dilema
 

apropo de subiectul "Incredrea prea mare in Dumnezeu-un pacat?" care chiar m-a pus pe ganduri si de subiectul " familie sau cariera?"... deschid si eu un subiect ...

bineinteles eu ma refer la mine, dar generalizez cazul, pentru ca stiu ca sunt mai multe femei in situatia mea ... o mama a doi copii, cu studii superioare ... are aproape 30 de ani si a lucrat in cadrul facultatii, dar fara carte de munca ... (in cazul meu, eu sunt la doctorat, pe care sper sa il termin, ca daca nu este si mai rau, unde se recunoaste vechimea dar este fara carte de munca...deci experienta profesionala nu exista ).

isi doreste si al 3-lea copil ... asta insemnand ca o eventuala angajare ar fi dupa 30 31 de ani, ceea ce in ziua de azi este extraordinar de greu ... peste 30 de ani, fara experienta, fara o anumita pregatire profesionala extraordinara... dar totusi are incredere ca Dumnezeu o va ajuta sa isi gaseasca o slujba, cat de cat prin care poate sa isi creasca si cei 3 copii.

este pacat ca isi pune increderea in Dumnezeu? sau pacat nu cred ca este corect zis... este visatoare? este prea naiva? este cu capul in nori ? viata este foarte grea, dar totusi spera ca Dumnezeu o va ajuta.

sa nu mai faca al 3-lea copil? sa caute sa se angajeze ? (- in limita posibilitatilor - cine mai angajeaza o "baba" de 30 de ani fara experienta, care nu a muncit la viata ei, doar ca a absolvit o facultate, a facut un master si un eventual doctorat, cu 2,3 copii-- copiii fiind nascuti in timpul doctoratului, cu intreruperile de vigoare-- ) asta insemnand sa renunte la ceea ce isi doreste ea cel mai mult, sa aiba 3 copii de varsta apropriata, in situatia in care familia este pentru ea mai presus de orice, dar tine cont si de cariera, pentru ca si asta este importanta.

ce sa faca o femeie in asemenea situatie ?

A avea incredere in ajutorul lui Dumnezeu, nu este pacat.Aceasta incredere devine pacat atunci cand cineva continua sa faca pacate cu gandul ca Dumnezeu e bun si ne iarta, fara ca sa se infraneze si sa doreasca indreptarea. Cu acest sens, e pacat. In rest, normal ca trebuie sa nasca acest copil si logic ca un timp ar trebui sa ramana acasa. Noi facem ce tine de noi si Dumnezeu completeaza!

PS : copilul al 3-lea ar fi doar in faza de dorinta , ca plan de viitor ... adica sub nici o forma nu se pune problema de renuntat la vreo sarcina...

Adica vrea sa aiba inca un copil dar nu lucreaza, si are incredere ca oricum o va ajuta Dumnezeu?

O mama ,care alege sa-si dedice viata ei cresterii si educarii copiilor(in cazul unora destul de multi)....acea mama deja si-a ales scopul in viata. Ferice de ea,daca poate asa ceva ,mai ales in zilele noastre ,cind viata e asa de "grea"sa-i zicem ...din punct de vedere material. Deasemeni e f.bine sa ai incredere in mila si indurarea Lui Dumnezeu,insa fara a exagera. Adica,concret "eu fac copiii multi ,ca Dumnezeu are grija de ei"....ei nu-i chiar asa. Grija pentru acele suflete nevinovate o au in primul rand parintii si in special "mama".Sigur ca Dumnezeu ne ajuta ,insa cum se mai spune "nu ne pune si in traista".Deci un sfat : "cantariti" de doua ori...si apoi luati "hotararea cea buna".Doamne Ajuta!!!!

