Injuratura
 

Zilnic aud înjurături. Zilnic, şi nu o dată. Oriunde. În toate mediile sociale. Înjură bărbaţii (de mult !), mai nou înjură femeile. Înjură oameni cu tâmple albe. Înjură ţânci. În traficul rutier, e potop de înjurături şi gesturi obscene. În transportul în comun, la fel. Nu scapi nici când intrii în bloc: în lift, pe pereţi, peste tot: înjurături şi măscări. Sunt pe garduri, pe stâlpi, pe străzi. Nici la pădure nu scapi, mai vezi câte una scrijelită pe copaci. Tot mai des, aud înjurături chiar şi la radio. Înjurătura devine normă.

Despre acest lucru, am scris aici: http://regnabit.wordpress.com/2010/0...re-injuratura/
Nu mai pot să sufăr înjurăturile. De ce se înjură în halul ăsta ? OK, înţeleg: e greu să duci o viaţă în castitate. E greu să ţii posturile. E greu să vii duminica la biserică. E greu să spui rugăciunea de seară, să nu bârfeşti, să nu te îmbeţi până cazi sub masă, etc. Dar ce o fi chiar aşa de greu să te abţii de la a înjura ? Cât de scârboase trebuie să i se pară lui Cristos înjurăturile noastre! El ne aude de fiecare dată şi ne întreabă: "de ce înjuri, copilul Meu ?" Pentru ce să Îl plesnim astfel, peste obrazul Lui înlăcrimat de păcatele noastre ? De dragul Lui, să nu mai înjurăm niciodată !

Va inteleg supararea si cred ca nu sunteti singurul:(.

Dumneavoastra ce solutie propuneti?

O mica pilda

Odata un preot trecea pe ulita satului si pe langa el trecea un satean injurand.
Preotul in intreaba:
- Vi din iad omule?
- Nu, cum asa, ce vorba este asta parinte?
Iar parintele ia raspuns:
- Atunci cand cineva vorbeste chineza stiu ca vorbeste limba chinezilor, cand vorbeste franceza vorbeste limba francezilor dar cand cineva injura vorbeste limba diavolilor.

Cred ca ar trebui totusi fiecare din noi sa atragem atentia cunoscutiilor, prietenilor cand injura. Fiecare in anturajul si cercul sau de prieteni. Nu toti ar asculta, dat poate o parte cu siguranta. Indiferent daca ne interpeleaza. Nu conteaza. Cand se intampla asa, un Doamne Iisuse si nu auzim.

O singura injuratura rostita in gand sau verbal,
'arde' o multime de fapte bune pe care le-am facut in trecut.

Astfel, intre suflet si Dumnezeu se asterne o perdea de foc,
prin care nu mai putem vedea curatia si prea-plinul virtutilor.

Furia ne cufunda cu repeziciune de iad.

Cand auzim pe altii ca rostesc injuraturi,
sunt mai multe feluri speciale in care ne putem raporta la aceste incidente.

Toate exclud invinovatirea celor care injura.
Daca invinovatim, vom fi invinovatiti.

De exemplu:
- sa ne para rau pentru cei munciti de furie
- sa luam asupra noastra, pedeapsa ce se cuvine lor: "Doamne pedepseste-ma pe mine pentru injuraturile lor. Iar lor, da-le duhul blandetii si cumpatarii".
- sa vedem natura non-inerenta a injuraturii si suferintei

O pilda frumoasa si instructiva, o sa o spun si altora cand injura.

recunosc ca si eu mai injur :(

ce solutii exista ca sa ne mai tinem gura cand simtim ca explodam ? in afara de autocontrol, ca la mine nu merge, oricat de mult as incerca ...

Si , din pacate, tot mai des, injura tinerii! Am reusit sa conving pe cineva sa lase acest obicei, daruindu-i cartea "Pacatul injuraturilor".

Sunt sigur că nimeni (în afară de cei mai detracaţi) nu obişnuieşte să îşi înjure părinţii. Nici fraţii ori surorile. Nici copiii. Nici nu ne place să auzim înjurături în casa noastră.

Dar cei pe care îi înjurăm sunt chiar fraţii şi surorile noastre. Ei au acelaşi Tată pe care îl avem şi noi. De obicei, au şi aceeaşi Mamă, care este Biserica. Nu sunt fraţii noştri şi surorile noastre nişte oameni perfecţi: noi suntem ? Au bube multe. Şi noi avem. Iar pământul este locul unde ne-a dat Dumnezeu să trăim, deocamdată. Este casa noastră.

