neliniste si indoiala => tocmai am facut un pacat?
 

Am facut azi o fapta ciudata. Dupa aceea au urmat frica, indoiala ca nu a fost o fapta buna, ca a fost o exagerare, ca mi s-ar fi parut ca...., ca vor fi consecinte urate etc. Gandurile astea sunt oare gandurile care vin in urma pacatului - la inceput diavolul te incurajeaza sa faci un lucru, sa crezi ca e un lucru bun si apoi, dupa ce l-ai facut iti arata greseala ta sa intrii in deznadejde.

Ma tot gandesc ca oricat ma straduiesc eu sa ma incurajez si sa stabilesc cumva in mintea mea ca nu a fost pacat, daca exista gandurile astea, e indubitabil ca a fost pacat.

Voi ce credeti - daca fapta e urmata de ganduri de genul acesta, implicit si indubitabil e pacat?

As dori sa stiu pentru a discerne mai bine raul de bine.

Nu va cer sa faceti publica fapta, ci va sfatuiesc sa vorbiti cu duhovnicul.
Nu imi pot da seama despre ce e vorba, iar diavolul ne joaca mai mereu feste, asa ca decat sa ne tot invartim in jurul cozii hotarand daca e sau nu pacat, mai bine intrebati pe cineva in masura de a va raspunde si ajuta.

Maica Domnului sa va ocroteasca!Amin.

De regula in urma unei fapte bune simtim liniste sufleteasca, mustrarea constiintei este urmarea savarsirii pacatului. Nu sugerez ca ati comis o fapta rea dar daca aveti indoieli cereti parerea unui preot sau cautati informatii despre acea fapta si va veti lamuri.

Dupa cum a zis si Gabariela8 "De regula in urma unei fapte bune simtim liniste sufleteasca, mustrarea constiintei este urmarea savarsirii pacatului." Totusi , incearca sa faci o fapta buna ca sa recompensezi ce ai gresit . Iti vei schimba starea de suflet inspre bine .

Se spune ca diavolul vine cu ispita inainte, in timpul si dupa savarsirea faptei bune.
Se poate la fel de bine sa fie o ispita, sa-i dea o parere de rau pentru a se pierde fapta buna.

Daca o fapta rea s-ar putea recompensa printr-una buna, ne-am mantui singuri si nu am mai avea nevoie de Hristos. Insa o fapta rea poate fi compensata numai prin iertare, Nu poti face curatenie bagand gunoiul sub covor si punand petale de flori deasupra. Mai devreme sau mai tarziu va incepe sa miroasa. Trebuie sa duci gunoiul la cosul de gunoi; apoi poti pune si florile.

cred_cu_adevarat, daca simti ca ai facut ceva rau, cere-i iertare lui Dumnezeu si nu mai face. Daca insa nu esti sigur[a] daca a fost bine sau nu, cere sfatul cuiva mai intelept, preferabil duhovnicului, spunandu-i si fapta. Nimeni nu poate sa ghiceasca ce fapta ai facut. Se intampla sa vina ganduri de mustrare si dupa o fapta buna, datorita obisnuintei de a crede intr-un anumit fel pana acum. Dar poate fi si constiinta, prin care te mustra Dumnezeu. Se intampla insa si sa faci o fapta buna si satan sa te mustre pentru ca nu i-a convenit ce faci. Pana inveti sa le deosebesti, e bine sa ceri sfatul altcuiva. Deci nu e indubitabil pacat daca nu exista motive sa fie pacat. :)

Sfintii Parinti ne invata ca , glasul constiintei este glasul ingerului tau. Atunci cand ai mustrari de constiinta, in urma unei fapte, si constiinta te mistuie, si te cearta, e clar ca nu ai facut o fapta buna. In acest caz va trebui sa incerci sa indrepti ce ai gresit si sa mergi la duhovnic sa marturisesti pacatul , sa te caiesti, sa primesti canon de la duhovnic (sa il si faci nu doar sa il primesti) si astfel sa primesti iertare si de la Domnul. Numai asa se linisteste constiinta. in momentul in care constiinta ta este pe deplin linistita, dupa toate acestea atunci si Dumnezeu te-a iertat pentru greseala facuta.
Linistirea constiintei poate dura de la zile la luni si ani in functie de gravitate faptei. Cand constiinta este linistita, vei simti o eliberare in suflet , o bucurie si o usurare parca de o greutate imensa.
Cel putin asta simt eu.
Doamne ajuta!

Pentru a discerne daca o fapta este pacat sau nu, ca sa poti stii daca este ispita, trebuie sa stii ce e pacatul.
O fapta este pacat atunci cand contravine binelui. Cand are in ea si o picatura de rau e deja un pacat.

Daca surprinzi pe sotul celei mai bune prietene cu o alta femeie,iar atitudea lor este romantica,ce faci?Este pacat sa-i spui sotiei ce se petrece,sau este un fapt bun?
Eu zic ca este un fapt bun(care urmareste binele),desi constiinta tot te mustra ca esti mesagerul unor vesti atat de proaste!