Fără îndoială că această dorinţă e binecuvântată, având în vedere că a naşte (încă) un copil e a aduce o nouă viaţă pe lume printr-o jertfă de sine. Cu siguranţă nu înseamnă să-L ispiteşti pe Dumnezeu. Şi apoi, înţeleg că, tiotuşi, copiilor le poartă de grijă şi un tată.
O ispită mie mi s-ar părea să te îngrijorezi că nu vei avea cu ce să-i creşti. Să ai încredere în Dumnezeu înseamnă credinţă.

da, ea ar mai vrea inca unul si atat. si apoi sa isi vada de viata profesionala, pe baza a ce experienta, daca se poate numi asa, a capatat, cat va reusi. deci nu cu gandul , asta cam suna a naivitate, deoarece este foarte corect spus "Dumnezeu da, dar nu pune in traista". tiganii fac cate 10-15 copii doar ca sa traiasca de pe urma lor, dar copiii aia sunt (in general) nascuti sub pecetea unei vieti triste, lipsite de educatie, fara prea multe sanse de succces. pentru ca eu zic ca orice mama vrea ca si copiii ei sa aiba minimul necesar in viata si sa nu duca lipsa de jucarii, hainute, o prajitura, un suc, o educatie buna.

Planificarea familială naturală nu este un păcat dacă şi numai dacă există motive grave de a nu (mai) face copii. Ce înseamnă, exact, "motive grave" nu este definit de magisteriul Bisericii Catolice, ci este lăsat la latitudinea bunei credinţe şi discernământului fiecărui cuplu de credincioşi în parte. Prin consensul cvasi-unanim al preoţilor îndrumători, un motiv grav moral licit ar putea fi nu numai unul biologic, ci şi unul economic: incapacitatea materială de a mai putea creşte încă un copil. Dimpotrivă, întâietatea acordată carierei este, în general, un motiv considerat moral ilicit.

Prin urmare, o femeie în asemenea situaţie ar trebui să se întrebe, împreună cu soţul ei "oare mai avem capacitatea materială de a mai creşte încă un copil ?" Dacă răspunul, în bună conştiiţă, este "nu", atunci cuplul respectiv poate aplica regulile planificării familiale. Aici, trebuie notat că incapacitate materială înseamnă incapacitate de a acorda cele necesare unei vieţi normale, adică atunci când este de prevăzut că un nou copil va suferi de foame, de frig sau de promiscuitate, trăind în aceeaşi garsonieră cu părinţii, fratele şi sora lui. Împrejurarea că părinţii ar fi de părere că nu-i mai pot lua şi lui un Porsche Carrera precum le-au luat deja primilor doi, nu e compatibilă cu noţiunea de "incapacitate materială în bună credinţă".

Acuma, despre carieră: din ce am observat, angajările şi înaintarea în ierarhia universitară mai puţin pun accentul pe experienţa avută, cât pe criterii cum ar fi: lucrări publicate, citări ale lucrărilor candidatului în alte lucrări publicate, nivelul de prestigiu al periodicului sau editurii care a publicat lucrarea şi altele de felul acesta. Cu alte cuvinte, între doi asistenţi universitari care candidează pentru o poziţie de lector (şef de lucrări), diferenţa o face mai puţin numărul de ani petrecuţi în învăţământ, cât cele de mai sus.

O ultimă idee: o carieră de succes în ochii Domnului nostru este legată mai întâi de utilitatea ei socială şi abia mai apoi de nivelul de calificare. Între un reparator de biciclete care nu are nici măcar titlul de calfă, dar a reparat 1000 de bicilete pentru copii şi un academician profesor doctor în inginerie mecanică ce nu a proiectat niciodată nici măcar o bicicletă care să fie manufacturată în practică, mai mult apreciază Dumnezeu cariera primului, fiindcă la întrebarea "ce ai făcut cu viaţa ta şi poţi să Îmi arăţi ?" primul poate arăta 1000 de biciclete şi zâmbetul a 1000 de copii bucuroşi de bicicletele lor, pe când celălalt doar o hârtie: diploma de doctor în teoria bicicletelor. Şi doar zâmbetul îndrumătorului lui de lucrare.

În concluzie, din foarte puţinele date pe care le-aţi dat, desprind concluzia că aveţi de evitat două pericole: primul este ideea că împlinirea se face mai mult prin carieră decât prin familie. Al doilea este ideea că un cal de rasă ţinut în grajd este mai de preţ pentru stăpânul lui decât unul care aleargă în curse.