Ce-ar fi ca, de câte ori simţim pornirea să înjurăm, să spunem una din rugăciunile acelea scurte ? Ce-ar fi ca să ne gândim ce ar spune Isus în locul nostru. Oare ar trage o sudalmă, aşa cum suntem pe punctul să facem ?

Iar dacă, din pricina slăbiciunii, am apucat să înjurăm, să facem cele prescrise de Maica noastră pentru astfel de cazuri. Presupunem că nu e vorba de cele sfinte, caz în care vorbim de încălcare a Legii care nu se poate remite decât prin spovadă. Nu. O înjurătură simplă, acolo, gen "băi boule !". În acest caz, mai întâi ar fi bine să ne pară rău. Isus ne-a auzit şi nu i-a plăcut asta. Prin graţia specială conferită lor de a participa la cele de pe pământ, e posibil şi ca părinţii ori bunicii noştri să ne fi auzit, dacă sunt în Cer. Să nu ne gândim "bine că nu ne-au auzit copiii noştri !". Ei au o părere aşa de bună despre noi şi ne-ar durea inima să ştim că au motive să şi-o schimbe. Copiii noştri şi toţi urmaşii noştri chiar nenăscuţi, vor vedea şi vor auzi ce am spus atunci, în Valea Iosafat, când "toate se vor da în vileag" şi viaţa tuturor va fi desfăşurată în ochii tuturor. Nu e aşa că, bineştiind aceste lucruri, ne-ar veni să intrăm în pământ de ruşine ?

După ce am realizat ce am făcut, să încercăm să reparăm răul produs. Să cerem iertare fratelui ori surorii noastre ofensate. Să facem, ca gest expiator faţă de Dumnezeu, câte 30 de metanii în seara zilei în care am înjurat şi o rugăciune de iertare. Două înjurături ? 60 de metanii. La trei înjurături, adică 90 de metanii ne vom gândi, cu genunchii scrijeliţi, că bine era dacă nu înjuram. După ce nu vom mai înjura zile la rând, să facem, totuşi, 30 de metanii şi o rugăciune la Domnul, Care ne-a trimis harul său lucrător astfel încât nu am mai înjurat.

Eu am observat ca sofatul are de obicei sa scoata ce-i mai rau din oameni. Cand sunt la volan, cei mai multi soferi se comporta de parca ar fi intr-o competitie si considera ca este normal sa injure pietonii sau sa se injure intre ei, indiferent de cine are dreptate. Si multi din acesti soferi sunt oameni care cand se dau jos din masina sunt perfect normali.

Eu nu injur niciodata, oi fi mai ciudata. Dar nici nu conduc masina. Adevarul este ca dintre toate locurile in care am locuit (in afara Romaniei), romanii injura cel mai mult si cel mai urat.

Injuraturile denota clar o lipsa de educatie dar si de credinta pentru ca foarte multi oameni injura de cele sfinte si asta este o lepadare de Dumnezeu.

Simion Mehedinti - Un popor care injura si bate

da nici eu nu le suport......lipsa de educatie....am fost la un meci la sportul si pana si acolo se injura....credeam ca nu, dar am ramas dezamagit...

Teoria ca teoria, dar practica...
Parerea mea este ca cel care injura este un om lipsit de maturitate si de intelepciune.
Daca as spune ca niciodata nu injur de lucruri sfinte, ati crede ca sunt un virtuos... Din pacate va inselati. Poate tine de rabdare, de personalitate, de starea in care te afli in acel moment, sau chiar de o indigestie rebela... Simti in acel moment nevoia sa te eliberezi intr-un fel. Psihologii spun ca e sanatos sa te manifesti astfel, iar batranii au o vorba: "Daca taci, buba faci!" Dar Dumnezeu nu are nici o vina, iar ca sa ne "razboim" cu El, este cel mai neinspirat lucru.
Vad in urma pe cineva care sugereaza sa atragem atentia celor care injura, ca pacatuiesc. Eu zic sa nu indrazniti, fiindca cel cu pricina va face apel la mult mai multi sfinti fata de cat ar fi facut fara interventia noastra... binefacatoare. E verificat si de mine, dar atentionat si de sfintii parinti, dintre care si de Parintele Arsenie Boca. Cel mai indicat in astfel de momente, o scurta rugaciune in gand, pentru cel inselat.
Intr-un timp ajunsesem motiv de amuzament pentru unii, fiindca ma manifestam foarte ciudat cand ma enervam, repetand de mai multe ori "mama ma-sii, mama ma-sii, mama ma-sii!" Alteori mai scot si cate o "perla", surprinzandu-i pe unii care nu-s prea obisnuiti sa ma auda vorbind astfel. La randul meu, pe mine ma amuza sotia atunci cand se enerveaza si nu-i iese ceva cum ar vrea, o aud spunand: "Rahat! Rahat! Rahat!" Deci nu putem spune ca nu injuram. Cred ca acest mod de a ne manifesta, desi pare a fi ca o eliberare fireasca, de fapt este o lipsa de incredere in Dumnezeu sau chiar o amnezie temporara pentru ceea ce suntem si ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. Atat timp cat El ingaduie, oare noi de ce ne razvratim?

