.
„Şi de ce nu îi şterge de pe faţa pământului pe cei răi, care pricinuiesc sminteli, pentru ca cei buni să nu fie duşi în ispită?”, întreabă unii. Pentru că din sminteli se vatămă numai cei răuvoitori, adică cei care vor să săvârşească răul. De altfel, dacă Dumnezeu i-ar nimici pe cei răi, atunci nici unul dintre noi nu s-ar mai mântui. Răutatea noastră nu o vedem şi de aceea nu ne pocăim pentru ea, nu ne îndreptăm şi nu ne sfinţim. Vedem numai răutatea celorlalţi, pe care îi judecăm şi îi vorbim de rău, neţinând cont de faptul că la Judecată nu vom da socoteală pentru faptele semenilor noştri, ci pentru ale noastre.
[COLOR=#0000FF]Sfântul Ioan Gură de Aur[/COLOR]

Sursa: Ortodoxia md.

Cel ce nu își vede propriile păcate, este orb. Cel ce nu se pocăiește zi de zi de propriile păcate, foste sau actuale, va fi (din nou) stăpânit de ele. Chiar dacă Dumnezeu le-a iertat, pocăința trebuie să fie continuuă și neîncetată. Aceasta este calea Ortodoxiei, a Apostolilor și a Părinților Bisericii.

"Pocainta este aducerea inapoi (improspatarea) a botezului.
Pocainta este invoiala cu Dumnezeu pentru cea de-a doua viata.
Pocainta este cumparatoare a smereniei.
Pocainta este necontenita renuntare la nadejdea vreunei mangaieri trupesti.
Pocainta este gandul osandirii de sine si ingrijirea neingrijita de sine.

Pocainta este fiica nadejdii si tagaduirea deznadejdii.
Cel ce se pocaieste se osandeste pe sine, dar scapa neinfruntat.
Pocainta este impacarea cu Domnul prin lacrimi si prin lucrarea cea buna a celor potrivnice pacatelor.
Pocainta este rabdarea de buna voie a tuturor necazurilor.
Cel ce se pocaieste este pricinitorul pedepselor sale.
Pocainta este asuprirea tare a pantecelui si lovirea sufletului printr-o simtire adanca" (Sfantul Ioan Scararul, Scara dumnezeiescului urcus, Cuvantul V, c.2, in Filocalia IX).

"Pocainta nu are sfarsit pe pamant, caci sfarsitul pocaintei ar insemna ca am ajuns intru totul asemenea lui Hristos.
Cea mai mica deosebire intre Hristos si noi cere o pocainta adanca: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui DUMNEZEU, miluieste-ne pre noi. Acest cuvant exprima distanta pe care o simtim a fi intre El, Fiinta Absoluta si vecinica, si noi insine.

Daca nu suntem cu adevarat intru totul asemenea Domnului, cum am putea noi petrece vecinic cu El?, se intreba Sfantul Simeon Noul Teolog. Pentru el, ca si pentru noi, este cu neputinta. Nu ne ramane decat rabdarea" (Cuviosul Sofronie Saharov).