Este greu de judecat fara a cunoaste situatia indeaproape.
Imi pun totusi urmatoarele intrebari:
1. Ei acum traiesc patru insi dintr-un singur salariu?
2. Sotul castiga bine?
Daca poate sa ramana casnica cativa ani...
3. La 30 deja este greu sa gasesti de lucru in tara? Chiar asa?
Cred ca depinde de profesie.
S-ar putea ca tocmai copiii sa sperie angajatorii, si doi, daramite trei! Pentru ei inseamna o serie de dezavantaje.
4. Daca se angajeaza cine are grija de copii? O ajuta parintii, socrii?
5. Ramane usor gravida, adica asa cand vrea ea?
6. Sotul ei ce spune, isi mai doreste si el un copil?

Parerea mea este sa se mai gandeasca. Sa incerce mai intai sa-si gaseasca un serviciu, sa vada cum se organizeaza cu toate.
Si nu stiu cat de mari sunt cei doi copii, dar sa le dea intai lor o sansa si sa se bucure de si cu ei.
Poate ca nu realizeaza inca ce inseamna serviciu si atatia copii si familie si ce o sa mai urmeze.
Viata este f.grea si devine din ce in ce mai grea...trebuie f.bine gandit fiecare pas, pentru ca te costa din toate punctele de vedere. Cine stie ce ne mai asteapta...

Pacat nu este sa te increzi in ajutorul lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne ajuta, dar si noi trebuie sa facem ceva.
Totusi El face dupa voia Sa si de multe ori ea nu se potriveste cu a noastra.
Nu stim doi ce ne este dat de la Dumnezeu.
Si este bine sa ne si multumim mai intai cu ceea ce ne da.

deci ca sa vb despre mine...despre situatia mea...

1. nu. ...eu am indemnizatia aia de 600 de lei + 200 de lei alocatia copilului, salarul sotului, care ar fi cam in jur de 10 mil in mana, si mai este pensia bunicii mele, care este 15 mil, dar care bineinteles nu se stie cat va mai fi, avand 78 de ani ...
2. aproximativ 10 mil in mana ... dar totusi cand ma voi angaja sper sa am si eu un sal cam tot atat ... avem apartament propriu, cu 3 camere, deci nu platim chirie , doar intretinere si gazul, lumina, calbu telefon, internet, etc ...
3. eu sunt la doctorat in domeniul comunicatiilor.
4. singura probl ar fi vacantele, ca in rest ar merge la gradinita/ cresa ... socrii sunt in piatra ... tatal meu e la constanta, mama nu mai e ...
5 asta bineinteles depinde doar de voia lui Dumnezeu ... daca vrea EL si cand vrea El.
6. :( el nu prea ar mai vrea....dar peste vreo 10-15 ani cand ne vom uita in urma nu vreau sa regretam ca nu am mai facut unul, doar de frica banilor si a vremurilor grele :(

ar insemna ca de acum inainte sa avem grija sa nu mai apara alt bebe ... stiu ca si asta e pacat ... bineinteles ca ar fi ac situatie dupa al 3-lea , tot asa ar trebui sa avem grija ...

eu doctoratul trebuie sa il termin pana in sept-oct 2013. deci pana atunci ar mai fi timp de un bebe si de la un an sa il dau la cresa ...

stiu ca e greu... si ar fi si mai greu... dar totusi ce fac cu dorinta mea de a mai avea inca un copil? nu vreau sa ajung la 40 de ani sa regret ca nu am mai facut unul... dar vreau si toti copiii mei sa aiba minimul necesar si sa aiba parte de o educatie buna, sa nu duca lipsa de prea multe, cum nici eu nu am dus.

ce bine ca nu ma cunoaste nimeni, decat doar de pe forum, caci cu siguranta nu as indrazni sa zic temerile si dilemele mele in fata nimanui :P ... asta apropo de subiectul cu discutiile pe forum vs. cele fata in fata...ceva de genu, nu mai tin minte exact.

ps: fata are 2 ani si 7 luni si baiatul 2 luni :D

Eu te felicit, cred ca a fi mama e mai important decat a avea o cariera. Si cata vreme aveti ce pune pe masa si unde dormi, nu inteleg de ce ti-i teama de o noua sarcina. Copiii sunt cel mai mare dar pe care ni-l ofera Dumnezeu in aceasta viata.

alte pareri ? :D

Părerea mea e că dacă ceri părerea pe acest subiect, mai bine încerci să faci foarte bine ceea ce faci acum.