Intr-adevar pare incredibil ce se-ntampla. Oamenii nu mai vorbesc limba romana,injura. De ceva timp sunt nevoita sa fac naveta cu trenul, in Teleorman. Mi-am facut abonament pe interregio, mai scump, tocmai petru a fi scutita de compania mai colorata de pe trenul personal. Ei bine, dintr-un cap pana in celalalt al trenului IC, oriunde ai incerca sa te ascunzi ca sa nu mai auzi, toata lumea incepand cu batranii si terminand cu copiii injura de cele sfinte...Indiferent de ce ar fi vorba, propozitiile simple de genul "e soare" sunt urmate obligatoriu de injuratura. Este trist pentru ca fenomenul s-a perpetuat, spiritul de turma l-a asimilat imediat, ca fiind ceva "haios" si nu stiu ce e de facut. Simti si mila pentru acesti oameni dar in acelasi timp esti si agresat...si ca sa nu te afecteze prea tare personal (ci numai pentru ca te doare soarta poporului caruia ii apartii) cred ca e bine sa fii cat mai adancit in lumea ta si sa te poti ruga atunci. Poate ca si acestea sunt incercari pentru noi...

Si in vest se folosesc asemenea cuvinte, dar nu in fata ci cand omul se intoarce, nu asa direct. Dar sa nu uitam ca suntem in saptamana luminata.

Hulele dovedesc o vinovăţie mai veche, nu una de acum. Înjurătura însă îl dovedeşte pe respectivul că, cel puţin în momentul acela, e un iresponsabil, deci dezechilibrat în structura genetică, în mediul umoral, în servciul de cenzură şi în sistemul nervos.

"Prima iubire e către părinte. Primul copil avea tată pe Dumnezeu…Asta dovedeşte că iubirea îşi are sensul în Dumnezeu, care veşnic învredniceşte şi pe cel ce iubeşte pe Dumnezeu.

Dar oamenii se mai încâlcesc şi cu iubirea de trup. Iubirea aceasta nu e egală în toate cazurile cu păcatul, ci zicem că în tot cazul e infectată de păcat. Faptul dragostei trupeşti lasă o puternică impresie în toată pivniţa fiinţei, în acea zonă de nouă zecimi a subconştientului. Cenzura morală astupă un deposit de dinamită, după ce n-a ştiut să-l refuze. O înjurătură de Dumnezeu e explozia acestui depozit. Iată de ce, când înjură bărbaţii, folosesc cuvântul – ce nu se scrie – al iubirii trupeşti. Partea de înjosire şi păcat a acestei iubiri, pe care o simt în trupul lor, le izbucneşte din subconştient şi, cu ea, izbesc furios cenzura morală şi idealul de dragoste – pe Dumnezeul celui pe care-l înjură. O înjurătură e un moment de îndrăcire a mâniei, o clipă de întunecare a minţii – aşa plăteşte cenzura conştiinţei negrija de mai înainte.

Când deci pe unii cu cenzura slabă – slăbiciune moştenită genetic – îi scoate din sărite vreo împrejurare oarecare, afluxul de sânge şi fiere la creier face de li se întunecă orice conştiinţă, şi încep rafalele înjurăturii. Ea vine, după cum se poate vedea, din poveri ereditare, din fapte consummate, din auzire, din conţinutul memoriei conştiente sau inconştiente, printr-un mecanism al suprapunerii de imagini, şi anume, peste cele cuvioase, cele necuvioase, stârnite de hormoni, sau, în sfârşit, prin mecanismul de contrast". - Tinerii, familia şi copiii născuţi în lanţuri, Părintele Arsenie Boca

"Omul, ori de cate ori pacatuieste, urmareste satisfacerea unei dorinte si uneori se procopseste cu ceva. Cand fura, la avutul sau adauga avutul altuia. Cand desfraneaza, urmareste satisfacerea unei pofte trupesti. Prin minciuna, vrea sa-si apere onoarea. Pe cand atunci cand injura, nu se alege cu nimic decat cu o mare osanda".

