Intrebari
 

Buna ziua! Ma macina niste intrebari...De curand, o cunostinta a murit. Este vorba despre o fosta colega de facultate. Avea 27 de ani si a facut infarct. Doar ce se casatorise. Am petrecut 5 ani cu ea. Nu eram foarte apropiati, dar eram colegi...Din punctul meu de vedere era o fata linistita, parea o persoana cumsecade, la locul ei, era foarte frumoasa. Nu stiu nimic despre viata ei spirituala, nu stiu cat de cuminte era...nu eram atat de apropiati. Ce concluzii as putea sa trag? Sa inteleg ca ea si-a terminat "treaba" aici printre noi? Sa inteleg ca era un om minunat si Dumnezeu a luat-o la el? A reusit sa-si indeplineasca datoriile pe care le avea aici pe pamant? Sau ce altceva pot intelege?


Va multumesc!
Dumnezeu sa va ajute!

Întrebările tale nu au cum să aibă răspunsuri simple, clare şi la obiect.
Tot ce pot să spun din cele citite, gândite, înţelese de mine este că de cele mai multe ori moartea trupului printr-o suferinţă este spre salvarea sufletului.

Dumnezeu s-o ierte!
 

Sunt si copii care mor, nu doar tineri...dar in afara durerii nu cred sa mai fie alceva,cum ar fi concluzii... Se spune ca pe cei mai curati ii ia Dumnezeu mai repede,celorlalti le mai lasa timp...sa se curateasca.Dar nu stiu unde am auzit asta...

Probabil că respectiva a ajuns la un maxim de bunătate şi de iubire, moment în care Dumnezeu a luat-o la El.

Mă gîndesc că noi sîntem lăsaţi să trăim în continuare pentru că Domnul vede posibilitatea de a ne întoarce spre El, în caz că nu ne-am pocăit deja. Sau ne ia la El atunci cînd prinde un moment mîntuitor, de graţie, în care omul murind ajunge în Rai. Sau, în cazul unui ticălos, îl opreşte prin moarte să nu-şi mai facă rău lui şi în jurul său... Aici vorbim tot de un maxim de iubire la care acel păcătos a ajuns, un maxim undeva la un nivel sub linia critică, atît cît l-a îndrumat pe el raţiunea.

Dar, nu ştim noi judecăţile Domnului. Doar ni le imaginăm. Un lucru e cert: Dumnezeu face tot posibilul pentru ca omul să se mantuiască dacă şi omul vrea asta. Dacă nu vrea, măcar să prindă un loc mai puţin deranjant în Iad, undeva aproape de ieşire...

Dumnezeu să o mîntuiască, pentru rugăciunile Preasfintei şi ale Sfinţilor.

Cam asa ma gandesc si eu, mai putin la partea cu momentul prielnic...cred ca totusi El vrea sa ne ia total pregatiti daca pot sa ma exprim asa...nu doar intr-un moment cand suntem noi mai buni...Iar cu locul mai bun in iad...nu cred ca exista asa ceva...e iad peste tot.

Doamne ajuta!

Intrebarile nu-si au rostul acum si noi nu suntem in masura sa-ti dam un raspuns in privinta asta. Poti sa te rogi pentru sufletul ei pentru ca altceva nu mai ai ce face.
Am avut o colega care a murit la 30 de ani , dar, in accident....ea a fost foarte credincioasa. Mama ei dupa ce a murit a inceput sa-l renege pe Dumnezeu si mai mult decat atat a umblat pe la diferite vrajitoare ca sa -i ghiceasca din ce cauza a murit fata ei.
Povestea e lunga si nu are rost sa continui, oricum, ce pot sa-ti spun este ca mama ei nu s-a linistit nici acum si au trecut cativa ani de zile.
Sunt constienta ca cel mai dureros lucru pe lumea asta este sa-ti ingropi copilul, Doamne fereste! insa sa-l renegi pe Dumnezeu si sa te departezi de el este cumplit nu ai nici o scuza pentru asta.
Bunica mea Dumnezeu sa o ierte imi spunea :La necaz mare iti trebuie si minte multa!
Ea a ramas vaduva de la 28 de ani a crescut singura 3 copii din care 2 au murit unul la 24 ani si celalalt la 18 ani dar NICIODATA nu l-a indepartat pe Dumnezeu.
Doamne ajuta!

Nu se pune problema de asa ceva...Sa-L reneg ar insemna sa-mi pierd sufletul...adica totul. Doar ma fascineaza gandul ca unii oameni reusesc mai repede ca altii sa rezolve ceea ce toti trebuie sa rezolvam...Altii nu reusesc nici intr-o viata intreaga. in jur de 80 de ani ne trebuie multora sa ne ia la El. Si asta daca ne ia...La urma urmei asta ar trebui sa fie scopul nostru in viata, restul sunt menite sa ne ajute.
Atata tot. Ma fascineaza ideea ca ea poate s-a mantuit la 27 de ani! Asa sper sa fie! Dumnezeu s-o odihneasca!

eu cred ca totusi suntem in masura pentru ca suntem oameni si avem un scop in viata...sa ne mantuim! restul ne ajuta...sau nu...