Suflet cald ,noi vom ajunge intr-o zi in fata Dreptului Judecator si vom da raspuns pentru toate ale noastre.Pe pamant judecatile se fac cu masuri diferite si nu vom reusi niciodata sa -i multumin pe cei din preajma noastra.Nascand al 3lea ,al 4lea copil vei trai din minunile lui Dumnezeu care le va randui pe toate la vremea lor.Am citit intr-o carte a Parintelui Argatu ca fiecareia ne este dat sa avem un anumit numar de copii si renuntand ,prin diferite moduri , sa-i nastem ne vom chinui cu cel sau cei pe care i-am nascut ca si cum am fi crescut pe toti cei randuiti deDumnezeu.Aceasta este credinta unei persoane limitate care a gresit mult in fata lui Dumnezeu si are canon sa fie sotie si mama.Iisus Hristos pentru rugaciunile Maicutei Sale sa ne intoarca la bunatate,la rugaciune si la dreapta credinta.

Ştii că nimeni nu îţi poate spune ce să faci cu viaţa ta, iar detaliile doar tu le cunoşti îndeajuns de bine. Nu e nimeni în măsură să ia decizia în locul tău.
Îţi povestesc un caz, din care vei extrage tu morala.


O femeie şi un bărbat, ambii studenţi, de 21 de ani, s-au căsătorit. Au decis să nu facă un copil până nu termină amândoi studiile, să aibă un loc de muncă şi să poată oferi copilului tot ce are nevoie. Au terminat amândoi studiile, şi-au găsit de muncă, dar nu era totul atât de roz cum îşi imaginaseră ei. Pe româneşte, banii nu le picau din cer şi nu s-au îmbogăţit subit, înainte ca cerneala să li se usuce pe contractele de angajare. Au decis să mai aştepte puţin, să se pună pe picioare. A trecut timpul, au mai avansat în carieră, duceau un trai puţin mai sus decât decent. S-a pus iar problema copilului. Nu, voiau să-l crească la casă, cu curte şi grădină şi un căţeluş pe-acolo, nu la bloc. Aşa că au decis să mai aştepte, până vor avea o casă, o maşină, ceva economii. S-au trezit amândoi la 28 de ani că locuiau tot la bloc, tot fără maşină, tot fără copii. Destinul i-a pricopsit cu o sarcină neaşteptată şi neplanificată. Ce să facă? Ce să facă? Nu se punea problema de avort, aşa că nouă luni mai târziu li s-a născut un băieţel. Din acel moment, tot ce făceau, făceau pentru el. Era centrul universului lor. După doar doi ani, s-au mutat în casă nouă, şi-au cumpărat maşină şi au făcut încă un copil. Acum, copiii sunt măricei, băiatul merge la şcoală, fetiţa la grădiniţă şi amândoi aşteaptă entuziasmaţi ca surioara lor să se nască, peste aproximativ o lună. Sunt doi copii fericiţi, nu le lipseşte nimic. Iar părinţii nu au motive să se plângă, se simt chiar norocoşi că lucrurile merg bine.

Acum, cum ziceam, morala o extragi tu. Eu îţi spun doar că oamenii au o putere de adaptabilitate extraordinar de mare. Dacă ei vor renunţa la visul lor de a avea o viaţă mai bună, pentru că se obişnuiesc şi se mulţumesc cu ce au, această atitudine se schimbă complet când în ecuaţie apare un copil. Pentru puiul tău faci orice. Tragi, dregi, învârţi, lupţi şi o scoţi la capăt. Dar mai sunt de luat în calcul şi alţi factori. De exemplu, faptul că soţul tău e reticent la ideea unui alt bebe. Îţi înţeleg dorinţa de a fi iar mamă, dar nu e o decizie pe care să o iei singură.