Nu stiu de unde vine citatul, dar e greu de inteles aceasta. Cum adica, la toate avem o scuza, dar la injuratura nu avem fiindca... nu ne alegem cu nimic? Ce fel de "nimic"? Sa lasam "osanda", fiindca aceasta vine pentru orice pacat, nu doar pentru injuratura. Uneori mai spunem cand se strica vremea ca Dumnezeu "S-a suparat pa noi"... cand ne mai da cate un cutremur, cate o furtuna, cate o ploaie mare, cate o alunecare de teren... Sfantul Ilie cand se supara, tuna si fulgera, si unde cade traznetul se spune ca mai "omoara" cate un diavol. Ce este injuratura, daca nu o descatusare de zaduf, de suparari pe care le tot acumulezi dintr-un mediu care pare ostil, nedrept si injust in fata propriei constiinte? Cum adica "nu castigi nimic"? Eu cred ca aceasta "eliberare", tocmai ca este ceva foarte insemnat, fara de care nici Pamantul nu poate rabda, si mai da cate un cutremur sau mai erupe cate un vulcan... Nu exista notiune de "nimic" ca si valoare comparativa, ca si reper... Curentul electic este tot "nimic", dar zgaltiie teribil. Sfintele moaste pot insemna "nimic", dar sunt datatoare de mir si facatoare de minuni...
Omul nu face exceptie si simte nevoia la randul lui sa izbucneasca din cand in cand. Cum o face, aceasta este alta problema. Daca alege sa injure si sa-si manifeste ura fata de Dumnezeu sau lucruri sfinte, este foarte grav, fiindca asta chiar il osandeste. Ca si dracuiala sau cuvintele vulgare care sunt uraciune si spurcaciune la Dumnezeu.
Indelunga rabdare ne poate scuti de astfel de izbucniri, dar se intelege ca trebuie sa fii foarte induhovnicit pentru asta, iar noi... vai de zilele noastre...

Injuraturile si vorbele de rusine sunt urmarea unor patimi precum: judecarea aproapelui, mandria, egoismul si mania.
Impotriva injuraturilor se lupta cu nevointe precum: tacerea, privirea spre caderile proprii, jertfelnicia, lupta cu gandurile si smerenia.

Fara ajutorul lui Dumnezeu insa, totul ramane psihologie lipsita de roade statornice.
Desi ajuta mult, singure bunul simt si educatia nu vor fi niciodata indeajuns pentru a nu avea ganduri si cuvinte de necinste.

Si injuratura in gluma cum e? E pacat sau nu?
Trebuie rostite astfel de cuvinte, fie ele si in gluma?

Dumneata, alexafa, eşti un animal împuţit.

Ce, nu v-a căzut bine? Dar am glumit! Nu trebuia să o fac?

Domnul nostru vorbeşte cu severitate despre situaţia în care l-am face pe fratele nostru dobitoc. De aici, eu înţeleg că nu trebuie să îl înjur, nici chiar în glumă. Oare am putea să-l hulim pe Dumnezeu în glumă? S-ar distra? Noi ne vom distra, când El ne va aminti? Dacă nu e bine să hulim în glumă, căci ar însemna să luăm sfântul Său nume în zadar, atunci nu e bună nici hula aproapelui, căci ne preface în huligani. Cred că singura excepţie este aceea a actorului: în cazul acesta, nu actorul înjură, ci, prin convenţie artistică, personajul interpretat.

marturisire !!!
 

din pacate eu injur uneori in gand, nu cu voce tare, sau in orice caz cu jumate de gura,din pacate injuraturi foarte grave,mai ales la adresa divinitatii,pe care tind sa o invinuiesc uneori ca nu e corecta, dreapta, cu mine !!!
apoi,regret, si imi cer scuze,si recunosc ca am gresit !

mai injur si cand lucrez ceva, si nu-mi iese sau mi se strica lucrul !

mentionez,ca paradoxal, ma deranjeaza foarte mult sa aud injuraturi in jur,provenite de la altii !!!
insa si eu ma stradui sa injur cat mai putin, cum as putea sa le raduc aproape de zero ???

cred ca e destul de dificil, injuratura fiind un debuseu,o cale de evacuare a unei frustrari ce genereaza o tensiune sufleteasca extrema ,si care asa se mai potoleste !!!

cred,deasemenea ca, exista injuraruri total nejustificate, si injuraturi, oarecum justificate, si fata de care si Dumnezeu, poate, manifesta o oarecare intelegere, data fiind si situatia, nu prea buna in care se afla acel om la un moment dat !!!
Sper ca Dumnezeu ,ne iarta de aceste mici pacate, de fiecare data, cand ne cerem scuze !