Doamne ajuta!

Părintele Stăniloae spunea că probabil Dumnezeu ar pune capăt vieţii noastre în punctul în care devenirea noastră nu ar mai înainta în bine. Pe de o parte, ne lasă timp pentru pocăinţă. Şi ne ia fie pentru că ştie că nu ne pocăim, fie pentru că ne-am pocăit şi ştie că mai buni nu o să devenim. Oricum, implicaţiile vieţii noastre în lume, în vieţile celorlalţi sunt atât de complexe, inclusiv urmările vieţii noastre, ale fiecărei fapte sau cuvânt spus, încât nu ne putem noi da seama de ele, cât de bune sau cât de rele sunt. Numai Dumnezeu ştie.
Pe de altă parte, însă, e o taină şi felul în care ni se încheie viaţa. Deşi nimic nu e întâmplător, totul e proniator (cum spunea Părintele Galeriu), e greu de înţeles cum uneori noi înşine putem fi răspunzători de moartea cuiva. N-am putea spune că Dumnezeu ne-a dat gândul să omorâm sau incompetenţa de a vindeca, sau indiferenţa la nevoile altuia. Prin urmare, poate că suntem şi noi răspunzători, în parte, de încetarea vieţii cuiva. Făcându-ne părtaşi la creaţia Sa, se pare că Dumnezeu ne lasă să participăm şi la destinul semenilor noştri.
Oricum, în faţa tainelor lui Dumnezeu poate e normal să avem mai multe întrebări decât răspunsuri. Avem răspunsuri doar atât cât ne-a dat El şi câtă putere a dat minţii noastre să priceapă.

Citisem undeva...ca Bunul si Ingaduitorul nostru Tata Ceresc....nu "cheama" la El decat pe aceia care nu mai au sau nu mai pot invata ceva aici, in aceasta dimensiune terestra...Nu vreau sa gresesc....Dar asa citisem....Apoi.....noua ne pare rau dupa cei dragi, e firesc, insa daca ne-am gandi ca poate "luat" fiind a fost scutit de cine stie ce rele , am judeca poate altfel....Si apoi....practic nu exista moarte...e doar un prag spre a ajunge unde trebuie....:53:

Necunoscute noua judecatile Domnului !
 

Nu stim noi dreptatile lui Dumnezeu.

Cunosc pe cineva nebotezat care se declara ateu. Dupa parinti, jumatate evreu, jumatate musulman (tatal lui s-a convertit la islam dupa ce a participat ca medic la razboiul din Algeria, prin anii '60 ). Nu insirui aici lista lui cu pacate , pentru ca nu avem dreptul nici sa judecam, nici sa aratam cu degetul spre pacatele altora. Si Dumnezeu nu l-a chemat la El, ci il asteapta sa se indrepte. Are in schimb de dus cateva boli (fizice si psihice) care ar inspaimanta pe oricine. De multe ori, ma uit la el si ma intreb "ce cale va gasi Dumnezeu pentru sufletelul acesta?"
Cand ii amintesc ca la Domnul este posibil ceea ce la oameni nu este (bolile lui nu au vindecare, sunt incurabile), se revolta , striga etc...

Bunicuta s-a dus, desi nu era chiar atat de batrana, iar eu mi-am facut tot felul de reprosuri, ca nu am avut grija de ea si nu mi-am dat seama ca e pe cale sa se stinga... De fapt, nu si-au dat seama nici ca a murit, nu a grait absolut nimic, ii era foarte rau, statea pe fotoliu, apoi s-a ridicat si s-a asezat in pat, a inceput sa respire greu, isi rotea ochii infricosata, apoi a inchis ochii... au crezut ca a adormit in pat... Parintele meu mi-a spus ca e inutil de facut reprosuri, ca atunci, in momentul acela, a vrut Dumnezeu sa o cheme. Acuma, stiu eu ce o fi fost in mintea si in sufletul ei atunci, cu ce ispite s-o fi confruntat, in ce stare s-a dus la Domnul? Stiu numai ca a fost un om cu adevarat jertfelnic si drept, care si-a iubit semenii, care i-a invatat si i-a ajutat pe toti cand a avut ocazia - si cu adevarat nu a ratat niciun prilej sa faca o fapta buna -, a fost om foarte credincios, care a primit multe virtuti si daruri dumnezeiesti, dar si incercari pe masura acestora, care L-a iubit si L-a marturisit pe Dumnezeu la viata ei, din tinerete, la serviciu, la piata, pe strada, in biserica, care a tinut post negru vinerea de cand avea vreo 30 de ani si pana in ultima clipa. A iubit-o mult Dumnezeu - din prima zi, cand s-a nascut avand 900 de grame si a supravietuit, un miracol pentru vremea aceea - a mostenit inteligenta, curaj si un caracter dintr-o bucata de la tatal sau, credinta, delicatetea si grija fata de celalalt de la mama, dar a capatat rabdare, dragoste si o tarie sufleteasca de neatins in urma incercarilor vietii. Altii poate s-ar fi lepadat lesne daca ar fi trecut prin ce a trecut ea, intr-o viata de om. In fine, un om care a trait pentru altii, care a lasat ceva dupa el si care nu a facut umbra pe pamant degeaba.