Nimeni nu îşi este sieşi bun judecător. Nici chiar dacă ar fi judecător de meserie, ori preot. Doctorii înţelepţi se duc la alţi doctori dacă sunt bolnavi, nu se tratează singuri, că ştiu că nu e bine. Deci, sfatul de a vorbi cu duhovnicul dv, sau, dacă nu aveţi duhovnic, preotului de la parohie este foarte bun. Chiar zilele trecute am fost la preotul meu ca să îi cer o clarificare asupra unui dubium moral. Altădată, când era o situaţie urgentă, i-am telefonat preotului meu, dar nu l-am găsit. Am sunat atunci un preot care mă văzuse o singură dată în viaţă şi mi-a dat un sfat foarte bun, pe loc, la telefon.

Un lucru e clar: un păcat, pentru a fi păcat grav, implică pe lângă o materie gravă (încălcarea unui comandament al lui Cristos sau al Bisericii) şi intenţie deplină şi cunoaştere deliberată. Deci, dacă intenţia dv a fost bună, Dumnezeu, care cunoaşte inimile, va ţine cont de lucrul acesta.

Dacă, aşa cum intuiesc, e vorba de o "ispită de dreapta", atunci înseamnă că înşelătorul oamenilor deja cunoaşte că aţi ajuns la o treaptă un pic mai sus pe urcuşul spiritual, fiindcă nu îi încearcă cu acest soi de ispite decât pe aceia. Celor care nu merg la biserică decât din an în paşti, le trimite numai sugestiile ispitelor de stânga. Pentrru fiecare are melodia potrivită, cu care încearcă să ne aburească !

In acest caz tu surprinzi pacatul infaptuit de altcineva.
Bine este sa nu ne bagam in astfel de situatii ca Domnul vede iar fiecare va primi mai devreme sau mai tarziu dupa masura faptelor sale.

Daca te duci si spui sotiei, iar cand vine sotul se isca un scandal monstru care se termina cu o crima?

Gandesti ca faci o fapta buna spunand, dar consecintele pot fi foarte grave.

Sau se izbugneste o cearta imensa care duce la despartire cu copii care sufera, iar daca taceai poate sotul a avut o ratacire de care se caieste , se spovedeste si se indreapta.
Domnul randuieste toate la timpul lor si in astfel de cazuri, inclusiv daca sa afle sotia printr-un mijloc sau altul.

Inevitabil , spunand, din prietenie sau afinitate, putem sa ne incarcam cu alte pacate.
E bine sa avem discernamant.

Greu de spus ! Asta, da, dilemă morală ! Asta este ceea ce bunica mea, Dumnezeu să o ierte, ar fi numit "o situaţie". Totuşi, ştiind că nu există problemă pe care reflecţia morală să nu o poată rezolva, să încercăm şi noi să aplicăm ceea ce ştim de la Domnul şi Învăţătorul nostru la acest caz particular.

Mai întâi, sesizăm imediat că, dacă spunem, în mod sigur nu este păcat. Păcat ar fi numai dacă noi înşine ţintim a-i face ochi dulci aceluia, caz în care, spunându-i prietenei noastre, de fapt urmăm un plan de a o despărţi de soţul ei. Dar, în acest caz special, păcatul e în intenţie, nu în fapta însăşi: scopul urmărit este un scop rău, nu mijlocul folosit, de a spune adevărul. A urmări scopuri intrinsec rele cu mijloace rele, bune sau moral neutre este rău.

În rest, nici Cristos, nici Biserica Sa nu ne impune tăcere în acest caz. Prin urmare, a spune nu este păcat grav. Dimpotrivă, a pune pe prietena noastră în gardă e un lucru bun, iar a spune adevărul e un mijloc bun. A urmări un scop bun cu mijloace bune ori moral neutre este bine.

Pe de altă parte, una este să spunem despre asta că "nu este păcat" şi altceva este să spunem "nu încalcă virtutea prudenţei". Isus ne cere nu numai să nu minţim, ci ne cheamă şi la prudenţă. "Fiţi înţelepţi ca şerpii" spune El. În această privinţă, e mai complicat şi depinde de la caz la caz. Ce se va întâmpla dacă spunem ? S-ar putea întâmpla ca el să nu se corecteze, ci să îşi înşele soţia mai departe, în schimb ea să răspundă altfel decât o creştină ar face-o: ar putea, de exemplu, să îl înşele la rândul ei, ca să se răzbune. Sau, s-ar putea să intenteze divorţ şi să se "recăsătorească" făcând un rău eventualilor copii şi sufletului ei. Ori, încă şi mai previzibil ar putea să facă viaţa lui şi a ei un coşmar, cu reproşuri recurente, cu aluzii la cele trecute, care, cu cât trece timpul, cu atât pot părea mai monstruoase.