pe langa patimile enumerate, cared ca ati uitat sa enumerati si cateva cauze, obiective (daca le pot numi asa ???): ghinionul,nenorocirea,ducerea pe apa sambetei a muncii...etc...si care genereaza in om o anunita manie si suparare,oarecum justificate,ba chiar si revolta la adresa divinitatii (care se poate invinui de nedreptate !!!)

este foarte trist,da asa este
 

buna ziua,draga Mihnea Dragomir,tie si tuturor de pe acest sitte,acest lucru ma intristeaza si pe mine nespus de multdar cred ca apartine educatiei primite in familia fiecaruia,in cazul familiei mele de exemplu tatal meu impreuna cu fratele lui mai mare cu un an si trei luni decat el ,au crescut fara parinti ,bunici mei murind de foarte tineri(26 de ani bunica si 28 bunicul)iar ei au crescut .....in grajd cu vitele unui unchi mai instarit din sat,desigur ca acesta venea adesea beat acasa si isi varsa nervi pe ei,batandu-i si injurandu-i,trezindu-i din somn,durmeau in ieslea vitelor,iarna vara,desigur ca viata lor nu a fost usoara ,si crescand au facut si ei ce a invatat de la unchiu....s-a casatorit cu mama am venit si eu pe lume....iar eu crescand in injuraturi care mai de care,si fara credinta in Dumnezeu mi se parea un act de curaj de ,barbatie sa folosesti injuraturi care mai de care mai fioroase,am crescut si eu si m-am casatorit am 2 fii care acum au devenit barbati si care din pacate m-au mostenit,pe mine pe tatal meu,pe mama mea,iar acum lupt din greu sa renuntam la acest obicei prostesc atat eu cat si fii mei,ei mai scapa cate o injuratura uneori,dar este deajuns sa il privesc ,las capul in jos si apoi plec,ca el sa vina sa-si ceara scuze,iar eu i-m spus ca nu mie sa-mi ceara iertare ci Lui Dumnezeu,caci pe EL l-a intristat,acum pot sa afirm ca am gresit atat eu cat si familia mea ,ca nu Dumnezeu este vinovat pentru necazurile si gretatile acestei vieti,ci El este aparatorul nostru si scutul nostru in necazuri si suparari DACA NOI IL CHEMAM SI IL INVITAM SA INTRE IN VIATA NOASTRA,regret doar ca l-am descoperit destul de tarziu,si probabil ca toti cei care acum injura la un moment dat il vor descoperi si vor ,regreta la fel ca mine,iata de ce cei care injura de cele mai multe ori sunt crescuti in astfel de medii,mai pot spune ca viata mea s-a schimbat enorm de mult de cand n-am debarasat de astfel de obicei si Lam descoperit pe DOMNUL DUMNEZEUL nostru si pe Mantuitorul nostru,iata cum eu sunt doar unul dintre cazurile rusinoase care sunt cu miile,milioanele,dar totusi este un caz fericit ,trezindu-ma la timp.Nu am cuvinte sa descriu cat de mult se face simtita prezenta Lui Dumnezeu in viata mea si binefacerile Sale atunci nu vad alta,iesire sau alta scapare,laudat si preamarit sa fie in vecii vecilor.Amin.

Si dumneavoastra aveti acum obligatia sa va pomeniti parintii ,bunicii in rugaciunile dumneavoastra iar pe tata daca traieste sa il pomeniti la Psaltire si sf.Maslu in rugaciunile bisericii.
Trista poveste ,dar cate povesti triste nu or fi pe lumea asta.
In necazuri il simtim pe Dumnezeu mult mai aproape .Sa ii dam slava Lui ca ne mangaie in necazuri ,multe create de noi prin pacatele pe care le-am facut.

Toate cele enumerate de tine mai sus, mie mi se par destul de usor de trecut, oricata durere ar trebui sa suporte sufletul. Cand e de la Dumnezeu, parca le accepti mai usor. Pentru mine, cele mai greu de depasit momente sunt cele legate de anumite persoane care au foarte mult tupeu si care intr-o clipa se sterg la fund cu tot ce ar trebui sa reprezinte notiunea de OM. Cred ca pentru mine acestea sunt cele mai grele ispite si ma rog sa mi le usureze Dumnezeu.