Sa va ajute Dumnezeu!

va multumesc frumos tuturor ...

poate in viitor reusesc sa imi conving si sotul ... oricum el are un suflet foarte bun ... dar bineinteles, totul depinde si de voia si puterea lui Dumnezeu ...

Cum sa fie pacat sa-ti pui increderea in Dumnezeu ca El te va ajuta sa faci ceea ce El iti cere sa faci?

Acolo unde intervine Dumnezeu, lucruri care par dificile sau imposibile se intampla.
Acolo unde Dumnezeu lipseste, lucruri care par normal sa se intample, nu se mai intampla.

Eu cred ca pentru cei care incearca sa-I urmeze punandu-si nadejdea in El, la modul autentic, Dumnezeu face minuni.

Iar cei care merg prin viata cantarind marimea buzunarului dimpotriva..nici usor nu le va fi cu acei 1-2 copii si vor avea si regrete mai tarziu ca n-au facut mai mult in directia asta.

Pe scurt, s-ar putea ca "baba fara experienta profesionala" dar mamica autentica sa-si gaseasca loc de munca mai repede, mai usor si mai bine platit decat cineva cu doctorat, experienta dar cu reticente vizavi de copii si increderea in Dumnezeu.

Nu crezi ca e o greseala "ortografica" pe aici?

Luminează-ne, care ar fi aia!

:P da probabil se refera ca oricum Dumnezeu este atotputernic si El poate orice ...

doar Dumnezeu va decide ce va mai fi in viata noastra ...

Puterea lui Dumnezeu nu este o variabila.

Eu cred ca ar trebui sa iti vezi de drumul tau si sa iti pui nadejdea in Dumnezeu.

Si eu m-am rugat lui Dumnezeu pentru serviciu, cand credeam ca voi fi data afara. Asta se intampla pe 30 ianuarie, cand am fost si m-am inchinat Sfintilor Trei Ierarhi, de la bisericuta de la Teologie. A doua zi, m-a sunat cineva de care nu aveam habar, sa imi propuna sa particip la un proiect, care imi oferea si o activitate de pus in CV si niste bani. Plus ca nu m-au mai dat afara, am trecut pe alt contract, mai putin avantajos, dar foarte necesar, in conditiile in care eram. Nu e mare lucru, e part time, nu m-am pregatit pe asa ceva, nu as vrea sa continui pe asa ceva, dar daca Dumnezeu m-a pus acolo, e un motiv si incerc sa imi fac treaba.


E bine ca studentii sa stie ca e convenabil sa lucreze in timpul facultatii. Nu e vorba numai de bani sau de independenta, problema este ca pe piata muncii, foarte putini patroni angajeaza oameni care nu au mai lucrat niciodata. Nu conteaza sa lucrezi neaparat in domeniul respectiv - si asta o stiu de la seful meu, care, desi e la stat, se gandeste ca nu e bine sa angajeze un om care nu a mai lucrat de mult timp sau care nu a lucrat deloc pe nicaieri, pentru ca acela se va integra mai greu in colectiv, nu va sti sa isi indeplineasca bine sarcinile, nu se va obisnui prea repede cu porgramul de la serviciu... E esential sa lucrezi undeva, fireste, daca iti ramane timp. Daca nu, un ONG, un voluntariat, si tot e bine, castigi experienta si conteaza enorm la CV.

Iar experienta la locul de munca conteaza enorm - poti avea mai multe studii, dar daca nu ai experienta, trebuie sa o iei de la zero. Nu va canalizati numai pe studii, sunt bune, dar nu exclusiv! Adica inveti cu un scop, nu doar de dragul de a invata! Trebuie si practica, in conditiile in care, oricum, nu prea poti aplica ce inveti in facultate. Nu te pune nimeni intr-un post cheie, chiar daca ai nenumarate diplome!