Nu stiu unde e bunica mea, dar eu am nadejde ca e in rai. Cateodata ma apuca frica, daca o fi avut pacate grele nespovedite, cum s-o fi comportat in fata mortii (eu stiam, din cuvintele ei, care e atitudinea ei si ca nu socotea ca are ceva pe constiinta, dar stiu eu?). Altadata mi-e rusine de aceste ganduri, ca asa putin o pretuiesc... In fine, ceea ce e valabil de stiut pentru toata lumea care are un mort in familie e faptul ca trebuie sa se roage cu credinta si cu dragoste pentru el, sa dea sa fie pomenit neincetat la Liturghie, sa ii faca parastasele randuite... peste tot ne rugam sa ii ierte Dumnezeu si sa ii aseze cu sfintii si cu dreptii, iar daca avem credinta, ni se face noua dupa credinta noastra. Mortii sigur primesc ajutor de aici; acum, cat, cand, in ce fel, Dumnezeu stie.

Am citit ideile forumistilor despre moartea la timp si cred ca sunt adevarate, in ceea ce o priveste pe bunica. Inca dinainte de moartea ei, socoteam ca intre noi doua exista si o relatie de invers proportionalitate: cu cat eram eu mai mica si mai neputincioasa (nu ma refer doar la varsta sau la putere), cu atat era ea mai voluntara si mai puternica in viata mea. Cu cat cresteam eu mai mult (iarasi, nu ma refer la sensul fizic), cu atat se micsora ea mai tare. In ultimii doi ani, cand nu a mai putut (fizic) sa mearga la biserica decat pentru a se spovedi si a se impartasi, cand nu a mai putut sa iasa afara, la cumparaturi, decat foarte rar, sa vada lumea si sa stea de vorba cu omul de pe strada, aducandu-i alinare, atunci a murit incetisor. Si a iubit-o Dumnezeu si in ultima clipa, caci toate s-au desfasurat cum si-a dorit ea dintotdeauna: fara a-i chinui si a-i deranja pe altii cu batranetea ei. Cat a putut sa se jerfeasca, s-a jertfit cu rabdare si chiar cu bucurie, cand nu a mai putut, a luat-o Dumnezeu, neingaduind ca nimeni sa se jerfeasca pentru ea. Acum, parca e mai vie ca niciodata, caci e in gandul nostru mai abitir decat atunci cand era in viata si nu ne faceam griji din pricina ei. De abia acum vedem lumina pe care a raspandit-o si inca o mai raspandeste. Si nu este durere sau parere de rau, ci seninatate. Dar pentru asta ne trebuie un strop de credinta, pe care tot ea a stiut cum sa il sadeasca.

Sunt batrani care se chinuie ani si ani de zile in pat, paralizati, si ii chinuie si mai tare pe cei din jurul lor, or, avea oroare de asa ceva! Cunosc o fata de varsta mea care s-a chinuit vreo 5-6 ani de zile cumplit din cauza unei boli incurabile, ajunsese ca o leguma, in carucior, nu mai era constienta de nimic, groaznic! Si cunoscand acest caz, indraznesc sa spun ca Dumnezeu ingaduie si aceasta suferinta parintilor, de a-si pierde copilul, pentru a-si realiza propriile pacate.

In acatistul adormitilor, la inceput, spune: "Cel ce ai hotarat tuturor vremea si felul sfarsitului..." Avem o viata in care trebuie sa ne mantuim, cu harul lui Dumnezeu, si sa aducem niste roade, pana cand vom pleca.

Sper sa nu fi plictisit pe nimeni, dar chiar am scris acestea cu ideea ca poate cineva se va folosi de aici cu ceva. Noi nu stim unde sunt sifletele adormitilor, putem doar sa ne rugam si sa le facem pomenirea, dupa credinta, dragostea si puterea noastra. Restul e de prisos de iscodit.

Foarte interesante raspunsurile...Va multumesc! Nu stiu daca am reusit sa ma fac inteles in totalitate...nu am initiat acest topic pentru a-mi exprima regretele pentru fosta mea colega sau durere ca nu va mai fi printre noi...oricum nu cred ca m-as mai fi intalnit cu ea vreodata ca eram destul de departe..in colturi diferite ale tarii...Si in plus cum a spus calator prin ploaie depinde cum privesti moartea...Altele au fost motivele initierii topicului si am primit raspunsuri placute cum ar fi cel al lui marimira. Multumesc!
Doamne ajuta!