da anita ,stiu ca trebuie sa ma rog pentru iertarea pacatelor lor,al tatei al mamei al bunicilor si o fac cu drag,....si cu lacrimi multe,multumind LUI Dumnezeu ca mai sunt in viata(dupa o coma de doua saptamani in urmacu 2ani si jumatate) si mi-a lasat sansa sa cer iertare de acum si pana la sfarsitul zilelor mele pentru ei pentru mine ,pentru noi.....si multumesc domnului Mihnea Dragomir care a initiat acest subiect , facandun-ne sa ne aducem aminte cat de trecatori suntem pe aceasta lume.
ieri cand am dat peste acest subiect ,m-am rugat mai cu suflet pentru iertarea pacatelor parintilor mei care din pacate au trecut in nefinta si nu o mai pot face,iar azi noapte i-am visat......sunt unele subiectecare intr-adevar te fac sa-ti aduci aminte de greselile pe care le faci zi de zi nu le vezi ,in goana vieti,sa iti spui ;lasa voi cere iertare pentru ele mai tarziu,dar nu stii nici o data ce iti rezerva timpul.....sau clipa urmatoare,pana in clipa cand niste ingeri,ca domnul MIHNEA,te trage putin de maneca si iti zice ;hei,e cazul sa te trezesti,deschideti ochi,si vezi icotro te indrepti.
desigur ca aici poti gasi foarte multi ingeri trimis de Dumnezeu ca sa ne trezeasca,la viata cea adevarata,cu toate neczurile si problemele generate de viata grea,dar important este sa nu ne pierdem speranta si sa multumim tuturor celor cre se ostenesc aici.

Duhovnicul: Înjuri în trafic?
Eu: Ăă, îmi mai vin gînduri, dar...
Soţia (ne spovedim împreună): Nu, nu înjură.

Asta era mai demult. Acum le mai zic: bă, ia-ţi elicopter! Sau: vrei să mă bagi la închisoare?! Şi alte lucruri de genul ăsta, uneori puţin mai dure.

E greu la volan, din ce în ce mai greu. De aia s-a inventat rugăciunea particulară, să ne ierte Dumnezeu păcăţelele de peste zi. Dar noi sîntem datori să încercăm să ne lăsăm de ele.

Asa crezi tu. Iertarea pacatelor este doar un efect al rugaciunii, nu si rolul ei.
Nu exista păcate si păcăţele. Exista păcate si atât. Unele de moarte, altele strigatoare la cer, altele impotriva Duhului Sfant. Cum nu exista rău şi răuşor.
Răul e opusul binelui, păcatul e opusul vritutii. Sa nu incercam sa indulcim pacatul, invelindu-l frumuşel in staniol si prezentandu-l ca păcăţel.

Acum on topic.
Uneori si mie mai imi scapa un Fir-ar sa fie! sau mama ei de treaba!
Dar am observat cu tristete ca micii omuleti din preajma mea inregistreaza imediat si reproduc.
Ma cam rusinez atunci. Il rog pe Domnul, asemeni psalmistului Pune , Doamne, straja gurii mele....

Nu înţeleg ce spui. M-am referit la rugăciunea de cerere, de genul "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu Celui viu, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu iartă-mă şi mă mîntuieşte, că am fost slab şi am căzut".

Am dat de mai multe ori exemplul din Pelerinul rus şi cel al Sfîntului Ioan Gură de Aur din care reiese că, da, păcatele se iartă şi prin rugăciunea particulară sau publică, nu doar prin spovedanie. Asta dacă este credinţă.

Există păcate mari, ca avortul, sincretismul religios, tîlhăria, sminteala.
Există păcate mici ca acelea cu gîndul (neînfăptuite), minciuna involuntară, întristarea, lăcomia la masă.

Părintele Steinhardt a scris în Jurnalul său despre înşelarea unora din închisoare care nu făceau diferenţa de gravitate dintre a păcătui cu gîndul şi a comite păcatul fizic. Una e să cazi în plasa gîndurilor lascive şi alta e masturbarea. Ambele sînt rele, dar a doua este mai rea ca prima - iar unii credeau că dacă tot au comis păcatul cu gîndul pot să-l ducă pînă la sfîrşit, că tot aia e. Nu, nu e tot aia.

Chiar şi exclamaţia "zău" are la origini ceva legat de numele Lui Dumnezeu, de genul "pe Dumnezeul meu" - ceea ce presupune luarea numelui Lui în deşert.