Cred ca iti poti gasi si un serviciu part time, nu conteaza unde! Trebuie sa le impaci si pe toate: si doctorat si copil si sot si serviciu! Am o colega care era si la master, si cu burta pana la gura si cu sot si cu serviciu! Bine, o ajutau si parintii, avea si sot gospodar, dar excela in toate: a adus pe lume un copil foarte frumos, a terminat cu bine masterul si a intrat la doctorat si tine si niste ore la facultate.

@glykys - nu sunt de acord cu ceea ce scrii tu si te-as ruga sa nu mai dai astfel de sfaturi, pe care de fapt tu insati nu le-ai trait.
Eu nu stiu ce facultate se face in ziua de azi, ce materie, ce examene si ce severitate, daca se pot face sapte lucruri deodata: mai multe facultati, sau facultate si serviciu si copii si sot.
Sa ma ierte Dumnezeu dar cred ca este o bataie de joc la adresa tuturor celor implicati: facultate/facultati, serviciu, copil/copii, sot, si fata de tine insati/insuti.
Nici una dintre astea nu se face asa cum trebuie si este o vroba romaneasca f.inteleapta: cine alearga dupa mai multi iepuri nu prinde nici unul.
Practic nu ai timp si capacitate fizica, psihica si nici intelectuala pentru asa ceva si toate se fac de mantuiala, repede-repede.

Eu vad la ora actuala, pe propria mea piele: am serviciu, fac o scoala, am sot si mai am si alte activitati (biserica, gospodarie si altele pe care nu le mai enumar aici). Am si fini acum, asa cum stii.
Este o nebunie si sunt in prag de a claca. Fiindca se si cere perfectiune in toate.
Nu stiu cum sa ma mai impart ca sa-i impac pe toti, imi lipseste somnul si timpul pentru sufletul meu.
De aceea nu recomand nimanui sa faca asa ceva. Mai degraba luate pe rand.

Stiu f.bine ce cauta firmele. Neamtul are o expresie nemaipomenita pentru asta: eierlegende Wollmilchsau. Pe romaneste: scroafa cu lana, care da lapte si face oua.
Firmele vor si studii si experienta de zeci de ani in munca, dar sa ai pana in 25-30 ani. Nebuni nu sunt cei care cer, ci aceia care sar sa raspunda.

Si pe urma ajungi sa citesti in ziare despre tineri care mor de epuizare cu biblioraftul in mana, fara familie, prieteni sau altceva. Au fost cazuri din astea in tara, in alte tari nu am auzit sa se ajunga chiar la moarte, dar spitalele si sanatoriile sunt pline de oameni epuizati (se numeste "burn-out" diagnosticul) din toate punctele de vedere.

In concluzie pentru cei tineri este timp pentru toate si toate trebuie facute la timpul lor: studii, apoi familie (casatorie) si serviciu, apoi copii.
Doctorat si alte titluri: inca n-am inteles la ce folosesc, dar daca unii chiar au nevoie se pot face la orice varsta.
Deci nu este musai si nici indicat sa le faci pe toate odata.
Si daca de la 18-19 ani nu mai stii de tine ca faci copii, facultate, doctorat si serviciu in acelasi timp....tu cand mai traiesti?

mmm... da poate e greu cu slujbele poate e mai putin greu decat pare ... eu tot am speranta ca Dumenzeu ne va ajuta ... adica din moment ce vreau sa lucrez, nu am nici o problema fizica, psihica, de ce nu as putea? mai rau e pentru cine nu vrea.

cat despre bebe, decat sa fac eu planuri, care si asa nu se stie daca se vor implini, mai bine las la alegerea si voia lui Dumnezeu. ca degeaba as vrea eu daca nu ar vrea si El.

si ... cu Dumnezeu inainte ...

Sa nu inceteze, sub nicio forma, a avea inima de mama.
Si sa fie convinsa ca un copil nu vine sa ia, ci vine sa dea. Dumnezeu ii va trimite, prin copilas, mari binecuvantari.
Sa creada asta cu putere si sa I-l daruiasca, la randul sau, lui Dumnezeu.

Ce frumos :)

asa este, totul depinde si de Voia lui Dumnezeu.

Multumesc frumos.