Mai există un aspect: noi avem datoria de a spune adevărul celor în drept să îl cunoască. Dacă şeful firmei unde lucrez mă întreabă frontal: "Popescu bea sau nu bea vodcă în birou ?" eu trebuie să-i spun (=ar fi un păcat dacă aş ascunde): fiindcă şeful meu este în drept să cunoască acest lucru, în baza autorităţii sale. Dar, să modificăm un pic lucrurile. De data asta, şeful mă cheamă şi mă întreabă la fel de frontal: "Am auzit că Popescu se ceartă cu vecinii. Este adevărat ?" În acest caz, eu nu am obligaţia morală de a-i spune adevărul pe care îl cunosc, şi anume că prietenul meu Popescu îşi înjură vecinii în fiecare week-end, ci pot foarte bine să mă eschivez, declarând că nu ştiu nimic despre acest lucru. De ce ? Fiindcă, de data aceasta, este un adevăr pe care şeful nu este în drept să îl ştie, nu se află sub autoritatea lui.

Acuma, să revenim la problema noastră: există sau nu există un drept al soţiei de a cunoaşte dacă soţul o înşeală sau nu ? Aş înclina mai degrabă spre un răspuns negativ (dar trebuie să mai reflectez).

Având în vedere toate aceste lucruri, rezultă că, deşi a spune prietenei despre soţul ei uşuratec nu este păcat, totuşi e un lucru care, în cele mai dese împrejurări, nu trebuie făcut: eroare de prudenţă. Ce aş face eu în asemenea caz neplăcut şi dificil ? Aş vorbi cu el despre asta. I-aş spune că nu e un lucru plăcut lui Dumnezeu şi aş vrea mult să nu mai facă asta niciodată. Poate că am să pierd o prietenie, dar există o şansă să câştig un suflet pentru Cristos.

Daca pe dumneavoastra v-ar insela sotia, v-ar place sau nu sa va spuna cineva adevarul? E mai presus de dreptul pe care-l aveti sau nu de a stii adevarul, acest raspuns.:-)
Eu cred ca nu putem generaliza.E o chestie interesanta.Cunosc femei care prefera SA CREADA ca sotul le este fidel.Traiesc bine in caldurica caminului lor.Acestor femei nu le-ar conveni sa afle adevarul.Mai mult, daca l-ar afla, nu cred ca ar schimba situatia dintre soti, atata timp cand nu le-ar pune in pericol casnicia.Probabil exista si barbati care gandesc in acest fel..

Nu stiu ce ai facut, deci nu stiu daca e pacat sau nu. Ce stiu din ceea ce relatezi, este ca decizia pe care ai luat-o, NU A FOST BUNA. Ne dam seama daca deciziile/actiunile noastre sunt bune sau nu, dupa starea imediata pe care o simtim dupa infapturea lor.Daca este o stare de bine, de multumire, de satisfactie, de liniste -decizia este buna, in acord cu constiinta noastra.Daca avem starile pe care le-ai descris- decizia nu a fost una corecta.

Eu nu stiu si nici nu imi dau seama despre ce ar putea fi vorba, insa adaug un lucru: sa nu cadem in deznadejde, ca asta sigur e un pacat si inca unul foarte mare!
Daca ai avut intentie buna si ai facut o fapta care a iesit rau, nu trebuie sa iti faci prea mari mustrari de constiinta! Fiecare face binele la masura lui, iar uneori aceste ispite / piedici sunt spre intarirea noastra si spre smerenie, sa nu ne credem cine stie ce sfintisori.

Pe de alta parte, si acum vorbesc in general si nu fac referire la nimeni, am observat ca pacatul este luat prea in sens rigorist si formalist... Pacat e ce ne abate de la Dumnezeu, nu ce zic gandurile noastre. Pentru ca poti face pacate si sa nu ai nici cea mai mica mustrare de constiinta si poti face o fapta buna si sa te tot indoiesti in sine.

E bine sa stim ce facem si de ce facem, cum sa procedam cand gresim (scuzele nu sunt suficiente, ci trebuie actiune concreta, indreptat situatia!) si sa nu ne uitam inapoi! Vorba par. Teofi: pocainta se face cu fata spre viitor, nu spre trecut!

Domnul sa te intareasca, Doriana!

Mereu exista dilema in sufletul unui om bun..am facut bine..?..am gresit..?Sentimentul de vinovaie poate exist si atunci cand am facut o fapta buna..pentru ca o fapta buna si dreapta nu poate fi mereu echitabila si favorabila pentru toti.Uneori cel "defavorizat' poate face urat..si poate contesta desi nu este indreptatit iar tu cel care ai luat decizia sau ai facut lucrul respectiv sa te simti aiurea pentru ca ai facut-o.Gandeste-te bine ce repercusiuni a avut fapta ta..cat a ajutat pe cineva sau cat nu,cat de drept a fost moral sau nu.Si nu te gandi prea mult pentru ca tzine de viata noastra a tuturora sa avem dileme.Timpul va decide daca a fost bine sau rau.Consider ca daca fie numai te gandesti la aspectul pacatului sau nu..esti pe drumul cel bun..:)