Titlu mondial pentru injuraturi
 

Poate va amintiti de la TV ca anii trecuti (poate si in ultima vreme, dar nu mai stiu cum stau lucrurile in ultima vreme deoarece am renuntat la televizor de vreo trei ani, cam de cand il gaseam pe copilul de 3 ani butonind noaptea, pe ascuns, cu telecomanda) erau mediatizate unele competitii americane pe tema injuraturii, intreceri care culminau cu o finala de tip campionat mondial. Imi amintesc o secventa: o studenta la filosofie castigase in acel an (98? 2000? 2005? nu mai retin...) locul 1, motivatia juriului fiind ca i-a scos din sarite pe toti "expertii" de la tribuna iar unii chiar au sarit peste masa ca s-o bata pe concurenta, nemaiputindu-se stapani in fata modului cum ii injura.
Ce joc morbid o mai fi fost si acela? - asta ca sa formulez, cumva, o prima nedumerire. Pentru ca mai am o nedumerire: exista preconceptia ca una din functiile injuraturii este aceea de a ne ... descarca. Asa, cam ca bateriile si condensatorii. O eliberare, zic unii psihologi(zanti), fosti si-sau actuali ingineri. Oare asa sa fie?
Apoi imi amintesc, la polul opus al interpretarii, un paragraf din Marin Preda, nu mai retin scrierea, in orice caz acolo e vorba de un personaj, unul neamt, care renunta sa mai locuiasca in Romania in ciuda afacerilor prospere. De ce? "Prea mult pizdu masii" in tara noastra, zicea neamtul lui Preda (putem verifica textul marelui nostru clasic)...

Si iata ca am ajuns unde ma durea: in cultura romana contimporana, mai mult sau mai putin postmodernista.
Pai, fratilor, va amintiti oare ca acum 3-4 anisori (sau mai demult?) a fost un mare tun in Romania Literara, acela cand s-a incercat o tema inedita - Injuratura? Pe foi intregi, practic in tot ziarul nostru respectabil, s-au intrecut in a aborda subiectul tot felul de intelectuali. Zic la intamplare de doamna Aurora Liiceanu care prezenta, ca expert in sociologie, complexul rol (sanatos, dealtfel) al injuraturii ca liant (micro)social mai tare ca supergluul si foametea-cutremurul-potopul laolalta. Ori de scriitorul Agopian (Stefan) care pomenea de un loc mare, nesfarsit ce-i drept, insa extrem de murdar ... (exact asa spunea, cu o ironie de rafinat degustator)....... Iata ce mi-a tot pastrat memoria, ca doar am citit tot, pe atunci si mirat si amuzat si curios etc. etc.
Apoi a venit urmatorul numar al revistei, intrucat s-a constatat ca precedentul s-a vandut excelent cu tema aceasta. Si s-au intrecut a nuanta tema injuraturii: filosofi, psihologi, sociologi, psihanalisti, poeti, jurnalisti, medici, istorici, antropologi, etnlogi, diversi filologi ... toata intelighentia s-a dat in spectacol aratindu-si muschii mentali pe tema injuraturii, de parca toata cultura romaneasca farimitata de spadele istoriei noastre zbuciumate isi gasise dintr-odata numitorul comun mult asteptat, izbavitorul sens, marea vocatie....
Pare-mi-se a mai urmat un numar de la revedere, la scurt timp.

Acum o remarca: nu prea s-a legat nimeni de injuratura din perspectiva Bisericii. Vagi aluzii or fi fost, sau poate memoria ma insala. Oricum, pesemne nu ar fi interesat pe atunci... Riscau scaderea ratingului, desigur. Devenea ne-"interesant", nici foarte "dragut" nu ar fi fost, nici premiul "yuppy" nu ar fi luat si nici "dulcic" nu putea fi ... Au ma-nsel?

Dar astazi? Cand imi pare ca s-a intins o moda noua, asta cu intelectualii convertiti la crestinism... zic si io o opinie...

Tind sa cred ca ar fi tare haios sa vedem exact aceiasi autori (in frunte cu domnul Andrei Plesu) teologhisind, de data aceasta, stralucit desigur, pe tema injuraturii. Se va vinde bine si de data asta, ce ziceti?... Deh, pe gustul nesatiosului si vesnic schimbatorului nostru public telectualist si fotbalist (si un pic ecumenist).

P.S. Eu injur destul de des, cam zilnic, in ultima vreme. Imi pare rau. Dumnezeu sa ma ierte si sa ma iertati si voi, fratilor si surorilor, va rog.

Si eu m-m saturat. M-am saturat rau de tot, nici nu-mi mai vine sa ies din casa cateodata din cauza asta. Si mama mea si rudele mele care au locuri de munca in care vorbesc mai mult cu oamenii s-au obisnuit tot asa, sa vorbeasca vulgar si sa injure, aproape devenind o norma, expresii normale. Imi vine sa fac cum fac copiii aia rasfatati, cand aud ceva ce nu-mi place sa incep sa tzip pana inceteaza cu spurcaciunile spuse. Dar imi fac nervi, plec din preajma lor/ii evit, evit sa vb cu ei... Dar pe strada, in trafic, in supermarketuri... peste tot, o avalansa de injuraturi pe care nu le poti evita. Si, vb dvs, si-n scarile blocurilor si pe blocuri, pe garduri, peste tot numai injuraturi.
Si apropos de copii, datorita injuraturilor atat de spurcate parca nici nu mai sunt copii... e oribil.


Mi-aduc aminte, spunea odata un preot intr-o predica de faptul ca iubirea de oameni este greu de infaptuit pt ca in zilele noastre nici macar nu ne toleram, preferam sa ne izolam si si ne evitam om cu om pe strada. A continuat predica vbind despre iubirea de semeni, in fine... imi amintesc acum ce zicea si sunt absolut CONVINSA ca motivul acestei raceli intre oameni o reprezinta injuraturile si vulgaritatea. Nici nu stii de unde auzi cate-un cuvant d-esta, si cea mai educata persoana poate vorbi ca un marlan.Cunosc si eu astfel de persoane cu CV-uri care-ti taie rasuflarea, dar care vorbesc ca la usha cortului... Sau poate in timp ce stati si vorbiti (pe strada, in casa, etc) se aude de nu-stiu-unde cate o expresie de-asta extrem de vulgara care stanjeneste toata conversatia... si de multe ori cand am dat de pomana pe strada mi s-a multimit folosind expresii extrem de vulgare, va spun sincer ca de asta de multe ori si evit sa dau, ma gandesc "n-o scoate acuma o duma de-mi vine s-o iau la fuga"...

M-am saturat, mai bine as manca mere paduretze toata viatza, ca tot ar fi mai dulci decat sa aud si sa vad injuraturi tot timpul.

In biserica insa este minunat, lumea nu injura acolo- nici adulti, nici copiii- si nu sunt injuraturi scrijelite pe nicaieri. E asa un stres cu injuraturile astea ca unul din motivele pt care imi place sa ma duc la biserica (si ma duc de cate ori pot) asta este- nu injura nimeni.

Da. De multe ori prefer sa merg pe jos sau sau iau un microbuz ceva din cauza asta. Mi se pare efectiv de nesuportat situatia, e ca un fel de regula bine impamantenita injuratura (nu doar dracuieli, ci injuraturi extrem de vulgare) in trafic. Greseala nu are niciodata iertare, si pt orice incident, sunt gata sa se dea jos din masina si sa se ia la bataie, si se multe ori o si fac. Adesea am auzit chiar de barbati care au lovit femei, desi poate in mod normal nu ar face-o. Sofatul intr-adevar... scoate ce-i mai rau din oameni, fiind sofer, in trafic, esti efectiv intr-un "circuit al urii".

Mda, si eu mai injur, greu de scapat de patima asta. Bine, de multe ori o fac ironic, mai folosesc cuvinte vulgare, nu neaparat ca injur. Cu injuratul mai rar, dar oricum.

exista oare oameni care sa nu injure macar odata pe zi (afara de sfinti)?

Cum? Daca exista astfel de oameni? Pai de ce n-ar exista? La anumite persoane, ziua in care se foloseste un cuvant care sa semene intr-o parere cu injuratura, starneste in jur o reactie tare hazlie, mai ales fiindca aceea practic nu e o injuratura, ci o vorba nostima... Cei mai calmi oameni, dupa parerea mea, cred ca sunt prin Ardeal... Unii nu vorbesc zile in sir, sau vorbesc doar ce trebuie, iar "Dumnezeu, dragutzu nu trebe suparat daca treaba nu mere cum ni-i voia..."
Pentru altii (oricare dintre noi) renuntarea la injuratura (orice fel de injuratura, chiar si acelea care nu prea le consideram injuraturi, desi sunt), poate fi abandonata precum renuntarea la fumat sau la un alt viciu pe care il constientizam ca fiind pacat. Din moment ce ne-am decis sa nu mai folosim anumite vorbe, chiar daca un timp, inca ne mai pomenim pronuntandu-le involuntar, ele se raresc si chiar dispar ca si cum n-ar fi fost niciodata. Totusi,fara Harul lui Dumnezeu, nimic n-ar fi posibil. Dar un lucru trebuie bine-inteles... Daca am renuntat definitiv la injurat si la alte vorbe necuvioase, nu inseamna nici pe departe ca am devenit sfinti...

Iata ce spune Simion Mehedinti:

"Romanii de azi injura cumplit. Batranii nu injurau. Obiceiul e luat in mare parte de la tigani. Popoarele cu buna crestere nu cunosc injuraturile."

Sa ne ajute Dumnezeu sa implinim aceste cuvinte:

"Din gura noastra sa nu iasa nici un cuvant rau, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinta, ca sa dea har celor ce asculta" (Efes. 4, 29)

Bineinteles! Chiar foarte multi.